Mai întâi...eu n-am poșetă. Na, am spus-o! Puteți să vă mirați 2 minute, să ridicați sprâncenele a neîncredere, să comentați... Gata? Bun, atunci să revenim. Da, sunt femeie și n-am poșete. Cele mici îmi sunt inutile, că nu intră nimic înăuntru iar cele mari trebuie ținute în mână sau pe un umăr. Asta e o problemă majoră, pentru că mânuțele mele adoră să fluture libere iar umerii cred că-s construiți defect și, orice aș atârna pe ei complotează cu atracția gravitațională și obiectul cu pricina alunecă invariabil spre Terra... Dar, din fericire, pentru creaturi ciudate ca mine s-au inventat gențile crossover sau, mai pe românește, gențile de poștaș!
Nici când eram mică și mă îmbrăcau, obligat - forțat, în rochițe și fustițe cu volănașe nu aveam poșetă. Păi, spuneți și voi, unde era s-o pun eu în siguranță, când primul copac sau gard îmi făcea cu ochiul și n-aveam de ales decât să mă cațăr rapid în el... Așa că, ai mei s-au mirat foarte tare când am apărut odată în sufragerie cu o mutră serioasă și am rugat-o pe mama să-mi dea mie poșeta ei cea veche, pe care n-o mai poartă. Oaaa, ce fericire pe chipul ei, cu cât drag mi-a dat-o... În sfârșit mă comportam și gândeam ca o fetiță! Nope! S-au lămurit de asta o oră mai târziu când am apărut în aceeași sufragerie, îmbrăcată în costumul meu cu pantalonași și cu ditamai gentoiu' plin atârnat de gât. I-am anunțat, solemn și cu un zâmbet atât de fericit că-mi atingea ambele urechi, că sunt poștaș și am venit să le tai chitanțe! Se vede că încă de pe atunci îmi plăceau gențile crossover...
Mai mici, mai mari, din piele, fâș sau alte materiale, cu imprimeu sau fără, colorate sau negre, toate mă fascinează, le-aș adopta pe toate, le-aș îngriji și le-aș purta fericită pentru tot restul vieții... Am 7, număr magic deocamdată dar clar în creștere, pentru că-s deschisă oricărei propuneri venită de la orice geantă nouă care dorește arzător să facă parte din colecția și viața mea! Cele pe care le am sunt educate și se vor purta frumos cu noile venite, n-or să se certe pe lucrurile pe care le țin eu în ele și vor împărți frățește, sau mai bine zis gențește, dulapul în care se relaxează când nu ieșim afară.
Sper că n-or să citească niciodată postarea asta pentru că, în cele ce urmează, vreau să vă zic care e preferata mea... Mna, asta e, știu că nu-i frumos din partea mea să dau mai multă atenție uneia dintre ele, dar n-am ce face... Cel mai mult și cel mai mult îmi place una neagră, dreptunghiulară, cu bareta, buzunar interior și, aaaaa... o pisică pe ea! Da, doamnelor și domnilor cititori, știu că înghițiți acum în sec și că mă invidiați maxim! Iaca, eu am o geantă de poștaș neagră, cu pisică! A, uitam...bareta e cât China deci e foarte comod s-o port chiar și atunci când, în drum spre casă, trec pe la chioșcul din apropierea blocului și o umplu cu provizii necesare supraviețuirii în caz de vizionare prelungită a vreunui serial prea captivant sau documentar care mă ține cu sufletul la gură.
E veselă și se potrivește de minune felului în care arăt și mă îmbrac. Nu intru în detalii cu asta, că nu vreau să vă sperii. Zic doar că merge perfect la pantaloni, tricou, bigmen, geacă, ghete sau pantofi sport. Da, și la țepii din cap sau la părul ceva mai lung dintre două tunsuri... Cum transmite ea ceea ce sunt eu și cum doresc să fiu văzută? Simplu. Ce crezi dacă vezi pe stradă o tipă nonconformistă, îmbrăcată cum se simte ea bine și cu ditamai geanta cu mâță într-o parte? A? Dacă a răspuns cineva că-i cu capu', să treacă la colț, răspuns greșit! Vreau să fiu văzută așa cum sunt: o persoană simpatică, deschisă, tolerantă, fără idei preconcepute, care se bucură de orice prostioară măruntă. Mai pe scurt, un copil mare, care zâmbește tot timpul, care iubește poate mai mult decât ar trebui, un suflet de, să zicem 15 ani..., închis într-un corp mult prea mare, cu dureri de genunchi și cu junghiuri la șale...
E mare! Nu eu, nu pisica ci geanta cu totul... Uneori o văd ca pe un seif care-mi păstrează, oriunde aș merge, în siguranță bunurile cele mai de preț:
-telefoanele, care-s legătura mea cu mama și prietenii;
-briceagul multifuncțional, cu care-mi pun în practică ideile atunci când găsesc, prin vreun boschet, creanga AIA pe care o căutam de mult să o transform într-o operă de artă;
-pastiluțele roz, că de, mă mai doare și capu' uneori....și picăturile de nas, că se obrăznicește când mi-e lumea mai dragă și nu mă mai lasă să respir;
-facturi și chitanțe, care stau acolo mult și bine, fiind folosite pentru desenat atunci când sunt în maxi și-mi vine vreo idee măreață și sclipitoare, pe care altfel neuronu' meu obosit ar uita-o rapid;
-ruleta, să nu uit de ea, deștept cel care a inventat-o atât de compactă și drăguță, ca s-o pot eu căra peste tot în geantă...;
-portofelul, când mai gras, când mai slab...;
-pixuri, creioane, markere, toate la plural, că nu știi când se supără unul și se strică fix când ai tu nevoie mai mare de el;
-după înșiruirea de mai sus cred că ați dedus că nu veți găsi la mine-n geantă rujuri, dermatografe și truse de machiaj... Da, așa e, am doar o oglinjoară mică, pe care s-o pot întreba, când îmi vine, cine-i cea mai frumoasă ființă de pe pământ. Glumesc, e sora geamănă a creionului corector care vânează rarele bubițe de pe moacă și a rujului incolor care-mi salvează de multe ori buzele pe care vremea rea le vrea transformate în glaspapir...;
-batistuțe de hârtie parfumate, șervețele umede și gel antibacterian (pe ăsta-l vor piticii mei de la mansardă musai acolo!)
-un pumn de mărunțișuri pierdute prin toate colțurile: vreo broșă, brățară, brichetă, bomboane, gumă, fiole de parfum, radieră, jucării de la ouăle de ciocolată, vreo castană rătăcită dacă-i toamnă sau un posibil șurub pierdut de frații lui...
-toate astea și muuulte alte posibile chestii care locuiesc fericite în geanta mea, fără să le deranjeze nimeni...
Și mai am ceva cu mine, mereu, indiferent de geanta cu care ies: în toate o să existe, invariabil...pietre. Da, eu am scris bine și voi ați citit corect... Am pietre în geantă. Nu-s nebună. Adică nu-s nebună din cauza asta... Să mă explic, până nu dați bir cu fugiții departe de blogul meu. Le pictez! Așa că, atunci când merg pe stradă și văd vreuna pe care vizualizez imediat o floare, pisică sau gărgăriță, mă aplec, o iau cu grijă, o studiez câteva secunde și, dacă scapă de ochiul meu critic, e ștearsă rapid de praf și băgată în geantă pe lateralul acesteia, urmând să se descurce singură acolo și să-și găsească loc printre locatarii vechi și cu acte ai genții...
Așa că: lăsați gențile să vină la mine!!!
Postare pentru SuperBlog 2013 Spring, etapa 12.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu