Frate, ce repede a trecut martie anul ăsta... De obicei, abia se târa până ajungeam, spre sfârșitul lui, la ziua mea... Dar acum, cu Spring SuperBlog 2013, a zburat mai ceva ca berzele când se întorc acasă! Cu teme diverse și interesante, cu așteptări de note până dincolo de miezul nopții, cu bucurii și dezamăgiri... A fost frumos! M-a obligat să alerg neuronu', de colo colo prin mansardă, ca să scoată ceva decent de pus pe "hârtia" virtuală din blogul meu și m-a pus să scriu, am, n-am idei, am, n-am chef... Asta e ultima probă. Iar eu tre' să spun ce-aș face în calitate de potențial partener media...
Sunt Ina și sunt mămica unui blog tânăr și neliniștit! Nu-i el cel mai cunoscut sau citit dar, ca orice părinte, sunt mândră de odrasla mea pe care o cresc cu drag, bucurie, mult suflet, uneori nervi pozitivi, pe alocuri oleacă de cinism și mult, mult umor. Scriu pe el ce-mi vine, ce mă amuză, ce mă enervează, ce simt, sau postări fără motiv, altul decât că în momentul ăla am chef să scriu... A, da, scriu periodic și pentru Superblog! E locul unde pot fi eu așa cum vreau, cum am chef, sau îmi tună la un moment dat.
Mi-ar face mare plăcere să pot susține SuperBlog-ul ca partener media. Deja ne știm de doi ani și suntem buni prieteni... Ce-aș face? Păi, la capitolul ăsta nu prea am ce idei noi să aduc... Aș face ceea ce probabil fac toți partenerii actuali. Aș face cunoscută competiția scriind despre ea! Asta e cea mai bună abordare. Eu, de exemplu, așa am aflat de concurs: am citit pe blogul unei prietene postarea cu care-și anunța înscrierea. M-am informat, mi-a surâs ideea și acum, uite-mă dependentă, cu "microbul" SuperBlogului alergând în jurul neuronului toamna și primăvara... Aș anunța competiția cu ceva timp înainte să înceapă, cu surle și trâmbițe, să afle tot poporul blogosferic de ea. Aș povesti pe blog cum a fost să particip la cele 3 ediții de până acum în care mi-am băgat nasu'... Cât de interesant e să te joci cu ideile pe o temă dată, temă cu care ești uneori paralel, dar la care, dacă te gândești bine și te informezi, te descurci foarte bine până la urmă. Și, dacă aș convinge măcar câțiva să vină să se joace cu noi în concurs, aș fi fericită ca un copil căruia îi dai o acadea uriașă... De fapt, ce zic eu aici, sunt fericită! Pentru că, până acum, am "corupt" 2 oameni să devină superblogeri... Au citit postările mele pentru concurs și au intrat și ei în horă! Finaliști serioși, dom'le, de acum de două ori!
Banner. Ca partener media, banner-ul nu trebuie să lipsească de pe blog. Pentru că, oricâte postări aș scrie eu despre concurs, cu timpul acestea ar fi "acoperite" de alte lucruri scrise și, cei care ar intra întâmplător, poate nu le-ar descoperi. Dar, cu ditamai poza pe pagină, SuperBlog-ul n-ar avea cum să nu fie observat! Apoi cercetat și "adoptat"!
Rețelele de socializare. La capitolul ăsta-s cam sărăcuță, n-am decât Facebook... Dar bun și ăla! Nu toți "prietenii" de acolo-mi citesc blogul, așa că, postările despre concurs share-uite sau anunțuri scrise în felul meu caracteristic, adică simpatice și cu umoru'-n frunte, sigur ar atrage atenția. Plus că, aș putea face un concurs rapid pe pagina mea de handmade, cu premii pentru cei care duc vestea SuperBlog-ului mai departe! Mulți dintre prietenii mei artiști scriu frumos și ar putea fi convinși să-mi fie "colegi" și de scris...
În plus, am văzut că, în ultimul timp, se poartă guest-post-urile. Păi, dacă aș fi partener media, aș putea scrie așa ceva pe blogurile prietenilor care, având alt stil de scris și abordând alte subiecte, au poate un alt public cititor decât mine. Așa, informația ar ajunge la mult mai multă lume! Și, de ce nu, aș putea stresa organizatorii, începând cu Claudia :D, și le-aș lua "interviuri" serioase, sau mai puțin..., trăgându-i de limbă despre concurs, detalii, amănunte și chestii nostime din culisele concursului.
Aș mai putea face întâlniri cu bloggerii din oraș, unde am discuta despre concurs, le-aș răspunde la întrebări și le-aș povesti cât de fain e să participi, ce interesant e să scrii pe o temă impusă, mai ales dacă e ceva despre care n-ai scrie din proprie inițiativă, cum e cu adrenalina atunci când se anunță note, sau cât de sus poți sări atunci când iei 100 de puncte sau vreun premiu!
Cam asta aș putea face eu ca blogger partener media, ca să sprijin și să promovez competiția. Dar, înainte să termin, vreau să mulțumesc tuturor celor care au susținut SuperBlog-ul. Sper să ne reîntâlnim voioși și la fel de inimoși la ediția viitoare!
Postare pentru SuperBlog 2013 Spring, etapa 14.
Bravo! Esti o persoana norocoasa! Ai nimerit unde trebuie... :)
duminică, 31 martie 2013
sâmbătă, 30 martie 2013
Ză cadou...
Acum câteva zile, fu ziua mea. Frumos... Mesaje care m-au făcut să zâmbesc larg, sau care m-au lăsat fără cuvinte. Telefoane amuzante cu urări turuite și cântate, sau calde și luminoase ca un snop de raze de soare. Îmbrățișări strânse și moi, reale sau virtuale, ce mai, cum spuneam...frumos! Printre toate astea, mi s-a întâmplat un lucru straniu, mai că nu știu dacă-i adevărat sau oi fi visat cumva, îmbătată de bucuriile din ziua respectivă și nu numai de bucurii...
Peștișorul auriu din acvariu, care dispăruse fără urmă două zile, a apărut în seara zilei mele, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat... Îl cheamă Lucky, pentru că a sărit odată din apă, a fost fugărit de o pisică și n-a pățit nimic... Până acum, am crezut că-i un peștișor obișnuit, dar, cu câteva minute înainte de miezul nopții, când toți vorbeau și se distrau mai cu foc, mi s-a părut că-l aud, cum îmi zice, pe cel mai cald ton telepatic, că a fost plecat în Împărăția Cadourilor, că mi-a adus ceva de acolo și că, în câteva zile, când o să-și adune laolaltă toate puterile magice, o să-mi dea ce are pentru mine plus încă două lucruri, ce vreau eu!
Am zis că e vina lu' Dom' Profesor, Teacher's...fault, dacă înțelegeți ce vreau să spun... Că, de, era ziua mea, n-o să vă mint acum că am băut doar suc toată seara... Și am tot crezut asta până azi, când am primit telefon de la un curier, care m-a anunțat că are ceva pentru mine. I-am zis că a greșit, eu n-am comandat nimic de nicăieri... A citit numele și adresa, da, eu eram... I-am deschis bănuitoare ușa, am luat pachetul și m-am retras în vârful patului, să-l studiez în liniște. Era ambalat așa frumos, că nu-mi venea să-l deschid... Venea de la Borealy iar înăuntru era o superbă cutie din piele și un bilețel. "Știu că ești pasionată de numismatică, mai ceva ca zebra de iarbă... Ai multe monede și-ți place să le tot studiezi, să le muți de colo colo și să le cauți prin maldărul ăla de cataloage care arată ca turnul din Pisa... Dar la așa drag ce ai de ele, n-ai găsit și tu până acum o cutie decentă în care să le ții! Așa că, iaca, de ziua ta, ți-am adus din Împărăția Cadourilor ceva deosebit, ceva unic, elegant și încăpător ca să ai loc pentru toate. O cutie de bijuterii în care să-ți ții odoarele, pe categorii, ani, țări, împărați sau cum știi tu... Lucky."
N-am păduchi, vă jur, dar așa ce am început să mă scarpin în cap a mirare și nedumerire că, dacă aș fi avut, i-aș fi speriat pe toți și ar fi fugit în lumea largă! Ori am înnebunit, ma tare decât eram..., ori cineva face glume cu mine... Dar dacă totul e adevărat? Până la urmă magia există... Dacă e chiar peștișorul de aur?!? Văleu, și mi-a zis că o să-mi mai dea două lucruri, ce vreau eu! Trebuie să mă gândesc ce vreau...
Asta e cam complicat... De obicei, când cumpăr ceva sau mă gândesc la un cadou, nu e pentru mine, e clar pentru altcineva. Cineva la care țin și pe care vreau să-l bucur! Îmi place să dau chestii persoanelor dragi! Dar, de ce să nu recunosc, îmi place să și primesc... Iar acum e rost de așa ceva. Doar că...o să fie foarte greu să mă decid... Hmmm...șmecher peștișor, dacă vreau ceva, tre' să-mi pun neuronu' la treabă! Sau inima... Două cadouri...
Aș putea avea dragostea ta? A mea e deja doar a ta de mult timp...Promit că aș avea grijă de ea, n-aș permite să pățească niciodată nimic rău, n-aș lăsa nimic s-o amenințe și n-aș lăsa-o să se plictisească nici măcar o dată. Te-aș putea avea doar pentru mine și eu să fiu doar a ta? S-ar putea? Acum, mâine, săptămâna viitoare, în fiecare zi, pentru totdeauna... Deja ești cadoul meu, știi, nu? Pe care l-am primit fără să mă aștept și fără să-mi dau seama ce mi se întâmplă, într-o perioadă când nu se vedea nimic bun la orizont. Dar...n-ar fi corect să-i cer asta peștișorului, ar fi doar ce simt eu, dorința mea și magie... Pot doar să zâmbesc și să aștept. O zi în care o să înveți și tu să zâmbești la fel ca mine... Să mă gândesc, deci, la altceva.
E ciudat, aș putea cere orice, mașini, palate, iahturi, terenuri, elicopter sau o insulă, dar nu cred că vreau nimic din toate astea... Ce, dumnezeu să fac cu ele?!? Viața mea ar deveni mult prea complicată și nu-mi trebuie așa ceva. În plus, mașinile, "zburătoarele" și bărcile-s câh, că am rău de mișcare, un căsoi mare trebuie curățat toată ziua, pe teren aș pune doar flori iar insula poate fi vizitată oricând de un tsunami supărat... Aoleeu, nu credeam că e atât de greu să găsesc două cadouri pentru mine! Dar cred că am o idee... Da, vreau un bilet de călătorie puțin mai special: unul cu care să pot merge oriunde în lume și să fie valabil și pentru prietenii mei, ăia puțini da' buni... Să putem merge peste tot, să văd locurile pe care le visez dintotdeauna și cele de pe listuțele lor, deasemenea. Da, asta e o idee genială, tre' să recunosc...
Și știu ce mai vreau! Un magazin! Da. Ăsta ar fi ză cadou... Unul nu foarte mare și gol! De ce? Simplu, o să vă explic. Decorul va fi lăsat în grija unei prietene care-l vede cu mult roșu, draperii, cufere și nu mai țin minte ce mi-a recitat ea entuziasmată într-o seară, când am vorbit noi despre asta... Ce vreau să vând în el? Ohohooooo... Numai eu pot să-l umplu cu artă naivă pe sticlă, cutii, bijuuri, ceramică, lemn și pietre pictate, monstruleți cu levănțică sau alte specii, flori, pisici și gărgărițe... Dar trebuie să mai las ceva loc și pentru prietenii mei, care-s toți unul mai artist ca altul! Brățări din noduri, prinzătoare de vise, apoi ceasurile sculptate-n crengi de vișin, ceva caricaturi geniale și chestii croșetate în fața unui serial sau joc de pe net... O să fie un succes total! Acum... Singura problemă ar fi să se țină Lucky de cuvânt! Dacă nu, asta e, o să-mi fac singură acest cadou cât mai curând...
Și, data viitoare când o să mai dau de un peștișor de aur, o să-l pun să promită că, pe lângă cadourile mele, o să-mi facă rost și de câteva pentru cei dragi! Ha!
Postare pentru SuperBlog 2013 Spring, etapa 13.
Peștișorul auriu din acvariu, care dispăruse fără urmă două zile, a apărut în seara zilei mele, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat... Îl cheamă Lucky, pentru că a sărit odată din apă, a fost fugărit de o pisică și n-a pățit nimic... Până acum, am crezut că-i un peștișor obișnuit, dar, cu câteva minute înainte de miezul nopții, când toți vorbeau și se distrau mai cu foc, mi s-a părut că-l aud, cum îmi zice, pe cel mai cald ton telepatic, că a fost plecat în Împărăția Cadourilor, că mi-a adus ceva de acolo și că, în câteva zile, când o să-și adune laolaltă toate puterile magice, o să-mi dea ce are pentru mine plus încă două lucruri, ce vreau eu!
Am zis că e vina lu' Dom' Profesor, Teacher's...fault, dacă înțelegeți ce vreau să spun... Că, de, era ziua mea, n-o să vă mint acum că am băut doar suc toată seara... Și am tot crezut asta până azi, când am primit telefon de la un curier, care m-a anunțat că are ceva pentru mine. I-am zis că a greșit, eu n-am comandat nimic de nicăieri... A citit numele și adresa, da, eu eram... I-am deschis bănuitoare ușa, am luat pachetul și m-am retras în vârful patului, să-l studiez în liniște. Era ambalat așa frumos, că nu-mi venea să-l deschid... Venea de la Borealy iar înăuntru era o superbă cutie din piele și un bilețel. "Știu că ești pasionată de numismatică, mai ceva ca zebra de iarbă... Ai multe monede și-ți place să le tot studiezi, să le muți de colo colo și să le cauți prin maldărul ăla de cataloage care arată ca turnul din Pisa... Dar la așa drag ce ai de ele, n-ai găsit și tu până acum o cutie decentă în care să le ții! Așa că, iaca, de ziua ta, ți-am adus din Împărăția Cadourilor ceva deosebit, ceva unic, elegant și încăpător ca să ai loc pentru toate. O cutie de bijuterii în care să-ți ții odoarele, pe categorii, ani, țări, împărați sau cum știi tu... Lucky."
N-am păduchi, vă jur, dar așa ce am început să mă scarpin în cap a mirare și nedumerire că, dacă aș fi avut, i-aș fi speriat pe toți și ar fi fugit în lumea largă! Ori am înnebunit, ma tare decât eram..., ori cineva face glume cu mine... Dar dacă totul e adevărat? Până la urmă magia există... Dacă e chiar peștișorul de aur?!? Văleu, și mi-a zis că o să-mi mai dea două lucruri, ce vreau eu! Trebuie să mă gândesc ce vreau...
Asta e cam complicat... De obicei, când cumpăr ceva sau mă gândesc la un cadou, nu e pentru mine, e clar pentru altcineva. Cineva la care țin și pe care vreau să-l bucur! Îmi place să dau chestii persoanelor dragi! Dar, de ce să nu recunosc, îmi place să și primesc... Iar acum e rost de așa ceva. Doar că...o să fie foarte greu să mă decid... Hmmm...șmecher peștișor, dacă vreau ceva, tre' să-mi pun neuronu' la treabă! Sau inima... Două cadouri...
Aș putea avea dragostea ta? A mea e deja doar a ta de mult timp...Promit că aș avea grijă de ea, n-aș permite să pățească niciodată nimic rău, n-aș lăsa nimic s-o amenințe și n-aș lăsa-o să se plictisească nici măcar o dată. Te-aș putea avea doar pentru mine și eu să fiu doar a ta? S-ar putea? Acum, mâine, săptămâna viitoare, în fiecare zi, pentru totdeauna... Deja ești cadoul meu, știi, nu? Pe care l-am primit fără să mă aștept și fără să-mi dau seama ce mi se întâmplă, într-o perioadă când nu se vedea nimic bun la orizont. Dar...n-ar fi corect să-i cer asta peștișorului, ar fi doar ce simt eu, dorința mea și magie... Pot doar să zâmbesc și să aștept. O zi în care o să înveți și tu să zâmbești la fel ca mine... Să mă gândesc, deci, la altceva.
E ciudat, aș putea cere orice, mașini, palate, iahturi, terenuri, elicopter sau o insulă, dar nu cred că vreau nimic din toate astea... Ce, dumnezeu să fac cu ele?!? Viața mea ar deveni mult prea complicată și nu-mi trebuie așa ceva. În plus, mașinile, "zburătoarele" și bărcile-s câh, că am rău de mișcare, un căsoi mare trebuie curățat toată ziua, pe teren aș pune doar flori iar insula poate fi vizitată oricând de un tsunami supărat... Aoleeu, nu credeam că e atât de greu să găsesc două cadouri pentru mine! Dar cred că am o idee... Da, vreau un bilet de călătorie puțin mai special: unul cu care să pot merge oriunde în lume și să fie valabil și pentru prietenii mei, ăia puțini da' buni... Să putem merge peste tot, să văd locurile pe care le visez dintotdeauna și cele de pe listuțele lor, deasemenea. Da, asta e o idee genială, tre' să recunosc...
Și știu ce mai vreau! Un magazin! Da. Ăsta ar fi ză cadou... Unul nu foarte mare și gol! De ce? Simplu, o să vă explic. Decorul va fi lăsat în grija unei prietene care-l vede cu mult roșu, draperii, cufere și nu mai țin minte ce mi-a recitat ea entuziasmată într-o seară, când am vorbit noi despre asta... Ce vreau să vând în el? Ohohooooo... Numai eu pot să-l umplu cu artă naivă pe sticlă, cutii, bijuuri, ceramică, lemn și pietre pictate, monstruleți cu levănțică sau alte specii, flori, pisici și gărgărițe... Dar trebuie să mai las ceva loc și pentru prietenii mei, care-s toți unul mai artist ca altul! Brățări din noduri, prinzătoare de vise, apoi ceasurile sculptate-n crengi de vișin, ceva caricaturi geniale și chestii croșetate în fața unui serial sau joc de pe net... O să fie un succes total! Acum... Singura problemă ar fi să se țină Lucky de cuvânt! Dacă nu, asta e, o să-mi fac singură acest cadou cât mai curând...
Și, data viitoare când o să mai dau de un peștișor de aur, o să-l pun să promită că, pe lângă cadourile mele, o să-mi facă rost și de câteva pentru cei dragi! Ha!
Postare pentru SuperBlog 2013 Spring, etapa 13.
joi, 28 martie 2013
Lăsați gențile să vină la mine!!!
Sunt Berbec și recunosc că, atunci când mă simt bine, vorbesc mult. Mult și de toate... Iar dacă-s pe blog, scriu mult... Azi, Reeija, regina genților pentru partea feminină a populației, îmi dă apă la moară și mă provoacă să vorbesc despre poșeta/geanta mea preferată, despre cum transmite ea ceea ce sunt eu și cum doresc să fiu văzută și, mai ales, ce secrete păstrez în ea. Vai! Vaaaai...nici nu știu cu ce să încep și ce să scriu din toate lucrurile care-mi defilează acum mândre prin fața neuronului!
Mai întâi...eu n-am poșetă. Na, am spus-o! Puteți să vă mirați 2 minute, să ridicați sprâncenele a neîncredere, să comentați... Gata? Bun, atunci să revenim. Da, sunt femeie și n-am poșete. Cele mici îmi sunt inutile, că nu intră nimic înăuntru iar cele mari trebuie ținute în mână sau pe un umăr. Asta e o problemă majoră, pentru că mânuțele mele adoră să fluture libere iar umerii cred că-s construiți defect și, orice aș atârna pe ei complotează cu atracția gravitațională și obiectul cu pricina alunecă invariabil spre Terra... Dar, din fericire, pentru creaturi ciudate ca mine s-au inventat gențile crossover sau, mai pe românește, gențile de poștaș!
Nici când eram mică și mă îmbrăcau, obligat - forțat, în rochițe și fustițe cu volănașe nu aveam poșetă. Păi, spuneți și voi, unde era s-o pun eu în siguranță, când primul copac sau gard îmi făcea cu ochiul și n-aveam de ales decât să mă cațăr rapid în el... Așa că, ai mei s-au mirat foarte tare când am apărut odată în sufragerie cu o mutră serioasă și am rugat-o pe mama să-mi dea mie poșeta ei cea veche, pe care n-o mai poartă. Oaaa, ce fericire pe chipul ei, cu cât drag mi-a dat-o... În sfârșit mă comportam și gândeam ca o fetiță! Nope! S-au lămurit de asta o oră mai târziu când am apărut în aceeași sufragerie, îmbrăcată în costumul meu cu pantalonași și cu ditamai gentoiu' plin atârnat de gât. I-am anunțat, solemn și cu un zâmbet atât de fericit că-mi atingea ambele urechi, că sunt poștaș și am venit să le tai chitanțe! Se vede că încă de pe atunci îmi plăceau gențile crossover...
