Azi, mâine

Mai toată lumea scrie acum ce-a făcut anul ăsta, ce vrea pentru la anu', bilanțuri și chestii care încep cu "de anul viitor voi..."  Eu nu prea știu ce să scriu la capitolul ăsta. Nu că aș ține neapărat să povestesc tuturor viața mea... Care probabil doar mie mi se pare frumoasă, amuzantă și simpatică, ceilalți sigur o văd boring, ciudată și cu ușoare tendințe psycho...

Azi mi-a țiuit decent telefonul a mesaje. Asta pentru că, de 2 ani, nu mai răspund celor care trimit urări la grămadă, sau din alea-n versuri stupide, copiate de pe net, cu urări "ca să fie" și stas-uri în ele... Nu am priceput niciodată, de exemplu, aia cu "îți doresc, la cumpăna dintre ani, bla bla bla...". Păi cum îi aia? Că acum e anu' ăsta, mâine e altu'. Cumpăna aia poate fi doar între secunda 12.00 și 12.01. Deci tu îmi urezi chestii doar pentru câteva bucăți de secundă, cum s-ar zice... Și, știu că mă repet, mă enervează îngrozitor de groaznic mesajele alea copiate de pe net, trimise la toată lista! Le-aș face la toți ăștia compul guler și le-aș arunca telefoanele în budă!

Nu mă pricep la postări de sfârșit de an. Dar... Să încercăm...

Anu' ăsta a fost ok. 

Am avut târguri la care mi-a mers bine. Iar drumurile spre și de la, au fost demențiale...

Am făcut lucruri mișto și am primit valuri de laude. Îmi place maxim când mă laudă lumea! Da' să fie pe bune...că, dacă e doar pupat în fund, mă-nervez. 

Am făcut cadouri frumoase și am primit la schimb hug-uri strânse și priviri surprinse, fericite, care râdeau... 

Am dat cu glet, pentru prima dată, o cameră întreagă. Acum ăla, deși nu e la mine acasă, e gletu' meu! 

Am avut câteva zile în care am fost mai fericită ca niciodată și-n care râdeam în hohote în fiecare sms. 

N-am fost la mare, dar o ieșire la bazin, cu mici, pâinici făcute la comandă și miros puternic de clor, a fost cam la fel de faină...

Am găsit un pui de cameră foto care știe ce-mi place și se chinuie să-mi facă pe plac.

Și am avut cel mai fain crăciun din câte îmi amintesc eu...

A fost un an ok. Păcat că în final a fost de căcat...

Anu' ăsta, azi mai exact, am făcut, pentru prima dată, salată boeuf cu boeuf. Până acum era salată boeuf cu pui. Și n-am făcut că e revelionu' și trebuie neapărat să existe în meniu... Mi s-a făcut ieri poftă de ciorbiță de văcuță și m-am gândit să fac ceva 2 în 1, cu cât mai puțină muncă... Așa că, s-au distrat cu toatele, pentru câteva ore, în aceeași oală, ca mai apoi să o ia pe drumuri diferite.

Ciocolata de casă tre' să fie albă, cu foarte multă vanilie, de preferat în formă de pisici. Pate-ul e pate doar dacă e din ficăței îmbătați cu vin aromat, dreși cu piper și frecați cu un pachet de unt până le sare muștarul. Iar plăcinta de iaurt cu brânză nu e bună dacă nu inventezi rețeta pe moment, dacă nu "scapi" în ea mai multe ouă decât trebuie, sau dacă nu-ți explodează oleacă în cuptor...

Ce-o să fac la anu'? Păi, tot ce fac și acum. Că "la anu'" e peste câteva ore și clar n-o să mă schimb brusc în altcineva care face altceva... "La anu'" probabil o să fiu în pantalonii mei de pijama de la TheBestSantaEver, o să am o sarma, jumate-n mână, jumate-ntre dinți, un pahar cu ceva în el, cel puțin un mâț alături, poate un grup-hug, din astea...

Și, la anul, într-o zi, o să am un cățel. :)

În rest... Vouă, celor care treceți mereu pe aici, vă zic LA MULȚI ANI! De la o anumită vârstă, când începi să scârțâi, urezi celorlalți sănătate și asta vă zic și eu... Iar sufletul, care o să rămână mereu de plod căpos și pus pe șotii, vă zice: nu fiți prea cuminți, faceți ce vă face fericiți, nu vă gândiți la "ce-o să zică lumea dacă..." și distrați-vă (chiar dacă asta înseamnă, de exemplu, să vă dați cu trotineta, la muuulți ani în buletin, pe o faleză plină de moși care te comentează. Priceless!) Bună dimineața!

P.S. Iar unei persoane mai speciale, așa, îi doresc:

        -să-i iasă pe cur bube în formă de ponei care se cacă curcubeie.

        -mult noroc adus zilnic de câte un găinaț de cioară (păcat că nu există pe aici și struți zburători...), bine plasat pe capul sec.

        -dea domnu' să-ți crească și ție măcar juma' de neuron, să nu mai beși păreri de capră miloagă pe moșia altora. 

Și-i dau un sfat deștept: dacă simți nevoia să te manifești public, mănâncă căcat pe blogu' tău, nu-mi mai umple mie spamu' cu comentarii dobitoace, care demonstrează că nu ai mai multă minte ca un cur de maimuță cu râie la subraț. Și mergi la un control la etaju' 9, îți trebuie și e gratis cu trimitere de la medicu' de familie. Marș!

În loc de vorbe

În ultimul timp n-am putut să mai scriu. Nu știu, parcă aș avea un buton care a fost apăsat și care mi-a zăpăcit cuvintele. Sau le-a oprit. Sau le-a ascuns pe undeva...

Deschid pagina albă și îmi vin în minte doar lucruri care mă fac să mă uit tâmp la ea. Și să debitez chestii retardate, ca frazele de mai sus, dacă încerc să scriu...

Azi am fost pe faleză și am fotografiat random. E 28 decembrie și eu am surprins, pe camera mea cea nouă, mică și neagră, copaci înmuguriți, frunze proaspăt ieșite, păpădii și alte flori, adică treburi care se fotografiază de obicei în mijlocul iernii.

frunze din soare

bleu timid

frunze camuflate

la umbră...

marți e revelionul?

păpădii de decembrie

nu, nu sunt ardei iute!

eu pe boabe

salcie bigudată

"floare" de pom

lavă de copac

riduri de frunză

avem țepi

și în rest...cer

alone

În rest... Ne mai auzim zilele astea... Bună dimineața!

Decembrie, 16

Îl iei de mic. Mic, gras și cu curu' mare. Atât de mare că, dacă începe să alerge prin casă, se dă de-a dura cu fundu' care vine peste el. Din momentul ăla nu mai e "doar un câine". Din fix momentul ăla e copilul tău.

Începi să-l educi. Numai cu laude, mângâieri și bunătăți. Hai...și câte o pălmiță la fundu' gras din când în când, da' nu prea tare, să nu-l doară... Și, deși e răsfățat ca un pui de prinț arab, crește mai cuminte și mai educat decât toți copiii din parc, decât plodu' vecinului de la 4 sau decât  nepotu' de verișoară care-ți demolează toată casa când vine în vizită.

Necuvântătoare? Pe dracu'... Dacă-i dai atenție oleacă mai mult decât dat mâncare/plimbat, în scurt timp ajungi să înțelegi ce spune. Chițăie disperat? Nu, nu-l doare burtica, vrea să te duci să-i dai bulinuțe "în clănțică". Sub-patul i-a înghițit mingea, sau poate azi nu i-ai dat biscuitul preferat. Latră ca nebunu'? A observat ceva nou în cameră și te anunță, dacă cumva ceva-ul ăla e periculos?... Vrea să te joci cu el. Saaaau...dacă ai dubii, întrebi! Și el se duce acolo sau dincolo, depinde ce "problemă" are. De cele mai multe ori vrea afară. Urgență urgentă! Tre' să "spele pensulița" și asta e o treabă ce nu poate aștepta... Pe de altă parte, și el o să înțeleagă ce spui. Și va trebui să inventezi expresii noi pentru "afară", ca să nu priceapă înainte să fii tu gata îmbrăcat. Altfel e jale: stă lipit de tine, te ține de picior, îți arată lesa, tropăie și țopăie mai ceva ca un titirez... Și uite așa epuizezi toate expresiile posibile și ajungi să vorbești în franceză prin casă, ca să nu priceapă copilu' că e rost de plimbare în scurt timp.

