Domnu' Gogu

E mic. E păros. E negru. E alintat. E jucăuș. E curios. E deștept. E Gogu și e finuțu' meu.

A fost cules ieri de pe o stradă plină cu mașini. Rapid. Totuși, nu e o floricică, e un pisic. La prima vedere eu am zis că e o prințesă mică... Dar azi, după un studiu mai aprofundat, m-am convins că e un golănaș. Un pitic zvăpăiat, care nu stă locului o clipă și care toarce încontinuu. A, și care știe la ce folosește litiera...

Azi m-am dus să-l văd. Păi cum altfel? A stat pe mine, m-a sfârâit, mi-a făcut masaj și acupunctură, a pozat artistic și apoi, obosit după atâtea activități extenuante, a picat brusc în cel mai adânc somn pisicesc din câte există. Perfect! Numai bun de chinuit, de scărpinat burtici pline, pernuțe negre și năsuc cald. Evident el nu știe că i s-au întâmplat toate astea, era prea ocupat să doarmă...

Nu știam cum să-l botezăm. Eu am zis că seamănă cu o dungă: lung, negru și slab. Dar cum să botezi un pisic Dungă? Totuși, are și el demnitatea lui și dreptul la un nume normal... Și, cum mie nu-mi venea nici o idee demnă de luat în seamă, maică-sa a zis la un moment dat că fața lui de motan tâmpițel arată a Gicu. Sau Gogu. Da! Se pare deci că pe finul meu îl cheamă Gogu.

Acum sunt sigură că s-a trezit și e plin de energie undeva pe perdea, printre flori în balcon, sau explorează vreun raft... Are mult de treabă... Și trebuie să se grăbească s-o termine, că acum se face ora la care pisoii trebuie să se culce! În pătuț, torcând povești pisicești pe mâna lui mami, unde e cald, moale și unde mașinile și oamenii răi nu pot ajunge niciodată. Un pisic mic, lângă o inimă mare...

Povestea unui cadou

Anul trecut am avut parte de cea mai frumoasă vacanță la mare: eu și cea mai bună prietenă, cu cortul pentru prima dată. Ce aventură a fost... Pe scurt, am ajuns în camping, am ochit un copac mare pe care să-l putem folosi ca umbrelă de soare și cuier, ne-am luat niște suc rece cu gheață și ne-am așezat pe sacii de dormit rulați, ca pe scăunele, să facem planul celor 3 zile de relaxare. Ea - să facem întâi o baie în mare! Eu - privitoare de documentare cu tehnici de supraviețuire, am decretat solemn că cel mai important e locul în care dormim. Deci, după ce terminăm sucul, instalăm cortul. Toate bune și frumoase, întindem pânza și, când trebăluiam de zor la scheletul metalic, se aude un strigăt disperat din colțul în care prietena mea făcea nuștiuce cu spatele la mine... Au urmat o serie de sunete atât de ciudate, de am zis că și-a prins mâna pe undeva și a rămas fără un deget, că și-a făcut piciorul plăcintă cu vreun pietroi în timp ce fixa cortul în cuie sau că a văzut un OZN care a venit s-o răpească! Nu. Era ceva muuuult mai grav de atât... Își rupsese o unghie!

Mda... Evident nu avea la ea ustensilele necesare remedierii acestui dezastru major. Că unde să-i încapă ditamai trusa de manichiură, cu jdemii de chestii în ea, în bagajul burdușit din care stăteau să țâșnească, în fiecare moment: papucii de plajă, țoale, prosop gigantic, loțiuni magice și colacul uriaș care, dezumflat, ocupa numai el singur juma' de geantă... În cele din urmă am rezolvat eu scurt problema, cu forfecuțul din dotarea briceagului multifuncțional pe care-l car după mine în orice vacanță, dar nu fără să mă aleg cu proteste și bombăneli...

Anul ăsta, vom merge din nou la mare. Așa că, m-am gândit eu c-ar fi bine să-mi iau măsuri de precauție încă de pe acum, ca să evităm o altă tragedie intergalactică de genul lac de unghii zgâriat, pielițe rebele sau unghii rupte! Și m-am pus să caut pe net cea mai șmecheră trusă de manichiură de voiaj de pe Terra! Am găsit-o repede, stătea cuminte, elegantă și în toată splendoarea ei într-un magazin online, ILUX – cadouri de lux; doar nu ne permitem luxul ca o asemenea belea sa se mai repete... E mică, poate fi strecurată ușor în orice bagaj supraponderal, husa e din piele mov iar ustensilele profesioniste sunt din oțelul cunoscutei mărci Solingen. Prietena mea va fi de-a dreptul încântată! Unu - că nu se așteaptă la așa un cadou, doi - că trusa e foarte frumoasă și trei - n-o să i-o dau așa, pur și simplu, ci o să transform momentul într-o surpriză pe care să o țină minte foarte mult timp.