Mai mici, mai mari, din piele, fâș sau alte materiale, cu imprimeu sau fără, colorate sau negre, toate mă fascinează, le-aș adopta pe toate, le-aș îngriji și le-aș purta fericită pentru tot restul vieții... Am 7, număr magic deocamdată dar clar în creștere, pentru că-s deschisă oricărei propuneri venită de la orice geantă nouă care dorește arzător să facă parte din colecția și viața mea! Cele pe care le am sunt educate și se vor purta frumos cu noile venite, n-or să se certe pe lucrurile pe care le țin eu în ele și vor împărți frățește, sau mai bine zis gențește, dulapul în care se relaxează când nu ieșim afară.
Sper că n-or să citească niciodată postarea asta pentru că, în cele ce urmează, vreau să vă zic care e preferata mea... Mna, asta e, știu că nu-i frumos din partea mea să dau mai multă atenție uneia dintre ele, dar n-am ce face... Cel mai mult și cel mai mult îmi place una neagră, dreptunghiulară, cu bareta, buzunar interior și, aaaaa... o pisică pe ea! Da, doamnelor și domnilor cititori, știu că înghițiți acum în sec și că mă invidiați maxim! Iaca, eu am o geantă de poștaș neagră, cu pisică! A, uitam...bareta e cât China deci e foarte comod s-o port chiar și atunci când, în drum spre casă, trec pe la chioșcul din apropierea blocului și o umplu cu provizii necesare supraviețuirii în caz de vizionare prelungită a vreunui serial prea captivant sau documentar care mă ține cu sufletul la gură.
E veselă și se potrivește de minune felului în care arăt și mă îmbrac. Nu intru în detalii cu asta, că nu vreau să vă sperii. Zic doar că merge perfect la pantaloni, tricou, bigmen, geacă, ghete sau pantofi sport. Da, și la țepii din cap sau la părul ceva mai lung dintre două tunsuri... Cum transmite ea ceea ce sunt eu și cum doresc să fiu văzută? Simplu. Ce crezi dacă vezi pe stradă o tipă nonconformistă, îmbrăcată cum se simte ea bine și cu ditamai geanta cu mâță într-o parte? A? Dacă a răspuns cineva că-i cu capu', să treacă la colț, răspuns greșit! Vreau să fiu văzută așa cum sunt: o persoană simpatică, deschisă, tolerantă, fără idei preconcepute, care se bucură de orice prostioară măruntă. Mai pe scurt, un copil mare, care zâmbește tot timpul, care iubește poate mai mult decât ar trebui, un suflet de, să zicem 15 ani..., închis într-un corp mult prea mare, cu dureri de genunchi și cu junghiuri la șale...
E mare! Nu eu, nu pisica ci geanta cu totul... Uneori o văd ca pe un seif care-mi păstrează, oriunde aș merge, în siguranță bunurile cele mai de preț:
-telefoanele, care-s legătura mea cu mama și prietenii;
-briceagul multifuncțional, cu care-mi pun în practică ideile atunci când găsesc, prin vreun boschet, creanga AIA pe care o căutam de mult să o transform într-o operă de artă;
-pastiluțele roz, că de, mă mai doare și capu' uneori....și picăturile de nas, că se obrăznicește când mi-e lumea mai dragă și nu mă mai lasă să respir;
-facturi și chitanțe, care stau acolo mult și bine, fiind folosite pentru desenat atunci când sunt în maxi și-mi vine vreo idee măreață și sclipitoare, pe care altfel neuronu' meu obosit ar uita-o rapid;
-ruleta, să nu uit de ea, deștept cel care a inventat-o atât de compactă și drăguță, ca s-o pot eu căra peste tot în geantă...;
-portofelul, când mai gras, când mai slab...;
-pixuri, creioane, markere, toate la plural, că nu știi când se supără unul și se strică fix când ai tu nevoie mai mare de el;
-după înșiruirea de mai sus cred că ați dedus că nu veți găsi la mine-n geantă rujuri, dermatografe și truse de machiaj... Da, așa e, am doar o oglinjoară mică, pe care s-o pot întreba, când îmi vine, cine-i cea mai frumoasă ființă de pe pământ. Glumesc, e sora geamănă a creionului corector care vânează rarele bubițe de pe moacă și a rujului incolor care-mi salvează de multe ori buzele pe care vremea rea le vrea transformate în glaspapir...;
-batistuțe de hârtie parfumate, șervețele umede și gel antibacterian (pe ăsta-l vor piticii mei de la mansardă musai acolo!)
-un pumn de mărunțișuri pierdute prin toate colțurile: vreo broșă, brățară, brichetă, bomboane, gumă, fiole de parfum, radieră, jucării de la ouăle de ciocolată, vreo castană rătăcită dacă-i toamnă sau un posibil șurub pierdut de frații lui...
-toate astea și muuulte alte posibile chestii care locuiesc fericite în geanta mea, fără să le deranjeze nimeni...
Și mai am ceva cu mine, mereu, indiferent de geanta cu care ies: în toate o să existe, invariabil...pietre. Da, eu am scris bine și voi ați citit corect... Am pietre în geantă. Nu-s nebună. Adică nu-s nebună din cauza asta... Să mă explic, până nu dați bir cu fugiții departe de blogul meu. Le pictez! Așa că, atunci când merg pe stradă și văd vreuna pe care vizualizez imediat o floare, pisică sau gărgăriță, mă aplec, o iau cu grijă, o studiez câteva secunde și, dacă scapă de ochiul meu critic, e ștearsă rapid de praf și băgată în geantă pe lateralul acesteia, urmând să se descurce singură acolo și să-și găsească loc printre locatarii vechi și cu acte ai genții...
Acum vă las pentru că, așa cum v-am avertizat la început, am scriiis, frate... Plus că am ceva treabă, mă duc oleacă pe Reeija, cu ochii inimioare, că am văzut acolo cea mai tare geantă ever, regina viselor mele și următoarea victimă de pe lista mea cu "VREAU"...
Așa că: lăsați gențile să vină la mine!!!
Postare pentru SuperBlog 2013 Spring, etapa 12.
Mai întâi...eu n-am poșetă. Na, am spus-o! Puteți să vă mirați 2 minute, să ridicați sprâncenele a neîncredere, să comentați... Gata? Bun, atunci să revenim. Da, sunt femeie și n-am poșete. Cele mici îmi sunt inutile, că nu intră nimic înăuntru iar cele mari trebuie ținute în mână sau pe un umăr. Asta e o problemă majoră, pentru că mânuțele mele adoră să fluture libere iar umerii cred că-s construiți defect și, orice aș atârna pe ei complotează cu atracția gravitațională și obiectul cu pricina alunecă invariabil spre Terra... Dar, din fericire, pentru creaturi ciudate ca mine s-au inventat gențile crossover sau, mai pe românește, gențile de poștaș!
Nici când eram mică și mă îmbrăcau, obligat - forțat, în rochițe și fustițe cu volănașe nu aveam poșetă. Păi, spuneți și voi, unde era s-o pun eu în siguranță, când primul copac sau gard îmi făcea cu ochiul și n-aveam de ales decât să mă cațăr rapid în el... Așa că, ai mei s-au mirat foarte tare când am apărut odată în sufragerie cu o mutră serioasă și am rugat-o pe mama să-mi dea mie poșeta ei cea veche, pe care n-o mai poartă. Oaaa, ce fericire pe chipul ei, cu cât drag mi-a dat-o... În sfârșit mă comportam și gândeam ca o fetiță! Nope! S-au lămurit de asta o oră mai târziu când am apărut în aceeași sufragerie, îmbrăcată în costumul meu cu pantalonași și cu ditamai gentoiu' plin atârnat de gât. I-am anunțat, solemn și cu un zâmbet atât de fericit că-mi atingea ambele urechi, că sunt poștaș și am venit să le tai chitanțe! Se vede că încă de pe atunci îmi plăceau gențile crossover...
Mai mici, mai mari, din piele, fâș sau alte materiale, cu imprimeu sau fără, colorate sau negre, toate mă fascinează, le-aș adopta pe toate, le-aș îngriji și le-aș purta fericită pentru tot restul vieții... Am 7, număr magic deocamdată dar clar în creștere, pentru că-s deschisă oricărei propuneri venită de la orice geantă nouă care dorește arzător să facă parte din colecția și viața mea! Cele pe care le am sunt educate și se vor purta frumos cu noile venite, n-or să se certe pe lucrurile pe care le țin eu în ele și vor împărți frățește, sau mai bine zis gențește, dulapul în care se relaxează când nu ieșim afară.
Sper că n-or să citească niciodată postarea asta pentru că, în cele ce urmează, vreau să vă zic care e preferata mea... Mna, asta e, știu că nu-i frumos din partea mea să dau mai multă atenție uneia dintre ele, dar n-am ce face... Cel mai mult și cel mai mult îmi place una neagră, dreptunghiulară, cu bareta, buzunar interior și, aaaaa... o pisică pe ea! Da, doamnelor și domnilor cititori, știu că înghițiți acum în sec și că mă invidiați maxim! Iaca, eu am o geantă de poștaș neagră, cu pisică! A, uitam...bareta e cât China deci e foarte comod s-o port chiar și atunci când, în drum spre casă, trec pe la chioșcul din apropierea blocului și o umplu cu provizii necesare supraviețuirii în caz de vizionare prelungită a vreunui serial prea captivant sau documentar care mă ține cu sufletul la gură.
E veselă și se potrivește de minune felului în care arăt și mă îmbrac. Nu intru în detalii cu asta, că nu vreau să vă sperii. Zic doar că merge perfect la pantaloni, tricou, bigmen, geacă, ghete sau pantofi sport. Da, și la țepii din cap sau la părul ceva mai lung dintre două tunsuri... Cum transmite ea ceea ce sunt eu și cum doresc să fiu văzută? Simplu. Ce crezi dacă vezi pe stradă o tipă nonconformistă, îmbrăcată cum se simte ea bine și cu ditamai geanta cu mâță într-o parte? A? Dacă a răspuns cineva că-i cu capu', să treacă la colț, răspuns greșit! Vreau să fiu văzută așa cum sunt: o persoană simpatică, deschisă, tolerantă, fără idei preconcepute, care se bucură de orice prostioară măruntă. Mai pe scurt, un copil mare, care zâmbește tot timpul, care iubește poate mai mult decât ar trebui, un suflet de, să zicem 15 ani..., închis într-un corp mult prea mare, cu dureri de genunchi și cu junghiuri la șale...
E mare! Nu eu, nu pisica ci geanta cu totul... Uneori o văd ca pe un seif care-mi păstrează, oriunde aș merge, în siguranță bunurile cele mai de preț:
-telefoanele, care-s legătura mea cu mama și prietenii;
-briceagul multifuncțional, cu care-mi pun în practică ideile atunci când găsesc, prin vreun boschet, creanga AIA pe care o căutam de mult să o transform într-o operă de artă;
-pastiluțele roz, că de, mă mai doare și capu' uneori....și picăturile de nas, că se obrăznicește când mi-e lumea mai dragă și nu mă mai lasă să respir;
-facturi și chitanțe, care stau acolo mult și bine, fiind folosite pentru desenat atunci când sunt în maxi și-mi vine vreo idee măreață și sclipitoare, pe care altfel neuronu' meu obosit ar uita-o rapid;
-ruleta, să nu uit de ea, deștept cel care a inventat-o atât de compactă și drăguță, ca s-o pot eu căra peste tot în geantă...;
-portofelul, când mai gras, când mai slab...;
-pixuri, creioane, markere, toate la plural, că nu știi când se supără unul și se strică fix când ai tu nevoie mai mare de el;
-după înșiruirea de mai sus cred că ați dedus că nu veți găsi la mine-n geantă rujuri, dermatografe și truse de machiaj... Da, așa e, am doar o oglinjoară mică, pe care s-o pot întreba, când îmi vine, cine-i cea mai frumoasă ființă de pe pământ. Glumesc, e sora geamănă a creionului corector care vânează rarele bubițe de pe moacă și a rujului incolor care-mi salvează de multe ori buzele pe care vremea rea le vrea transformate în glaspapir...;
-batistuțe de hârtie parfumate, șervețele umede și gel antibacterian (pe ăsta-l vor piticii mei de la mansardă musai acolo!)
-un pumn de mărunțișuri pierdute prin toate colțurile: vreo broșă, brățară, brichetă, bomboane, gumă, fiole de parfum, radieră, jucării de la ouăle de ciocolată, vreo castană rătăcită dacă-i toamnă sau un posibil șurub pierdut de frații lui...
-toate astea și muuulte alte posibile chestii care locuiesc fericite în geanta mea, fără să le deranjeze nimeni...
Și mai am ceva cu mine, mereu, indiferent de geanta cu care ies: în toate o să existe, invariabil...pietre. Da, eu am scris bine și voi ați citit corect... Am pietre în geantă. Nu-s nebună. Adică nu-s nebună din cauza asta... Să mă explic, până nu dați bir cu fugiții departe de blogul meu. Le pictez! Așa că, atunci când merg pe stradă și văd vreuna pe care vizualizez imediat o floare, pisică sau gărgăriță, mă aplec, o iau cu grijă, o studiez câteva secunde și, dacă scapă de ochiul meu critic, e ștearsă rapid de praf și băgată în geantă pe lateralul acesteia, urmând să se descurce singură acolo și să-și găsească loc printre locatarii vechi și cu acte ai genții...
Așa că: lăsați gențile să vină la mine!!!
Postare pentru SuperBlog 2013 Spring, etapa 12.
marți, 26 martie 2013
Ghid printre legende...
Când eram mică și nu aflasem încă ce-i cu mine, mi-a venit mie odată ideea că vreau să fiu ghid turistic. Că așa o să pot călători peste tot, că o să pot vedea toată lumea și, pe deasupra, o să mai fiu și plătită pentru asta... Mă și vedeam cum o să explic multe chestii multor oameni, care or să mă laude și or să se mire cât de deșteaptă sunt eu. Mică, mică, da' stofă de berbec lăudăros și băgăcios aveam încă de pe atunci. Însă am constatat, repede și într-un fel nu prea frumos, că asta nu se va putea întâmpla: aveam rău de mișcare... Atunci, descoperind colecția tatălui meu de monede, am decis: voi fi arheolog! O să descopăr vestigii uitate până și de timp, artefacte valoroase care vor umple muzeele, cu numele celei care le-a găsit sub ele, o să reinventez istoria și Indiana Jones o să stea rușinat în fața mea! Mi-a trecut și asta relativ repede. Am rămas doar cu pasiunea pentru monedele antice și locurile care respiră istorie...
Acum două zile a fost ziua mea și am primit de la cea mai bună prietenă cel mai fain cadou posibil. În curând (ei, de fapt peste câteva luni, dar vor trece repede...) va fi ziua ei și, știind că-i place să călătorească, m-am gândit s-o iau pe sus într-o vacanță în Corfu. De ce tocmai acolo? Simplu: pentru că atunci când eram mici, ne jucam de-a "legendele", Grecia fiind zona noastră favorită! Dar, pentru că știu cât de tipicară și de atentă e prietena mea când vine vorba de plecat pe undeva, am început deja să mă informez și să pun la punct călătoria cu cele mai mici detalii.
Am sunat-o, am chemat-o la mine și i-am zis că am nevoie de o săptămână din concediul ei! Am vrut să nu-i zic mai multe, să țin secret până la ziua ei, da' ce, credeți că mi-a mers? Nope... Curiozitatea asta... I-am mărturisit în cele din urmă că plănuiesc o excursie în Corfu, în doi. Adică în două... A sărit în sus de bucurie, pupături, îmbrățișări iar pupături...din astea de fac femeile când îs bucuroase dincolo de limita admisă de lege. Da' n-a durat prea mult și m-a întrebat serioasă cu ce ajungem noi acolo. Charter Corfu? Din București? Cu ce, doamne iartă-mă, altceva... Cum răspunsul ăsta i-a readus zâmbetul larg pe față, iaca mi-am amintit eu de visele copilăriei și m-am transformat într-un ghid turistic veritabil, pus pe treabă serioasă, adică gata să-i prezinte tot ce vom vizita noi pe acolo! Nu prea a mai avut loc de gura mea să zică ceva, deci prezentarea cadoului meu a decurs mai mult ca un monolog personal...
Am început s-o bombardez cu informații variate, așa cum mi le aminteam eu, adică fără vreo legătură între ele... De exemplu, știind-o feministă convinsă mi-am început prelegerea cu o voce gravă și serioasă, zicându-i că prima femeie primar din Grecia a fost aleasă în Corfu. Nu știa, ha! Și că vacanța noastră va fi de fapt 2 în 1, că vom avea și mare și munte în același loc! Marea Ionică, cu 215 km de plaje minunate versus cel mai înalt vârf de pe insulă, Pantokrator, care are fix 906 metri. Apoi am povestit, ca și când știam asta dintotdeauna, ceva ce am aflat acum de pe sfântul net, dar care mi s-a părut interesant: deși toată lumea-i zice Corfu, grecii își numesc insula Kerkyra, așa cum se chema nimfa pe care a adus-o Poseidon pe insulă și care, așa cum zic legendele, l-a născut pe primul locuitor al insulei, Phaiax. De la el, cei de acolo s-au numit phaiakes, sau, așa cum îi știm noi din latină, fenicieni.
Apoi am informat-o că, din păcate s-a născut în iunie, când pe insulă nu-i nici un festival și nu în septembrie când are loc acolo Festivalul plăcintelor, eveniment care sună groaznic de bine... Dar nu-i nimic, cum ziua de naștere nu se poate muta, se poate face altceva: pleca din nou acolo în toamnă! Dar până atunci mai e, deci, acum să ne ocupăm de excursia asta și de ce o să vedem pe acolo. Nu suntem noi prea bisericoase, recunosc, dar ne place să vizităm mânăstiri și să vedem biserici. Peste 800 de bucăți are insula, deci nu trebuie să ne facem vreun plan special în direcția asta, sigur vom da peste câteva dintre ele cât vom bântui pe acolo... Deși Biserica Sf. Spiridon, care e cea mai cunoscută și în care sunt și moaștele sfântului, va fi trecută frumos pe listă, căutată pe hartă și bifată după ce va fi studiată de me and my friend... Nu de alta, dar am pictat odată o icoană pe sticlă cu sfântul, doar după descrierea din erminie, și vreau să văd cât de aproape de realitate am fost...
În preumblările mele după informații, am făcut greșeala să caut pe net ce mâncăruri tradiționale au. Vai! Vaaaaai!!! Sunt atât de multe și sună atât de bine că sigur vom fi, cât stăm acolo, clientele fidele ale nenumăratelor taverne, restaurante și terase cu specific grecesc, cu muzică grecească și cu greci frumoși care ne vor servi... Ca să nu mai vorbim de cafenele sau cluburi în care vom putea merge la bunți-bunți noaptea! Clar, dacă o să ne mai țină picioarele după vizitele și umblătura din timpul zilei...
Ce să mai zic? Da. Neapărat vom merge să studiem/analizăm/pozăm cele două castele fortărețe. Străduțe înguste, pavate cu piatră, care se continuă una cu alta, ca un labirint... Să te pierzi pe acolo cred că-ți dă impresia că te-ai rătăcit prin istorie cumva...Unul e Palatul lui Ahile, construit pentru împărăteasa Sisi a Austriei și e plin cu statui și tablouri cu Ahile și cu scene din războiul Troian. în plus, am înțeles că de acolo e o panoramă grandioasă a văilor din jur și a Mării Ionice. Iar asta se traduce printr-un singur cuvânt: pooooozeeee!!! Ca să nu mai vorbesc de cel de-al doilea castel, Palatul Anaktora, unde vom sta la taclale într-o cafenea celebră, Art Cafe, unde o să putem vedea opere de-ale artiștilor locali sau internaționali, dar și vapoarele care se retrag în portul Corfu.
Pe listă am mai trecut Muzeul de arheologie, pe care-l voi vedea în cinstea visului meu din copilărie de a deveni al doilea Indiana Jones, Muzeul Folcloric, Bizantin, cel de Numismatică, clar, și Muzeul scoicilor, că sună distractiv... Avem o săptămână la dispoziție, o să reușim noi să vedem toate astea!
După așa desfășurare de forțe, informații, și listă cu obiective prezentate în ditamai prelegerea, prietena mea n-a mai avut nimic de zis! Și nici nu avea cum, o împiedica zâmbetul larg care i se lipise de față cât timp am vorbit eu... Ba da, a mai întrebat ceva! V-am zis eu că trebuie să le știe pe toate... M-a întrebat la ce agenție de turism am apelat, că dacă ne trezim că ajungem acolo și n-avem unde sta și bla, bla, bla, din astea... Am liniștit-o definitiv și irevocabil când am zis cele câteva cuvinte magice: Agenția de turism Paralela 45! Cea mai de încredere! Și cea care va rămâne mereu pe primul și unicul loc din topul meu personal, atunci când mi-e gândul la vacanță!