Și trec anii și tu te bucuri de el și te lauzi peste tot că e cel mai bun, cuminte, deștept... Îmbătrânește frumos și rămâne la fel de cuminte, la fel de copilu' tău. Puiul tău mic... Doar oleacă mai gras și mai căpos. La fel de iubicios, la fel de peste musafiri cerându-și mângâierile cu care l-au obișnuit de-a lungul anilor. Da, și iubește la fel de mult zăpada! Ca atunci când era mic și se făcea alb, deși el e negru, când săpa tranșee și fugea după osul de cauciuc aruncat cât mai departe în munții reci, pufoși, din fața blocului. Doar că acum se mișcă mai greu și nu face decât să deseneze lăbuțe pe zăpada neatinsă... Dar cu aceeași bucurie.

Și, oricât de mult l-ai îngrijit, vine ziua aia în care se îmbolnăvește. Ziua aia când, deși ai face orice omenește posibil, nu ai cum să-l mai ajuți. Ziua aia în care se uită la tine cu aceiași ochi mari, plini de speranță, gândind că tu, Dumnezeul lui, o să-l faci bine. Iar. Așa cum l-ai făcut de atâtea ori. Dar de data asta ești doar un nenorocit fără superputeri, un muritor amărât care nu poate face nimic. NIMIC! Și-n ziua aia nu știi decât, nu poți decât să-l iei în brațe, să-l ții strâns, să-l pupi încontinuu și să-l duci la cabinet. Unde... Nici nu pot pronunța the fucking E word...

Și, deși știi că altă soluție nu era, nu poți s-o accepți. Nu ai cum! Te rupe. Te termină că TU ești ăla care a luat decizia. E copilul tău și TU trebuie să decizi asupra vieții lui. Ești un Dumnezeu ratat și rău, pentru că nu poți să alegi decât un singur lucru: să nu mai sufere. Atât! Și ziua aia devine cea mai tristă zi... Și începi să-ți amintești cum era când l-ai luat: mic, gras și cu curu' mare...

În rest... Nu înțeleg cum au putut trece 13 ani atât de repede... Noapte bună, AB...

Sunt foarte mic, dar știu să iubesc mult

N-am dispărut, nu m-am mutat și nici nu m-au răpit extratereștrii. Am avut un târg de 7 zile care m-a bumbăcit oleacă...

A fost lung. A fost cam greu. A fost amuzant. A fost cu carnaval, cu vrăjitoare, beduin și pirat. A lipsit doar Scufița Roșie... A fost cu drum dus/întors în orașul vecin, cu mașina plină de nebuni, de caterincă și râs scăpat de sub control... A fost cu prieteni, cu oameni calzi, cu laude, cu țopârlani și cu vizite dese în magazinul unde erau reduși șoseți si budigăi. A fost cu poze multe și amuzante, cu focaccia și cu bomboane de pom. A fost frumos... O să vă mai povestesc.

Apoi am dormit 2 zile.

Ieri am avut norocul să cunosc cei mai drăguți pui de cățel din lume. Pătuță și Ursulețu'. Ea, Pătuță, e o fetiță mică, cu burtică roz, codiță foarte scurtă (nu-i tăiată, cred că așa s-a născut), iubicioasă, lipicioasă și foarte frumoasă. Are cel mai roz nas cu puncte negre, numai bun de pupat în rafale. Dacă o iei în brațe, se bagă în tine și stă acolo cuminte, fără să miște. Știe să se lipească de gâtul tău astfel încât să te determine să nu te miști DELOC, nu care cumva s-o deranjezi. Are și un frățior jucăuș, Ursulețu', care a descoperit singur apa și bulinuțele, care știe să se joace cu șosetele tale și care aleargă crăcănat. Știu să iubească oamenii și pisicile! Verificat! Au fost găsiți de două prietene, în drum spre muncă. Erau părăsiți într-un parc...

Nici una dintre noi nu are cum să-i țină în casă, fiecare având deja două sau mai multe animăluțe. O ador pe gălușca aia mică cu nas pătat și mă simt nasol tare că n-o pot lua la mine. Chiar nu am cum... Dar tare aș vrea să-i găsesc părinți buni, care s-o iubească și să aibă grijă de ea. Și pentru frățiorul ei deasemenea... Sunt mici, cuminți și n-au nici o vină că un dobitoc i-a aruncat pe stradă fără să-i pese și fără să se gândească că sunt ființe nu obiecte...

Omul ăla bun care se îndrăgostește de ei și-i vrea alături, la bine și la rău, pentru totdeauna, să știe că au zestre! Ceva mâncărică de căței cuminți și, din partea mea, o cutie pictată cât pot eu de frumos! În schimb, vreau doar să promită că n-o să-i părăsească niciodată! Bine...și că o să-mi mai trimită și mie poze cu ei, din când în când... Sau, dacă e din Galați, și mai bine, să mă lase să-i mai văd când se poate!

În rest... Mă întreb de ce unii sunt atât de dobitoci, mă amuză amar grupa mică și sunt curioasă dacă unii își dau seama cât sunt de absurzi... Hai, luați burtoșii ăștia mici, n-o să vă pară rău. Promit! Bună dimineața!

P.S. Foarte important! Deși sunt foarte mici (nu cred că au 2 luni...) au început să învețe să facă pe ziar. Adică ieri au făcut! Și eu am fost tare mândră de ei...

Fred, motanul albastru

S-a născut primăvara. Era mic, alb, pufos și slăbuț... Dar, pe măsură ce creștea, blănița-i devenea tot mai deasă. Așa că, prin iulie, lui Fred, că așa îl cheamă pe motanul nostru, a început să-i fie cald. Foarte cald!

Mama lui nu știa ce să-i mai facă... Asta până într-o zi, când i-a venit ideea salvatoare: i-a cumpărat puiului ei alb și pufos o înghețată de afine. Pfoaaii...i-a plăcut atât de mult și a fost atât de încântat și de fericit, încât, de atunci, a primit în fiecare zi un cornet mare cu înghețata lui preferată.

Daar...după un timp, de la atâtea afine, a început să i se coloreze blănița lui cea albă. Mai întâi a fost ușor argintie, apoi bleu iar acum, e de-a dreptu' albastră! Toți s-au minunat la început, pentru că, cine a mai văzut motan albastru... Dar acum s-au obișnuit cu el. Și cu înghețata lui zilnică...

Partea bună e că lui Fred nu i-a mai fost niciodată prea cald. Și, ca să nu răcească de la atâta înghețată, anul ăsta a primit de ziua lui un fular lung, moale și colorat, pe care-l ține tot timpul înfășurat în jurul gâtului!

În rest... Dacă îl vreți pe Fred, singurul motan albastru din lume, trebuie să-mi promiteți solemn că o să-și primească, în continuare, înghețata lui zilnică de afine! Nu de alta, dar s-ar putea, dacă n-o mai mănâncă, să devină iar alb, cine știe...

Bună dimineața!

Personaje din viață

Întâlnești pe cineva. Și-ți place. Și zici că e "jumătatea" ta. Și faci planuri, ești fericit, trăiești pe norișoru' roz, cel mai roz. Și apoi pleci. Sau pleacă celălalt... Și rămâi cu un gol nedefinit pe undeva prin tine. Care trece. În cea mai mare parte a timpului...

Întâlnești pe cineva. Și-ți place. Vezi că te iubește. Apoi, de multe ori te face să te simți prost. Sau proastă... Dar tot îți place. S-ar putea să te fi îndrăgostit puțin. Te faci că nu-ți dai seama când te minte și că nu-ți pasă că nu te felicită niciodată de ziua ta. Cel mai mișto e când îți spune că-i e dor de tine și tu te faci că crezi. Și apoi, într-o zi, te gândești că nu te-a mai întrebat ce faci de mai bine de un an. Tu nu mai exiști, celălalt da. Pentru că nu știi cum să uiți... Sau să te dezîndrăgostești.

