A vorbi sau a nu vorbi...

Sunt varză. Și nu în sensul bun, cu care mă alintă mereu o prietenă, ci în sensul ăl mai rău. Și, pe tema asta, mi-am stresat toți prietenii. Toți...mă rog, ăia o mână de oameni cu care pot vorbi și cu care-mi pot permite să fiu eu... Am câțiva prieteni vechi cărora nu le-am spus nimic. Nu-i vorba de lipsă de încredere, pur și simplu nu-mi vine s-o fac... Am mai spus-o de câteva ori, nu-mi place să vorbesc despre mine. Dar e foarte curios că, cei cu care simt că pot vorbi sunt persoane pe care le-am cunoscut de puțin timp, timp măsurat în luni și chiar săptămâni.

Acum vreo 10 luni, am cunoscut o persoană interesantă: curioasă dar în limitele bunului simț, vorbăreață dar circumspectă, deșteaptă, amuzantă, sinceră și directă dar reținută, cu un zid ridicat la marea artă și plasat fix între noi. Și, de câte ori încercam să-l sar, mai punea un rând de cărămizi... Vorbeam pe mess. Am simțit de prima dată că o cunosc de când lumea... În a treia discuție, i-am zis, fără să mă gândesc, că simt că aș putea să-i spun orice. Mda... S-a panicat și a mai pus câteva rânduri de cărămizi la zidul ăla dintre noi. Am stat de multe ori și m-am gândit: oare de ce, puii mei, mi-a venit să-i zic asta? Nu are nici o logică, pentru că eu nu prea vorbesc despre mine. Nu-mi place, nu vreau, nu pot... Mă rog, ați prins ideea. Și totuși, a treia oară când vorbeam, i-am zis că pot să-i spun orice... N-am găsit răspuns la dilema asta și probabil nici n-o să găsesc. Faza e că s-a dovedit că am avut dreptate: acum e persoana care știe cele mai multe lucruri despre mine... Deși uneori tre' să apeleze la trucuri ca să mă facă să zic ceva. De exemplu, odată când "nu zic și nu zic", mi-a dat variante ajutătoare, pe puncte, ca un test grilă, din care să aleg ce și cum. Și, la naiba, a funcționat... Iar zidul ăla a scăzut simțitor. Tot mai e, n-o să-l dărâme niciodată complet. Dar pentru mine e așa de mic că, fiind mereu cu capu'-n nori, nu prea mă uit în jos, deci nu-l prea văd. Sau mă fac că nu-l observ...

O altă prietenă bună... Ne știam de mult timp, dar nu eram așa apropiate, ne vedeam rar și vorbeam doar chestii generale. Până anul trecut, când ne-am "re-cunoscut", ca să zic așa... Și încrederea a venit ca ceva normal. Știu că-i pot spune orice și că pot găsi întotdeauna o vorbă bună. Unde mai pui că știe să dea și sfaturi faine, numai bune de urmat. Misiune cam grea pentru un berbec căpos ca mine, da' încercăm să... Bine că s-a prins de asta și are răbdare cu mine! Hmmm...multă de tot... Sometimes, I'm a pain in the ass...

Anul ăsta, am mai cunoscut 3 persoane.

in fact, not so little...:)

Pe una o știam de ceva timp, mă tot învârteam, încercam să mă bag în seamă, alea alea... Nimic. Ignore scria pe moaca mea când eram în aceeași încăpere. N-o făcea special, pur și simplu nu mă observa, sau nu am știut eu cum să mă fac observată... Până de curând, când am zis: gata, așa nu se mai poate, dom'le... Și am dat din mânuțe, din gene, din gură, din tot ce aveam disponibil și mobil... Succes total! M-a văzut... Încă se mai uită uneori timid la mine și mă mai întreabă cine sunt, cum și de unde am apărut... Păi asta-i simplu de răspuns: sunt ceea ce vezi și am apărut din față, privindu-te în ochi și zâmbind. Simple as that! De spus nu prea i-am spus multe pentru că nu-i întrebăcioasă ca ceilalți, deși am avertizat-o că trebuie să fie cu mine... Iar io nu-s tocmai vorbăreață când vine vorba de turuit chestii personale... Da' asta o să se rezolve. Până una alta, e persoana cu care-mi place să tac, mă calmează liniștea ei.