De o săptămână tot face planuri de vacanță, dar văd că nu se hotărăște odată... Așa că, de ce să nu profit de ocazie și s-o ajut! Pot să mai adaug cadoului meu și o altă surpriză: biletul de tren către stațiunea noastră preferată de pe litoral... Astfel, pe lângă trusa pentru care știu c-o să se bucure ca un copil, o să aibă, bonus, și o bucățică din vacanța în care va putea să o inaugureze! Că, de, e trusă de călătorie, nu?...

Acum, încă ceva și cadoul meu va fi perfect! Am luat un carton mic pe care m-am chinuit câteva minute să-l îndoi drept și câteva ore să desenez pe el o bucățică de mare albastră, un colțișor de plajă și două umbreluțe cu două perechi de picioare care ies fericite de sub ele și stau relaxate sub un soare căruia n-am uitat să-i fac raze, ochi și cel mai cald zâmbet care a fost desenat vreodată... Apoi, încântată maxim de talentul meu artistic, am trecut la cel literar și i-am scris următorul mesaj, care sper c-o să-i aducă un zâmbet de două ori mai mare decât cel mâzgâlit pe soare:

"Draga mea, dragă,
Ți-am luat un cadou special pentru o femeie speciala, o mini-trusă de manichiură de voiaj, pentru  ipoteza în care vreunei unghii din dotarea ta proprie și personală îi va veni nefericita idee să se rupă fix în timpul vacanței la mare. Astfel vei fi în siguranță și nu va fi nevoie să-ți vină nimeni în ajutor, oricum cei de la 112 nu cred că au linie directă cu Superman...
Apoi, ca să te potrivești cu marea, cu cerul senin și cu briza caldă și sărată, ți-am pus alături de trusă cea mai frumoasă ojă bleu care s-a fabricat vreodată. Nu poate rivaliza cu ochii tăi cei foarte albaștri, dar măcar o să se asorteze cu ei...
Și, cel mai important lucru, fiind o trusă de voiaj, o să fie tare tristă să stea acasă, într-un sertar... Deci, gândindu-mă la sentimentele ei pure și sincere, ți-am luat și un bilet de tren ca să poți s-o duci în vacanță! Iar eu o să vă însoțesc ca să fiu sigură că totul va fi perfect...
Nu-i așa că-s fantastică? Cum m-am gândit eu la toate...
Cu cel mai mare drag, Ina."

Un cadou îl faci mereu pentru a-l bucura pe cel căruia i-l dăruiești. Îl faci din toată inima. Așa că, orice idee năstrușnică sau serioasă îți vine, dacă știi că va aduce un zâmbet, nu ezita, pune-o în aplicare. Poți face o bucurie mare cuiva, chiar dacă nu dispui de un buget stufos... Micile amănunte sunt cele care contează: un ambalaj nebunatic, copilăresc sau romantic; o felicitare cumpărată sau chinuită de tine; un mesaj haios sau pufos, scris din inimă... Totul e să ai persoane la care ții mult. Eu am... Și abia aștept să mă întâlnesc cu prietena mea să-i dau cadoul și să iau la schimb o privire fericită și o îmbrățișare mare mare...

Povești din târg

În weekend-ul care a trecut, am fost la un târg handmade cu un nume pompos, într-unul dintre mall-urile patriei. A fost atât de...plin, de-am zis că tre' să scriu despre el câteva cuvinte. Iaca, abia azi am reușit... După trei zile în care am stat pe baricade 13-14 ore, luni am dormit toată ziua și toată noaptea, cu pauze de halit ca să nu ajung să arăt ca un plod somalez și cu necesarele excursii la budă. Iar ieri am bântuit prin oraș să rezolv treburi și să plătesc facturi...

Eram pentru prima dată în mall-ul respectiv și am presupus că e ca orice spațiu comercial cu multe magazine: oameni obișnuiți care vin acolo, cumpără chestii și pleacă. Hmmm... Uitasem că "obișnuit" e ceva relativ... Dacă târgul ar fi fost afară, mă mai plimbam, mă foiam, dar așa, aproape tot timpul am stat la stand și m-am uitat la cei care ne vizitau, sau care mișunau de colo colo. Și am făcut numeroase observații științifice!