Postare pentru Superblog 2013 Spring, etapa 11.
Cum n-am vizitat încă Corfu, am pescuit informații de pe site-ul agenției Paralela 45 și de aici.
Acum două zile a fost ziua mea și am primit de la cea mai bună prietenă cel mai fain cadou posibil. În curând (ei, de fapt peste câteva luni, dar vor trece repede...) va fi ziua ei și, știind că-i place să călătorească, m-am gândit s-o iau pe sus într-o vacanță în Corfu. De ce tocmai acolo? Simplu: pentru că atunci când eram mici, ne jucam de-a "legendele", Grecia fiind zona noastră favorită! Dar, pentru că știu cât de tipicară și de atentă e prietena mea când vine vorba de plecat pe undeva, am început deja să mă informez și să pun la punct călătoria cu cele mai mici detalii.
Am sunat-o, am chemat-o la mine și i-am zis că am nevoie de o săptămână din concediul ei! Am vrut să nu-i zic mai multe, să țin secret până la ziua ei, da' ce, credeți că mi-a mers? Nope... Curiozitatea asta... I-am mărturisit în cele din urmă că plănuiesc o excursie în Corfu, în doi. Adică în două... A sărit în sus de bucurie, pupături, îmbrățișări iar pupături...din astea de fac femeile când îs bucuroase dincolo de limita admisă de lege. Da' n-a durat prea mult și m-a întrebat serioasă cu ce ajungem noi acolo. Charter Corfu? Din București? Cu ce, doamne iartă-mă, altceva... Cum răspunsul ăsta i-a readus zâmbetul larg pe față, iaca mi-am amintit eu de visele copilăriei și m-am transformat într-un ghid turistic veritabil, pus pe treabă serioasă, adică gata să-i prezinte tot ce vom vizita noi pe acolo! Nu prea a mai avut loc de gura mea să zică ceva, deci prezentarea cadoului meu a decurs mai mult ca un monolog personal...
Am început s-o bombardez cu informații variate, așa cum mi le aminteam eu, adică fără vreo legătură între ele... De exemplu, știind-o feministă convinsă mi-am început prelegerea cu o voce gravă și serioasă, zicându-i că prima femeie primar din Grecia a fost aleasă în Corfu. Nu știa, ha! Și că vacanța noastră va fi de fapt 2 în 1, că vom avea și mare și munte în același loc! Marea Ionică, cu 215 km de plaje minunate versus cel mai înalt vârf de pe insulă, Pantokrator, care are fix 906 metri. Apoi am povestit, ca și când știam asta dintotdeauna, ceva ce am aflat acum de pe sfântul net, dar care mi s-a părut interesant: deși toată lumea-i zice Corfu, grecii își numesc insula Kerkyra, așa cum se chema nimfa pe care a adus-o Poseidon pe insulă și care, așa cum zic legendele, l-a născut pe primul locuitor al insulei, Phaiax. De la el, cei de acolo s-au numit phaiakes, sau, așa cum îi știm noi din latină, fenicieni.Apoi am informat-o că, din păcate s-a născut în iunie, când pe insulă nu-i nici un festival și nu în septembrie când are loc acolo Festivalul plăcintelor, eveniment care sună groaznic de bine... Dar nu-i nimic, cum ziua de naștere nu se poate muta, se poate face altceva: pleca din nou acolo în toamnă! Dar până atunci mai e, deci, acum să ne ocupăm de excursia asta și de ce o să vedem pe acolo. Nu suntem noi prea bisericoase, recunosc, dar ne place să vizităm mânăstiri și să vedem biserici. Peste 800 de bucăți are insula, deci nu trebuie să ne facem vreun plan special în direcția asta, sigur vom da peste câteva dintre ele cât vom bântui pe acolo... Deși Biserica Sf. Spiridon, care e cea mai cunoscută și în care sunt și moaștele sfântului, va fi trecută frumos pe listă, căutată pe hartă și bifată după ce va fi studiată de me and my friend... Nu de alta, dar am pictat odată o icoană pe sticlă cu sfântul, doar după descrierea din erminie, și vreau să văd cât de aproape de realitate am fost...
În preumblările mele după informații, am făcut greșeala să caut pe net ce mâncăruri tradiționale au. Vai! Vaaaaai!!! Sunt atât de multe și sună atât de bine că sigur vom fi, cât stăm acolo, clientele fidele ale nenumăratelor taverne, restaurante și terase cu specific grecesc, cu muzică grecească și cu greci frumoși care ne vor servi... Ca să nu mai vorbim de cafenele sau cluburi în care vom putea merge la bunți-bunți noaptea! Clar, dacă o să ne mai țină picioarele după vizitele și umblătura din timpul zilei...
Ce să mai zic? Da. Neapărat vom merge să studiem/analizăm/pozăm cele două castele fortărețe. Străduțe înguste, pavate cu piatră, care se continuă una cu alta, ca un labirint... Să te pierzi pe acolo cred că-ți dă impresia că te-ai rătăcit prin istorie cumva...Unul e Palatul lui Ahile, construit pentru împărăteasa Sisi a Austriei și e plin cu statui și tablouri cu Ahile și cu scene din războiul Troian. în plus, am înțeles că de acolo e o panoramă grandioasă a văilor din jur și a Mării Ionice. Iar asta se traduce printr-un singur cuvânt: pooooozeeee!!! Ca să nu mai vorbesc de cel de-al doilea castel, Palatul Anaktora, unde vom sta la taclale într-o cafenea celebră, Art Cafe, unde o să putem vedea opere de-ale artiștilor locali sau internaționali, dar și vapoarele care se retrag în portul Corfu.
Pe listă am mai trecut Muzeul de arheologie, pe care-l voi vedea în cinstea visului meu din copilărie de a deveni al doilea Indiana Jones, Muzeul Folcloric, Bizantin, cel de Numismatică, clar, și Muzeul scoicilor, că sună distractiv... Avem o săptămână la dispoziție, o să reușim noi să vedem toate astea!
După așa desfășurare de forțe, informații, și listă cu obiective prezentate în ditamai prelegerea, prietena mea n-a mai avut nimic de zis! Și nici nu avea cum, o împiedica zâmbetul larg care i se lipise de față cât timp am vorbit eu... Ba da, a mai întrebat ceva! V-am zis eu că trebuie să le știe pe toate... M-a întrebat la ce agenție de turism am apelat, că dacă ne trezim că ajungem acolo și n-avem unde sta și bla, bla, bla, din astea... Am liniștit-o definitiv și irevocabil când am zis cele câteva cuvinte magice: Agenția de turism Paralela 45! Cea mai de încredere! Și cea care va rămâne mereu pe primul și unicul loc din topul meu personal, atunci când mi-e gândul la vacanță!
Postare pentru Superblog 2013 Spring, etapa 11.
Cum n-am vizitat încă Corfu, am pescuit informații de pe site-ul agenției Paralela 45 și de aici.
luni, 25 martie 2013
Cadou pro bălăceală!
Ieri a fost ziua mea. Am muncit din greu la desfăcut cadouri. Am pândit un pui 6 ore, să văd cum face plajă în cuptor, călare pe o sticlă și cum se "bronzează" spre deliciul celor care s-au strâns, pe seară, să mă îmbrățișeze și să-mi ureze live tot setul de chestii care se zic la o aniversare, plus multe altele inedite, create special pentru suflețelul meu. Am făcut "mușchi" ridicând, sticle, deșurubând și înșurubând capace, plimbat și distribuit pahare care se cereau a fi mereu pline. Am citit mesaje scurte, lungi, seci, spuse din suflet, amuzante, cu desene făcute special pentru mine, sau mesaje care m-au lăsat fără cuvinte și mi-au întipărit pe față zâmbete largi. Ce mai, am avut o zi plină!
Credeam că azi totul va reveni la "normal", da' nu, nici vorbă. Azi am mai avut o surpriză. Un cadou ajuns cu o zi mai târziu, pentru că ziua mea s-a găsit să cadă anul ăsta duminică, iar duminică nu "merge" poșta! Am zis surpriză? Nu. Mega, giga surpriză! E de la o prietenă foarte bună, care nu a avut cum să fie aici ieri, din cauză de mulți kilometri care ne despart fără milă și compasiune... Și s-a gândit ea să nu treacă măreața mea zi fără un semn palpabil, ceva ce pot ține în mână și la care să pot zâmbi fericită. Ce anume? Am aflat imediat ce l-am expediat pe nenea curieru' și am măcelărit ambalajul, pentru că-mi făcea în ciudă și nu voia să se dea deschis. Un costum de baie! De la Jolidon, hehe, n-a uitat că-mi plac maxim produsele lor... Adică, ce zic eu aici? E ză oan, costumul viselor mele care acum a devenit AL MEU!!!
Am zis că asta e tot cadoul. Nu era! Pe resturile masacrate și smotocite de ambalaj, am observat că scria ceva. Cum deja era bucăți - bucăți, am pus totul cap la cap, am refăcut puzzle-ul și am descoperit mesajul "secret": "vacanța perfectă", urmată de un smiley din ăla care zâmbește laaarg, cu toți dinții... Înăuntru, bilețel: "ghici unde plecăm mâine?" Aoleeeu și vai de mine... Oare unde vrea nebuna să mă ducă?!? Nebuna, zis în cel mai bun sens, dat fiind că noi ne alintăm cu "bestie" și alte asemenea...
Clar nu e Polu' Nord! Nici Kalahari, orașul lui Moș Crăciun, Sahara sau Patagonia, deși toate astea-mi plac... Mi-a trimis costum de baie... Deci, apă. Dar care? Ocean, mare, lac...bazin? Hmmm... Bustieră + panty, asta sună a costum special de înot... Piscină de lux plasată pe acoperișul unei clădiri din Dubai cu muuulte etaje ! Nu. Știe că nu mă atrage zona respectivă și că-mi place mai mult o vacanță plină de aventuri decât una superluxoasă...
Gata, știu, mergem în campingul unde am fost astă vară. Mi-a plăcut atât de mult acolo și, pentru că ea n-a reușit să vină cu noi, i-am făcut capul tombolă când m-am întors de acolo: i-am povestit, i-am trimis poze, i-am scris cum a fost, mai aveam un pic și-i făceam și desene ca să înțeleagă mai bine că acolo-i raiu'... Și acum, a ținut minte și mă duce acolo de...ziua mea...aaahhhh... Ce bleagă sunt! E abia martie, mâine s-a anunțat viscol și locul ăla mirific e la...Marea Neagră... Mda, știu, neuronu' s-a entuziasmat prea tare și i s-or fi scurtcircuitat legăturile... Deci, cade și varianta asta.
Da, trebuie să fie o destinație exotică! Undeva unde-i cald și bine și apă limpede, cu valuri mici care se sparg de țărm desenând coliere de spumă... Daaa, unde plaja e plină de scoici colorate pe care eu le voi aduna ca să le transform, la întoarcerea acasă, în mici obiecte de artă. Un paradis tropical, o insulă semipustie, unde să fim doar noi și un barman care să ne aducă cocktail-uri și nuci de cocos pline de "lapte", cu pai în ele și cu umbreluță de hârtie. O să facem un foc pe plajă, o să adunăm din apă scoici și homari și o să le transformăm rapid într-o cină gustoasă, așa cum am văzut eu într-o emisiune de supraviețuire pe Discovery!
Deși...nu știu... Așa cum o cunosc eu pe ea și așa cum mă cunoaște ea pe mine... Cred că e vorba de ceva mai activ, nu doar stat la soare ca două buburuze... Costumul ăsta de baie e modelul meu preferat! Culoarea mi se potrivește, e negru cu două dungulițe delicate într-o parte. Este elastic și strâns pe corp... Asta mă duce cu gândul la...suuuuurf!!! Oaaa, ocean, valuri, placă colorată, lucioasă, care devine una cu mine și cu care brăzdez apa, zbor pe sub valul care se rostogolește cu viteză în jurul meu și ies învingătoare din lupta cu el! Doar că...tot pe Discovery am văzut că pe acolo mai apar uneori rechini. Nu, sigur nu m-ar duce undeva unde e chiar și 1% pericol să fiu ronțăită de vie de un pește!
Mai am o singură idee... Știe că-mi place Mexicul, că mă fascinează culturile precolumbiene și că-mi doresc dintotdeauna să ajung acolo. Așa ar împușca doi iepuri dintr-un foc: eu aș putea vizita câteva orașe pierdute, ruine și piramide și, apoi ne stabilim pe o plajă și nu ne mai mișcăm de acolo o săptămână! A...și neapărat trebuie să înot într-un cenote, unul dintre puțurile naturale, din junglele lor, locuri sacre pentru maiași. Da, asta trebuie să fie!
....................................
Pe seară, sună telefonul. Era prietena mea. Am sărit fericită cu gura pe ea:
-Știu unde mergem, în Mexic, nu?
-Nu.
-Cum nu? Dar unde? Deja mă tuflisem oleacă, eram sigură că ghicisem...
-Mâine ajung în țară. Mă gândeam să te duc în vacanță la cea mai mare piscină acoperită de la noi. Vrei?
-Aha. Piscină acoperită... Unde asta?
-Hehe, era o glumă! Mai știi anul trecut, când m-ai pus tu să văd o emisiune care m-a plictisit groaznic, Survivor, dar care pe tine te fascina?
-Dap...
-Ei bine, am ținut minte că în episodul ăla, concurenții au fost la un lac plin cu meduze și au înotat printre ele. Niciodată nu te-am văzut mai entuziasmată de ceva și ai zis că ți-ai dori mult de tot să fii și tu acolo... Mai știi? Atunci mi-am zis că, într-o zi, trebuie să te duc acolo... Neapărat!
Sigur că mai știu... Mi s-a părut foarte fain, amuzant, groaznic de minunat acel lac! Și acum? Voi merge și eu acolo!!! Insulele Palau... E singurul loc din lume unde poți înota printre milioane de meduze, pentru că ele și-au pierdut, în decursul a multor mii de ani, capacitatea de a înțepa. Aaaaa... E cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață! Și când zic asta nu mă refer la vacanță, mă gândesc la prietena mea...
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 10.
Credeam că azi totul va reveni la "normal", da' nu, nici vorbă. Azi am mai avut o surpriză. Un cadou ajuns cu o zi mai târziu, pentru că ziua mea s-a găsit să cadă anul ăsta duminică, iar duminică nu "merge" poșta! Am zis surpriză? Nu. Mega, giga surpriză! E de la o prietenă foarte bună, care nu a avut cum să fie aici ieri, din cauză de mulți kilometri care ne despart fără milă și compasiune... Și s-a gândit ea să nu treacă măreața mea zi fără un semn palpabil, ceva ce pot ține în mână și la care să pot zâmbi fericită. Ce anume? Am aflat imediat ce l-am expediat pe nenea curieru' și am măcelărit ambalajul, pentru că-mi făcea în ciudă și nu voia să se dea deschis. Un costum de baie! De la Jolidon, hehe, n-a uitat că-mi plac maxim produsele lor... Adică, ce zic eu aici? E ză oan, costumul viselor mele care acum a devenit AL MEU!!!
Am zis că asta e tot cadoul. Nu era! Pe resturile masacrate și smotocite de ambalaj, am observat că scria ceva. Cum deja era bucăți - bucăți, am pus totul cap la cap, am refăcut puzzle-ul și am descoperit mesajul "secret": "vacanța perfectă", urmată de un smiley din ăla care zâmbește laaarg, cu toți dinții... Înăuntru, bilețel: "ghici unde plecăm mâine?" Aoleeeu și vai de mine... Oare unde vrea nebuna să mă ducă?!? Nebuna, zis în cel mai bun sens, dat fiind că noi ne alintăm cu "bestie" și alte asemenea...
Clar nu e Polu' Nord! Nici Kalahari, orașul lui Moș Crăciun, Sahara sau Patagonia, deși toate astea-mi plac... Mi-a trimis costum de baie... Deci, apă. Dar care? Ocean, mare, lac...bazin? Hmmm... Bustieră + panty, asta sună a costum special de înot... Piscină de lux plasată pe acoperișul unei clădiri din Dubai cu muuulte etaje ! Nu. Știe că nu mă atrage zona respectivă și că-mi place mai mult o vacanță plină de aventuri decât una superluxoasă...
Gata, știu, mergem în campingul unde am fost astă vară. Mi-a plăcut atât de mult acolo și, pentru că ea n-a reușit să vină cu noi, i-am făcut capul tombolă când m-am întors de acolo: i-am povestit, i-am trimis poze, i-am scris cum a fost, mai aveam un pic și-i făceam și desene ca să înțeleagă mai bine că acolo-i raiu'... Și acum, a ținut minte și mă duce acolo de...ziua mea...aaahhhh... Ce bleagă sunt! E abia martie, mâine s-a anunțat viscol și locul ăla mirific e la...Marea Neagră... Mda, știu, neuronu' s-a entuziasmat prea tare și i s-or fi scurtcircuitat legăturile... Deci, cade și varianta asta.
Da, trebuie să fie o destinație exotică! Undeva unde-i cald și bine și apă limpede, cu valuri mici care se sparg de țărm desenând coliere de spumă... Daaa, unde plaja e plină de scoici colorate pe care eu le voi aduna ca să le transform, la întoarcerea acasă, în mici obiecte de artă. Un paradis tropical, o insulă semipustie, unde să fim doar noi și un barman care să ne aducă cocktail-uri și nuci de cocos pline de "lapte", cu pai în ele și cu umbreluță de hârtie. O să facem un foc pe plajă, o să adunăm din apă scoici și homari și o să le transformăm rapid într-o cină gustoasă, așa cum am văzut eu într-o emisiune de supraviețuire pe Discovery!
Deși...nu știu... Așa cum o cunosc eu pe ea și așa cum mă cunoaște ea pe mine... Cred că e vorba de ceva mai activ, nu doar stat la soare ca două buburuze... Costumul ăsta de baie e modelul meu preferat! Culoarea mi se potrivește, e negru cu două dungulițe delicate într-o parte. Este elastic și strâns pe corp... Asta mă duce cu gândul la...suuuuurf!!! Oaaa, ocean, valuri, placă colorată, lucioasă, care devine una cu mine și cu care brăzdez apa, zbor pe sub valul care se rostogolește cu viteză în jurul meu și ies învingătoare din lupta cu el! Doar că...tot pe Discovery am văzut că pe acolo mai apar uneori rechini. Nu, sigur nu m-ar duce undeva unde e chiar și 1% pericol să fiu ronțăită de vie de un pește!
Mai am o singură idee... Știe că-mi place Mexicul, că mă fascinează culturile precolumbiene și că-mi doresc dintotdeauna să ajung acolo. Așa ar împușca doi iepuri dintr-un foc: eu aș putea vizita câteva orașe pierdute, ruine și piramide și, apoi ne stabilim pe o plajă și nu ne mai mișcăm de acolo o săptămână! A...și neapărat trebuie să înot într-un cenote, unul dintre puțurile naturale, din junglele lor, locuri sacre pentru maiași. Da, asta trebuie să fie!
....................................
Pe seară, sună telefonul. Era prietena mea. Am sărit fericită cu gura pe ea:
-Știu unde mergem, în Mexic, nu?
-Nu.
-Cum nu? Dar unde? Deja mă tuflisem oleacă, eram sigură că ghicisem...
-Mâine ajung în țară. Mă gândeam să te duc în vacanță la cea mai mare piscină acoperită de la noi. Vrei?
-Aha. Piscină acoperită... Unde asta?
-Hehe, era o glumă! Mai știi anul trecut, când m-ai pus tu să văd o emisiune care m-a plictisit groaznic, Survivor, dar care pe tine te fascina?
-Dap...
-Ei bine, am ținut minte că în episodul ăla, concurenții au fost la un lac plin cu meduze și au înotat printre ele. Niciodată nu te-am văzut mai entuziasmată de ceva și ai zis că ți-ai dori mult de tot să fii și tu acolo... Mai știi? Atunci mi-am zis că, într-o zi, trebuie să te duc acolo... Neapărat!
Sigur că mai știu... Mi s-a părut foarte fain, amuzant, groaznic de minunat acel lac! Și acum? Voi merge și eu acolo!!! Insulele Palau... E singurul loc din lume unde poți înota printre milioane de meduze, pentru că ele și-au pierdut, în decursul a multor mii de ani, capacitatea de a înțepa. Aaaaa... E cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață! Și când zic asta nu mă refer la vacanță, mă gândesc la prietena mea...
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 10.
sâmbătă, 23 martie 2013
Luxul de a pricepe arta...