Pe a doua am cunoscut-o pe net. Și am vorbit noi de una alta, până m-am prins eu, repede, că e o persoană de treabă, sensibilă, cu suflet frumos, în care pot avea încredere. Nu i-am spus prea multe pentru că, nush, mi-e greu să mă deschid... În schimb mi-a spus ea câte ceva despre mine de m-a lăsat cu sprânceana ridicată și înțepenită pe poziție, pentru că m-a ghicit ca nimeni altul. Îmi place să vorbim, mă face să mă simt bine... Nu cred că știe, da' m-a ridicat de jos de vreo câteva ori. Și-i mulțumesc...

Pe a treia persoană am cunoscut-o acum vreo 3 săptămâni. Frate...am avut iar senzația aia de deja vù, pe bune că am simțit c-o știu dintotdeauna... Fain. Ne împăcăm de minune: io-s "varză", ea e "bestie". Asta fiind de bine... Pentru cine nu știe, îs ciudată, unele lucruri funcționează pe dos la mine... De cele mai multe ori batem câmpii cu talent. Și-i funny! I-a intrat în cap că vrea să mă facă să vorbesc. Mai greu...da' ce pot să fac, doar nu m-oi certa cu ea din cauza asta... E o persoană enervant de simpatică și îngrozitor de faină... Și eu am avut norocul să mă trezesc cu ea pe cap! Și asta-i bine rău...

Ei sunt prietenii mei. Cei cu care VORBESC...  Și le mulțumesc pentru asta. Și pentru că mă ascultă, mă fac să zâmbesc, îmi dau sfaturi, mă ridică atunci când mă împiedic și dau cu nasu' de pământ... Pentru că țin la mine și pentru că mă văd așa cum sunt... Săru' mâna! Viața mea ar fi nașpa fără voi... Și, dacă tot am avut norocul să vă găsesc fără să fac nimic, așa, ați apărut pur și simplu, am de gând să vă păstrez aproape, să vă iubesc și să vă prețuiesc așa cum meritați... Și sper că e inutil să vă mai spun că sunt aici pentru voi, oricând, oricum, pentru orice! Da'-i mai bine s-o subliniez încă o dată, să vă intre bine în cap... Cu o mică precizare. Pentru cineva anume, care se sperie de cuvântul always: vezi ce simpatic e ursulețu', mă, nu poate fi rău ceva ce scrie pe el... Da' dacă tot te crizează cuvântul, fă-te și tu că nu-l vezi... Adică, nu te îmbăta cu apa rece, el există, e foarte acolo, doar prefă-te că nu-l observi, sau citește în fiecare zi câte o literă din el, până nu mai e așa scary, sau până te prinzi că piticul responsabil cu asta e defect și-l trimiți la plimbare... Că, sincer, eu nu pot să pricep cum e să te gândești că cineva îți e prieten doar pe un timp limitat, după care pa și la gară... Sună prea dezolant pentru mine... Și apoi, hmmm, cred că te-ai cam prins până acum că am de multe ori dreptate... Right?  A, și încă ceva... Mă bucur că v-am cunoscut...

Doar ție nu pot să-ți spun nimic... Nu pot să-ți spun cât de mult te iubesc. Sau că ador să mă pierd în ochii tăi, unde aș vrea să mă rătăcesc definitiv, unde aș vrea să rămân pentru totdeauna, îmbrățișată de tot seninul și căldura din ei... Nu pot să-ți spun cât de mult însemni pentru mine, sau că m-ai invadat, m-ai cucerit și mi-ai ocupat fiecare colțișor din mine... Nu pot să-ți spun nici măcar că vreau să te uit, să te culeg din fiecare celulă în care ai intrat și să te înlocuiesc... Să te înlocuiesc cu cineva care să mă vadă, care să mă simtă, așa cum fac eu... Și poate, cu puțin ajutor, o să și reușesc asta. Într-o zi... Odată...