Fantome din trecut

E o senzație ciudată să primești un telefon de la o persoană la care ai ținut mult, să vorbiți câteva minute doar banalități și să te întrebe în final: mă mai iubești? Râzi ușor forțat și-i zici: nu, nu te mai iubesc. Senzația ciudată e atunci când îți dai seama că a luat-o ca glumă iar tu ai zis-o serios...

În general sunt o persoană destul de tăcută. Dacă am momente în care-s foarte veselă, în care zic tâmpenii și râd din aproape orice, înseamnă că mă simt bine cu tine, că-mi placi, că-mi ești apropiat. Dacă-mi zici să mă potolesc că se uită lumea la noi, îmi răspunzi voit răutăcios la glumele mele copilărești sau te răstești fără motiv, o să tac. Sau o să glumesc în continuare. Și n-o să-ți spun nimic...

Te deranjează ceva, n-ai chef să faci un lucru, n-ai timp să mă ajuți, nu te lasă jumătatea să mergi undeva, spune-mi. N-are sens să minți, suntem prieteni, o să înțeleg. Voi da impresia că te cred și o să tac. Sau o să glumesc în continuare. Și n-o să-ți spun nimic...

Șeful te toacă mărunt, te cerți cu copilul, câinele are pureci, ai clienți tâmpiți, casa de curățat, soarele-i în nori și ai picat un examen? Nu te descărca pe mine, nu-i vina mea. Pot încerca să te fac să te simți mai bine. Nu și dacă țipi sau te iei de mine degeaba. În cazul ăsta, probabil o să tac. Sau o să glumesc în continuare. Și n-o să-ți spun nimic...

Dacă toate astea se repetă de prea multe ori, o să realizez brusc că nu mă cunoști deloc. Și că ești altcineva decât credeam, pentru că un prieten nu se poartă așa. Iar când o să mă întrebi, la un moment dat, dacă te mai iubesc, n-o să mai tac. Și n-o să mai glumesc. Nu, nu te mai iubesc...