De obicei întrebarea era "a fi sau a nu fi?"... Dar azi avem una nouă, muuult mai interesantă și mai deșteaptă: „Arta e un lux sau luxul e o artă?” Eh? Așa-i că-i palpitant și voi sunteți atât de curioși ce o să scriu încât, dacă nu mă grăbesc oleacă, o să vă dau somnu' peste cap și n-o să mai dormiți la noapte de curiozitate? Hehe... Să începem, deci!
Răspunsul diferă, clar, de la o persoană la alta. Al meu are varianta scurtă, care e: nu, nu...sau varianta lungă, ce va lua forma unei postări. În cele ce urmează...
Pentru mine, Lux-ul e săpunul ăla din copilărie, care mirosea fain, pe care-l primeai "din afară" sau îl cumpărai "pe sub mână". Lăsând gluma la o parte, pentru mine în varianta mică de acum mulți ani, care se spăla cu săpun Cheia, ăla chiar era...un lux. Pentru Ina mică, adică eu, penarul nemțesc, plin cu chestii de scris, un borcan de Nutella, stiloul chinezesc cu peniță de aur, radierele parfumate, bananele verzi sau smochinele primite de Crăciun erau un lux. Arta? O făceam singură, cu creionul pe pereți, în carnețel, cu creta pe asfalt și eram cea mai mândră de creațiile mele...
Acum? Toate s-au schimbat. Chiar dacă unele nu așa mult... Adică și azi continui să-mi "creez arta". În felul meu, în stilul meu, în limitele mele. Și m-am mutat de pe pereți, pe alte suporturi... Pentru mine, arta nu e neapărat un lux. Pe de altă parte, uneori să creezi artă poate fi un lux, la cât au ajuns să coste unele materiale faine de pictură, dar asta e altă poveste... Sunt o persoană nu foarte pretențioasă, nu trebuie prea multe ca să mă faci fericită... De aceea, de cele mai multe ori pot să-mi fac singură obiectele de care am nevoie ca să mă simt bine. Arta ar putea deveni un lux, dacă aș ajunge, la un moment dat, să-mi doresc o schiță de-a lui Da Vinci sau vreun tablou de Dali... Dar asta n-o să se întâmple. Sunt oleacă ciudată, știu, dar eu funcționez cam așa: între un tablou scump, lăudat de toată lumea, dar care mie nu-mi zice nimic și unul cu o gărgăriță, pictat de cea mai bună prietenă, l-aș alege pe cel din urmă. Pentru că ar fi ceva care m-ar face să zâmbesc de fiecare dată când îl privesc, pentru că ar fi făcut special pentru mine, pentru că ar însemna mult în viața mea și m-ar face fericită. N-ar fi un lux, poate pentru ceilalți n-ar fi nici măcar artă, dar pentru mine ar putea fi totul...
Din păcate, azi mulți nu mai știu să facă diferența între lux și artă, între artă și kitsch... Sunt din ce în ce mai mulți cei care vor să iasă în evidență etalându-și banii, folosindu-i să cumpere lucruri scumpe, pe care să le îndese apoi în casele lor scumpe... Pentru unii, dacă ceva costă mult, e ridicat imediat la rang de artă, cumpărat și băgat cu forța în viața lor, doar ca să arate ei lumii cât sunt de șmecheri. Chiar dacă obiectul respectiv e doar o chestie sclipicioasă, chiar dacă nu le place neapărat, sau nu-i face să simtă nimic. E scump deci e bun. E lux, frate! Din păcate pentru ei, "luxul" ăsta nu-i întotdeauna artă...
Arta poate fi un lux pentru cei care știu cu ce se mănâncă dar care, din motive financiare, deși își doresc mult unele chestii, nu și le pot permite. Dar, cum ăștia sunt în general oameni deștepți, se adaptează situației: ori se îndreaptă către ceva la fel de frumos dar care costă mai puțin, ori se duc în galerie sau muzeu să admire operele preferate, care nu pleacă nicăieri de acolo și pe care le pot vedea ori de câte ori au chef... Adevărul e că, în ziua de azi, oferta e atât de mare și de variată încât, dacă chiar vrei o bucățică de artă, o găsești și poți să ți-o cumperi. Saaau, mai există varianta extremă: vrei ceva și nu-ți permiți? Atunci devii artist și se rezolvă, îți faci tu ceea ce vrei! Glumesc, evident... Deși, cum arta e totuși ceva abstract, azi "toți suntem artiști". Toți suntem importanți, fiecare se vede cel mai cu moț și cu greu unii recunosc că cel de lângă ei e mai bun. Pe tema asta râdeam cu o amică ieri și-i ziceam că ce, eu nu-s artist? Și eu pot picta foarte bine o Mona-Lisă... Clar ar arăta ca un trol, dar, până la urmă și trolii pot fi o formă de artă nu?... Din păcate, sunt unii care nu glumesc cu asta și care nu-și dau seama că ei chiar fac troli și-i vând drept Mona-Lise la preț de lux...
Luxul nu e o artă. Pentru mine, lux înseamnă să-ți cumperi lucruri care nu-ți trebuie neapărat, fără de care ai putea trăi bine merci, dar pe care le iei pentru că ai atât de mulți bani că-ți permiți orice. Sau le iei pentru că, pur și simplu, te fac să te simți bine! Oamenii cu mai puțini bani văd ca fiind lux tot ce e mai mult decât au ei, tot ce ei n-or să-și poată permite niciodată. Pentru mine sunt, în general, doar chestiile inutile, nu neapărat cele scumpe. De exemplu, lux înseamnă să fii o persoană singură, dar să ai ditamai casa cu 10 camere, 5 toalete, 2 mașini și-o limuzină, baterii din aur la baie, clanțe la uși cu cristale Swarovski și un diamant respectabil pe butonul cu care tragi apa. Și, ca să mergem mai departe, diamantul ăla e un lux (e o tâmpenie, da' trecem peste...) dar clar nu înseamnă că ți-a transformat veceul într-o operă de artă...
Lux, pentru unele, înseamnă să-ți agăți pe tine juma' de kil de aur și să defilezi îmbrăcată într-o haină din 20 de animăluțe moarte pe altarul modei. Și pantofi "de firmă", uitasem. Nu contează că te sperii dacă duduia deschide gura să zică ceva, contează că e o "doamnă" și-i îmbrăcată luxos. Fleoșc! Prefer de departe blugi, tricou, ghete, geacă, așa cum umblu eu, și un neuron dezghețat în mansardă...
În concluzie, deși ar mai fi multe de zis, fiecare are setul lui de priorități în viață. Pentru mine e importantă arta, nu luxul. Arta mă face să zâmbesc, să mă simt vie, îmi încălzește sufletul, îmi bucură inima și-mi încântă ochii. Și când zic artă mă gândesc la un tablou genial, un tricou pictat, un set de bijuterii creat special pentru mine, dar și la un mărțișor mic din care-ți surâde șmecheră o pisicuță neagră. Pentru mine arta e echivalent cu ideea. Ideea transpusă mai apoi în obiect. Luxul? Sincer, nu prea aș ști ce să fac cu el...
Acum, după ce ați citit opiniile mele nu neapărat bune dar proprii și personale, vă sfătuiesc să intrați și undeva unde chiar o să citiți lucruri interesante despre lux și artă: Elegantine, un site fain de unde aveți doar de învățat.
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 9.
Răspunsul diferă, clar, de la o persoană la alta. Al meu are varianta scurtă, care e: nu, nu...sau varianta lungă, ce va lua forma unei postări. În cele ce urmează...
Pentru mine, Lux-ul e săpunul ăla din copilărie, care mirosea fain, pe care-l primeai "din afară" sau îl cumpărai "pe sub mână". Lăsând gluma la o parte, pentru mine în varianta mică de acum mulți ani, care se spăla cu săpun Cheia, ăla chiar era...un lux. Pentru Ina mică, adică eu, penarul nemțesc, plin cu chestii de scris, un borcan de Nutella, stiloul chinezesc cu peniță de aur, radierele parfumate, bananele verzi sau smochinele primite de Crăciun erau un lux. Arta? O făceam singură, cu creionul pe pereți, în carnețel, cu creta pe asfalt și eram cea mai mândră de creațiile mele...
Acum? Toate s-au schimbat. Chiar dacă unele nu așa mult... Adică și azi continui să-mi "creez arta". În felul meu, în stilul meu, în limitele mele. Și m-am mutat de pe pereți, pe alte suporturi... Pentru mine, arta nu e neapărat un lux. Pe de altă parte, uneori să creezi artă poate fi un lux, la cât au ajuns să coste unele materiale faine de pictură, dar asta e altă poveste... Sunt o persoană nu foarte pretențioasă, nu trebuie prea multe ca să mă faci fericită... De aceea, de cele mai multe ori pot să-mi fac singură obiectele de care am nevoie ca să mă simt bine. Arta ar putea deveni un lux, dacă aș ajunge, la un moment dat, să-mi doresc o schiță de-a lui Da Vinci sau vreun tablou de Dali... Dar asta n-o să se întâmple. Sunt oleacă ciudată, știu, dar eu funcționez cam așa: între un tablou scump, lăudat de toată lumea, dar care mie nu-mi zice nimic și unul cu o gărgăriță, pictat de cea mai bună prietenă, l-aș alege pe cel din urmă. Pentru că ar fi ceva care m-ar face să zâmbesc de fiecare dată când îl privesc, pentru că ar fi făcut special pentru mine, pentru că ar însemna mult în viața mea și m-ar face fericită. N-ar fi un lux, poate pentru ceilalți n-ar fi nici măcar artă, dar pentru mine ar putea fi totul...
Din păcate, azi mulți nu mai știu să facă diferența între lux și artă, între artă și kitsch... Sunt din ce în ce mai mulți cei care vor să iasă în evidență etalându-și banii, folosindu-i să cumpere lucruri scumpe, pe care să le îndese apoi în casele lor scumpe... Pentru unii, dacă ceva costă mult, e ridicat imediat la rang de artă, cumpărat și băgat cu forța în viața lor, doar ca să arate ei lumii cât sunt de șmecheri. Chiar dacă obiectul respectiv e doar o chestie sclipicioasă, chiar dacă nu le place neapărat, sau nu-i face să simtă nimic. E scump deci e bun. E lux, frate! Din păcate pentru ei, "luxul" ăsta nu-i întotdeauna artă...
Arta poate fi un lux pentru cei care știu cu ce se mănâncă dar care, din motive financiare, deși își doresc mult unele chestii, nu și le pot permite. Dar, cum ăștia sunt în general oameni deștepți, se adaptează situației: ori se îndreaptă către ceva la fel de frumos dar care costă mai puțin, ori se duc în galerie sau muzeu să admire operele preferate, care nu pleacă nicăieri de acolo și pe care le pot vedea ori de câte ori au chef... Adevărul e că, în ziua de azi, oferta e atât de mare și de variată încât, dacă chiar vrei o bucățică de artă, o găsești și poți să ți-o cumperi. Saaau, mai există varianta extremă: vrei ceva și nu-ți permiți? Atunci devii artist și se rezolvă, îți faci tu ceea ce vrei! Glumesc, evident... Deși, cum arta e totuși ceva abstract, azi "toți suntem artiști". Toți suntem importanți, fiecare se vede cel mai cu moț și cu greu unii recunosc că cel de lângă ei e mai bun. Pe tema asta râdeam cu o amică ieri și-i ziceam că ce, eu nu-s artist? Și eu pot picta foarte bine o Mona-Lisă... Clar ar arăta ca un trol, dar, până la urmă și trolii pot fi o formă de artă nu?... Din păcate, sunt unii care nu glumesc cu asta și care nu-și dau seama că ei chiar fac troli și-i vând drept Mona-Lise la preț de lux...
Luxul nu e o artă. Pentru mine, lux înseamnă să-ți cumperi lucruri care nu-ți trebuie neapărat, fără de care ai putea trăi bine merci, dar pe care le iei pentru că ai atât de mulți bani că-ți permiți orice. Sau le iei pentru că, pur și simplu, te fac să te simți bine! Oamenii cu mai puțini bani văd ca fiind lux tot ce e mai mult decât au ei, tot ce ei n-or să-și poată permite niciodată. Pentru mine sunt, în general, doar chestiile inutile, nu neapărat cele scumpe. De exemplu, lux înseamnă să fii o persoană singură, dar să ai ditamai casa cu 10 camere, 5 toalete, 2 mașini și-o limuzină, baterii din aur la baie, clanțe la uși cu cristale Swarovski și un diamant respectabil pe butonul cu care tragi apa. Și, ca să mergem mai departe, diamantul ăla e un lux (e o tâmpenie, da' trecem peste...) dar clar nu înseamnă că ți-a transformat veceul într-o operă de artă...
Lux, pentru unele, înseamnă să-ți agăți pe tine juma' de kil de aur și să defilezi îmbrăcată într-o haină din 20 de animăluțe moarte pe altarul modei. Și pantofi "de firmă", uitasem. Nu contează că te sperii dacă duduia deschide gura să zică ceva, contează că e o "doamnă" și-i îmbrăcată luxos. Fleoșc! Prefer de departe blugi, tricou, ghete, geacă, așa cum umblu eu, și un neuron dezghețat în mansardă...
În concluzie, deși ar mai fi multe de zis, fiecare are setul lui de priorități în viață. Pentru mine e importantă arta, nu luxul. Arta mă face să zâmbesc, să mă simt vie, îmi încălzește sufletul, îmi bucură inima și-mi încântă ochii. Și când zic artă mă gândesc la un tablou genial, un tricou pictat, un set de bijuterii creat special pentru mine, dar și la un mărțișor mic din care-ți surâde șmecheră o pisicuță neagră. Pentru mine arta e echivalent cu ideea. Ideea transpusă mai apoi în obiect. Luxul? Sincer, nu prea aș ști ce să fac cu el...
Acum, după ce ați citit opiniile mele nu neapărat bune dar proprii și personale, vă sfătuiesc să intrați și undeva unde chiar o să citiți lucruri interesante despre lux și artă: Elegantine, un site fain de unde aveți doar de învățat.
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 9.
joi, 21 martie 2013
FARMECul de ieri, de azi, dintotdeauna...
Tot îi aud mereu pe străini spunând cât de frumoase-s româncele noastre și-i văd sucindu-și capul, mai să și-l luxeze, când văd femei trecând pe lângă ei. Îs amuzanți... Dar, da, au dreptate, suntem frumoase, frate! Nu zic că pe alte meleaguri nu sunt, dar la noi parcă-i invazie. Probabil când Doamne Doamne a scuturat sacul cu frumusețe pe pământ, era fix deasupra țării ăsteia... Ar fi o explicație, nu? Saaau... Mai am eu una!
Românce cu Farmec? O, da! Și-ncă cum... Pentru că noi, spre deosebire de restul globului, avem un secret! Autohton, magic, deosebit de eficace și transmis din generație în generație: produsele Farmec! Da, doamnelor și domnilor străinezi, iaca de aia suntem noi, româncele, mai cu moț, mai frumoase, mai aia și mai ailaltă decât toți ceilalți. Pentru că noi am avut o doamnă genială, Ana Aslan, care a descoperit secretul frumuseții și al tinereții veșnice! Și, pentru că așa suntem noi, buni la suflet și darnici, s-a gândit să-l împărtășească și altora...
Pentru prima oară am aflat de Ana Aslan de la bunica. Mi-a povestit despre ea și despre Gerovital când eram un moț de om... Pentru că, i-am zis odată, cercetând atent o poză din tinerețea ei: "mami, ce bine că nu te-am cunoscut când erai tânără, pentru că îmi place mai mult cum arăți acum"... A râs de mine și mi-a zis că arată așa pentru că folosește cea mai bună cremă din lume. Era o femeie dintr-o bucată, puternică, autoritară, frumoasă... Genul de femeie naturală, nu se machia, nu-și pierdea prea mult timp în fața oglinzii, dar mereu arăta impecabil. La ea am văzut, pentru prima dată, crema Gerovital H3... Și se pare că doar câteva produse cosmetice, toate ROMÂNEȘTI, erau de ajuns ca ea să arate ca împărăteasa din poveștile copilăriei mele, pe care adoram să le citesc. Doar Gerovital și ajungeai, în mintea unui plod de câțiva ani, împărăteasa și nu vrăjitoarea din poveștile lui preferate...
Mama e altfel. Cochetă, finuță, delicată, frumoasă și ea... Ore pierdute în fața oglinzii, machiat, vopsit păr, bigudiuri, parfumuri... Și aceleași creme Gerovital/Aslavital! Adică nu aceleași, că acum sunt nenumărate game cu tot felul de minuni: cu plante, argilă, vin, anti-rid, nutritive, hidratante, de zi, de noapte, demachiante pe categorii de piele, șampoane la fel... Azi găsești toate minunile dacă ceri Farmec!
Eu. Ei bine... Mai bine nu vorbim despre mine acum, că ar însemna să mă lungesc foarte mult și poate aș speria auditoriul cu poveștile mele despre încăpățânări de berbec, țepi în cap, look personal complet nonconformist, nu machiaje, nu stat în fața oglinzii, ojă doar pe câte o unghie, povești de groază din astea... Nu știu cât farmec am eu, daaar...și eu mă demachiez, cremă, șampoane și alte minuni din astea. Și pe mine scrie, zi de zi, Gerovital Natural! Ok, mă alint, de fapt sunt plină de farmec! Sau, de Farmec...
Și, dacă tot veni vorba de asta, pentru mine o femeie cu farmec nu e neapărat una superbă, cu măsuri perfecte, îmbrăcată luxos și cu accesorii scumpe, care doar bate din gene și obține ce vrea. Da, asta e o femeie frumoasă. Și atât... Nu trebuie nici să fii faimoasă sau arhicunoscută... Ca să ai farmec, din punctul meu de vedere, clar, trebuie să fii DEȘTEAPTĂ, să ai măcar oleacă simțul umorului, să luminezi în jurul tău cu ceea ce zici, nu cu pietrele de la inel, să știi când să intri într-o discuție și ce să spui, să-i fascinezi pe ceilalți și ei să nu-și dea seama de ce zâmbesc mereu în prezența ta... Apoi, trebuie să fii îngrijită, să te îmbraci cu lucruri care se potrivesc felului tău de-a fi și să nu încerci niciodată să fii altcineva decât ești.
Descrierea de mai sus n-am visat-o noaptea și nici n-am văzut-o în zaț, pe fundul cănii de cafea. Am ajuns la ea privind în jur. Mai demult, la bunica, apoi la mama, acum...la prietenele mele! Toate sunt femei cu farmec, femei frumoase, femei puternice. Sunt femei care și-au dat un sens vieții. A lor și poate și a celor din jur... Sunt femei pe care le remarci sau nu pe stradă, dar care te fascinează dacă le cunoști. Sunt femei obișnuite. Ca mine, ca tine... Și sunt femei care se simt norocoase că s-au născut în România!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 8.
Românce cu Farmec? O, da! Și-ncă cum... Pentru că noi, spre deosebire de restul globului, avem un secret! Autohton, magic, deosebit de eficace și transmis din generație în generație: produsele Farmec! Da, doamnelor și domnilor străinezi, iaca de aia suntem noi, româncele, mai cu moț, mai frumoase, mai aia și mai ailaltă decât toți ceilalți. Pentru că noi am avut o doamnă genială, Ana Aslan, care a descoperit secretul frumuseții și al tinereții veșnice! Și, pentru că așa suntem noi, buni la suflet și darnici, s-a gândit să-l împărtășească și altora...
Pentru prima oară am aflat de Ana Aslan de la bunica. Mi-a povestit despre ea și despre Gerovital când eram un moț de om... Pentru că, i-am zis odată, cercetând atent o poză din tinerețea ei: "mami, ce bine că nu te-am cunoscut când erai tânără, pentru că îmi place mai mult cum arăți acum"... A râs de mine și mi-a zis că arată așa pentru că folosește cea mai bună cremă din lume. Era o femeie dintr-o bucată, puternică, autoritară, frumoasă... Genul de femeie naturală, nu se machia, nu-și pierdea prea mult timp în fața oglinzii, dar mereu arăta impecabil. La ea am văzut, pentru prima dată, crema Gerovital H3... Și se pare că doar câteva produse cosmetice, toate ROMÂNEȘTI, erau de ajuns ca ea să arate ca împărăteasa din poveștile copilăriei mele, pe care adoram să le citesc. Doar Gerovital și ajungeai, în mintea unui plod de câțiva ani, împărăteasa și nu vrăjitoarea din poveștile lui preferate...
Mama e altfel. Cochetă, finuță, delicată, frumoasă și ea... Ore pierdute în fața oglinzii, machiat, vopsit păr, bigudiuri, parfumuri... Și aceleași creme Gerovital/Aslavital! Adică nu aceleași, că acum sunt nenumărate game cu tot felul de minuni: cu plante, argilă, vin, anti-rid, nutritive, hidratante, de zi, de noapte, demachiante pe categorii de piele, șampoane la fel... Azi găsești toate minunile dacă ceri Farmec!