Întâlnești pe cineva. Și-ți place. Apoi îți dai seama că e pe cale să devină coșmarul vieții tale. Și pleci. Pur și simplu. Pe unii e așa de ușor să-i lași în spate...

Sunt oameni pe care vrei să-i cunoști. Unii rămân, alții te fac să te îndoiești de instinctele tale. Și te fac să te înjuri singur că le-ai dat atenție.
Sunt oameni care-ți plac din prima. Care-ți confirmă ipoteza că reîncarnarea există, pentru că ai senzația clară că-i știi dintotdeauna.
Sunt oameni pe care-i iubești. Oameni care te enervează. Oameni pe care vrei să-i săruți. Oameni pe care ai vrea să-i ții în brațe și să adormi așa. Sunt mâini cărora n-ai vrea să le mai dai drumul. Și priviri pe care ai vrea să ai curaj să nu le mai eviți. Apoi mai sunt ăia care-ți fac părul să se scoale nervos doar dacă te ating.
Sunt oameni cu care ai vrea să faci dragoste o dată și apoi să pleci. Oameni pe care îi vrei egoist doar pentru tine. Oameni pe care vrei să-i ai tandru și moale. Și ăia pe care i-ai trânti de toți pereții. Sunt oameni pe care o să-i ții minte toată viața. Și ăia pentru care nu simți nimic. Nimic! Sau poate doar un gen de silă amestecată cu sictir...
Sunt oameni cu care-ți place să povestești de toate: pisici, căței mucoși, mâncare și să râgâi nume. Să bei vin roșu. Și-ți place să-i știi acolo. Aici.

Și e momentul ăla, când mergi liniștit pe stradă și brusc te gândești la cineva. Și-ți dai seama că e omul tău perfect. Mergi și știi că e persoana cu care ai putea să stai o viață. Fiind tu. Persoana cu care ai vrea să mergi de mână sfidând lumea întreagă. Și timpul. Și pe toți ăia pe care n-ai știut să-i uiți. Îți dai seama că-i persoana pe care vrei s-o vezi înainte să adormi și cu care să te trezești alături. Zi după zi. Că e persoana cu care vrei să faci multe. Tot. Zâmbești cald și mergi mai departe. Ai o imaginație bogată... Mai bine ești atent la drum, să nu dai în vreun crater din trotuar...

În rest... N-am mai ascultat de mult ceva pe repeat. Bună dimineața!

 

Fericiți cei săraci cu duhul

...că a lor este împărăția cerurilor. Dar vai de ăia care tre' să-i suporte până o să se întâmple asta...

Azi am o mulțime de dileme. De exemplu, nu pricep dacă unii sunt dobitoci din naștere sau dacă asta e o calitate dobândită cu chin și trudă de-a lungul amuzantei lor vieți de doi bani! Și nu mai pricep un lucru: dacă-s dobitoci, sărmani cu duhu' și cretini, de ce dracu' nu țin asta doar pentru ei, suflețelul lor curat și creierașul imaculat pe care-l posedă? De ce pana struțului tre' s-o spună la toți, s-o arate-n public, să-mi strice mie ziua și să mă facă să mi-i închipui în fel și fel de ipostaze violente, macabre și mult prea light pentru ce ar merita în realitate. Singurul răspuns care-mi vine-n minte e că dobitocii îs atât de dobitoci încât nici măcar nu-și dau seama că-s dobitoci! Și nici asta nu pricep. Cum vine asta, frate? Adică te porți ca păduchele boului, dar ai impresia că de fapt ești Maica Tereza... Îți dai aere de geniu dar de fapt doar...dai aere. Și-apoi știi vorba aia, nu: ești ceea ce mănânci... Deci încetează să mai halești căcați moțați! Nu de alta, da' mi-e c-o să mănânci vreodată căcatul greșit și-o să faci o indigestie letală de n-o să te vezi!

Altceva ce nu înțeleg nici dacă-mi ameninț neuronul cu mitraliera e: de ce nu-și văd unii de ale lor și stau mereu cu bunghiul pe alții? Altceva mai bun n-ai de prestat? Ai prea mult timp la dispoziție și nu știi ce să faci cu el? Ți se pare mai palpitantă viața altora de-ți permiți să intri în ea fără invitație și cu bocancii jegoși? Cu siguranță e, altfel ți-ai vedea de borșu' tău... Și nu ar mai puți în așa hal din cauza invidiei pe care o emani. Sau e ciudă cronică? Sau pur și simplu e din cauză că te speli doar sâmbăta, dacă nu cumva pică în vreo zi de sărbătoare "cu roșu"... Ce-ar fi să-ți vezi de maglavaisu' tău și lasă-i dracu' pe alții în pace!

Ca să nu mai vorbim de facebook, care e pe cale să devină raiu' proștilor. Sau netu' în general... De ce piticu' mă-sii îl transformă unii în ring de urmărire, mai ceva ca-ntr-un film polițist din ăla nasol? Pentru ca, mai apoi, să-și târască pe acolo propria viață, transformată și ea într-o parodie ieftină, proastă, jalnică... Să și-o târască pe-acolo în timp ce urmăresc peste tot curu' lu' cutare, pe-al meu sau pe al tău, care brusc a devenit obiectul curiozității lor bolnave! Și oare de ce simt unii nevoia să-și vaite public, cu patos și tremolo durerile și nemulțumirile. Ca mai apoi să aștepte cu înfrigurare să muște momeala alți "preteni" care să-i consoleze și să le ia partea.

Mă, dacă ce zici tu acolo e de o majoră importanță pentru tine, n-ai decât să faci borș pe wallu' tău, sau la tine "acasă", dar dacă te pui să vomiți tâmpenii public, atunci țin să te anunț, scurt și tare, că ai o problemă. Una care se numește retard paranoid bipolar cu influențe episodice de prostie crasă, răutate gratuită și imbecilitate infantilă de grad avansat! Îmi pare rău, dar trebuie să-ți dau o veste proastă: nu o să te vindeci niciodată. Prostia nu regresează, din contră, mâine va fi mai cruntă ca azi! Iar viața ta mică și neimportantă, bingo, va rămâne la fel de mică și neimportantă... Iar asta e valabil și pentru cei care-și "reglează conturile" online, pe Facebook sau în altă parte. Să-ți zic un secret vital: facebook nu-i = cu viața personală, reală. E doar un loc unde dai like la poze cu mâțe, la căței drăguți, unde pui melodii pentru tine sau pentru prieteni, poze cu mesaje poate stupide dar amuzante, sau care te anunță de ziua cuiva care nu ți-e foarte apropiat deci nu îi ții minte data nașterii... Netu', în general, nu e o sală de tribunal, o scenă din Judecata de apoi și nici cel mai potrivit loc în care să arăți cât ești de prost. Trezește-te și crești dracu'...

În rest... Azi am văzut doi bătrânei pe stradă: și el și ea erau în trening, adidași și șepcuță. Clar veneau de pe faleză, unde au făcut atâta sport cât le permite vârsta. Și se țineau de mână... Oare câți din ziua de azi or să ajungă așa?...

Bună dimineața!


P.S. Ia să vedem dacă se simte careva și-mi aplică un unfriend, ignore, block, sau cum se cheamă. Îmi place foarte mult când cineva se simte inferior mie și face chestiile astea pentru că e prea găină și n-are curaj să-mi zică în față când/dacă are ceva cu mine. Și, sincer, piciorul de la masă suferă mult când se întâmplă asta... Fă-l să-l doară!!!

De colo colo...

Sunt acasă. În aceeași casă în care acum...nu contează câți ani, muuuulți, mă nășteam fericită. Mă rog, s-a întâmplat la maternitate, voiam să zic că asta e prima casă pe care am văzut-o și pe care încă o bântui. Nu tu mutări, schimb de locuință, bloc versus casă, schimbat orașul, nimic... Dar nu mă plâng deloc! Am aici amintirile mele, de când mă ridicam pe vârfuri ca să cotrobăi în sertare, cu masa pătrată la care mi-am făcut 8 ani lecțiile, 2 căței și 3 pisici, bunicii... Toate-s puse bine prin colțuri de cameră și scoase la lumină în zile ploioase, când e frig afară iar eu stau în fotoliu cu o cană de ceai fierbinte.

