Moși de zăpadă

Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!

Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...

Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!

Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!

Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...

Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.

Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.

Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!

Ca să nu treacă decembrie fără nici o postare

Da, ştiu, scriu din ce în ce mai rar pe blog. Şi-mi pare rău pentru cei care chiar mă citesc şi aşteaptă prostii proaspăt scoase din cuptor. Am obosit... Da' sper să-mi treacă repede!

Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...

Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea  şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!

Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.

Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.

Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!

Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!

P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!

Argint să fie!

Când eram mică, nu eram un mare fan al bijuteriilor, dar aveam chestii, din diverse metale, primite cadou, pe care le purtam cu drag. De câţiva ani însă, port numai argint. Nu pot să zic că nu-mi place aurul, dar clar prefer argintul. Mi se pare mai discret, mai... altfel. Are, aşa, o eleganţă subtilă, un mister ce mă duce cu gândul la cărţi, la magicieni şi la poveşti ţesute în minte. Şi am de la bijuterii la obiecte, medalii şi monede.

De câte ori văd o bijuterie, îmi place să mă gândesc oare cui i-ar plăcea, oare cum i-ar sta unui prieten cu ea, oare ce l-o fi inspirat pe cel ce a creat-o. Şi aşa imaginaţia o ia razna, inventând personaje, situaţii, stări, scenarii...

Când vine vorba de mine, mă apucă uneori cheful să-mi iau câte o bijuterie nouă, de obicei fără vreo ocazie anume. Pur şi simplu vreau ceva care să mă bucure, la care să mă uit fericită şi, na, sunt berbec...cu care să mă laud! În general nu caut ceva anume, dau buzna în câte un magazin şi studiez bine vitrina, nu se poate să nu mi se lipească ceva de "suflet". Mai nou, caut pe net, e mult mai comod ca plimbatul prin oraş de la un magazin la altul şi oferta e muuult mai mare. Stau comod în fotoliul meu pufos şi casc gura la un "super-magazin" plin ochi cu de toate. Din marea de oferte, am ales să-mi fac cadou  bijuterii din argint de la LaFemmeCoquette.

Acum, fiecare cu stilul lui. La capitolul ăsta, imaginea mea e una destul de simplă. Aşa că şi bijuteriile pe care le caut nu trebuie să fie foarte încărcate. De obicei te gândeşti la ce ţinută ai putea purta bijuteria respectivă, poate la un eveniment special, dacă are piatră n-ar fi o idee rea să scoată în evidenţă culoarea ochilor... Eu sunt o persoană mai sport, deci nu prea am dileme din astea. La mine, o bijuterie trebuie să poată fi purtată oricând. Dacă-mi place mult, sigur n-o s-o mai dau jos mult timp!

Stilul meu personal? Nu ştiu dacă am unul bine definit. Da' ştiu că-mi plac lănţişoarele cu maimuţoi agăţaţi de ele, broşele mai sobre şi brăţări de care pot agăţa charm-uri... Iar cerceii trebuie să fie neapărat cu tijă! (Că mi-a venit mie într-o zi idea că mai vreau 5 găuri, cele două deveniseră prea banale.) De preferat fără pietre, simpli, cu sidef sau email. Cum sunt bufniţele astea beton!

Dar bijuteriile mele preferate sunt inelele. Mai lătuţe, cu modele gravate, împletite sau netede, cu un aer goth, pe cât mai multe degete, dacă se poate! Şi la capitolul ăsta e durere mare... Că, de obicei, vreau şi pe ăla, îmi place şi celălalt şi mi-ar trebui un mic împrumut la bancă să mi le iau pe toate! A, da, şi vreo câteva degete în plus, să am unde le pune pe toate! Unul dintre preferatele mele, care foarte rar îmi părăseşte mâna, e inelul cu elefanţi pe care mi l-am luat într-o zi de toamnă caldă, că era aşa colorat şi soare afară de am simţit că-mi trebuie musai un cadou care să păstreze starea aia frumoasă...

Însă de pe site-ul amintit, preferaţii mei absoluţi sunt, evident, nişte GĂRGĂRI. (Nu degeaba m-au botezat nişte prietene Împăratul gărgărilor...) Bine că mi-a venit în minte să explorez toate categoriile, chiar şi pe cea de copii. Şi ce, ce dacă îmi iau cercei de acolo? Cine o să aibă cei mai tari cercei cu gărgăriţe în urechi? EU!!!