Eu. Ei bine... Mai bine nu vorbim despre mine acum, că ar însemna să mă lungesc foarte mult și poate aș speria auditoriul cu poveștile mele despre încăpățânări de berbec, țepi în cap, look personal complet nonconformist, nu machiaje, nu stat în fața oglinzii, ojă doar pe câte o unghie, povești de groază din astea... Nu știu cât farmec am eu, daaar...și eu mă demachiez, cremă, șampoane și alte minuni din astea. Și pe mine scrie, zi de zi, Gerovital Natural! Ok, mă alint, de fapt sunt plină de farmec! Sau, de Farmec...
Și, dacă tot veni vorba de asta, pentru mine o femeie cu farmec nu e neapărat una superbă, cu măsuri perfecte, îmbrăcată luxos și cu accesorii scumpe, care doar bate din gene și obține ce vrea. Da, asta e o femeie frumoasă. Și atât... Nu trebuie nici să fii faimoasă sau arhicunoscută... Ca să ai farmec, din punctul meu de vedere, clar, trebuie să fii DEȘTEAPTĂ, să ai măcar oleacă simțul umorului, să luminezi în jurul tău cu ceea ce zici, nu cu pietrele de la inel, să știi când să intri într-o discuție și ce să spui, să-i fascinezi pe ceilalți și ei să nu-și dea seama de ce zâmbesc mereu în prezența ta... Apoi, trebuie să fii îngrijită, să te îmbraci cu lucruri care se potrivesc felului tău de-a fi și să nu încerci niciodată să fii altcineva decât ești.
Descrierea de mai sus n-am visat-o noaptea și nici n-am văzut-o în zaț, pe fundul cănii de cafea. Am ajuns la ea privind în jur. Mai demult, la bunica, apoi la mama, acum...la prietenele mele! Toate sunt femei cu farmec, femei frumoase, femei puternice. Sunt femei care și-au dat un sens vieții. A lor și poate și a celor din jur... Sunt femei pe care le remarci sau nu pe stradă, dar care te fascinează dacă le cunoști. Sunt femei obișnuite. Ca mine, ca tine... Și sunt femei care se simt norocoase că s-au născut în România!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 8.
marți, 19 martie 2013
Vamos a la playa...
Sunt o persoană plimbăcioasă! De la mers pe jos prin oraș după treburi, la sesiuni fotografice pe toată faleza Dunării, umblat cu orele prin pădure, dacă am una la îndemână...,vizite periodice la magazinele din orașul alăturat, plimbări pe plajă printre valuri jucăușe, excursii peste tot în țară și pe unde se mai poate prin alte părți de planetă albastră... Plimbăcioasă maxim!
Anul trecut am fost la mare câteva zile, cu cei mai tari prieteni din lume și am avut parte de cea mai extra-mega-super-ultra faină vacanță din viața mea. Acum... A venit primăvara deeeeci, e timpul să mă gândesc la ce voi face și unde voi pleca/umbla/plimba/poza/vizita vara asta! "Gașca" deja bâzâie constant, aproape la fiecare întâlnire de-a noastră, cuvântul magic: MARE. Iar eu nu pot fi decât de acord cu treaba asta...
Dar m-am gândit așa: de ce să nu pun eu la cale ceva mai special anu' ăsta? Ceva ce o să extazieze pe toți, care o să aducă un nou set de amintiri bestiale, un bronz cât mai închis și câteva zile pe care nici una dintre noi nu le va uita... M-am gândit ca anul ăsta să nu fie doar mare și gata. Ci...tadaaaam...mare + Spania! Mai exact, că Spania-i plină de locuri frumoase, am zis eu, fără să cuget prea mult, Barcelona... De ce tocmai acolo? Simplu, știu că nici una dintre noi n-a ajuns încă pe acolo...
Am dat eu, într-una dintre plimbările mele pe net (v-am zis că-s plimbăcioasă, nu?...), de o agenție de turism genială, pe care o știu de mulți ani, și care mi-a servit ideea pe tavă: Agenția de turism Paralela 45. Oferte acolo nenică...de nu știi pe are s-o adopți și unde să pleci mai întâi! Dar pe mine m-a cucerit definitiv și irevocabil ceva gen 2 în 1: Barcelona + Costa Brava! De colo colo nu faci decât juma' de oră, cu unul dintre multele trenuri care fac legătura între cele două.
Ca să n-o mai lungesc, am convocat zilele trecute o ședință în regim de urgență, cu participare obligatorie, în care toate avem drept de vot egal, harta în față și ideile la purtător! Fără introducere, desene ajutătoare sau orice altă pregătire le-am zis scurt: anul ăsta se poartă Marea Mediterană! Tăcere... Sprâncene săltate... Mirare curioasă... Și...o avalanșă de întrebări care nu se mai terminau... Când? De ce? Unde? Cum? În ce fel? De unde?
N-am eu răbdare prea mare la explicat, dar, când e vorba de cei mai buni prieteni, trebuie să-mi fac! Așa că, le-am servit toate detaliile posibile, găsite pe site-ul agenției sau pescuite de după neuronu' meu uneori ultra-activ... Și a fost cam așa: Barcelona - pentru că-i un oraș superb, unde poți vedea, de la opere mai puțin cunoscute ale lui Picasso, până la cel mai mare Acvariu din zona mediterană. Și asta trecând prin câteva muzee, o fortăreață cățărată în vârf de deal cu panoramă năucitoare, parc de distracții înșirat pe alt deal, sau Grădini Botanice pictate de marea artistă numită Natura. Pluuuus...magazine și terase fără număr! Că, de, până la urmă suntem femei, fără astea nu se poate! Iar Costa Brava - PLAJĂĂĂ!!!
Ședința decurgea bine! Listuțe cu ce vom vedea, schimb de notițe, căutat poze pe net și exclamațiile de rigoare când dădeam de ceva frumos... Vot total pozitiv! Așa că, era momentul să fac ochi de cuțu din desene animate și să întreb: "Nu-i așa că putem vedea artiștii de stradă de pe Les Rambles, niște bulevarde care-ți poartă săndăluțele din centru pân' spre apă? Și rămășițele romane și cetatea medievală și Muzeul de istorie? Știți că mă pasionează așa ceva..." Da, sunt un copil mare căruia nu poți să-i reziști, deci au zis că "mă duc" unde vreau eu...
Și, deși nu mai era nevoie, pentru că le convinsesem 100%, am mai zis un cuvânt: Gaudi! Valuri de piatră... Dat din cap aprobator. Și ele se gândiseră, doar că eu am fost mai rapidă și am zis prima. Numai că fiecare voia să vadă o anumită clădire de-a lui, așa că...le-am trecut pe toate pe listuța care crescuse în 2 ore ca Făt Frumos în 3 zile...
Singura problemă a fost să stabilim în mare cât vom sta la plajă, cât prin oraș și cât prin magazine sau terase... Și drumul până acolo? Asta e cel mai simplu: Charter Costa Brava din București, sau Charter Costa Brava din Cluj? Vot unanim: din capitală, evident, e mai aproape de noi...
E abia martie, o să ziceți. Ce-i cu agitația asta de pe acum? POFTIM? Poate vreți să ziceți e DEJA martie!!! Nu știu ce sandale să-mi iau... Tu încă n-ai ochelari de soare roșii! Rucsacul e pre mic? Aoleeu, mâine mergem să luăm altul! Costume de baie? Clar trebuie unele noi!!! N-au apărut deja prin magazine? Și ce dacă...facem comandă pe net! Și să nu uităm harta ta și ghidul meu de călătorie, pentru situații de urgență. Dacă prestăm tot de pe listă, doar n-o să riscăm să ne plictisim pe acolo în vacanța care o va surclasa pe cea de anul trecut și va deveni cea mai tare vacanță în viață!...
Mă scuzați acum, tocmai am primit un sms de la responsabila cu păstrarea în deplină siguranță a listuței cu obiective mai mult sau mai puțin turistice. Zice că e pe acolo și un muzeu al ciocolatei! Aileeeeeiii...să vedeți când or afla și celelalte unde mai mergem...
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 7.
Anul trecut am fost la mare câteva zile, cu cei mai tari prieteni din lume și am avut parte de cea mai extra-mega-super-ultra faină vacanță din viața mea. Acum... A venit primăvara deeeeci, e timpul să mă gândesc la ce voi face și unde voi pleca/umbla/plimba/poza/vizita vara asta! "Gașca" deja bâzâie constant, aproape la fiecare întâlnire de-a noastră, cuvântul magic: MARE. Iar eu nu pot fi decât de acord cu treaba asta...
Dar m-am gândit așa: de ce să nu pun eu la cale ceva mai special anu' ăsta? Ceva ce o să extazieze pe toți, care o să aducă un nou set de amintiri bestiale, un bronz cât mai închis și câteva zile pe care nici una dintre noi nu le va uita... M-am gândit ca anul ăsta să nu fie doar mare și gata. Ci...tadaaaam...mare + Spania! Mai exact, că Spania-i plină de locuri frumoase, am zis eu, fără să cuget prea mult, Barcelona... De ce tocmai acolo? Simplu, știu că nici una dintre noi n-a ajuns încă pe acolo...
Am dat eu, într-una dintre plimbările mele pe net (v-am zis că-s plimbăcioasă, nu?...), de o agenție de turism genială, pe care o știu de mulți ani, și care mi-a servit ideea pe tavă: Agenția de turism Paralela 45. Oferte acolo nenică...de nu știi pe are s-o adopți și unde să pleci mai întâi! Dar pe mine m-a cucerit definitiv și irevocabil ceva gen 2 în 1: Barcelona + Costa Brava! De colo colo nu faci decât juma' de oră, cu unul dintre multele trenuri care fac legătura între cele două.
Ca să n-o mai lungesc, am convocat zilele trecute o ședință în regim de urgență, cu participare obligatorie, în care toate avem drept de vot egal, harta în față și ideile la purtător! Fără introducere, desene ajutătoare sau orice altă pregătire le-am zis scurt: anul ăsta se poartă Marea Mediterană! Tăcere... Sprâncene săltate... Mirare curioasă... Și...o avalanșă de întrebări care nu se mai terminau... Când? De ce? Unde? Cum? În ce fel? De unde?
N-am eu răbdare prea mare la explicat, dar, când e vorba de cei mai buni prieteni, trebuie să-mi fac! Așa că, le-am servit toate detaliile posibile, găsite pe site-ul agenției sau pescuite de după neuronu' meu uneori ultra-activ... Și a fost cam așa: Barcelona - pentru că-i un oraș superb, unde poți vedea, de la opere mai puțin cunoscute ale lui Picasso, până la cel mai mare Acvariu din zona mediterană. Și asta trecând prin câteva muzee, o fortăreață cățărată în vârf de deal cu panoramă năucitoare, parc de distracții înșirat pe alt deal, sau Grădini Botanice pictate de marea artistă numită Natura. Pluuuus...magazine și terase fără număr! Că, de, până la urmă suntem femei, fără astea nu se poate! Iar Costa Brava - PLAJĂĂĂ!!!
Ședința decurgea bine! Listuțe cu ce vom vedea, schimb de notițe, căutat poze pe net și exclamațiile de rigoare când dădeam de ceva frumos... Vot total pozitiv! Așa că, era momentul să fac ochi de cuțu din desene animate și să întreb: "Nu-i așa că putem vedea artiștii de stradă de pe Les Rambles, niște bulevarde care-ți poartă săndăluțele din centru pân' spre apă? Și rămășițele romane și cetatea medievală și Muzeul de istorie? Știți că mă pasionează așa ceva..." Da, sunt un copil mare căruia nu poți să-i reziști, deci au zis că "mă duc" unde vreau eu...
Singura problemă a fost să stabilim în mare cât vom sta la plajă, cât prin oraș și cât prin magazine sau terase... Și drumul până acolo? Asta e cel mai simplu: Charter Costa Brava din București, sau Charter Costa Brava din Cluj? Vot unanim: din capitală, evident, e mai aproape de noi...
E abia martie, o să ziceți. Ce-i cu agitația asta de pe acum? POFTIM? Poate vreți să ziceți e DEJA martie!!! Nu știu ce sandale să-mi iau... Tu încă n-ai ochelari de soare roșii! Rucsacul e pre mic? Aoleeu, mâine mergem să luăm altul! Costume de baie? Clar trebuie unele noi!!! N-au apărut deja prin magazine? Și ce dacă...facem comandă pe net! Și să nu uităm harta ta și ghidul meu de călătorie, pentru situații de urgență. Dacă prestăm tot de pe listă, doar n-o să riscăm să ne plictisim pe acolo în vacanța care o va surclasa pe cea de anul trecut și va deveni cea mai tare vacanță în viață!...
Mă scuzați acum, tocmai am primit un sms de la responsabila cu păstrarea în deplină siguranță a listuței cu obiective mai mult sau mai puțin turistice. Zice că e pe acolo și un muzeu al ciocolatei! Aileeeeeiii...să vedeți când or afla și celelalte unde mai mergem...
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 7.
luni, 18 martie 2013
Dragoste pe etape...
De când mă știu, adică de muuulți ani dacă e să-mi controlez buletinul, sunt o persoană veselă, iubitoare și prietenoasă. Dar unii dintre inamicii mei veșnici, cu care nu m-am împăcat neam, sunt acul și ața... Și asta deși am avut dese confruntări pe diverse teme și idei, armistiții și scurte episoade de dragoste furtunoasă...
În clasele primare făceam la școală ore de lucru manual. Vaaaiii...erau un coșmar! Îi invidiam curat și din toată inima pe băieți, că ei tăiau la traforaj diverse chestii, le îmbinau și făceau tăvițe cu maimuțoi, aplice pentru camera proprie și personală sau mai știu eu ce minunății nemaivăzute, că neuronu' meu obosit nu mai știe să se întoarcă în timp așa departe ca să mi le amintească pe toate... Noi, fetele, trebuia să coasem. Șorțulețe, semne de carte, mileuri, fețe de masă...toate trebuiau cusute manual, punct cu punct, fir cu fir, ață cu ață... Doamne, am detestat sincer orele alea! Puteam să le fac, nu zic nu, dar nu aveam răbdare să stau atâta timp să buchisesc acolo desene din ață... Noroc că prietenele bunicii se pricepeau la așa ceva, de am avut eu doar 10 și cele mai șmechere lucrări din toată clasa...
Tot prin vremea aia, mama a decis că nu-s de ajuns rochiile pe care mi le cumpăra din magazin și a pus-o pe "Cumătra" să-mi mărească garderoba de volănașe, spre disperarea mea, care eram fan pantaloni și adidași. Cumătra, mama unui fost elev și prietenă de familie, care venea zilnic la noi, era croitoreasă pricepută. Singurul defect al ei era că nu făcea pantaloni, mă ținea doar în fuste, rochii și costumașe... De obicei îmi făcea "proba" la mine acasă, dar o dată a avut nuștiuce treabă și m-am dus eu la ea. Fusta era bună, doar că trebuia să-i termine tivul. Așa că, m-a luat în bucătărie, unde lucra. Aaa...și acolo i-am văzut mașina de cusut! Una neagră, elegantă, cu încrustații discrete pe ea, cu postament din metal, dantelat dar sobru și serios. Avea și nume mașina ei: Singer. Mamă ce dragoste la prima vedere a fost între noi... Eu, aia care nu suporta să coase, nu se mai dădea dusă de acolo! Iar dragostea dintre mine și mașinile Singer care a început atunci, durează și azi...
Și noi aveam mașină de cusut acasă, mai trăgea mama câte ceva la ea, dar nu era nici pe departe așa frumoasă... Era mare, greoaie, cu un dulap de lemn sub ea și, ori de câte ori îmi făceam curaj să cos ceva, mă opream imediat din elan, urmărită de viziuni în care degetul meu de la mâna stângă rămâne cusut pe viață de chestia pe care voiam eu s-o meșteresc acolo... Dar mașina Cumetrei... Oaaa, altă viață! Păi, ceva așa frumos nu are cum să-mi prindă și coasă degetele, pasul e parcă mai regulat, pedala merge mai ușor, ața se termină mai greu... Era ză mașină!
Dar probabil sunteți curioși ce coseam la ea, nu? Fusese ziua mea și, pentru că am mers odată în gașcă la magazinul universal iar eu m-am entuziasmat și am rămas cu ochii lipiți de niște bebeluși mici din plastic, aproape toți plozii mi-au adus din ăia cadou! Aveam nici mai mult nici mai puțin de 7... Deci? Devenisem brusc Alba ca Zăpada, creatoare de modă avangardistă pentru cei 7 "pitici" cu care mă procopsisem. Aia a fost prima mare relație dintre mine, materiale, ață și o mașină de cusut. Pasiunea a durat până le-am făcut la toți toalete pentru cele 4 anotimpuri plus ceva costume de indieni, cowboy și sălbatici din Papua. Timp în care am stat pe capul Cumetrei aproape zilnic, sau ori de câte ori aveam o idee nouă, care trebuia pusă imediat, urgent și fără amânare în practică...
A doua dragoste dintre mine și o mașină Singer, alta ce-i drept, a fost într-o toamnă, când mi-am tuns cățelul prea scurt și a trebuit să-i fac o hăinuță. N-am vrut una cumpărată, că nu mi s-a părut nici una destul de bună pentru "copilul" meu. Deci, am aterizat cu cățel și cu proiect la o prietenă cu mașină de cusut, care mi-a dat stofă de cea mai bună calitate, polar și bentițe, de am creat eu capodopera vieții mele în domeniul creației vestimentare: palton xl pentru patruped supraponderal, cu guleraș chic și loc pentru coadă...
Ultima, cea mai adevărată, mai totală și mai promițătoare pasiune pe care am dezvoltat-o pentru frumusețea, precizia și calitatea unei mașini Singer s-a născut de curând. În mintea mea...că neuronu' cel plin de idei pe care-l am se îndrăgostește de ele... Am văzut într-o zi, într-un magazin de electrocasnice, una electrică: Singer Talent, 21 de programe, peste 370 de cusături combinate, drepte, elastice sau invizibile, pas reglabil al cusăturii (și asta când vreau eu, nu când vrea mașina, așa cum făcea a mamei...), știe să facă butoniere și are BEC, să văd bine și să nu-mi cos degetele...
Clar e mașina potrivită pentru mine! Pentru ce credeți? Aici e șpilu': îmi foarte trebuie pentru noua mea gamă de monstruleți și pernuțe pictate! Că, de, m-am plictisit oleacă de tablouri, bijuuri din fimo, de cutiile pictate și de celelalte minuni pe care le fac și mi-am zis să trec la un alt nivel: inventator de creaturi umplute cu levănțică, pentru un somn profund, liniștit și cu vise colorate. Și monstruleții mei mici nu vor face doar asta, vor fi un "leac" simplu și sigur împotriva monștrilor care trăiesc sub pat, pe care îi vor alunga definitiv și fără drept de apel! Ha!
Drept urmare, vă las să admirați prototipul (cusut la mână!...), la care m-am chinuit o juma' de zi și care acum locuiește la mine-n pat, unde mă păzește și-mi veghează somnul: Gărgărilă! Iar eu, mă pun să fac planuri, cu calcule, scheme și desene, ca să văd cum îmi iau mașina de cusut! Asta ca să nu ajung să-mi duc la bun sfârșit ideea de mai sus când oi ieși la pensie...
Voie bună, somn ușor, vise plăcute, monstrul de sub pat în vis să vă sărute... :D
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 6.
În clasele primare făceam la școală ore de lucru manual. Vaaaiii...erau un coșmar! Îi invidiam curat și din toată inima pe băieți, că ei tăiau la traforaj diverse chestii, le îmbinau și făceau tăvițe cu maimuțoi, aplice pentru camera proprie și personală sau mai știu eu ce minunății nemaivăzute, că neuronu' meu obosit nu mai știe să se întoarcă în timp așa departe ca să mi le amintească pe toate... Noi, fetele, trebuia să coasem. Șorțulețe, semne de carte, mileuri, fețe de masă...toate trebuiau cusute manual, punct cu punct, fir cu fir, ață cu ață... Doamne, am detestat sincer orele alea! Puteam să le fac, nu zic nu, dar nu aveam răbdare să stau atâta timp să buchisesc acolo desene din ață... Noroc că prietenele bunicii se pricepeau la așa ceva, de am avut eu doar 10 și cele mai șmechere lucrări din toată clasa...