Pe de altă parte, prietena mea din copilărie și până azi s-a mutat, frate, de atâtea ori, că nu știu cum nu încurca adresa când trebuia s-o scrie pe vreun plic... Stătea cu 3 etaje deasupra mea. Asta până s-au gândit ai ei că vor casă "pe pământ". Adio sus-jos când aveam chef de vorbă, bye-bye cod secret de lovituri în țeavă, cu care niciodată nu înțelegeam ce voiam să ne comunicăm.

Am ajutat-o 3 zile să împacheteze toate mărunțișurile în ziare, să le pună în cutii de carton luate de la alimentara, să bată covoarele, ca să le ia curate în casa nouă, să strângă țoalele întregului familion și să pună bine de tot cărțile, nu care cumva să pățească ceva pe drumul de colo colo. Păturile din casă au fost folosite toate la învelit aparatura prețioasă și păturile pe care i le-am împrumutat eu au fost legate cu grijă la colțurile mobilei albe din dormitorul părinților ei, care era în imaginația mea de plod bleg identică cu cea din camerele unui palat cu domnițe și mușchetari...

Într-o sâmbătă dimineață a fost închiriat un camion din piață, urcat tot în el, dus câteva stații mai încolo unde era casa cea nouă și descărcat cu prietenii de sex masculin ai familiei. Era fain acolo. Casa mare și răcoroasă, caișii cu fructe delicioase, cățelul și o armată de pisici mă făceau s-o vizitez foarte des. Până într-o zi când m-a anunțat: ai ei nu mai vor la casă, că ei au trăit toată viața la bloc... Și așa s-au mutat la alte câteva stații mai departe.

Ritualul cu împachetatul obiectelor din casă s-a repetat, doar că, de data asta, făcuseră rost de la nuștiuce magazin de niște folii mari, din alea cu bulinuțe de aer, care au fost înfășurate peste păturile care protejau mobila. Și, da, dormitorul alb a fost cel mai bine "ambalat"! Iar eu am venit cu o idee nouă: să punem la colțuri bucăți groase de carton, pentru că alea-s zonele cele mai sensibile când e vorba de mutat mobilă dintr-un loc în altul. Și, chiar dacă s-au mutat la bloc, cățelul și 2 mâțe au fost luate acolo, doar făceau parte din familie, nu?...

Până acolo, făceam vreo 20 de minute cu maxi-taxi și răul meu de mișcare nu era prea fericit cu asta... Dar am continuat să ne vizităm aproape la fel de des. Și, cum mă plângeam eu într-o zi că mi se făcuse rău în mașină, prietena mea m-a anunțat senină: se mută. IAR!!! Unde? La Soveja... Moment în care a trebuit să-mi resuscitez, minute bune, răul de transport care m-a anunțat solemn că acolo nu ne ducem!

Ei nu... De acum, mă învățasem cum e cu mutatul: cum se ambalează lucrurile, cum se protejează, da, dormitorul alb, cum se negociază cu nenea șoferul de camion ca să obții un preț cât mai bun și cum se face față de cățel de desene animate când ajungem la destinație, ca să ne ajute noii vecini să descărcăm.

Acum ceva ani, era o întreagă aventură să te muți. Dar era amuzant. Te ajutau prietenii, vecinii, te plimbai de colo dincolo cu camionul fără prelată, călare pe lăzile cu cărți, niciodată pe cele cu pahare...și începeai să-ți amenajezi noul cuib astfel încât să te simți cât mai confortabil în el. Azi e totul mult mai simplu. Iei telefonul, suni o firmă de mutări și gata. Ei vin, ambalează totul în materiale de protecție sigure și le duc, cu mașini de ultimă generație, la noua casă. Ori sediu de firmă. La revedere ziare, pături și camion rablagit care scoate fum și scârțâie a pensie... Bun venit echipă de spiriduși și mutare rapidă, fără stres! Iar dacă stai în București și vrei să schimbi biroul sau casa, poți apela online la temutam.ro. Opere de artă? Ceva atenție în plus! Mobilier masiv? Se demontează, transportă și reface! Sfaturi? Au și din astea! Situații neprevăzute? Există soluții!

În rest... Eu cred că am să rămân aici. Nu cred că aș ști cum să-mi transport amintirile, să le ambalez și să le mut într-un alt loc. Aici e perfect pentru mine...

Hug

Sunt hug addicted. Am o colecție întreagă!
Hug albastru, pufos, bombănit dar strâns. Mereu cu mulți de u. Uneori ciufulit. De fiecare dată pus bine la păstrare, într-un loc secret și foarte sigur din mine.
Hug virtual, călătorit prin internet, pe care-l simt și mi-l imaginez la fel de uriaș ca cel real. De care mi-e foarte dor...
Hug alintat, de juma' de noapte. Cu vin roșu, somn și poze cu pisici. Sau baban. Cu miau și cu pup. Hug frumos. Din care vreau de fiecare dată, dar uneori sunt prea timidă să zic. Cu brațe foarte lungi, egale sau nu.
Hug zâmbitor, sincer, cu cercei roz cu lăbuțe. Și ochi albaștri.
Hug în pantaloni scurți, când se crapă de ziuă. Tristuț dar bucuros. Sau noaptea, în acompaniament de zgârieturi. Sau în fața unui magazin.
Hug strâns. Primul. Cu gărgăr.
Hug ținut de mână. A fost odată...
Poți să-mi aplici unul oricând și o să vezi un copil fericit. Dar doar dacă știi că-mi placi. Sau dacă ți-am dat eu unul și zâmbeam toată. Dacă nu, mai bine traversezi pe partea cealaltă a străzii, a Dunării, a planetei...

În rest... Am promis poze cu noile cutii, care mi-au adus un sac de laude. Bună dimineața! Hug!

Poză făcută de Ana

Poză făcută de Iulia

7 noiembrie cu cățel, cutii și like-uri

Am făcut 2 cutii noi (poate pun poze zilele următoare, după târg, că-s foarte încântată și mândră de mine când le privesc). Și normal, ce altceva să fac decât să mă laud cu ele... Se trimit sms-uri prietenilor, se sună persoanele care știu să aprecieze treaba asta și, dacă prinzi pe cineva pe facebook, zi-i rapid de cutii! Nu în ultimul rând se sună un prieten și se corupe la o cafea în parcul însorit, ca să i le arăți, bineînțeles!

Mi-am luat eu o ciocolată caldă micuță, dulcică și drăguță, m-am plantat în banca cu vedere la soare și le-am scos. Cutiile, bre, de ele e vorba. Fii atent, nu pierde șirul... Le despachetez atent din plasticul cu bule de aer, le întind ușurel, pentru o impresie artistică maximă și mă pregătesc să primesc laudele cu cel mai inocent și baban zâmbet din mine. Și stăteam eu așa, zâmbind larg, când văd o namilă de câine care părăsește grupul ce urmărea o cățelușă și zdup sus pe bancă, în spatele meu.

Acum stăteam nemișcată: să mă uit, să nu mă uit... M-am uitat. Stătea în fund cuminte, dând fericit din ditamai codoiul pe care-l avea. Uitându-se la mine. Nu mi-e mie frică de câini dar totuși, era la 10 cm de moaca mea... I-am zis că ar fi drăguț din partea lui să coboare. Dădea din coadă. I-am explicat că nu am nimic de mâncare. Dădea din coadă. M-am ridicat spunându-mi că, poate dacă mă vede mai mare ca el, se intimidează și pleacă iar eu pot să-mi continui discuția, ciocolata caldă și laudele. S-a așezat mai comod, mai exact cu fundoaca pe juma' din rucsacul meu. Și dădea din coadă. Așa că, mi-am luat jucăriile și ne-am mutat pe altă bancă.