La vizita asta în magazinul argintiu am fost oleacă egoistă, am ales chestii doar pentru mine, dar vine crăciunul, tre' să mă transform în elf şi să-mi fericesc şi prietenele. Că au fost cuminţi, ştiu eu!

Fără sare

Mult timp n-am priceput de ce, dacă eu sunt de treabă și mă port frumos, ceilalți nu fac la fel. După aia am mai crescut un pic și am ajuns la concluzia că toți suntem (din fericire) diferiți, deci tre' să-i iau pe ceilalți așa cum sunt. Și că trebuie să încetez să-i mai văd pe ceilalți prin mine, prin felul meu de a fi, de a simți, de a gândi. Dar, chiar dacă fac asta, tot mai primesc câte o tigaie-n moacă fără motiv. Drept urmare, tot nu pricep unii oameni.

Ca cel cu care vorbeam, râdeam și discutam de pastile și doctori ciudați. Într-o zi, brusc, mi-a zis că nu mai vorbește cu mine. De ce, ce-am făcut? Păi, ești prietenă cu ăla și ăla m-a supărat. Așa, da' eu totuși ce-am făcut? Nimic... A, da, sunt prietenă cu ăla!

Sau cel care se uită dimineața-n oglindă și nu vede un muc expandat mediocru, îl vede pe mesia. Așa că are tot dreptul să se ia de alții în timpul zilei (probabil și în vise) și să le critice faptele, intelectul și chiloții, deși, dacă-l cauți bine, și el are aceiași budigăi. Taci, bă, tu ești prost, ce știi tu, eu dețin adevărul suprem, intergalactic, etern și de o unicitate tridimensională la nivel macro și micro existențial. Acest Yoda al timpurilor noastre ce trebuie venerat. Bă, ești prost, n-ai auzit să taci?!

Nici pe ăia pentru care banii îs totul nu-i pricep. Ce atâta prieteni, ăia nu contează, banu', frate! Dacă ies parale, te vinde fără să se gândească. Sentimente? Hai, să fim serioși, ce importanță au alea? Ce dacă te-am pupat ieri, azi e altă zi și azi e-n interesul meu să te scuip în freză și-l mai și întind, să iasă țepi. Și asta pentru că poate și nu dă doi bani. Și are memoria scurtă, că dacă-i miroși a bancnote, te pupă iar între două flituri.

Să nu uit categoria celor care te caută și-n cur-bele din intersecții. Stă cu benoaclele focalizate pe tine să vadă cum te îmbraci, cu cine ieși, ce cumperi de la magazin și la ce oră ajungi acasă. Ca să nu mai zic că face ce face și te întreabă, fără pic de jenă, da' tu câți bani iei la muncă. Asta deși vă întâlniți din an în paști și sunteți doar cunoștințe de duminică. Iar dacă se mai pricepe și să umble pe net, sigur o să te caute cu gogu să vadă ce secrete obscure ascunzi și ce conturi numai bune de puricat ai.

Una peste alta, dacă eu te respect și tu mă faci să mă simt un jeg mic, prost și ciudat, ghici ce? N-o să-ți zic nimic, nu meriți, o să-ți zâmbesc în continuare, dar o să-mi fie milă de tine. Și o să ies cu prietenii la bere și o să mă simt bine și o să fiu fericită. Pentru că eu, spre deosebire de creaturile ca tine, am oameni minunați alături! Și mă doare-n vârfu' Omu' că, de fapt, ăla prost ești tu.

Și puiul face piu!
Și titlul n-are nici o treabă cu postarea, știu!

Interviu cu fluturaşi sau cum să stresezi un om serios

Şi m-am gândit eu într-o zi însorită: ce-ar fi s-o stresez pe Claudia cu nişte întrebări dubioase, la care să se chinuie tare să răspundă? Că prea răspunde serios tuturor... Şi aşa a ieşit postarea de mai jos.