Uite așa am constatat eu, în doar trei zile, că mall-ul e un spațiu închis, locuit de multe și diverse magazine, patrulat de gardienii unei firme de pază și populat zilnic, între 10 și 10, de un număr relativ mic de oameni, câțiva plozi în general urlăcioși sau tropăitori și în rest, multe pitzi (am ț la tastatură, da' sună mai pe limba lor așa...) însoțite de cele mai multe ori de masculul feroce adiacent.

Vineri am descoperit o specie nouă de biped: revărsatul. Să vă povestesc... Stăteam eu moțăitoare-n scaun și priveam în gol, când ochii mei minunat de albaștri s-au trezit brusc și violent la vederea unui nene care defila spre mine. Avea nădragii proptiți sub burdihan, dar asta nu ar fi fost nimic, toți bărbații "bine făcuți" fac asta... Avea un tricou cu ceva sclipici și nici asta n-ar fi fost nimic... Da' era așa de scurt tricoul ăla, măi frate, că i se ițea de sub el un moț de burtoi întreținut cu simț de răspundere, care n-a văzut o sală în viața lui, care evadase de sub țoala lu' nenea și care atârna insolent, arătându-și pielea transpirată și nebronzată... Duduia de lângă părea foarte încântată de bărbatu' mișto pe care-l avea alături. Iar eu am crezut că, na, se mai întâmplă să existe și câte o chestie de genul... Dar nu, în astea trei zile, am văzut mai mulți bărbați însărcinați, revărsați din tricou, cu șuncile la vedere, decât în toată viața mea. Concluzia logică fiind că această specie trăiește mai mult prin mall și umblă neapărat însoțit de o ea cu creier de dimensiuni reduse, sau cu vederea nu prea bună, altfel neputând fi explicată asocierea dintre cei doi...

Apoi, mai există fufa licurici. Acea apariție suavă, îmbrăcată-n culori neon care-ți zgârie retina și care, când te întreabă ceva, își țuguie buzițele ca ornitorincu'. Da' pe ea o înțeleg de ce se îmbracă așa. Explicația e foarte simplă: a fost prea mult la solar, s-a bronzat prea tare, e prea maronie și nu se mai distinge bine în peisaj. Și, probabil din cauză că umblă mult pe jos, îi e frică să n-o pupe dulce vreo mașină. Așa, apelând la uniforma neon, e sigură c-o vede și cârtița, dacă s-ar uita la ea!

Gagica de criză e o altă specie. N-are săraca prea mulți bani și nu-și permite o pereche de nădragi cu lungime normală. Se adaptează însă foarte ușor la situație și-și trage una pereche pantaloni scurți, reciclați probabil dintr-o cravată, cu buzunarele ieșind a pagubă de sub cracii scurți spre inexistenți ai pantalonilor și cu rotunjimile dorsale (mai mult sau mai puțin îmbrăcate-n celulită) expuse cu tupeu spre încântarea privitorilor.

Femeia religioasă o să ziceți că e arhicunoscută. Nope. Astea-s dintr-o ramură nouă. N-au batic și nici fustă lungă. Dar credința li se citește pe tricou și se măsoară în funcție de cât de groasă, mare și sclipicioasă e crucea desenată pe el! Uneori vine la pachet cu mutantul tatuat. Ăsta e un tip mare, gras, cu forme incerte și picioarele tatuate acoperite cu un păr des, creț, ca ăla de pe...să vă fie rușine dacă v-ați gândit la ce m-am gândit și eu!

Vă mai zic două lucruri și termin, că mă așteaptă un păpușoi uriaș, cald și dat bine cu sare pe la încheieturi. (păpușoi = porumb...) Am văzut o tanti sf, cu niște pantofi înalți de vreo 15 cm, doar cu juma' de platformă și fără toc. Nu știu cât de clară e descrierea mea, da' dacă nu ați înțeles, puteți să vă imaginați o copită de cămilă supraetajată. M-a fascinat. Pe bune că nu pricep cum putea merge pe chestiile alea... Pentru că, să ne înțelegem, eu mi-am rupt piciorul pe un trotuar fără găuri, încălțată-n adidași... Și a doua chestie: dacă nu știați, inelele se probează-n oglindă! Aha... Îl pui pe deșt și apoi îl privești în oglindă! De ce? Să fiu a naibii dacă pricep... Da' nu contează. După ce a probat așa juma' din inelele mele, tanti a cumpărat unul. Deci, trăiască oglinda!

În rest... Să fiți cuminți, pe principiul "nu faceți ca ei"! Bună dimineața!

De ce, cum și în ce fel?

Oare ce se-ntâmplă atunci când ți se face dor? Și unde? Și cum funcționează? Stai cuminte și deodată te pocnește. Și-l simți peste tot. În tine, pe tine, în gând sau în palme... Iar dacă închizi ochii, parcă-l vezi. Și, aproape întotdeauna, împrumută chipul cuiva cunoscut...

Îți amintești de cineva pe care nu l-ai mai văzut de 8 ani. Și-l vrei aproape. Știi că nu se poate, dar asta știi doar tu. Dorul nu știe. Și rămâne acolo, încăpățânat. Și nu pleacă... O fi ceva care există independent de tine. Vine de undeva, cine știe de unde, stă în tine cât vrea și pleacă atunci când îi trăsnește lui. Dacă pleacă... Nu ai cum să-l controlezi, pentru că te ignoră pe față. Sau, dacă tu ești ăla care-l "fabrică" de ce nu poți să-l și oprești? Ar trebui să existe un întrerupător pentru dor...

Vorbești cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de 8 luni când, trosc, apare dumnealui și se bagă-n treaba ta! Și, cu cât vorbești mai des și mai mult, cu atât mai insistent devine dorul. Începe să se rupă-n figuri pe lângă tine, îți zăpăcește neuronu' și, ca să fie tacâmul complet, se aliază și cu chestia aia din tine care nu știi exact ce e, dar cu care iubești oamenii... Și ți se face atât de dor, că-ți vine să-ți dai singur una, poate-ți trece. Nu, nu-ți trece!

Apoi mai e situația în care ți se face dor de cineva pe care l-ai văzut acum câteva zile. Adică...încă mai știi ce ați vorbit, cum se strâmba la tine sau râdea, câte beri ați ras, cum îi mirosea parfumul sau de câte ori te-a călcat pe sub masă... Da' pe dor îl doare-n cot de toate astea și apare nepăsător să te zgândărească. Țipi la el că au trecut doar câteva zile, că a venit prea devreme, că ar trebui să facă pași, să iasă-n stradă, să se dea cu capu' de primul stâlp și să plece de unde a venit. Rânjet insolent... Nici măcar nu se mișcă. Ba mai mult, îți dă un cot în stomac și se așează și mai comod în tine. Iar tu n-ai altceva de făcut decât să oftezi resemnat și să te faci că nu-i dai atenție poate pleacă. Nu, nu pleacă!

Însă cel mai ciudat specimen e doru' ăla care te pălește în timp ce-ți iei rămas bun de la cineva... Cum naiba se poate asta? Persoana aia e încă acolo, e cu tine, n-a plecat. Cum să-ți fie deja dor de ea? Na, dintre toate dorurile din lume, tu te-ai ales cu unul defect! Și parcă ți se face milă oleacă de el și nu-ți vine să-l alungi. Și uite așa se învață și, cu timpul, începe să-și facă de cap din ce în ce mai des...

O fi ceva contagios dorul ăsta? Că, dacă ar fi așa, apăi eu singură aș putea isca o epidemie de proporții. Cu excepțiile de rigoare, unii sunt imuni...

Dar poate doar eu simt toate astea... Poate ceilalți nu au așa ceva în lumea lor. Maybe I have magic!

Din cugetările atomului de varză către prietena sa

Nu-mi aduc aminte când și cum ne-am întâlnit prima dată. A trecut prea mult timp... Eu abia mi-amintesc ce am făcut luna trecută, doar nu vrei acum să țin minte ce-am făcut în viețile anterioare... Sau, poate ne știm dintotdeauna, din momentul ăla în care au apărut primii 2 atomi. Eu clar am fost primul și eram unul de varză! Iar tu ai apărut ca să aibă cine să-mi rezolve problemele existențiale zicându-mi: "Varză! Ești un atom de varză!" Această primă problemă din univers fiind rezolvată, apoi a apărut lumea...

În schimb îmi aduc aminte când și cum ne-am întâlnit ultima dată. A fost cea mai lungă așteptare și cea mai scurtă oră din viața mea. Da' măcar acum știu că ești reală... Că ești chiar tu și nu un bărbat burtos, chel, cu mustața tunsă șui, criminal în serie, care poartă tricouri din care-i atârnă țanțoș investiția abdominală, care vrea să-mi facă capu' mare, ca mai apoi să-mi mănânce degetele la grătar, cu sos chinezesc dulce-acrișor! Măcar acum știu că te pricepi să dai un hug ca lumea și, da, am aflat că nu-s defecte căștile mele, aia chiar era vocea ta!

Acum...îți mai amintești ce mi-ai zis de ziua mea? Frate, după chestia aia, cum mai pot eu să scriu ceva genial care să te dea pe spate? Orice urare ar suna: mda, bla, bla, bla... Ai făcut-o special...știu eu... Ai zis exact ce ți-aș fi scris eu acum, profitând că ziua mea a fost prima... Ce oameni, dom'le...