Taca-taca mai departe. Mă uit în spate: nu știu când venise acolo dar ședea tacticos, culcat, lângă noua bancă. Cred că mai avea un pic și începea să-mi zâmbească. Am zis că așa e el, foarte prietenos. Dar atunci de ce nu se ducea și nu dădea atenție nici unei persoane care trecea pe acolo?... Hmmm... Se uita la oameni, tolănit, fără interes. Asta până a apărut o pereche de moși, el și ea, care arătau a fi mai acri decât murăturile vecinei de la 2. Și unde se pune domnu' cățel cel pașnic pe lătrat poșeta madamei de ziceai că a depistat un roi de draci în ea și vrea să-i extermine. Ăia au început să înjure cu atâta ură că parcă o vedeai cum plutește, puțind, în jurul lor. Și se aplecau după pietre. Repet, cățelul nu lătra la babă, ci la poșeta ei! Prietena mea, care se cam teme de câini, se făcuse mică în colțul ei de bancă. Am liniștit-o spunându-i cum stă treaba: sunt sigură că, la un moment dat, băbăciunea respectivă a pocnit acel câine cu acea sau altă poșetă. Și așa ceva nu se uită...

În rest... Nu știu cum și ce s-a întâmplat azi, da' de pe la 5 așa au început să curgă like-urile la pagina mea de handmade. Muuuuulte! Adică incredibil și ciudat de foarte multe. S-a spart țeava... Da' nu mă plâng. Deloc... Bună dimineața!

Postare cu fumuri...

Printre lucrurile care mă enervează cel mai tare îs oamenii ăia care nu-și văd de borșu' lor și nu pierd nici o ocazie să mă întrebe: da' tu mai fumezi mult? Nu te lași odată? Și, invariabil, când mă încrunt și îi trimit la plimbare, mi-o trântesc candid: păi eu îți zic pentru că-mi pasă de tine. Ei, pe bune... Că eu nu-s persoană adultă, eu nu gândesc și sigur nu știu ce trebuie și ce nu să fac.

Dragi băgăreți, ceea ce-mi recitați voi de fiecare dată știu foarte bine și eu. Dacă fumezi faci riduri. Și faci cancer la plămâni. Fumul conține peste 4000 de substanțe nocive. Miroase toată casa de la țigările fumate una după alta. Cheltui o groază de bani pe ele. Daaa, știu toate astea! Și puteți să vă țineți pentru voi toate remediile "minune" pe care vreți să le testați pe mine doar doar m-oi lăsa de fumat... Nu-mi trebuie nici plasturi, buni doar să-mi epileze zonele unde-i lipesc, nici ceaiuri cu gust de șosete purtate fierte și nici tinctura lu' nea' Cutărescu, mare vraci! Toate-s apă de ploaie dacă vrei "să te lași". Ba nu! Îs un chin și o tortură la care refuz să mă supun!

Da, o fi bine să mă las de fumat, nu zic nu, dar nu așa... Pentru că, la mine nu știu cât e dependență de nicotină și cât plăcerea de a fuma. Gestul ăla relaxant și plăcut de a duce țigara la gură, de a trage din ea și apoi fumul care desenează în aer linii, norișori și cercuri. Să stai cu un prieten la o cafea, suc sau orice altceva, să discuți aprins sau calm, toate astea însoțite de o țigară. Sau mai multe... Ce-ar fi să iau o gură din ce beau eu acolo, să povestesc ce am făcut în ziua respectivă și să zic deodată: stai așa că acum tre' să-mi iau remediul împotriva fumatului. Îh...

Chiar m-am gândit să fac ceva. Dar nu cu metodele băbești ale celor care nu știu decât să-mi toace mărunt neuronu' cu întrebarea lor veșnică "da' tu când te lași de fumat?"... Uite că am găsit ceva mai bun. Ceva genial! Cu care pot continua să fumez dar fără riscuri. Da, da, există! Se numește tadadaaaam: țigara electronică! Și acum, văd privirea dezamăgită a pisălogilor din viața mea care, în momentul ăsta, or să zică: eh, păi tot fumat e și ăsta. Păi e, dar cu totul altceva! Ai gestul de a fuma, ai nicotină dar n-ai fum și nici substanțe toxice. Și asta pentru că e fără ardere.

În primul rând, există o droaie de modele, așa că am de unde alege una să-mi placă. Se găsesc kit-uri complete cu tot ce-i trebuie unei țigări să funcționeze și mie să pufăi din ea liniștită și fericită. Plus că, na, tăceți acolo, ADIO FUM NOCIV! Adio miros urât în casă! Adio cancer la plămâni! Și, mai ales, adio băgăcioșior care nu vor mai avea motiv să mă streseze să mă las de fumat!

Se găsesc o mulțime de arome și 4 niveluri de concentrație. Eu fumez țigări mentolate și, când am citit de țigara electronică mi-am zis: nu e bună pentru mine... Ba bine că nu! Pe lângă multe alte arome, există și cea de mentol. Și, ce mi s-a părut cel mai tare din toată chestia asta: există și rezerve doar aromate, fără nicotină. Ce poate fi mai simplu decât asta? Ești fumător înrăit? Începi cu o concentrație tare, treci apoi la mediu, slab și, în final, zero. Eu aș încerca ceva slab și musai mentolat. Și apoi, după un timp, doar mentolat, fără nicotină.

De unde cumpar tigara electronica? Nu de la Gigel vaporeanu', nu de la colțul străzii și nu din magazinașe mici și dubioase. De pe net. Unde găsești, cu lux de amănunte, toate detaliile despre țigara electronică. De la Sailebao, pentru că o vreau pe cea originală și pentru că băieții de acolo-s specialiști! Și, uite așa o să mă las eu de fumat... fumând. Îar sănătatea mea va zâmbi fericită...

P.S. Am uitat să zic că, țigara electronică pot s-o pufăi oriunde, că nu scoate fum deci nu-i interzisă. Ha!

Alandala...

Zile bune, zile rele. Frumoase, neutre, obositoare. Pline, pierdute, însorite, libere, sau zile de naștere cu surprize, pupături și îmbrățișări uriașe și fericite.
Persoane deștepte, persoane proaste. Foarte proaste...
Oameni dragi, oameni indiferenți. Oameni care-ți plac. Oameni la care ții mult, foarte mult! Cu care te simți bine oriunde, oricum, oricând. Care au un loc acolo, în tine. Definitiv. Care te fac să zâmbești larg și care te privesc frumos. Zâmbesc senin și mă uit la tine zâmbind cu totul doar dacă țin la tine. Altfel, doar zâmbesc. La tine țin mult! Știi, nu?
Oameni care pleacă. Oameni care rămân. Și tu... Abia aștept să vii!
Persoane care te enervează. Care ai vrea să dispară. Sau măcar să tacă dracu' din gură... Care vorbesc mult, prea mult, dar nu zic nimic. Care se bagă în viața ta, ca musca în curu' calului, deși te văd cu sprânceana ridicată.
Oameni zgârciți. Oameni defecți. Oameni slabi. Ai vrea să-i înțelegi, da' nu reușești... Că, pur și simplu, tu nu ești așa.
Oameni buni. Și răi. Egoiști. Frustrați. Încrezuți. Reci. Indiferenți. Prost crescuți. Proști...
Oameni care zic că n-au hug-uri, dar care totuși fabrică repede unul, că te văd că-ți trebuie neapărat.
Persoane vesele. Chiar dacă au lumea bucăți... Persoane mereu nemulțumite. Cu drame existențiale puerile, scremute și caraghioase. Persoane care nu pot trăi decât dacă se bagă în viața celorlalți. Persoane cu care-ți face plăcere să vorbești. Și persoane cărora simți că poți să le zici orice. Și le zici...
Persoane corecte. Sincere. Persoane în care ai încredere. Care ți-o merită... Și alea care te dezamăgesc.
Oameni pe care-i cunoști într-o seară, cu care schimbi doar câteva vorbe și priviri, dar care-ți plac din prima și știi c-or să-ți fie prieteni. Simți cumva... Sau pe care-i cunoști pe net și ai impresia că-i știi dintotdeauna.
Oameni pe care-i iubești.
Fapte bune făcute că te vede doamne-doamne. Fapte rele, că nu-ți pasă de nimic. Sau fapte bune pentru că așa simți și ești.
Persoane care zic că-s nașpa, și uneori chiar sunt, dar la care țin mult. Și persoane care se cred faine, dar îs la fel de mișto ca o durere de măsele! Pe care le-aș lega cu scotch de plop și le-aș lăsa acolo să le bată ciocănitoarea-n țeastă, până iese timpul la pensie... Persoane sincere. Și persoane false. Scârbos de... Și eu, care încerc să fiu un om bun. Nu știu cât îmi iese...
Prieteni. Amici. Cunoștințe. Oameni care-ți plac da' nu știi exact ce sunt... Și ăia care vrei să meargă la capătu' lumii și să sară de acolo! Fără parașută și cu un căcat fosilizat de T-rex, legat de picioare, pentru o viteză crescută.
Am un prieten spiriduș! Știu pentru că i-am văzut odată fesul luuung, cu moț. Cel mai bun prieten. Ăla care face farfurii. Cel magic, care știe tot. Cel cu două codițe. Sau ăla care face cea mai bună cafea.
Și am, undeva, o farfurie cu broască țestoasă plină cu cartofi prăjiți.

În rest... Unii sunt dog person, alții cat person. Eu cred că sunt cocker person! Și mai sunt ăia care vor să omoare câinii. A, da...și ăia care-și rezolvă problemele dând block, unfriend și trecând pe lângă tine ca vaca la câmp, fără să salute. Nice people! Pffff... Bună dimineața!

Muncești, da' te mai și joci!

Ieri am pictat fericită, toată ziua, că în perioada asta am o grămăzenie de târguri. Și, la un moment dat, m-am trezit înconjurată de cutii colorate, de linguri cu mâțe și de pietre cu căsuțe. Ca să nu mai zic că mă asediaseră și o armată de gărgări, pe cale să devină magneți. Și, pe seară așa, am constatat că nu mai am ce presta, că toate șmecheriile mele trebuiau să se usuce ca să le pot termina. Ce să fac? Ce să fac?

Am început să bântui pe net în căutare de ceva care să-mi relaxeze neuronu' obosit, care arăta ca un curcubeu că numai culori gândise toată ziua... Și, din site în site, căutând cu totul altceva, dau de ei: raiu' jocurilor de tot felul, neinstalate pe comp să-ți mănânce memoria și nervii și, toate moacă! Frateee... Am început să zâmbesc brusc! Nu prea am eu timp să mă joc, da' n-am putut rezista. De toate au acolo: jocuri de spart bile, cu maimuțoi, cu mașini, logice, cu împușcături, jocuri online de aventuri... Până și unele în care poți colora chestii, am găsit. Dar cum asta făcusem toată ziua, m-am pus și mi-am ales jocul suprem, preferatul meu, ză game! Mahjong!

Am prestat așa: Mahjong Celtic, Alchemy, de Crăciun, Secretele Indiei și, tadaaam, cu dragoni. Ăsta mi-a plăcut cel mai mult. Cei care mă citesc știu că vreau să am dragonul meu, deci, dragii mei, pentru câteva ore, că atât am stat pe acolo, am avut o hoardă de dragoni, unul mai simpatic la altul! Cutiile și minunile mele se uscaseră și se răsuscaseră iar eu nu mă înduram să termin cu joaca... Eh, sunt încă copil, recunosc!

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Și-a fost odată...

Citat banal luat de pe Facebook. Pus de oameni banali pentru alți oameni banali. Și pentru mine, că n-am pretins niciodată că eu n-aș fi... Sunt cea mai. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa.

Și mai prietenă.

Mai știi când ne-am cunoscut? Ziua aia... În care n-am fost nici bleagă, nici timidă, nici fraieră, nici nașpa. Asta deși în ziua aia am fost tot eu... A fost o zi frumoasă. Atunci n-am știut, dar a fost cea mai frumoasă!

Și prima data când te-ai uitat la mine? Iar eu priveam oriunde numai la tine nu. Mai știi? Da, știi. În momentul ăsta, dacă ai fi aici, te-aș privi în ochi. Lung, continuu, insistent, enervant. Și fără să clipesc. Și mi-ar fi bine și mi-ar trece toate. Uneori, când mă uit în ochii tăi, văd mult mai mult decât vrei tu să arăți. Văd mult mai mult decât vreau eu să văd. Și uneori mă văd pe mine. Și știu că sunt acolo. Și zâmbesc.

"Există ființe al căror destin este să se întâlnească." Nu știu dacă există destinul. Dar știu că exiști tu! Și asta îmi e de ajuns. Nu știu dacă trebuia să ne întâlnim, dacă era "scris" prin vreo stea, sau a fost o întâmplare. Nu contează. Nu-mi pasă! Contează doar că ai picat brusc în lumea mea și ai rămas în ea.

Contează doar că pentru tine nu-s cea mai banală. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa...
Contează doar că în tine găsesc mereu un zâmbet. Doar pentru mine. Zâmbetul MEU!
Contează doar că ești. Și că sunt. Și ziua în care ne-am întâlnit.

În rest... Azi am căutat pe cer cea mai strălucitoare stea. Am desenat-o cu atenție, am împăturit cu grijă hârtia și am pus-o în cel mai sigur loc. O să ți-o dau, e pentru tine. Într-o zi... Bună dimineața.

Din (stră)fundul gândirii

Ăia oleacă mai măricei, ca să zic așa, mai știți afișele alea din copilărie cu: păstrați liniștea între orele 13-17; program de bătut covoare, între aceleași ore; păstrați curățenia, placă tăiată asimetric și atârnată sus, pe perete, în scara blocului. Pluuus, biletele puse la avizier, prin care administratorul/a voia să anunțe chestii de maximă importanță pentru viața locatarilor, scrise pe foi dictando, cu pixul! Scrise agramat, pe un ton autoritar, nervos și mai mereu răutăcios, pline de amenințări și de greșeli.

Am crezut că au dispărut, frate... Dar nu, se pare că cei ce le scriau acum 30 de ani încă trăiesc și simt nevoia să se exprime în scris, la fel de răutăcios și agramat. Încă mai sunt blocuri în care s-au păstrat, perfect conservate, nederanjate de trecerea timpului și a diverselor "epoci", acele afișe. La avizier încă e șef președintele de bloc sau administratorul iar anunțurile se scriu cam tot pe foaie de caiet...

Acum. Dacă tu, cetățean de rând, vajnic locuitor al blocului vrei să te manifești, să-ți zici părerea, să-ți descarci oful...pune-ți pofta-n cui de avizier, ăla e, așa cum am stabilit, doar pentru fețele luminate de la "conducere". Așa că, nu-ți mai rămâne decât să-ți scuipi răutatea pe o foaie mototolită de caiet vechi ca tine și s-o plasezi strategic în cutia poștală a vecinului pe care ți s-a pus pata. Pata fiind chestia aia abstractă, căcată de neuronul aflat în stare de scleroză parkinsoniană a unora ce concurează pentru "cea mai vie fosilă din lume".

Ei bine, o astfel de mostră (pardon, "monstră", ca să priceapă și o anumită parte a populației care poate ateriza pe aici din întâmplare) a fost găsită de o prietenă în propria sa și anume cutie poștală. Asta de mai jos... Iar înainte de a face analiza "scriitorului", o să zic că eu aș paria că e vorba de baba în fucsia de care povesteam mai demult...

A început în forță, cu majuscule. Țipa în scris. Clocotea adrenalina în ea și nervii erau întinși ca funia de rufe din balcon. Dar, na, vârsta a potolit-o rapid și i-a calmat literele. Sau a început cu majuscule gândindu-se că, de draci, n-o să fie în stare să scrie cu litere mici. Cine știe, nebănuite sunt căile...alfabetului... Ce nu pricep eu însă e altceva: de ce puii mei a mai scris pe foaie cu linii, dacă și-a mâzgâlit mesajul patriotic pe invers?