Cred că un interviu "normal" ar începe cu: spune-ne, te rog, cine e Claudia Pătraşcu. Da’ ăsta nu e tocmai normal şi nu e tocmai interviu, pentru că eu nu-s tocmai jurnalist. Aşa că, n-avem reguli! Oricum juma’ de net ştie cine eşti, să aflăm alte chestii. Ca de exemplu: cum te-ai pricopsit cu numele de Claudia? Care-a fost cu ideea, vreo poveste, ceva?
Zici tu că am avea noi şansă să fim "normale"? Hm, dar ce haz ar mai avea, zău?! Revenind la subiectul predicatului, habar n-am cine, de unde şi de ce mă ştie, dar juma' de net … pe bune? Adicătelea oamenii ăia n-au şi ei altă treabă decât să mă ia pe mine în seamă? :))) 
Unii se pare că n-au...
Numele meu are o poveste, aşa că intuiţia ţi-a "suflat" bine. :) În anul de graţie 1979, adică înaintea erei ecografelor, se făcea că ai mei părinţi se aşteptau să aibă băiat. Că aşa le spusese medicul, bazându-se pe cine ştie ce bazaconie o fi simţit el acolo (mi-o fi găsit nasul ori vreun călcâi şi a zis că-i altceva... el ştie). Aşa că ai mei, că nişte părinţi responsabili şi nerăbdători, şi-au făcut frumos o listă cu nume, toate de băieţi, desigur. Şi când am apărut.. na, să vezi belea, că n-aveau niciunul feminin. Cum maică-mea a stat mai mult în spital decât era prevăzut, sarcina de a mă declara la autorităţi i-a revenit lui taică-meu. Care, ca să nu-şi ia asupra-i responsabilitatea numirii odraslei, a întrebat câte o mătuşă de fiecare parte, adică pe sora lui şi pe sora mamei. Prima a zis Claudia, a doua – Gabriela şi aşa m-am pricopsit cu numele. Pfff, mai mult nici că puteam să mă lungesc :p

Dat fiind exploziile de acum ceva timp din blogosferă (sau fâsurile nervoase, după caz), vreau să te întreb: cum a apărut ideea de SuperBlog? Adică, frate, cum ai putut să iniţiezi asemenea grozăvie… Pe bune, chiar un concurs de advertoriale? Să vină, aşa, sponsori cu premii şi să propună probe la care tre’ să te cauţi oleacă la imaginaţie ca să scrii ceva fain, după care să câştigi doar nişte firmituri? Că, de exemplu, un week-end în doi la un hotel bengos în Budapesta, o şmecherie IPL de peste 500 de euro, o biclă roşie megabestială sau greutatea ta în caşcaval sunt nişte premii penibile, de-a dreptul insultătoare pentru efortul de a scrie o postare de 600/1000 de cuvinte. Aşa ceva…
Explozii? Ce explozii? Da, "fâsuri" ar fi mai aproape de adevăr. :p Da, aşa tupeu! :))) Oricât mi-ar plăcea mie să mă împăunez cu ideea, meritul e al altora (colegii mei şi partenerii noştri). Eu mă pricep la implementat chestii, în general, mai rar cu idei strălucite. Premiile sunt, într-adevăr, halucinante. Şi când te gândeşti că oricine îşi poate face blog chiar azi ca să se înscrie în SuperBlog şi că n-are nevoie de vechime, trafic sau page rank, ci doar de un strop de inspiraţie ca să impresioneze sponsorii pe teme date şi să le ia premiile, e de-a dreptul revoltător! Cum adică orice blogger să aibă dreptul să participe aşa, când vrea el, la ce probe vrea el, şi să mai şi câştige? Ba chiar şi premii în bani, dacă ies printre primii? O neruşinare, zău aşa!

Crezi că ar trebui dată o lege prin care să se introducă obligativitatea vaccinului antirabic la oameni? Te-ai simţi mai bine ştiindu-te imună la muşcăturile de cur aplicate de unii bipezi potenţial turbaţi? Mă refer la struţi, evident, că ei merg pe două picioare!
Păi cred că deja m-am imunizat, am experienţă ani buni în "domeniu"! În unele cazuri, mai ales al celor care uită să-şi ia medicamentele, chiar n-ar fi rău, să ştii. Abia nu ne-ar mai tulbura zen-ul şi feng-shui-ul. Pe de altă parte, deşi letală, turbarea e o boală aşa, de mâna a doua, nici măcar nu te poţi lăuda cu ea. Măcar de-ar fi vreun TBC ("boală romantică", are o rezonanţă istorică) sau o Ebola, că se poartă, dar... turbare? Hm, nu impresionează pe nimeni! Cu sau fără vaccin, eu le-aş recomanda să se reprofileze.