Încă ceva și te las să te duci la jucăria ta cea nouă. Să-mi trăiești mulți ani! Mulți, frumoși, sănătoși și fericiți. Să rămâi la fel de enervantă, la fel de tu, la fel de aici. Să nu dispari niciodată din lumea mea și să rămâi același generator de zâmbete care mi-a colorat multe zile. Mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat de când ne știm, pentru că ai mereu răbdare să-mi asculți prostiile și pentru că ești foarte aproape fiind foarte departe. Și, pentru că acum ai crescut și ești fetiță mare, în puii mei, joacă-te și tu mai puțin!!!

În rest... Nu mai trebuie să-ți zic nimic. Deja știi ce gândesc...


La mulți ani, Bestie! Ia d'aci și ascultă o serenadă pentru ziua ta!

P.S. Dacă aud că ai intrat în vreun gard și ți-ai bușit vreun picior, ceva, îți dau două după ceafă de nu te vezi!

Bilanț de vineri

Există o droaie de supermarket-uri în oraș și există supermarket-ul ĂLA! În care găsești atât de multe bunătăți, încât riști să fii fugărit că ai stricat căruciorul de cumpărături de mult ce l-ai umplut... Cel mai nasol e atunci când nu ai decât o sumă jenantă la tine și pui neuronu' să calculeze încontinuu, ca să știi cât mai poți lua și când să te oprești ca să te îndrepți trist spre tanti de la casă, care o să-ți ia toți banii.

Azi am descoperit și halit cea mai bună carne la borcan din viața mea. După care am zis că aș putea trăi de acum înainte mâncând doar asta... Și legume chinezești. Și supe toxice cu macaroane crețe. Și bomboane de ciocolată cu tărie în ele. Și salam uscat, cu strat gros de mucegai, neafumat și feliat subțire. Și brânză galbenă cu orificii de aerisire. Susan cu zahăr ars. Pui afumat. Cremvuști murați. Porumb fiert. Piersici OZN. Pepene înroșit de prea mult stat la soare. Ardei obezi. Și suc de zmeură. 

Până una alta, acum tastez doar cu o mână, cealaltă fiind ocupată să excaveze-n găleata XXL cu popcorn cu caramel și să ducă materia primă-n ronțăitoare. 

Azi a fost o zi minunată! Printre altele, am aflat cum tanti cutare îl iubește pe bărba-su. Extrem de mult și grețos de PUBLIC! Și a simțit nevoia să anunțe asta, ca să-mi apară mie în feed și, probabil, să mă zgârii pe ochi cu furculița de ciudă. Da, așa e, sunt foarte invidioasă și-mi doresc isteric un soț gras, cu părul nespălat și cu față de Bulă dând bac-ul pentru a 17 oară... De când domnița respectivă a vrut să-mi fie pretină pe facebook, am aflat atâtea despre ea, că aș putea scrie o carte cât Dex-ul despre viața ei mică, plină de clișee și sinistru de plictisitoare. Pentru că spune absolut TOT ce face. Aștept statusul cu: "sunt constipată, am băut ceai de crușin, Gigel e trist și mă privește îngrijorat"... 

Apoi am văzut cum arată plodu' roșu, crăcănat, cu ochi umflați de melc, creponat și nou-născut a lu' X-uleasca. Sincer, nu voiam să știu... Oricum arată toți la fel! Și stau și mă întreb cum m-aș simți eu azi, dacă ai mei, acum muuulți ani, ar fi pus undeva unde să poată vedea tătă lumea pozele mele în fundu' gol la mare, orăcăind ca un broscoi în prima mea zi, sau stând în poala lu' Moș Crăciun la grădiniță, privindu-l îngrozită... Din fericire, fac parte dintr-o familie de oameni care gândesc!

Și mai e o duduie care umblă dezlegată pe net și care-mi provoacă urticarie numai cât deschide gura și-și tastează pe net gândurile, problemele și întrebările ce-i apar, în mod misterios, în spațiul gol dintre urechi. Aș pune-o la presat sub curu' unui elefant nervos. Aș lipi-o cu scotch de burta unei girafe care traversează un râu adânc. Aș duce-o ca dar de nuntă, cu un ananas înfipt în bot, unei familii de canibali hămesiți. Sau, cel mai logic lucru, i-aș tăia dracu' cablu' de net să nu mai aibă cui să se plângă, să țină totu-n ea și să facă implozie, poate din Big Bang-ul ăla o să rezulte o bucățică de creier care să fie atrasă de vidul din cap, să se stabilească acolo, să învețe să gândească și astfel lumea va fi salvată!!! Nu, nu-s nervoasă deloc, doar am o imaginație bogată și fericită...