Apoi am început să-mi imaginez povestea. Plină de năduf și nădușind masiv de oftică, sună ea la 112. Unde răspunde un tânăr drăguț, binevoitor, dezghețat, care vrea s-o ajute pe tovarășa cetățeancă aflată în nevoie urgentă. Printre gâfâieli înrudite cu apoplexia și oftaturi nevricoase, îl poftește pe domnul polițist degrabă la bloc să ia "apretele" de pe punga cu gunoi puțind a cur de sconcs, usturoi trezit sau a capotul ei... Unde "apretele" este probabil maglavaisu' cu care apretează ea chiloții lu' bărba'su, lunar, adică atunci când îi spală. Și când îl spală!

"În acest"...și aici nu știu dacă a scris loc sau floc, dar nici unul dintre cele două nu purta în el greutatea și gravitatea situației, deci a decis că va folosi cuvântul "Bloc". Cu B mare în fix mijlocu' propoziției, ca să sublinieze tragedia metamorfozantă de sorginte bipolară a locului de baștină, precum și congruența extracuriculară a instinctului de cavernă îmbinat armonios cu simțul hiperbolizat de proprietate. Pentru autoare, Blocul scris cu B mare reprezintă simbolul triumfului personal și este tot ce există mai important în lume. În lumea ei mică, prea puțin spălată, plictisitoare și foarte rea...

De faza cu "mai rău ca la țigani în 40" nici nu-mi vine să mă leg, că mă enervez... Discriminare, rasism, prostie... Am prieteni care stau acolo, care nu-s țigani. Sunt străzi locuite aproape în întregime de țigani, iar în curtea lor e mai curat ca la ea în casă... Bine, există și opusul medaliei, așa cum există și mulți "români" împuțiți. Sau blocuri cu persoane ce se vor a fi "selecte" dar care-și scot mereu gunoiul pe hol, de tre' să-mi prind nasu' cu cârligu' de rufe să nu dau la rațe, atunci când trec pe acolo... Dar pentru "doamna"/țața/mamaia în cauză, se pare că 40-ul e capătul lumii, că altfel nu-l încercuia apocaliptic...

Și acum stau eu și mă întreb: madam fucsioasa, sau altă fosilă umblătoare, a scris bilețelul în mai multe exemplare? După cum arată, aș zice că nu. Și atunci, de ce dracu' s-a trezit ea să-l pună tocmai în cutia poștală a prietenei mele, dintr-o scară cu câțiva zeci de oameni? Asta în situația în care nu numai că ea-și duce zilnic gunoiul unde trebuie, da'-l mai duce și împărțit, sortat pe categorii și îndeasă fiecare chestie în containerul de culoarea x, y, z... Pentru că unii simt acut nevoia să arate și altora că-s proști și răi? Pentru că se plictisește grav și nu-i vine nici o altă idee decât să muște pe altul de cur? Sau poate, pur și simplu, de ciudă că stă cu bunghiu' la vizor/geam și cu toate astea încă nu a reușit să-l prindă pe ăla de aruncă sacul de gunoi în scară, așa că, în stilul românesc, să ne răzbunăm pe cineva, nu contează pe cine...

Mâine mă duc acolo și stau până seara pe banca babelor, să le văd cum migrează în altă parte bombănind acid și veninos la adresa "tinerilor insolenți din ziua de azi"!

În rest... Abia aștept să merg la vânătoare de gărgări! Cu aparatul foto, desigur...
Toate bune! Or să. Bună dimineața!

De la bâțâială la dans...

Mă sună săptămâna trecută o prietenă, să mă întrebe dacă vin la ziua ei. Ce întrebare, normal că da, cum aș putea rata așa ceva... "O să fie tematică anul ăsta, voi organiza un Latino Party, ce mă bucur că vii!" Un latino ce? Adică muzica n-o să mai fie ca până acum, de toate pentru toți, unde mă puteam fofila să nu dansez? Pentru că NU ȘTIU!!! Bine, am eu un stil al meu de bâțâială, mai ceva ca mersu' raței la baltă, da' ăla nu poate fi numit dans... Văăleeeu, ce mă fac?...

Am promis, trebuie să merg. Deci, să mă pun pe învățat! Noroc că mai am CD-urile cu melodii din perioada mea latino... Pun un cântec, două, trei, ascult concentrată, închid ochii să intru în atmosferă și încerc să dansez. Mda...dansul ploii arată sigur mai bine decât ce făceam eu... Asta e, o să mă fac de râs pe acolo și gata... Doar dacă... Și ideea salvatoare mi-a trăsnit neuronu', lăsându-l aproape leșinat de emoție. Ce-ar fi să-mi iau eu un abonament la o școală de dans, unde să mă învețe profesioniștii, să-mi explice ce și cum, să-mi arate chichițele meseriei și să mă facă as în domeniu? Ha! Sunt un geniu uneori, la fazele astea...

Și mă pun să caut. Pe net, evident... Mă foiesc pe ici, pe colo și dau de www.latino-time.ro. Salsa, Tango, Samba, Cha Cha Cha, Vals Vienez, Jive, Vals Englezesc, Latino Party. A zis cineva Latino Party? Iuhuuu...sunt salvată! Site-ul e foarte plăcut, îmi inspiră seriozitate, deci, asta e: doamnelor și domnilor, voi fi sârguincioasa lor elevă, până or reuși să scoată din mine cea mai tare dansatoare din parcare! Eh, sau măcar să mă prind de cum merge treaba, să nu mă fac de tot de râs la ziua prietenei mele...

Am stat și am pendulat între "Adulți începători" și "Copii", că la cât de bâtă sunt la capitolul ăsta, cred ca locul meu ar fi cu cei de grădi... Hai, adulți să fie... Citesc eu mai departe și...măi, sunt tari de tot cei de acolo, cică-ți dau banii înapoi dacă ești nemulțumit. Nuuu, eu nu sunt, eu vreau doar să învăț să dansez cât mai repede! Un modul complet de începători durează în medie 2 luni, dar sigur, după câteva lecții deja o să știu cu ce se mânăncă! Așa că, am completat repejor formularul de înscriere, am rezervat un loc, care mi-a fost confirmat, am plătit, prin Internet Banking (online) taxa de numai 175 de lei pentru 8 ședințe, ca să fiu sigură că nu-mi ocupă nimeni locul și, în foarte scurt timp, mi-au validat locul. Așadar, nimic nu mai putea sta între mine și dansurile latine!

Ca să n-o mai lungesc, cei de acolo, niște drăguți, au săvârșit minunea de a mă face să dansez, au avut o răbdare infinită cu mine, mi-au explicat, arătat, explicat până n-am mai avut aerul unei scândure torturate ori de câte ori pășeam pe ringul de dans și, mda...n-a râs nici unul când am aterizat în fund la prima mea lecție, din prea mult zel să fac nuștiuce piruetă șmecheroasă... Apoi am fost la ziua prietenei mele și, acum nu vă imaginați că am fost un geniu al dansului pe acolo, dar cu siguranță am fost cea mai tare dintre toți! Și asta doar datorită inimoșilor de la școala de dans Latino Time.

Atac blănos

După zilele alea crunte cu frig de noiembrie târziu și aproape țurțuri la nas, s-a îndeplinit profeția celor de la meteo: s-a încălzit. Și-a apărut iar soarele, care dăduse bir cu fugiții, sau plecase și el în vacanță în țările calde... Așa că, nu mi-a trebuit mult să adopt, cu toată inima, poziția "gândac nemișcat, înșurubat bine pe prima bancă ivită-n cale".

Bigmenul negru aduna cu simț de răspundere razele soarelui și-mi dubla porția de căldură, mâna-mi strângea încântată o sticlă cu suc de morcovi+zmeură iar picioarele zăceau fericite în super-ghetele mele cu multiple protecții. Alături, o prietenă care, mai serioasă din fire, probabil nu avea moaca mea de plod-extaziat-lățit-sub-soare, dar clar se simțea bine. Moment în care apare ea. Țup-zdup, în 2 secunde era călare pe banca noastră. Ne privea circumspect și nu știa ce să facă. Apoi brusc a știut. Sfâr-sfâr la mine-n brațe!