Tot prin vremea aia, mama a decis că nu-s de ajuns rochiile pe care mi le cumpăra din magazin și a pus-o pe "Cumătra" să-mi mărească garderoba de volănașe, spre disperarea mea, care eram fan pantaloni și adidași. Cumătra, mama unui fost elev și prietenă de familie, care venea zilnic la noi, era croitoreasă pricepută. Singurul defect al ei era că nu făcea pantaloni, mă ținea doar în fuste, rochii și costumașe... De obicei îmi făcea "proba" la mine acasă, dar o dată a avut nuștiuce treabă și m-am dus eu la ea. Fusta era bună, doar că trebuia să-i termine tivul. Așa că, m-a luat în bucătărie, unde lucra. Aaa...și acolo i-am văzut mașina de cusut! Una neagră, elegantă, cu încrustații discrete pe ea, cu postament din metal, dantelat dar sobru și serios. Avea și nume mașina ei: Singer. Mamă ce dragoste la prima vedere a fost între noi... Eu, aia care nu suporta să coase, nu se mai dădea dusă de acolo! Iar dragostea dintre mine și mașinile Singer care a început atunci, durează și azi...
Și noi aveam mașină de cusut acasă, mai trăgea mama câte ceva la ea, dar nu era nici pe departe așa frumoasă... Era mare, greoaie, cu un dulap de lemn sub ea și, ori de câte ori îmi făceam curaj să cos ceva, mă opream imediat din elan, urmărită de viziuni în care degetul meu de la mâna stângă rămâne cusut pe viață de chestia pe care voiam eu s-o meșteresc acolo... Dar mașina Cumetrei... Oaaa, altă viață! Păi, ceva așa frumos nu are cum să-mi prindă și coasă degetele, pasul e parcă mai regulat, pedala merge mai ușor, ața se termină mai greu... Era ză mașină!
Dar probabil sunteți curioși ce coseam la ea, nu? Fusese ziua mea și, pentru că am mers odată în gașcă la magazinul universal iar eu m-am entuziasmat și am rămas cu ochii lipiți de niște bebeluși mici din plastic, aproape toți plozii mi-au adus din ăia cadou! Aveam nici mai mult nici mai puțin de 7... Deci? Devenisem brusc Alba ca Zăpada, creatoare de modă avangardistă pentru cei 7 "pitici" cu care mă procopsisem. Aia a fost prima mare relație dintre mine, materiale, ață și o mașină de cusut. Pasiunea a durat până le-am făcut la toți toalete pentru cele 4 anotimpuri plus ceva costume de indieni, cowboy și sălbatici din Papua. Timp în care am stat pe capul Cumetrei aproape zilnic, sau ori de câte ori aveam o idee nouă, care trebuia pusă imediat, urgent și fără amânare în practică...
A doua dragoste dintre mine și o mașină Singer, alta ce-i drept, a fost într-o toamnă, când mi-am tuns cățelul prea scurt și a trebuit să-i fac o hăinuță. N-am vrut una cumpărată, că nu mi s-a părut nici una destul de bună pentru "copilul" meu. Deci, am aterizat cu cățel și cu proiect la o prietenă cu mașină de cusut, care mi-a dat stofă de cea mai bună calitate, polar și bentițe, de am creat eu capodopera vieții mele în domeniul creației vestimentare: palton xl pentru patruped supraponderal, cu guleraș chic și loc pentru coadă...
Clar e mașina potrivită pentru mine! Pentru ce credeți? Aici e șpilu': îmi foarte trebuie pentru noua mea gamă de monstruleți și pernuțe pictate! Că, de, m-am plictisit oleacă de tablouri, bijuuri din fimo, de cutiile pictate și de celelalte minuni pe care le fac și mi-am zis să trec la un alt nivel: inventator de creaturi umplute cu levănțică, pentru un somn profund, liniștit și cu vise colorate. Și monstruleții mei mici nu vor face doar asta, vor fi un "leac" simplu și sigur împotriva monștrilor care trăiesc sub pat, pe care îi vor alunga definitiv și fără drept de apel! Ha!
Voie bună, somn ușor, vise plăcute, monstrul de sub pat în vis să vă sărute... :D
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 6.
sâmbătă, 16 martie 2013
Aventuri vorbărețe în Grădina Pasiunii...
Mai sunt doar câteva zile și va fi ziua ta. Încă un an care nu știu când a zburat și care e contorizat doar de buletin, că tu ai rămas aceeași persoană dintotdeauna, cu suflet vesel și jucăuș de copil. Ridurilor le e încă frică să se apropie de tine, mintea se ține departe și nu vrea neam să-ți vină la cap, inima nu mai bate atât de bine și de regulat ca la 16 ani, dar continuă să iubească și să se comporte ca atunci... Ce simți pentru cei dragi nu s-a schimbat în nici un fel, doar că în plus, bonus, mai simți ceva dureri de spate, ceafă, genunchi... Ce mai, cred că refuzi să crești!
Ești aceeași persoană pe care o știu dintotdeauna, veselă, pusă mereu pe glume, oleacă ciudată și nu tocmai normală... În sensul bun, evident! Pot să zic că te cunosc de...de o viață! Ești cea mai faină persoană din viața mea, din lumea mea. Ești inspirația mea din fiecare zi, din fiecare minut, din fiecare secundă... Dai dependență și știu că fără tine n-aș putea trăi, n-aș fi eu... Fără tine pot să spun că n-aș exista!
Îmi ești mereu alături, ca să zic așa, nu a existat dată când ți-am cerut ajutorul și tu să fi zis nu, așa cum faci dealtfel cu toți cei la care ții... Și m-am gândit eu: acuși e ziua ta, cum să fac, ce să-ți iau ca să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine, cât de importantă ești și cât de mult contezi în viața mea! Și am dat eu peste o reclamă la Jolidon, firma ta preferată de lenjerie, care zicea așa: "Prinţesa modernă, seducătoarea îndrăzneaţă, diva elegantă, femeia iubitoare de confort, fiecare dintre ele găseşte la Jolidon produse de lenjerie de înaltă calitate care îi pun în valoare personalitatea." Și s-a declanșat click-ul ăla salvator la mine-n cap, neuronu' s-a trezit brusc din amorțeala de primăvară și, de comun acord, am decis că ceva lenjerie nu e niciodată în plus... E drept că pe tine nu te-am găsit în enumerarea de mai sus și că ei nu ziceau că au lucruri pentru copii mari, pasionali, romantici și zăpăciți... Dar m-am descurcat eu!
De 20 de ani, de când s-a "născut" compania, te-am văzut îmbrăcată în tot felul de chestii de la ei, colorate sau nu, cu danteluțe, fundițe, ca să nu mai vorbim de costumul tău de baie, pentru care m-ai cărat o zi întreagă prin TOT orașul ca să-l găsești, deși în drumul nostru am întâlnit o mare de costume, dintre care ai fi putut să-ți alegi. Dar nu, nu erau Jolidon și tu din ĂLA voiai! Ce știu sigur însă, e că niciodată până acum n-ai avut ceva atât de fain cum ți-am luat eu de ziua ta! Sâc!
Din colecția lor de primăvară/vară, noi, proaspete, nemaivăzute până acum, am ales pentru tine gama Passion Garden. "O linie de inspirație retro", așa cum zic ei și o zic bine tare... Și să știi că n-am putut să mă opresc doar la un singur produs și ți le-am luat pe toate! Siiiigur n-o să te superi pentru asta...
Știu că dintotdeauna ți-ai dorit să ai o grădină plină de flori de toate felurile. În care să te retragi după zilele lungi și obositoare, sau în cele în care ai chef să stai să te odihnești. Am încercat să-ți fac o grădină, dar nu mi-a ieșit... Deci, am zis că mai bine cumpăr una creată de profesioniști! Grădina pasiunii, ce vrei mai mult?!?... N-are flori vesele și colorate ci unele elegante, din mătase vintage în culori clasice. Vântul n-o să foșnească frunzele, dar o să fâșâie discret, pe tine, materialele cu efect de mătase, atunci când o să le "activezi" cu mersul tău de felină... Știu că de mult îți dorești un tatuaj dar nu ți l-ai făcut până acum. Se rezolvă și asta! Broderia tattoo îți va pune în evidență farmecul și pielea ta albă și catifelată. Lămpi de grădină care să lumineze noaptea? Ce nevoie ai de așa ceva când o să ai pe tine un val de cristale? Vei fi tu însăți o ploaie de lumină și curcubeie mici, pe care o să le împrăștii peste tot...
Ești poate cea mai creativă persoană pe care o cunosc și, așa cum produsele Jolidon pot fi descrise scurt în trei cuvinte: "creativitate, calitate, seducție", așa pot fi și lucrurile, bijuurile create de tine. Se vede că le faceți cu dragoste, talent, pasiune... Cred că încep să pricep de ce-ți place așa mult firma asta, pentru că aveți lucruri în comun, gusturi asemănătoare și aspirații foarte mari! Cea mai importantă companie de lenjerie din România și nu numai și cea mai importantă persoană din viața mea... Știu că ești timidă, dar ar trebui să te fac cunoscută lumii întregi, sursa mea nesecată de inspirație, modelul meu de viață, sprijinul meu etern, prietena mea devotată, dragostea vieții mele, geniul meu...
-Mai vorbești mult cu oglinda aia, sau te pui s-o ștergi așa cum te-am rugat?
-Da, mama... O șterg acum...
Și după, mă duc să-mi probez cadoul de care vă ziceam... Ha!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013.
Ești aceeași persoană pe care o știu dintotdeauna, veselă, pusă mereu pe glume, oleacă ciudată și nu tocmai normală... În sensul bun, evident! Pot să zic că te cunosc de...de o viață! Ești cea mai faină persoană din viața mea, din lumea mea. Ești inspirația mea din fiecare zi, din fiecare minut, din fiecare secundă... Dai dependență și știu că fără tine n-aș putea trăi, n-aș fi eu... Fără tine pot să spun că n-aș exista!
Îmi ești mereu alături, ca să zic așa, nu a existat dată când ți-am cerut ajutorul și tu să fi zis nu, așa cum faci dealtfel cu toți cei la care ții... Și m-am gândit eu: acuși e ziua ta, cum să fac, ce să-ți iau ca să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine, cât de importantă ești și cât de mult contezi în viața mea! Și am dat eu peste o reclamă la Jolidon, firma ta preferată de lenjerie, care zicea așa: "Prinţesa modernă, seducătoarea îndrăzneaţă, diva elegantă, femeia iubitoare de confort, fiecare dintre ele găseşte la Jolidon produse de lenjerie de înaltă calitate care îi pun în valoare personalitatea." Și s-a declanșat click-ul ăla salvator la mine-n cap, neuronu' s-a trezit brusc din amorțeala de primăvară și, de comun acord, am decis că ceva lenjerie nu e niciodată în plus... E drept că pe tine nu te-am găsit în enumerarea de mai sus și că ei nu ziceau că au lucruri pentru copii mari, pasionali, romantici și zăpăciți... Dar m-am descurcat eu!
De 20 de ani, de când s-a "născut" compania, te-am văzut îmbrăcată în tot felul de chestii de la ei, colorate sau nu, cu danteluțe, fundițe, ca să nu mai vorbim de costumul tău de baie, pentru care m-ai cărat o zi întreagă prin TOT orașul ca să-l găsești, deși în drumul nostru am întâlnit o mare de costume, dintre care ai fi putut să-ți alegi. Dar nu, nu erau Jolidon și tu din ĂLA voiai! Ce știu sigur însă, e că niciodată până acum n-ai avut ceva atât de fain cum ți-am luat eu de ziua ta! Sâc!
Din colecția lor de primăvară/vară, noi, proaspete, nemaivăzute până acum, am ales pentru tine gama Passion Garden. "O linie de inspirație retro", așa cum zic ei și o zic bine tare... Și să știi că n-am putut să mă opresc doar la un singur produs și ți le-am luat pe toate! Siiiigur n-o să te superi pentru asta...
Știu că dintotdeauna ți-ai dorit să ai o grădină plină de flori de toate felurile. În care să te retragi după zilele lungi și obositoare, sau în cele în care ai chef să stai să te odihnești. Am încercat să-ți fac o grădină, dar nu mi-a ieșit... Deci, am zis că mai bine cumpăr una creată de profesioniști! Grădina pasiunii, ce vrei mai mult?!?... N-are flori vesele și colorate ci unele elegante, din mătase vintage în culori clasice. Vântul n-o să foșnească frunzele, dar o să fâșâie discret, pe tine, materialele cu efect de mătase, atunci când o să le "activezi" cu mersul tău de felină... Știu că de mult îți dorești un tatuaj dar nu ți l-ai făcut până acum. Se rezolvă și asta! Broderia tattoo îți va pune în evidență farmecul și pielea ta albă și catifelată. Lămpi de grădină care să lumineze noaptea? Ce nevoie ai de așa ceva când o să ai pe tine un val de cristale? Vei fi tu însăți o ploaie de lumină și curcubeie mici, pe care o să le împrăștii peste tot...
Ești poate cea mai creativă persoană pe care o cunosc și, așa cum produsele Jolidon pot fi descrise scurt în trei cuvinte: "creativitate, calitate, seducție", așa pot fi și lucrurile, bijuurile create de tine. Se vede că le faceți cu dragoste, talent, pasiune... Cred că încep să pricep de ce-ți place așa mult firma asta, pentru că aveți lucruri în comun, gusturi asemănătoare și aspirații foarte mari! Cea mai importantă companie de lenjerie din România și nu numai și cea mai importantă persoană din viața mea... Știu că ești timidă, dar ar trebui să te fac cunoscută lumii întregi, sursa mea nesecată de inspirație, modelul meu de viață, sprijinul meu etern, prietena mea devotată, dragostea vieții mele, geniul meu...
-Mai vorbești mult cu oglinda aia, sau te pui s-o ștergi așa cum te-am rugat?
-Da, mama... O șterg acum...
Și după, mă duc să-mi probez cadoul de care vă ziceam... Ha!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013.
joi, 14 martie 2013
Scrisoarea I...
Draga mea dragă,
Sunt blocat aici, în cabana de la munte, pentru încă o săptămână. Pentru prima dată de când ne-am cunoscut, n-o să fiu cu tine de ziua ta... Poate n-a fost cea mai bună idee să vin aici singur să-ți pictez cadoul. Cum e deja martie, am zis că a venit cu adevărat primăvara, dar se pare că vremea a gândit altfel... Zăpada și apoi noroiul de după i-au arătat mașinii mele că nu contează caii putere, sau alte chestii tehnice de ultimă oră și au lăsat-o să stea pleoștită, în curte, împotmolită până la "gât". Singurul motiv pentru care m-am retras aici e că am avut nevoie de liniște să creez cea mai frumoasă pictură pe care am făcut-o până acum. E pentru tine, muza mea dragă, deci clar trebuia să fie ceva unic, nemaivăzut, "nemaipictat" până acum!
Știu că nu e același lucru, dar o să recuperăm după. O să dăm calendarul înapoi și o să mai trăim o dată săptămâna asta. O să mai trăim o dată ziua ta, dar împreună. O să facem abstracție de toți și de toate și o să fim doar noi doi. O zi retrăită ca și cum n-a mai existat înainte... Până atunci, voi avea parte de cel mai lung șir de nopți albe din viața mea. Nopți de dor, de dragoste așternută cu pensula pe pânză, de culori care iau forma ta încet încet...
Ne despart doar un munte, mulți kilometri și câteva zile... Sigur te voi suna de ziua ta să-ți cânt, cu vocea mea care va speria toate păsările din pădure, "La mulți ani" în varianta noastră! Dar m-am gândit că aș putea să-ți scriu și o scrisoare. De dragoste, clar... Una în care să-ți zic multe lucruri frumoase. Simple, așa ca mine, dar cele mai frumoase! Numai că...am constatat că asta nu e deloc așa de simplu cum pare...
În fiecare zi încep să ți-o scriu. Aceeași. Dar care nu vrea să crească deloc, sau să ia forma a ceea ce simt eu cu adevărat pentru tine. Nu mă pricep prea bine la cuvinte... Le tot măsor, le aleg pe cele mai mari, mai frumoase, mai adevărate. Și tot nu-mi iese ceea ce vreau, iese doar un mesaj frumos, dar care nu are forța să-ți strige din toate literele cât de mult te iubesc. Se pare că sunt doar un artist timid, care nu-i tocmai un geniu când vine vorba de scrisori de dragoste... De aceea, mereu se întâmplă același lucru: foaia albă din fața mea se umple de litere și, când constat că nu e ceea ce vreau, fără să-mi dau seama, încep să desenez. Mereu același lucru, chipul tău drag! Și atunci trimit "scriitorul" la plimbare și mă întorc la paleta mea, să-ți "scriu", în culori, așa cum știu eu, cea mai frumoasă scrisoare de dragoste! Pe care trebuie s-o termin până la ziua ta... O să denumesc tabloul "Poveste de iubire". Bine, recunosc, m-am inspirat din titlul ultimei cărți citite...
Asta e prima scrisoare pe care ți-o scriu... Acum îmi dau seama că, până acum, am fost mereu împreună, n-am avut niciodată nevoie să descriu ceea ce simt în semne înșirate pe hârtie. Întotdeauna a fost de ajuns să mă uit în ochii tăi infinit de albaștri și să-ți spun simplu că te iubesc. Fără cuvinte pompoase, fără zahăr adăugat, fără exagerări și metafore care să încerce să impresioneze. Nici n-ar fi nevoie de așa ceva, ținând cont că, atunci când ne iubim mai tare, ne alintăm cu "bestie mică"! Și știu că pe chipul tău pot scrie ușor "fericire" cu doar zâmbetul meu de copil mare și un "te iubesc" spus când în șoaptă, când atât de tare de s-ar speria și uraganul de el, când desenat doar cu buzele sau clădit din semne cu ambele mâini...
Stau și mă gândesc ce aș putea să-ți zic... Nu-mi vine nici o idee măreață acum și apoi, orice ți-aș scrie, m-aș repeta... Deja ți-am spus, încă din ziua în care te-am întâlnit și până acum, TOT ce simt pentru tine. În serile reci în fața șemineului, în "expedițiile" noastre prin pădure sau la mare printre valuri, sub copacul nostru din parc, care știe toate bucuriile noastre, în vârful patului sau tolăniți pe malul lacului... Cred că de asta nu-mi iese mie acum scrisoarea asta de dragoste, că nu am ce spune nou și n-aș vrea să râzi de mine spunându-mi că înțelegi de ce mă repet, că vârsta-i de vină... Îți place mereu să mă tachinezi cu asta...
Cum cu scrisoarea asta de dragoste cred că am cam dat-o-n bară nițel, aș vrea să pot să-ți dăruiesc măcar un trandafir de ziua ta, știu că e floare ta preferată. Pe aici sunt doar ghiocei, violete și brândușe, dar, chiar dacă l-aș avea, oricum n-aș avea cum să ți-l trimit. Poate doar dacă aș avea un porumbel dresat, mai mare ca un trandafir, ca să-l poată duce... Lăsând gluma la o parte, singura idee pe care o am, e să-ți desenez aici unul! Nu e chiar roșu, dar tu imaginează-ți-l așa!
Știu că e o zicere banală, dar ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață, ești inspirația mea din fiecare zi, spiridușul meu norocos și scânteia care mă face să creez mereu ceva nou. Te iubesc până la soare și-napoi! La mulți ani, buburuza mea veselă!
Cu drag, artistul tău zăpăcit.
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 4.
Sunt blocat aici, în cabana de la munte, pentru încă o săptămână. Pentru prima dată de când ne-am cunoscut, n-o să fiu cu tine de ziua ta... Poate n-a fost cea mai bună idee să vin aici singur să-ți pictez cadoul. Cum e deja martie, am zis că a venit cu adevărat primăvara, dar se pare că vremea a gândit altfel... Zăpada și apoi noroiul de după i-au arătat mașinii mele că nu contează caii putere, sau alte chestii tehnice de ultimă oră și au lăsat-o să stea pleoștită, în curte, împotmolită până la "gât". Singurul motiv pentru care m-am retras aici e că am avut nevoie de liniște să creez cea mai frumoasă pictură pe care am făcut-o până acum. E pentru tine, muza mea dragă, deci clar trebuia să fie ceva unic, nemaivăzut, "nemaipictat" până acum!
Știu că nu e același lucru, dar o să recuperăm după. O să dăm calendarul înapoi și o să mai trăim o dată săptămâna asta. O să mai trăim o dată ziua ta, dar împreună. O să facem abstracție de toți și de toate și o să fim doar noi doi. O zi retrăită ca și cum n-a mai existat înainte... Până atunci, voi avea parte de cel mai lung șir de nopți albe din viața mea. Nopți de dor, de dragoste așternută cu pensula pe pânză, de culori care iau forma ta încet încet...
Ne despart doar un munte, mulți kilometri și câteva zile... Sigur te voi suna de ziua ta să-ți cânt, cu vocea mea care va speria toate păsările din pădure, "La mulți ani" în varianta noastră! Dar m-am gândit că aș putea să-ți scriu și o scrisoare. De dragoste, clar... Una în care să-ți zic multe lucruri frumoase. Simple, așa ca mine, dar cele mai frumoase! Numai că...am constatat că asta nu e deloc așa de simplu cum pare...
În fiecare zi încep să ți-o scriu. Aceeași. Dar care nu vrea să crească deloc, sau să ia forma a ceea ce simt eu cu adevărat pentru tine. Nu mă pricep prea bine la cuvinte... Le tot măsor, le aleg pe cele mai mari, mai frumoase, mai adevărate. Și tot nu-mi iese ceea ce vreau, iese doar un mesaj frumos, dar care nu are forța să-ți strige din toate literele cât de mult te iubesc. Se pare că sunt doar un artist timid, care nu-i tocmai un geniu când vine vorba de scrisori de dragoste... De aceea, mereu se întâmplă același lucru: foaia albă din fața mea se umple de litere și, când constat că nu e ceea ce vreau, fără să-mi dau seama, încep să desenez. Mereu același lucru, chipul tău drag! Și atunci trimit "scriitorul" la plimbare și mă întorc la paleta mea, să-ți "scriu", în culori, așa cum știu eu, cea mai frumoasă scrisoare de dragoste! Pe care trebuie s-o termin până la ziua ta... O să denumesc tabloul "Poveste de iubire". Bine, recunosc, m-am inspirat din titlul ultimei cărți citite...
Asta e prima scrisoare pe care ți-o scriu... Acum îmi dau seama că, până acum, am fost mereu împreună, n-am avut niciodată nevoie să descriu ceea ce simt în semne înșirate pe hârtie. Întotdeauna a fost de ajuns să mă uit în ochii tăi infinit de albaștri și să-ți spun simplu că te iubesc. Fără cuvinte pompoase, fără zahăr adăugat, fără exagerări și metafore care să încerce să impresioneze. Nici n-ar fi nevoie de așa ceva, ținând cont că, atunci când ne iubim mai tare, ne alintăm cu "bestie mică"! Și știu că pe chipul tău pot scrie ușor "fericire" cu doar zâmbetul meu de copil mare și un "te iubesc" spus când în șoaptă, când atât de tare de s-ar speria și uraganul de el, când desenat doar cu buzele sau clădit din semne cu ambele mâini...
Stau și mă gândesc ce aș putea să-ți zic... Nu-mi vine nici o idee măreață acum și apoi, orice ți-aș scrie, m-aș repeta... Deja ți-am spus, încă din ziua în care te-am întâlnit și până acum, TOT ce simt pentru tine. În serile reci în fața șemineului, în "expedițiile" noastre prin pădure sau la mare printre valuri, sub copacul nostru din parc, care știe toate bucuriile noastre, în vârful patului sau tolăniți pe malul lacului... Cred că de asta nu-mi iese mie acum scrisoarea asta de dragoste, că nu am ce spune nou și n-aș vrea să râzi de mine spunându-mi că înțelegi de ce mă repet, că vârsta-i de vină... Îți place mereu să mă tachinezi cu asta...
Cum cu scrisoarea asta de dragoste cred că am cam dat-o-n bară nițel, aș vrea să pot să-ți dăruiesc măcar un trandafir de ziua ta, știu că e floare ta preferată. Pe aici sunt doar ghiocei, violete și brândușe, dar, chiar dacă l-aș avea, oricum n-aș avea cum să ți-l trimit. Poate doar dacă aș avea un porumbel dresat, mai mare ca un trandafir, ca să-l poată duce... Lăsând gluma la o parte, singura idee pe care o am, e să-ți desenez aici unul! Nu e chiar roșu, dar tu imaginează-ți-l așa!
_____/)___/)______./¯"""/')
¯¯¯¯¯¯¯¯¯\)¯¯\)¯¯¯'\_„„„„\)
¯¯¯¯¯¯¯¯¯\)¯¯\)¯¯¯'\_„„„„\)
Știu că e o zicere banală, dar ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață, ești inspirația mea din fiecare zi, spiridușul meu norocos și scânteia care mă face să creez mereu ceva nou. Te iubesc până la soare și-napoi! La mulți ani, buburuza mea veselă!
Cu drag, artistul tău zăpăcit.
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 4.
marți, 12 martie 2013
Povești de groază și Împăratul pielii perfecte
Când eram mică și citeam povești, benzi desenate sau cărți de aventuri, fiind un Berbec sadea, evident îmi imaginam că eram tot felul de eroi. Am fost prințul care învinge balaurul, mușchetarul încărcat de arme care sare noaptea pe geam direct pe cal, apaș care știe să citească orice urmă, am avut chiar și ceva aventuri imaginare ca Robinson Crusoe... Da, știu, e ciudat poate, dar niciodată n-am vrut să fiu prințesă, vreo domniță fricoasă sau nevastă de indian care muncește toată ziua... Dar, cu toate că în mintea mea mică eram aproape doar personaje masculine neînfricate, mereu eram cineva bine, curat, îmbrăcat frumos și FĂRĂ PĂR pe corp în afară de cel de pe cap! Păi da, nu m-am visat pirat bărbos și jegos, duce cu mustață și păduchi sub perucă sau naufragiat cu codițe-n barbă.
Nu-mi mai amintesc când mi-a apărut primul dintre cele 84 de fire de păr pe care le am pe picioare, dar îmi amintesc că atunci când a apărut și familia lui și au început să se vadă, m-am dus dungă la mama să mă salveze de un coșmar în devenire. De ce? Pentru că pe vremea aia eram cu idei mai fixe ca acum și știam că pilozitatea e ereditară. Știu că nu pricepeți ce vreau să zic deci o să explic. Am eu un văr de-al nuștiucâtelea care, de când îl știu, e îmblănit. Nu, nu e păros, e genul ăla de bărbat a cărui cămașă stă umflată nu din cauza mușchilor pectorali ci din cauza părului de pe piept. Adică, el a fost toată copilăria mea singura chestie care să mă facă să mă îndoiesc că dumnezeu a creat omul și să-i dau dreptate lui Darwin și teoriei sale cu maimuțele. Și, mică și proastă cum eram, nu m-am uitat la părinți și bunici care puteau să-și numere părul de pe picioare, toți, cu o singură numărătoare... Nuuuu... Eu am sărit peste gradele de rudenie și m-am gândit: văleu, ce mă fac, acum e drept că am doar 20 de fire, da' dacă asta înseamnă că ele se vor înmulți și voi ajunge ca văru' cutare!
Drept urmare, mama n-a putut să mă calmeze decât aducându-și cutia cu ceară de depilat și aplicând câteva fâșii minuscule pe insulițele mele de fire... M-am înroșit, mai să-mi dea și lacrimile, dar n-am zis nimic. Am răbdat cu stoicism și apoi m-am dat pe "răni" cu aftershave-ul lu' taică-miu. Evident, fără ca el să vadă asta... Apoi, de-a lungul timpului, am mai încercat de vreo 3 ori calvarul ăsta: depilarea cu ceară caldă. Pentru că, simplu, firele mele de păr de pe instrumentele de mers sunt nebune și rebele ca mine și cresc în toate direcțiile! Drept urmare, atunci când mama trăgea fâșiile de ceară, jumate din ele rămâneau ferm pe poziție. De o nouă bandă fierbinte pe pielea mea iritată nu putea fi vorba, deci, am renunțat definitiv la această metodă de torturat picioarele.
Tot prin "epoca" aia, prietena mea cea mai bună a primit de la soră-sa, din Germania, un aparat de epilat. Cu arc. Mi-a făcut capul tombolă că ce bun e el, că în ce fel îți smulge firul din rădăcină și-ți lasă picioare de fotomodel. Nici acum nu știu cine naiba m-a pus s-o ascult și să-l încerc... Când am terminat de defrișat piciorul drept, arăta ca după război: roșu/vânăt, urme de tortură, pori nenorociți pe viață... Și mă uitam la el, mă uitam la aparat și mă întrebam dacă chiar vreau să-l fac și pe stângul. Nu voiam, da' când îi zici unui berbec că se poartă ca o domnișoară fricoasă, apăi ăla va face de toate ca să-ți arate că nu e așa. Inclusiv să-și epileze și celălalt picior cu teroarea aia cu arc! Dar asta pentru prima și ultima dată în viață!
Când am descoperit cremele depilatoare, am avut vreo lună cel mai larg zâmbet posibil. Nu te durea nimic și paf, în 10 minute pielea rămânea netedă, roz și frumoasă. Asta până am observat eu că același păr nebun și rebel creștea muuuult mai repede decât promitea tubul de cremă... Așa că, am părăsit și această metodă, imediat ce am descoperit benzile de depilare la rece. Nu știu cum și prin ce mister, dar ele reușesc să asasineze 95% dintre firele peste care sunt lipite! Probabil sunt mai nebune ca ele, cine știe... Daaar, și cu asta era o problemă. Crema era perfectă pentru că nu simți nimic, nu tragi, nu vezi pori însângerați și disperați, NU DOARE... Benzile? Da, sunt eficiente, da' sunt zone, axilele de exemplu, care încep să mă doară numai cât mă gândesc că le-aș putea depila cu ceară. Din fericire, pentru ele s-a inventat aparatul de ras!
Deviza? Părul trebuie să existe doar în cap, în rest, la ataaaac, moarte inamicului!!! Când mai văd câte o tanti cu barbă, cu dresuri naturale, sau cu tricou fără mâneci și cu juma' de oaie la subraț, mă duc repede și mă uit la știri, să văd dacă nu se anunță cumva că a evadat vrăjitoarea din vreo poveste, ceva... Nici pe nenii care umblă vara în șlapi, maieu "de firmă" și sconcsu' la subraț nu-i înțeleg. Dar, na, cine sunt eu să le știu pe toate...
Ce știu însă foarte bine e că, atunci când am auzit că există epilare definitivă, mi-am zis că rasa umană are o șansă să ajungă super-dezvoltată ca-n Star Trek! Și m-am pus să caut oferte, promoții, eventual reduceri pentru minunatul și miraculosul epilator. Am găsit "salvarea" într-un magazin online. Aici e șmecheria, IPL (intense pulsed light), sau pe românește "lumina intens pulsată" este secretul care-l transformă în anihilatorul definitiv al firelor de păr nedorite! Aproape că pare vis... Da, da, DA, eu clar aleg epilarea definitivă!
Am mai auzit păreri de genul: da' e definitivă, dacă peste ceva timp mă răzgândesc și vreau din nou păr, ce mă fac? Cum naiba să te răzgândești?!?... Poate doar dacă te lovește cometa-n neuron sau te împiedici și te lovește planeta în el... Sau poate dilema asta o au doamnele și domnișoarele care se aranjează și arată așa cum le spune/dictează/impune masculul care le deține, ce știu eu...
Nu te doare nimic, durează puțin și paf, te trezești cu pielea netedă, moale, frumoasă! Și asta pentru totdeauna! Nu umbli pe la saloane de cosmetică, nu pierzi timpul și nu dai bani mulți pe ședințe nenumărate sau epilări periodice de acum și până te muți în locul cu verdeață. Gata cu porii chinuiți și maltratați o dată la câteva zile! Nu te mai enervezi că aparatul de ras nu mai taie și ai uitat să-ți iei altul. Sau când ajungi acasă, în august, cu benzile cu ceară scurse toate în cutie... Ce poți avea împotrivă? Numai câteva cuvinte și ar trebui să convingă pe oricine: definitiv și fără durere!!! Iar acum sunt oferte pe net, îți iei epilatorul cu lumină intens pulsată, te închizi 20 de minute la tine-n casă și gata, ieși de acolo un om nou, cu păr doar unde îți trebuie: în cap! E foarte ușor de folosit, are un senzor inteligent care detectează dacă tipul de piele e potrivit acestui tratament, e rapid, e recomandat de medici deci e foarte sigur, îl folosești acasă, ce vrei mai mult de atât?!?
Acestea fiind zise și pe baza experiențelor mele terifiante din tinerețe descrise mai sus, vă recomand să luați un borcan, să-l transformați în pușculiță și să începeți din momentul ăsta să strângeți bani ca să vi-l luați cât mai curând: epilatorul Silkn cu lumina intens pulsata Sensepil XL, Împăratul pielii perfecte. Baftă, piele roz și epilare plăcută vă doresc!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 3.
Nu-mi mai amintesc când mi-a apărut primul dintre cele 84 de fire de păr pe care le am pe picioare, dar îmi amintesc că atunci când a apărut și familia lui și au început să se vadă, m-am dus dungă la mama să mă salveze de un coșmar în devenire. De ce? Pentru că pe vremea aia eram cu idei mai fixe ca acum și știam că pilozitatea e ereditară. Știu că nu pricepeți ce vreau să zic deci o să explic. Am eu un văr de-al nuștiucâtelea care, de când îl știu, e îmblănit. Nu, nu e păros, e genul ăla de bărbat a cărui cămașă stă umflată nu din cauza mușchilor pectorali ci din cauza părului de pe piept. Adică, el a fost toată copilăria mea singura chestie care să mă facă să mă îndoiesc că dumnezeu a creat omul și să-i dau dreptate lui Darwin și teoriei sale cu maimuțele. Și, mică și proastă cum eram, nu m-am uitat la părinți și bunici care puteau să-și numere părul de pe picioare, toți, cu o singură numărătoare... Nuuuu... Eu am sărit peste gradele de rudenie și m-am gândit: văleu, ce mă fac, acum e drept că am doar 20 de fire, da' dacă asta înseamnă că ele se vor înmulți și voi ajunge ca văru' cutare!
Drept urmare, mama n-a putut să mă calmeze decât aducându-și cutia cu ceară de depilat și aplicând câteva fâșii minuscule pe insulițele mele de fire... M-am înroșit, mai să-mi dea și lacrimile, dar n-am zis nimic. Am răbdat cu stoicism și apoi m-am dat pe "răni" cu aftershave-ul lu' taică-miu. Evident, fără ca el să vadă asta... Apoi, de-a lungul timpului, am mai încercat de vreo 3 ori calvarul ăsta: depilarea cu ceară caldă. Pentru că, simplu, firele mele de păr de pe instrumentele de mers sunt nebune și rebele ca mine și cresc în toate direcțiile! Drept urmare, atunci când mama trăgea fâșiile de ceară, jumate din ele rămâneau ferm pe poziție. De o nouă bandă fierbinte pe pielea mea iritată nu putea fi vorba, deci, am renunțat definitiv la această metodă de torturat picioarele.
Tot prin "epoca" aia, prietena mea cea mai bună a primit de la soră-sa, din Germania, un aparat de epilat. Cu arc. Mi-a făcut capul tombolă că ce bun e el, că în ce fel îți smulge firul din rădăcină și-ți lasă picioare de fotomodel. Nici acum nu știu cine naiba m-a pus s-o ascult și să-l încerc... Când am terminat de defrișat piciorul drept, arăta ca după război: roșu/vânăt, urme de tortură, pori nenorociți pe viață... Și mă uitam la el, mă uitam la aparat și mă întrebam dacă chiar vreau să-l fac și pe stângul. Nu voiam, da' când îi zici unui berbec că se poartă ca o domnișoară fricoasă, apăi ăla va face de toate ca să-ți arate că nu e așa. Inclusiv să-și epileze și celălalt picior cu teroarea aia cu arc! Dar asta pentru prima și ultima dată în viață!
Când am descoperit cremele depilatoare, am avut vreo lună cel mai larg zâmbet posibil. Nu te durea nimic și paf, în 10 minute pielea rămânea netedă, roz și frumoasă. Asta până am observat eu că același păr nebun și rebel creștea muuuult mai repede decât promitea tubul de cremă... Așa că, am părăsit și această metodă, imediat ce am descoperit benzile de depilare la rece. Nu știu cum și prin ce mister, dar ele reușesc să asasineze 95% dintre firele peste care sunt lipite! Probabil sunt mai nebune ca ele, cine știe... Daaar, și cu asta era o problemă. Crema era perfectă pentru că nu simți nimic, nu tragi, nu vezi pori însângerați și disperați, NU DOARE... Benzile? Da, sunt eficiente, da' sunt zone, axilele de exemplu, care încep să mă doară numai cât mă gândesc că le-aș putea depila cu ceară. Din fericire, pentru ele s-a inventat aparatul de ras!
Deviza? Părul trebuie să existe doar în cap, în rest, la ataaaac, moarte inamicului!!! Când mai văd câte o tanti cu barbă, cu dresuri naturale, sau cu tricou fără mâneci și cu juma' de oaie la subraț, mă duc repede și mă uit la știri, să văd dacă nu se anunță cumva că a evadat vrăjitoarea din vreo poveste, ceva... Nici pe nenii care umblă vara în șlapi, maieu "de firmă" și sconcsu' la subraț nu-i înțeleg. Dar, na, cine sunt eu să le știu pe toate...
Ce știu însă foarte bine e că, atunci când am auzit că există epilare definitivă, mi-am zis că rasa umană are o șansă să ajungă super-dezvoltată ca-n Star Trek! Și m-am pus să caut oferte, promoții, eventual reduceri pentru minunatul și miraculosul epilator. Am găsit "salvarea" într-un magazin online. Aici e șmecheria, IPL (intense pulsed light), sau pe românește "lumina intens pulsată" este secretul care-l transformă în anihilatorul definitiv al firelor de păr nedorite! Aproape că pare vis... Da, da, DA, eu clar aleg epilarea definitivă!
Am mai auzit păreri de genul: da' e definitivă, dacă peste ceva timp mă răzgândesc și vreau din nou păr, ce mă fac? Cum naiba să te răzgândești?!?... Poate doar dacă te lovește cometa-n neuron sau te împiedici și te lovește planeta în el... Sau poate dilema asta o au doamnele și domnișoarele care se aranjează și arată așa cum le spune/dictează/impune masculul care le deține, ce știu eu...
Nu te doare nimic, durează puțin și paf, te trezești cu pielea netedă, moale, frumoasă! Și asta pentru totdeauna! Nu umbli pe la saloane de cosmetică, nu pierzi timpul și nu dai bani mulți pe ședințe nenumărate sau epilări periodice de acum și până te muți în locul cu verdeață. Gata cu porii chinuiți și maltratați o dată la câteva zile! Nu te mai enervezi că aparatul de ras nu mai taie și ai uitat să-ți iei altul. Sau când ajungi acasă, în august, cu benzile cu ceară scurse toate în cutie... Ce poți avea împotrivă? Numai câteva cuvinte și ar trebui să convingă pe oricine: definitiv și fără durere!!! Iar acum sunt oferte pe net, îți iei epilatorul cu lumină intens pulsată, te închizi 20 de minute la tine-n casă și gata, ieși de acolo un om nou, cu păr doar unde îți trebuie: în cap! E foarte ușor de folosit, are un senzor inteligent care detectează dacă tipul de piele e potrivit acestui tratament, e rapid, e recomandat de medici deci e foarte sigur, îl folosești acasă, ce vrei mai mult de atât?!?
Acestea fiind zise și pe baza experiențelor mele terifiante din tinerețe descrise mai sus, vă recomand să luați un borcan, să-l transformați în pușculiță și să începeți din momentul ăsta să strângeți bani ca să vi-l luați cât mai curând: epilatorul Silkn cu lumina intens pulsata Sensepil XL, Împăratul pielii perfecte. Baftă, piele roz și epilare plăcută vă doresc!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 3.
duminică, 10 martie 2013
(S)Pun bine?
Știi momentul ăla în care cunoști pe cineva și știi pe loc că o să-ți fie prieten? Când constați că înțelegi ce spune înainte să-ți explice, că sunteți pe aceeași lungime de undă și gândiți/simțiți ciudat de asemănător?
Știi cum e să vorbești mult, ore în șir și să nu te înduri să mergi la culcare pentru că tot mai ai ceva de zis, să râzi până te doare burta de la câteva cuvinte care pentru alții nu înseamnă nimic, sau cum e să scrii povești prin sms-uri? Cum e să cauți cadoul perfect, cu sau fără motiv, care știi că o să aducă zâmbete fâstâcite, surprinse, largi sau de-a dreptu' fericite?
Știi cum e să ții atât de mult la cineva încât să ții minte doar lucrurile frumoase, doar îmbrățișările pufoase, cuvintele calde de la 5 dimineața sau stările de bine după câteva ore petrecute împreună? Cum e să-ți crească aripi și să te simți invincibil când cineva îți spune că e mândru și crede în tine? Sau cum din zeu te transformi în cel mai slab muritor atunci când cel drag are probleme și tu constați că n-ai nici o super-putere să-l ajuți?
Știi cum e să te uiți în ochii cuiva care-s plini de lacrimi și, deși în momentul ăla l-ai strânge în brațe și i-ai spune că totul o să fie bine, nu faci nimic, te uiți trist și nu zici nimic deoarece cuvintele nu vor să te ajute? Sau cum e să te uiți la ceva desenat numai pentru tine și să te surprinzi zâmbind singur, cu gura până la urechi?