Acum aștept furtuna aia care trebuia să vină de ieri da' s-a pierdut pe drum. Sau s-o fi consumat până aici...

În rest... Nu mâncați popcorn cu caramel, dă dependență... Bună dimineața!

Eu când vreau să cumpăr, cumpăr!

Mă uit afară: soare, cald, frumos. Dar asta nu înseamnă că, peste 3 ore, nu poate să-i tragă o vijelie și-o răpăială de să zici că s-a mutat Amazonul deasupra orașului, hotărât să-i spele bine de tot străzile și locuitorii nu tocmai obișnuiți cu dușurile. Săptămâna trecută a fost frig de-a binelea iar la meteo mai anunță 2 săptămâni de vreme proastă, care mă fac să mă întreb cu groază dacă voi prinde și eu măcar vreo zi de plajă la bazin, sau un weekend la mare, în care să stau liniștită cu nasu' la soare, fără să studiez prognoza, cerul sau zborul păsărilor...

În speranța că voi avea parte de câteva zile perfecte de vacanță, am început deja să-mi fac provizii. De haine și alte "bunătăți"! Cu toate că am deja o armată de țoale, aranjate la dungă și puse pe teancuri în funcție de model sau culoare, nu rezist tentației să-mi mai iau câte ceva nou... Așa s-a întâmplat azi, când am dat, în plimbările mele pe net, de un magazin de haine online. Bărbătești. Ceea ce nu reprezintă o barieră pentru mine, pentru că nu-s tocmai genul de femeie care să poarte rochițe și fustițe... Din contră, pantaloni scurți, trei sferturi, lungi, tricouri, cămăși și bigmene mă reprezintă și mă fac fericită.

Vogati. Așa se numește magazinul care mi-a vrăjit azi neuronu' responsabil cu imaginea mea exterioară atunci când evadez din casă, dar și pe cel ce se ocupă de partea financiară, când a văzut calitate la prețuri foarte convenabile. Am intrat pe site și m-am învârtit ca o găină fără cap, de colo colo. Nu pentru că m-am pierdut, site-ul e foarte ușor și plăcut de accesat, ci pentru că n-am știut ce să aleg mai întâi, ca să pun în coș și ce să trec pe lista care va ajunge la Moș Crăciun cu "VREAU asta!"

La un moment dat am închis ochii, am respirat adânc, mi-am golit mintea de gânduri și am intrat în starea zen propice cumpărăturilor masive pentru vacanță! Și, ușurel, am luat la studiat zona bermudelor. Nu triunghiul ăla în care dispar oameni și chestiile în care sunt, ci pagina cu pantaloni nici scurți, nici lungi, numai buni pentru mers prin oraș, la o terasă cu bere rece, la munte prin pădure sau la mare, într-o plimbare pe faleză, fix când apune soarele. Îmi plăceau unele albastre. Da' nici cele negre nu-s de lăsat acolo... Totuși, m-am oprit la o pereche buzunăroasă, mai veselă, care te îmbie s-o tragi pe tine și s-o ștergi să te distrezi cu prietenii.

Acum, dacă tot o să am pantaloni noi, de ce i-aș purta cu un tricou de-al meu, când am găsit la Vogati și o bluză faină... Neagră, bumbac 100%, cu anchior, zici că-i set cu bermudele de mai sus, așa de bine le stă împreună! Hai, fără comentarii și bombăneli, în coș cu tine, bluză! Promit să te scot în oraș chiar în seara în care o să ne cunoaștem personal. Eu abia aștept... Și, uite, ca să nu fii tristă și să nu te simți singură, o să te iau împreună cu un alt prieten de acolo: un hanorac perfect pentru vremea asta nebună din ultimul timp, cu aromă de toamnă. Și perfect pentru serile mai reci de vară, în care ești cu cortul la mare și nu știi ce să mai pui pe tine ca să nu te răcorească prea tare briza aia pe care o adori în timpul zilei...

Ați putea spune că acum am de toate, doar timp liber de ieșit să mai am iar soarele, norii și INMH-ul să țină cu mine... Ei bine, nu! E adevărat, cu noile mele achiziții sunt îmbrăcată fain și arăt foarte eu... Dar nu pot ieși așa din casă. M-aș simți dezbrăcată fără parfumul meu preferat de la Hugo Boss! Fără o pereche de ochelari de soare decentă, cu rama nu prea mare și cu lentile negre care să țină soarele de vorbă ca să nu-mi deranjeze frumusețea de privire albastră pe care o am! Și m-aș simți pierdută-n lumea mea fără un ceas pe care-l pot întreba mereu cum e treaba cu timpul, cât a trecut și cât mai am... Ghiciți ce, toate astea le-am găsit în magazinul de care vă povestesc. Nu că n-aș avea și eu, dar cum să reziști unor modele așa de frumoase, noi pentru mine și la un preț mai mult decât prietenos cu săracele mele buzunare, bolnave de insuficiență cronică bilaterală...