Na, acum ce era să fac... Obligat-forțat a trebuit s-o mângâi. Și s-o smotocesc. S-o întorc pe toate părțile. Să-i fac masaj la ceafă. Furnicuțe pe burtică. Control la penuțe. Toate astea pe același continuu sfâr-sfâr... Iar eu m-am gândit așa: stăteam lățită pe banca aia, la soare, aproape mârâind de plăcere, să vezi că a crezut că-s un pisoi. Unul uriaș, ce-i drept, da' pisoi... Adică de-al ei! Cu blană ciudată doar pe cap, dar ce contează...

Moment în care adâncile mele cugetări au fost brusc întrerupte de ceva mult mai grav decât pisicuța torcăcioasă care mă atacase: venise maică-sa! O ditamai mâța, grasă, tărcată, cu blănița impecabilă și cu o privire suspicioasă... Adică: mă, da' ce faceți voi acolo cu puiu' meu, a? Vă purtați frumos, sau e nevoie să vă franjurez oleacă fizicul? Noi două; nu, tanti pisică, suntem cuminți, nu facem nimic la domnișoara mâța dumneavoastră! Bine, smotocitu', alintatu', frământatu' nu se pun, nu-s așa grave...

Mă și ne-a crezut că suntem cuminți și țuști la prietena mea în brațe. Da' așa, hotărât, fără nici un stres, de parcă ar fi făcut asta zilnic. La care plodu' mâț, ce, el e mai fraier? Și frumușel, încetișor, a escaladat-o pe maică-sa, care, la rândul ei, o escaladase pe prietena mea și care acum trona măreață la ea în brațe. Și mută mâna dreaptă că-i alunecă fundu' la doamna pisică-mamă. Pune-o pe stânga mai în față, că junioara nu stă confortabil. Și nici piciorul nu șade bine peste celălalt, că nu au mieunatele loc destul în brațe. Păi ce, e de joacă?...

Ca să n-o mai lungesc, au stat așa, nemișcate, toate 3, vreo 2 ore, cred... Nici blitz-ul aparatului meu nu le-a deranjat, nici cățeii care treceau pe lângă noi la plimbare, nici chiar baba care a scuipat disprețuitoare și a bodogănit că "uite și la asta, stă cu pisicile-n brațe", de parcă cine știe ce crimă ar fi fost... Se lăsase seara cu frigul adiacent și doamnele profitau de "soba" mobilă care le găzduia cu drag.

Așa că, fiți atenți când și unde vă așezați! S-ar putea să fiți și voi atacați , brusc și îngrozitor, de creaturi îmblănite, sfârâicioase, alintăcioase și periculos de simpatice!

În rest... Mi-am cumpărat cartofi proaspeți pentru puturoși, gata tăiați! Nu se compară cu cei mai buni cartofi prăjiți din lume, ai tăi, dar asta e... Mă duc să-i înec într-un coșmar imaculat de usturoi cu smântână și să-i devorez elegant, unul câte doi, în compania unei salate de sfeclă roșie. Da, am și pentru tine un borcan... Bună dimineața!

dovada!

Laudă la 5 grade

Ieri seară am vrut să scriu ceva postare. Da' n-am mai apucat, că m-am luat cu altele. Respectiv...tadadaaam: mi-am făcut pagină la blog. Una nou-nouță, la care m-am uitat azi toată ziua, ca o piți, să văd câte like-uri noi am. Na, ce să fac, om îs și eu... A, mi-am pus și șmecherie din ala pe blog, de dai like paginii direct de aici, fără să mai vizitezi facebook-ul. Am fost harnică, așa-i? Deci, doamnelor și domnilor, încă mă mai uit la ea, să văd cum crește numărul ăla magic de like-uri, așa că, dacă nu te scot din țâțâni prea tare și vrei să-mi mai citești aberațiile, bagă un click acoloșa în dreapta. Așa o să fii primul/a care află în ce ape se mai scaldă neuronu' meu amețit și ce idei tembele îi mai vin. Amețit de frig, evident, că-l tratez doar cu ceai fierbinte non-alcoolizat! Sau de bătrânețe. De prăjitură cu ciocolată. Sau de prea mult cugetat în somn...

Dacă aseară nu prestam acest lucru de o magistrală importanță, aș fi scris că de ieri a venit toamna. Că până acum vremea s-a maimuțărit, vară deghizată care s-a jucat de-a toamna. Pentru prima dată, din primăvară-ncoace, am dormit cu geamul închis, mi-am pus bigmen sub haină și am admirat ploaia care a turnat pe mine, cu simț de răspundere, toată rezerva ei de apă pe câteva săptămâni. Și nu-mi explicam deloc cum de am apă și în ghetele mele magnifice, impermeabile, de necucerit. Păi simplu...se scurgea de pe pantalonii agățați artistic de limbile bocancilor.

Azi, în schimb, nu mai scriu asta. Azi zic că a venit naibii iarna de-a binelea. Pe bune, fără preaviz, fără avertismente, fără milă. Da, știu, e octombrie și e normal să fie frig, să plouă, să bată vântul. Da' nu ATÂT de frig! Am poze cu mine, de început de octombrie anul trecut, în tricou! Azi am stat puțin pe bancă cu o prietenă și m-am căutat prin toate buzunarele să văd dacă nu cumva am pe acolo vreo pereche de mănuși rătăcite. N-aveam... Așa că am ajuns acasă cu deștele țapene, vinete și tremurânde. Și poimâine am un mini-târg, tre' să-mi fac văzut mimunatu-mi fund la Sărbătoarea recoltei... Abia aștept... Aha...

Singura parte bună în toată povestea asta? Motanul meu, care nu voia să doarmă în brațe, stă acum pe mine, în păturică și toarce fericit în cele mai ciudate poziții îmbârligăcioase încercate vreodată... A, da...și: am paginăăăăăăă pe facebook! (Asta n-are nici o legătură cu frigul, sau toamna, sau cu motanul, da' trebuia să mă mai laud, măcar încă o dată, înainte să termin!)

În rest... Cică se încălzește! Iar eu acum mă duc să pictez mâți... Bună dimineața!

Ședință foto picățată :D

Povestea începe așa: azi, prea devreme pentru o duminică, m-am trezit botoasă. Am dormit prost, am visat urât și mai aveam și o stare nasoală... Am pus mâna pe telefon și am țipat după o cafea, că-mi fusese promisă de ieri. Sărim peste amănunte gen invitați neașteptați, 3 saci de cărat la gunoi, durere de cap... și ajungem direct la: m-am așezat pe bancă. Banca mea. Aia cu soare, cu Dunărea-nainte și care are în față copaci ce mă împiedică mereu să fac poze la vapoare. Îmi place să fac poze la vapoare. La toate... Și la nori! Și la GĂRGĂĂĂRI!

Apare una mică pe asfalt, în fața mea. Aaaa, ce bucurie, poze, poze, poze! Apoi o iau frumos s-o pun în iarbă, nu cumva s-o stropșească vreun plimbăreț neatent. O așez încet pe o frunză și... Frate... În iarbă era miting! Se deschisese raiu' și au căzut din el toate gărgărițele... Și erau acolo, în iarbă, în fața mea!

De toate felurile...



Somnoroase.

Plimbăcioase.

Fotomodele care mi-au pozat.

Unele care se distrau...

Costumate.

Prietenoase.

Azi a fost ziua gărgărițelor! N-am mai văzut niciodată atâtea la un loc și n-am mai făcut niciodată, într-o singură zi, peste 250 de poze cu gărgări! De care sunt foooarte încântată și care-mi plac tare.

O prietenă mi-a zis că, ori de câte ori vede o gărgăriță, se gândește la mine.
Alta, că stătea ea așa și brusc și-a dat seama: semăn cu o gărgăriță...
Iar altcineva, că am talent să le găsesc, că ea nu prea le vede nicăieri...

O fi, n-o fi... Adevărul e șmecher și se ascunde. Dar e pe aici pe undeva...

În rest... Nu contează cum începe o poveste, contează cum se termină! Cu gărgări! Bună dimineața...

P.S. Sper să vă placă ce-am prestat eu azi! Mulți, mulți, mulți...