Știi cum e să vrei să-i urezi cuiva multe, multe, dar să nu știi cu ce să începi, cu ce să continui și cu ce să termini? Să vrei să-i zici toate urările din lume, pe care le știi, pe care le inventezi, sau pe care le simți dar nu le-ai dat încă o formă? Să vrei să-ți dai urările cu praf magic, înainte să le faci cadou, ca să fii sigur că se îndeplinesc, dar să nu ai încă un dragon care să-ți aducă praful magic? Știi cum e să nu poți ura cuiva tot ce vrei pentru că ai avea nevoie de absolut tot internetul ca să i le scrii, de toată viața ca să i le zici pe toate, de toate florile din lume ca să le coloreze și de toate stelele ca să i le îndeplinească?
Știi oare toate astea, sau măcar câteva dintre ele? Dacă da, atunci înseamnă că acum simți ce simt eu... Dacă da, acum zâmbești... Dacă da, înseamnă că ai avut măcar o dată norocul să cunoști pe cineva special... Dacă da, înseamnă că știi că tocmai ai primit toate urările existente în galaxie...
La mulți ani fericiți! >:D<
Știi cum e să vorbești mult, ore în șir și să nu te înduri să mergi la culcare pentru că tot mai ai ceva de zis, să râzi până te doare burta de la câteva cuvinte care pentru alții nu înseamnă nimic, sau cum e să scrii povești prin sms-uri? Cum e să cauți cadoul perfect, cu sau fără motiv, care știi că o să aducă zâmbete fâstâcite, surprinse, largi sau de-a dreptu' fericite?
Știi cum e să ții atât de mult la cineva încât să ții minte doar lucrurile frumoase, doar îmbrățișările pufoase, cuvintele calde de la 5 dimineața sau stările de bine după câteva ore petrecute împreună? Cum e să-ți crească aripi și să te simți invincibil când cineva îți spune că e mândru și crede în tine? Sau cum din zeu te transformi în cel mai slab muritor atunci când cel drag are probleme și tu constați că n-ai nici o super-putere să-l ajuți?
Știi cum e să te uiți în ochii cuiva care-s plini de lacrimi și, deși în momentul ăla l-ai strânge în brațe și i-ai spune că totul o să fie bine, nu faci nimic, te uiți trist și nu zici nimic deoarece cuvintele nu vor să te ajute? Sau cum e să te uiți la ceva desenat numai pentru tine și să te surprinzi zâmbind singur, cu gura până la urechi?
Știi cum e să vrei să-i urezi cuiva multe, multe, dar să nu știi cu ce să începi, cu ce să continui și cu ce să termini? Să vrei să-i zici toate urările din lume, pe care le știi, pe care le inventezi, sau pe care le simți dar nu le-ai dat încă o formă? Să vrei să-ți dai urările cu praf magic, înainte să le faci cadou, ca să fii sigur că se îndeplinesc, dar să nu ai încă un dragon care să-ți aducă praful magic? Știi cum e să nu poți ura cuiva tot ce vrei pentru că ai avea nevoie de absolut tot internetul ca să i le scrii, de toată viața ca să i le zici pe toate, de toate florile din lume ca să le coloreze și de toate stelele ca să i le îndeplinească?
Știi oare toate astea, sau măcar câteva dintre ele? Dacă da, atunci înseamnă că acum simți ce simt eu... Dacă da, acum zâmbești... Dacă da, înseamnă că ai avut măcar o dată norocul să cunoști pe cineva special... Dacă da, înseamnă că știi că tocmai ai primit toate urările existente în galaxie...
La mulți ani fericiți! >:D<
vineri, 8 martie 2013
Cadoul cadourilor
Ne-am cunoscut acum 2 ani, nu? Adică, te știam dinainte, dar nu interacționam prea mult. Nu vorbeam decât chestii formale, banale, sau ne salutam și gata. Dar în martie ăla a fost altfel. Știi că eu cred că gărgărițele-s magice, nu? Cel puțin alea făcute de mine sigur sunt... Și acel martie ne-a intersectat zilele, orele și ne-am trezit în același loc, fără s-o plănuim dinainte. Aveam o gărgăriță în buzunar și, când te-am văzut, am simțit că mâna îmi e atrasă de ea, că o scot de acolo și ți-o întind cu un zâmbet tâmp... Clar nu te așteptai la așa ceva din partea mea și aș da orice să pot avea o poză cu fața pe care ai făcut-o în momentul ăla, ar fi ca faza aia din reclamă: de neprețuit! De atunci te am alături și, nu cred că ți-am spus-o, ai fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut martie în anul ăla...Ce nu știi tu e că gărgărița aia era dată cu praf magic! Acum înțelegi de ce ții așa la mine? Nu e doar din cauza farmecului meu irezistibil, a încăpățânării mele delicioase de berbec sau a sufletului meu, uneori imposibil, de copil mare. E mai complicat de atât, e pură magie la mijloc...
Mâine e 8 martie și vreau să-ți fac cel mai frumos cadou din lume. Aș putea să-ți fac ceva special pentru tine, cercei, un medalion, o cutie de bijuterii... Dar ai deja o groază de chestii pictate de mine, deci n-ar fi un cadou special... Știu că-ți plac toate, că le porți cu plăcere, că te lauzi cu ele, însă de data asta vreau să te surprind cu ceva nou, ceva ce nu ți-am mai dat niciodată! Problema e că nu prea am răbdare să cutreier magazinele, să suport toate sfaturile vânzătoarelor prea băgăcioase, să țin minte ce și unde am văzut ca să mă întorc acolo să iau cadoul perfect. Dar, din fericire, pentru catastrofele ca mine există magazinele online. Cel din care îmi place să mă "aprovizionez" e Borealy.
Cam asta e, m-am descurcat bine! Curierul ajunge în 24 de ore, deci totul va fi perfect. Un snop de lalele și o să am cel mai frumos dar de primăvară! O să avem, eu și Motanschi. Mâine! Iar tu, ori de câte ori o să porți sau o să te uiți la medalion, o să-ți amintești și o să te gândești la "finuțul" tău mic, negru și fericit...
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 2.
miercuri, 6 martie 2013
Poveste cu Farmec...
Acum muuulți ani, într-o zi frumoasă și însorită de martie, a apărut pe lume îngerașul blond și cuminte al familiei, adică eu. Mama, care nu iese niciodată din casă nearanjată, când a simțit că a venit momentul, că plodu' vrea să iasă și vrea fix atunci, a alertat pe toată lumea și a pornit spre spital. Nu, glumesc, n-a făcut asta...s-a pus să se aranjeze și să se machieze și abia după a trezit toată casa... Și uite așa, în dimineața aia, a intrat în viața lor berbecul căpos și simpatic care vă povestește acum toate astea!
Și nu știu de ce erau toți așa entuziasmați și mă lăudau care cum mă vedea, că arătam ca orice plod nou-născut: mic, creț, roșu, cu ochii umflați, cu trăsături vagi de broscoi și fără păr. Bine, nu eram fără, dar era atât de fin și de blond, că nu se vedea... Drept urmare, puțin timp mai târziu, am ieșit din casă machiată pentru prima dată în viața mea. Mama îmi contura sprâncenele cu dermatograf negru și, la scandalul pe care i l-a făcut mami, bunica mea și mama ei, a răspuns nonșalant că ea nu iese așa cu mine pe stradă, fără sprâncene.
Anii au trecut și, când am ajuns la vârsta la care mă puteam ține solid pe picioarele mele, am descoperit, spre disperarea mamei, care vedea în mine demna ei urmașă, care va fi îmbrăcată elegant și mereu aranjată, că cele mai mișto chestii sunt alergatul, scurmatul în pământ și cățăratul pe garduri și în copaci. Și așa, visul ei de o viață de a crește o mică prințesă s-a spulberat... Pentru că doar cu scandal mă îmbrăca în rochițe cu volănașe, pantofi de lac și pampoane, preferații mei fiind adidașii și pantalonii de toate formele și lungimile.
Dar totuși ceva ceva tot îmi plăcea: adoram să mă uit la mama când se machia, ruja, când se dădea cu cremă, pudra, fond de ten... Îmi plăcea tare să-mi bag degețelele mele mici prin borcanele ei de cremă, farduri, sau să desenez pe oglindă cu dermatografu'. De pe atunci promiteam să ajung un artist și prieten al culorilor... Și așa am aflat eu că, dacă vrei să arăți neted și frumos ca ea, trebuie să ai o geantă plină cu smacuri pe care să le folosești zilnic. Dar aveam o dilemă: mami, bunica, nu făcea la fel dar totuși arăta foarte bine! Într-o zi i-am descoperit și ei secretul, bine ascuns pe raftul de sus al dulapului: cremele Farmec, mai exact Gerovital H3. Plus măștile de față pe care și le aplicau în echipă, o dată la câteva zile. Ingredientele folosite nu mi le amintesc prea bine. Pe atunci nu prea se foloseau argan, gălbenele și aloe vera, se deschidea frigiderul și paf, imediat se punea de o mască de față cu ce era pe acolo. Oul, smântâna, castravetele, uleiul de măsline și alte asemenea nu aterizau doar în farfurie ci și pe ochi, obraji sau păr... Deci, am băgat la cap, secretul feței netede, fără cratere și erupții sunt: măștile, demachiantul și cremele!
Tot prin perioada aia am decis că, eu sunt eu, doar în forma naturală, adică fără adaosuri de culoare pe mine... Nu mă machiez nu pentru că nu-mi stă bine, ci pentru că nu mă simt eu atunci când sunt machiată. Pentru că am obiceiul prost să mă frec la ochi și aș risca să ajung o operă abstractă... Și apoi, recunosc, sunt vâjâită, trebuie să fiu gata repede și s-o întind unde am eu treabă, nu am răbdare să mă pigulesc sau să pierd foarte mult timp cu aranjatul. Dar asta nu înseamnă că nu am grijă de mine... Chiar dacă nu par genul, periodic îmi trântesc măști pe moacă, seara mă demachiez, mă dau cu tonic și cremă, sunt foarte atentă când îmi aleg produsele cosmetice și fac de toate ca să nu mă trezesc prea curând cu ridurile care mă pândesc de după vârsta afișată-n buletin...
Și, din fericire, am priceput de mică și din prima că "natural" nu înseamnă să te speli pe cap doar cu săpun de casă + apă de ploaie, să îți lași pe picioare blăniță protectoare, sau o pădure de mangrove la subraț. Natural nu înseamnă nici să ieși iarna din casă fără să te dai cu cremă, ca să lași crivățu' să sculpteze pe moaca ta riduri, sau să-ți usuce pielea în așa hal că, atunci când râzi, să foșnești ca ziaru'... Și nici să ai părul alb, să nu te vopsești, sau să puți că nu folosești deodorant, pentru că asta înseamnă că "nu ești de acord cu felul în care te-a făcut Dumnezeu"... De câte ori văd câte un specimen din ăsta, îmi vine să-i strig: "Îndrăgostește-te de viață!" Îndrăgostește-te de tine! Pune mâna și îngrijește-te și o să fii fericită!
Pentru mine frumusețea naturală înseamnă să te simți bine cu tine însuți. Să fii fericit în pielea ta, să arăți în așa fel încât să te placi tu pe tine. Nu contează ce le place celor din jur, contează doar ce-ți place ție, ce te face pe tine să zâmbești... Dacă felul în care arăți te face fericit, atunci e perfect, atunci o să iubești viața și o să simți și că viața te iubește pe tine. Și asta chiar dacă te machiezi, dar într-un fel care ți se potrivește, sau ești ca mine, roz de la natură... Chiar dacă ai unghii lungi date cu ojă roșie sau scurte, cu o gărgăriță desenată pe degetul mijlociu, ca mine. Dacă te îmbraci mereu elegant, sau în tricouri cu maimuțoi, ca mine... Fiecare dintre noi ne naștem cu farmecul nostru natural, propriu și personal. Cel mai important e să știm să-l păstrăm, să avem grijă de el, să nu-l sufocăm cu lucruri care nu ni se potrivesc... Nu există o regulă generală, fiecare e fericit și îndrăgostit de viață în felul lui. Și eu sunt de a mea, așa cum e ea.
La început, mama era supărată că nu i-am semănat, că nu-s la fel de feminină ca ea, că n-are cu cine vorbi de machiaje... Dar acum cred că e fericită, că nu-i iau smacurile! Și foarte fericită că poate să folosească cremele mele, care-i plac din ce în ce mai mult... Pentru că, din cauza tenului foarte sensibil, mai nou folosesc doar produse din gama Farmec Natural! Deodată, demachiantul meu 2 în 1 cu gălbenele e mai bun și lasă fața mai moale, crema cu argan intră parcă mai bine în piele iar șamponul cu aloe vera face părul strălucitor și mătăsos! Păi da, știu, că de aia mă și dau cu ele!
La fel ca Giulia, Ambasador gama Farmec Natural, am descoperit produsele Farmec la mama. Singura zonă unde nu ne-am potrivit sunt parfumurile: ea preferă Obsesie, eu Athos... În rest, ne încercăm reciproc cremele, șampoanele și demachiantele! Totul ca să nu se sperie oglinda de noi când ne vede dimineața și, mai ales, ca să-i facem în ciudă buletinului cât mai mult timp!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa1.
Și nu știu de ce erau toți așa entuziasmați și mă lăudau care cum mă vedea, că arătam ca orice plod nou-născut: mic, creț, roșu, cu ochii umflați, cu trăsături vagi de broscoi și fără păr. Bine, nu eram fără, dar era atât de fin și de blond, că nu se vedea... Drept urmare, puțin timp mai târziu, am ieșit din casă machiată pentru prima dată în viața mea. Mama îmi contura sprâncenele cu dermatograf negru și, la scandalul pe care i l-a făcut mami, bunica mea și mama ei, a răspuns nonșalant că ea nu iese așa cu mine pe stradă, fără sprâncene.
Anii au trecut și, când am ajuns la vârsta la care mă puteam ține solid pe picioarele mele, am descoperit, spre disperarea mamei, care vedea în mine demna ei urmașă, care va fi îmbrăcată elegant și mereu aranjată, că cele mai mișto chestii sunt alergatul, scurmatul în pământ și cățăratul pe garduri și în copaci. Și așa, visul ei de o viață de a crește o mică prințesă s-a spulberat... Pentru că doar cu scandal mă îmbrăca în rochițe cu volănașe, pantofi de lac și pampoane, preferații mei fiind adidașii și pantalonii de toate formele și lungimile.
Dar totuși ceva ceva tot îmi plăcea: adoram să mă uit la mama când se machia, ruja, când se dădea cu cremă, pudra, fond de ten... Îmi plăcea tare să-mi bag degețelele mele mici prin borcanele ei de cremă, farduri, sau să desenez pe oglindă cu dermatografu'. De pe atunci promiteam să ajung un artist și prieten al culorilor... Și așa am aflat eu că, dacă vrei să arăți neted și frumos ca ea, trebuie să ai o geantă plină cu smacuri pe care să le folosești zilnic. Dar aveam o dilemă: mami, bunica, nu făcea la fel dar totuși arăta foarte bine! Într-o zi i-am descoperit și ei secretul, bine ascuns pe raftul de sus al dulapului: cremele Farmec, mai exact Gerovital H3. Plus măștile de față pe care și le aplicau în echipă, o dată la câteva zile. Ingredientele folosite nu mi le amintesc prea bine. Pe atunci nu prea se foloseau argan, gălbenele și aloe vera, se deschidea frigiderul și paf, imediat se punea de o mască de față cu ce era pe acolo. Oul, smântâna, castravetele, uleiul de măsline și alte asemenea nu aterizau doar în farfurie ci și pe ochi, obraji sau păr... Deci, am băgat la cap, secretul feței netede, fără cratere și erupții sunt: măștile, demachiantul și cremele!
Tot prin perioada aia am decis că, eu sunt eu, doar în forma naturală, adică fără adaosuri de culoare pe mine... Nu mă machiez nu pentru că nu-mi stă bine, ci pentru că nu mă simt eu atunci când sunt machiată. Pentru că am obiceiul prost să mă frec la ochi și aș risca să ajung o operă abstractă... Și apoi, recunosc, sunt vâjâită, trebuie să fiu gata repede și s-o întind unde am eu treabă, nu am răbdare să mă pigulesc sau să pierd foarte mult timp cu aranjatul. Dar asta nu înseamnă că nu am grijă de mine... Chiar dacă nu par genul, periodic îmi trântesc măști pe moacă, seara mă demachiez, mă dau cu tonic și cremă, sunt foarte atentă când îmi aleg produsele cosmetice și fac de toate ca să nu mă trezesc prea curând cu ridurile care mă pândesc de după vârsta afișată-n buletin...
Și, din fericire, am priceput de mică și din prima că "natural" nu înseamnă să te speli pe cap doar cu săpun de casă + apă de ploaie, să îți lași pe picioare blăniță protectoare, sau o pădure de mangrove la subraț. Natural nu înseamnă nici să ieși iarna din casă fără să te dai cu cremă, ca să lași crivățu' să sculpteze pe moaca ta riduri, sau să-ți usuce pielea în așa hal că, atunci când râzi, să foșnești ca ziaru'... Și nici să ai părul alb, să nu te vopsești, sau să puți că nu folosești deodorant, pentru că asta înseamnă că "nu ești de acord cu felul în care te-a făcut Dumnezeu"... De câte ori văd câte un specimen din ăsta, îmi vine să-i strig: "Îndrăgostește-te de viață!" Îndrăgostește-te de tine! Pune mâna și îngrijește-te și o să fii fericită!
Pentru mine frumusețea naturală înseamnă să te simți bine cu tine însuți. Să fii fericit în pielea ta, să arăți în așa fel încât să te placi tu pe tine. Nu contează ce le place celor din jur, contează doar ce-ți place ție, ce te face pe tine să zâmbești... Dacă felul în care arăți te face fericit, atunci e perfect, atunci o să iubești viața și o să simți și că viața te iubește pe tine. Și asta chiar dacă te machiezi, dar într-un fel care ți se potrivește, sau ești ca mine, roz de la natură... Chiar dacă ai unghii lungi date cu ojă roșie sau scurte, cu o gărgăriță desenată pe degetul mijlociu, ca mine. Dacă te îmbraci mereu elegant, sau în tricouri cu maimuțoi, ca mine... Fiecare dintre noi ne naștem cu farmecul nostru natural, propriu și personal. Cel mai important e să știm să-l păstrăm, să avem grijă de el, să nu-l sufocăm cu lucruri care nu ni se potrivesc... Nu există o regulă generală, fiecare e fericit și îndrăgostit de viață în felul lui. Și eu sunt de a mea, așa cum e ea.
La început, mama era supărată că nu i-am semănat, că nu-s la fel de feminină ca ea, că n-are cu cine vorbi de machiaje... Dar acum cred că e fericită, că nu-i iau smacurile! Și foarte fericită că poate să folosească cremele mele, care-i plac din ce în ce mai mult... Pentru că, din cauza tenului foarte sensibil, mai nou folosesc doar produse din gama Farmec Natural! Deodată, demachiantul meu 2 în 1 cu gălbenele e mai bun și lasă fața mai moale, crema cu argan intră parcă mai bine în piele iar șamponul cu aloe vera face părul strălucitor și mătăsos! Păi da, știu, că de aia mă și dau cu ele!
La fel ca Giulia, Ambasador gama Farmec Natural, am descoperit produsele Farmec la mama. Singura zonă unde nu ne-am potrivit sunt parfumurile: ea preferă Obsesie, eu Athos... În rest, ne încercăm reciproc cremele, șampoanele și demachiantele! Totul ca să nu se sperie oglinda de noi când ne vede dimineața și, mai ales, ca să-i facem în ciudă buletinului cât mai mult timp!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa1.
vineri, 1 martie 2013
SuperBlog de Martie
După cum ziceam mai devreme, martie e luna mea. Și, na chestie, fix acum e rost de-un SuperBlog... Unul cu miros fresh de primăvară, de soare și de verde. La care o să particip și eu. Măcar așa să mai scriu câte ceva pe blog, că-l vizitez cam rar...
La școală, aproape-n fiecare an, de ziua mea aveam lucrare, teză sau examen. Îh... Anul ăsta o să fie cam la fel, teme, date limită, note... Da' măcar or să fie postări cu premii și cadouri, toate pentru ziua mea! Daaaaaa, vreau.
See you...
La școală, aproape-n fiecare an, de ziua mea aveam lucrare, teză sau examen. Îh... Anul ăsta o să fie cam la fel, teme, date limită, note... Da' măcar or să fie postări cu premii și cadouri, toate pentru ziua mea! Daaaaaa, vreau.
See you...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)