Și m-am oprit. Bine, recunosc... După ce am mai luat și un parfum de damă, pentru o prietenă bună care a mai crescut cu un an și sărbătorește asta peste câteva zile. Dar m-am oprit înainte ca portofelul meu să facă infarct, colaps sau vreun atac de panică...  Alte 2 parfumuri delicioase, o cămașă cu epoleți, aproape army, una care poate fi purtată cu mâneci lungi sau scurte, o jachetă tricotată și-o pereche de converși negri vor fi trecute, cu mare grijă, cu link și poze, pe lista în formare pentru Moșu'. Cu "rugămintea" că le vreau din toată inima mea de copil și că, dacă nu mi le aduce, nu mai avem ce discuta în viața asta și nici în următoarele 3!

În rest... Vremea să-și revină din pasa asta supărată și furioasă. Că eu îs gigea, gata de plecare, cu multe cadouri pe care mi le-am făcut singură de data asta și cu destui bani de concediu, care mi-au rămas după aventura asta în lumea Vogati...

Cugetări în ora dintre zile

Azi e luni. Poate-n calendar scrie altceva, da' știu că e luni pentru că așa scrie pe șosetele mele. Niciodată nu potrivesc șosetele cu ziua respectivă. Nici nu mă chinui... E mai amuzant așa. Poate fi ce zi vor șosetele mele!

În seara asta am musafiri cu alergie la mirosul de cățel, deci copilu' mare va dormi la mine-n cameră. Alături de motan, care era oricum sechestrat aici, pentru că noaptea vrea să escaladeze pereții, să stea pe ușă și, uneori, să se joace cu icoanele pictate de mine de pe pereți... Asta când nu ronțăie florile de pe geam ca mai apoi să le vomite pe hol. Singura problemă va fi să văd cum mă strecor și eu în pat, că deja Annabella doarme de-a latu' lui iar Motanschi și-a ocupat locul obișnuit de la picioare. E ciudat că, dacă dorm în cameră cu cineva care sforăie, mă enervează rău și, în cele din urmă, îl trezesc ca să pot adormi. AB sforăie ca un tractor pensionat pe caz de tuse la motor, dar îmi place... Și poa' să stea în nasul meu, adică acolo stă...și-mi place...

De la o discuție avută de curând cu cineva, am rămas cu un pitic nou: mi-e mereu frică să n-am muci în nas. N-am avut niciodată creaturi înrudite cu extratereștrii, da' dacă... Dacă, spre exemplu, îmi intră o musculiță în nas? Că mai fac din astea. Bâz, bâz și zdrang, ia nănăul cu asalt! Și dacă se prinde ea tacticoasă, cu dexteritate, de unul dintre firele pe care nasu' și le crește pentru propria protecție? Și se așează acolo, cuminte, la căldurică, bălăngănind ca un liliac în peșteră, arătând a stalactită? Ei, în cazu' ăsta ce mă fac? Că și dacă mă apuc să cânt la trombon, aia se ține ca scaiu' acolo și nu se va da dusă... Și uite așa poate va vedea cineva și o să creadă că-s mucoasă, când eu de fapt aș fi muscoasă!... Teribil...

Te iubesc că mă iubești. Te iubesc deși nu-mi spui niciodată că mă iubești. Te iubesc știind că te sperie cuvântul ăsta, pentru că ești un prieten cum nu mulți au norocul să aibă. Te iubesc pentru că nu știu cum să mă opresc. O iubesc pe AB că-mi sforăie perna. Da, între timp a migrat pe ea... Iar pe Motanschi-l iubesc pentru că-i băiatu' meu frumos și bun. 

În rest, știe cineva cum mă pot muta pe Marte? E planeta mea, dar încă nu mi-a răspuns la nici o scrisoare...

Bună dimineața!

Fantome din trecut

E o senzație ciudată să primești un telefon de la o persoană la care ai ținut mult, să vorbiți câteva minute doar banalități și să te întrebe în final: mă mai iubești? Râzi ușor forțat și-i zici: nu, nu te mai iubesc. Senzația ciudată e atunci când îți dai seama că a luat-o ca glumă iar tu ai zis-o serios...

În general sunt o persoană destul de tăcută. Dacă am momente în care-s foarte veselă, în care zic tâmpenii și râd din aproape orice, înseamnă că mă simt bine cu tine, că-mi placi, că-mi ești apropiat. Dacă-mi zici să mă potolesc că se uită lumea la noi, îmi răspunzi voit răutăcios la glumele mele copilărești sau te răstești fără motiv, o să tac. Sau o să glumesc în continuare. Și n-o să-ți spun nimic...

Te deranjează ceva, n-ai chef să faci un lucru, n-ai timp să mă ajuți, nu te lasă jumătatea să mergi undeva, spune-mi. N-are sens să minți, suntem prieteni, o să înțeleg. Voi da impresia că te cred și o să tac. Sau o să glumesc în continuare. Și n-o să-ți spun nimic...

Șeful te toacă mărunt, te cerți cu copilul, câinele are pureci, ai clienți tâmpiți, casa de curățat, soarele-i în nori și ai picat un examen? Nu te descărca pe mine, nu-i vina mea. Pot încerca să te fac să te simți mai bine. Nu și dacă țipi sau te iei de mine degeaba. În cazul ăsta, probabil o să tac. Sau o să glumesc în continuare. Și n-o să-ți spun nimic...

Dacă toate astea se repetă de prea multe ori, o să realizez brusc că nu mă cunoști deloc. Și că ești altcineva decât credeam, pentru că un prieten nu se poartă așa. Iar când o să mă întrebi, la un moment dat, dacă te mai iubesc, n-o să mai tac. Și n-o să mai glumesc. Nu, nu te mai iubesc...

De ascultat... (47)

Alexander Veljanov - Fragile little thing

Când papa bun nu e, nimic nu e... :D

Am ajuns la concluzia magnifică, mirifică și foarte adevărată că e o idee foarte proastă să te uiți la emisiuni despre și cu mâncare, atunci când suferi de insuficiență acută bilaterală, la ambele buzunare... Sau, mai exact, când portofelul tău are stomacu' lipit de spate și conține doar cărți de vizită, carduri inutile de la farmacii și puncte de la nush ce campanie de supermarket, cu care poți lua un cuțit cu "numai" 80 de lei în loc de 300... Pentru că, în momente din astea, portofelul e în strânsă legătură cu frigiderul! Portofel aerisit, frigider în care bate vântu'...

Ieri am constatat că nu-i tocmai bine să vorbești de pizze mari țărănești, fierbinți și brânzoase, atunci când motanul tău e mai bogat ca tine, că măcar el are haleală bună... Nu de alta, da' nu-i tocmai funcțională o tastatură de laptop inundată, sau un telefon bălit, pe care abia se mai zăresc sms-urile cu poezii și ode aduse pizzei... Și nici să răsfoiești reviste cu cele mai mișto poze și rețete de mâncare din lume nu-i o idee tocmai inteligentă.... Sau, mă rog, așa le vedeam eu în momentul ăla, eram în Nirvana rețetelor!

Iar azi am constatat că e o idee proastă să mă uit chiar și la Bizarre foods, unde nenea Zimmern bântuie prin lume ca să halească chestii ciudate, care put, se descompun, se târâie sau arată ca un muc uriaș de diferite forme... Ei bine, când n-am bani și papa bună, mi-e poftă până și de alea, când îl văd cu câtă poftă și le cară-n mestecătoare! Azi aproape mi-am dorit să ronțăi insecte prăjite crocant, oo de taur cu nuștiuce sos picant sau grătar dintr-o scoică gigantică în formă de...well...ștrumeleag. Na, c-am zis-o, îmi pare rău, da' n-am reținut cum îi zice respectivei pe numele ei științific de moluscă. Sau ce-o fi scoica.

Drept urmare, se sparge pușculița, se caută prin toate buzunarele din casă, se adună mărunții din sertare, se pleacă în misiune de salvare până în piața cea mai apropiată și se prestează ceva bun, ca să nu te omoare pofta. Mai exact, se face din rahat bici! Cu alte cuvinte, ceva comestibil, care nu arată neapărat foarte bine dar care e yummy, din ce mai găsești ascuns prin colțuri înghețate de congelator, sertare de frigider, sau din ouăle care sunt pe raft din copilăria timpului...

Dar mă răzbun eu! Ha! Cu prima ocazie o să plonjez în castronelul cu broască țestoasă plin cu cartofi prăjiți deeelicioooși!!! Sau în cea mai bună quattro formaggi din câte există! Sau, hai, fie, în țărăneasca aia uriașă din care mănânci și nu se mai termină! Spuse ea tastând cu o mână, în timp ce ailaltă făcea curse regulate între castronul cu corcodușe și gura care le ronțăie tacticos...

În rest... Pizze, păzea! Tic-tac, tic-tac...