Sunt şi eu în grupul SuperBlog şi mai intru pe acolo câteodată, în timpul concursului. Şi întotdeauna m-am întrebat cum de ai atâta răbdare cu toată lumea, în orice situaţie: aplanezi certuri, tragi discret de urechi, atenţionezi finuţ… Te-ai gândit, măcar o dată, cum ar fi să-ţi iei ţoale de comando, o bazooka, câteva grenade, să-ţi faci dungi negre pe faţă (ştii că acum vizualizez toate astea, nu?) şi să dai buzna în grupul ăla unde, uneori, toată lumea e nemulţumită şi se ceartă cu toată lumea?
Mda, deseori sunt acuzată de răbdare în exces. În apărarea mea, pot să spun că nu e vina mea, aşa mi-e firea, o moştenesc de la tata. Bună asta cu bazooka! :))) Să ştii că nu m-am gândit, dar e o idee foarte bună, o reţin şi-ţi dau şi credit pentru ea când m-o întreba cineva ce m-a apucat. Şi apoi, cred că mi-ar sta bine în haine de comando :D Păzea, că vin! 

 Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să participi la SuperBlog altfel, să fii concurent? Să respecţi termenele, să aştepţi jurizarea, să dai refresh la pagina cu note din 5 în 5 minute, să te enervezi când iei o notă mică pe o postare pe care o credeai genială, să vezi cum se modifică clasamentul şi tu când urci, când cobori… În care tabără crezi că e mai interesant: a organizatorilor sau a participanţilor? Sau a juriului?
Păi dacă acum îmi trebuie cam un bax de Diazepam per ediţie, îţi dai seama, cu regula de trei simplă, câte aş înghiţi ca participant? :))) Mda, nu ştiu, zău, cum sau dacă m-aş descurca. Dar, văzând cât de mult se consumă şi se agită concurenţii, nici că aş avea curaj! Dacă m-aş încumeta, cred că aş sta departe de clasament (zic eu, dac-oi putea!), că nu mă ţine inima. La respectat termene sigur aş da-o în bară (prietenii ştiu de ce :p), de articole geniale nu prea mă cred capabilă, aşa că aş privi-o ca pe un experiment de genul "Hai să văd şi eu ce pot şi ce cred alţii despre textele mele". Teoretic, cu detaşare. Practic, cum s-o putea. Cred că fiecare "tabără" are plusurile şi minusurile ei. E greu şi ca participant, şi ca juriu (am auzit că unii au frigiderul plin, mai ales după jurizare :))) Foştii participanţi care au ajuns să jurizeze ulterior pentru sponsori au aflat din plin. Iar ca organizator, ai ce-i mai bun din toate, că îţi iei înjurături din toate părţile. Dacă întârzie notele, "da' lor de ce le daţi voie?" - eu am cerut la Primărie să se facă un eşafod în piaţa publică pentru juriile indisciplinate, dar nu m-au ascultat! Pe de altă parte, când se supără toată lumea pe toată lumea, şi juriul îşi pune mâinile în cap şi se sperie de avântul revoluţionar al concurenţilor ("aoleu, ce e debandada asta?!"), ghici la gâtul cui sare mai întâi? Ai ghicit, suntem câştigători la puncte! Mai multe decât nota voastră maximă, de 100, sâc!

Ce-ţi place cel mai mult să faci în timpul liber? Bine, asta în perioadele în care nu e concurs, că în timpul SuperBlogului nu cred că ai aşa ceva. Ştiu asta nu din cauză că am vreun glob magic în care să ghicesc, da’ odată m-am înscris pe la 1 noaptea şi am primit confirmarea maxim 5 minute…
Chiar aşa: care timp liber? :))) Glumesc, uneori mai miros şi aşa ceva, deşi nu înseamnă că între ediţiile SuperBlog trăiesc într-o vacanţă permanentă :) Mda, se mai întâmplă să lucrez şi nopţile fiindcă, dacă ştiu eu că sunt chestii care aşteaptă să fie făcute (şi sunt mereu), parcă mă strigă în somn. Dar şi când prind o porţie mai zdravănă de timp liber, îmi place să mă plimb (într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost navigator sau explorator de am un asemenea apetit pentru călătorii; zici că m-a făcut mama în gară!). Indiferent unde, când şi cum, mă simt bine în mişcare (anul trecut am învăţat să merg pe bicicletă, victorieeeee!). Chiar dacă n-a fost călătorie, nici măcar de week-end, în care să nu fi cărat şi laptopul după mine, tot mă relaxez numai fiindcă schimb peisajul. Îmi place atât de mult tot ce ţine de Grecia că m-aş muta acolo şi mâine. Ceea ce sper să se şi întâmple, într-o bună zi. În rest, îmi mai place să joc diverse (puzzle, scrabble), dar nu prea am cu cine (adică deja i-am exasperat pe ai mei, hihi!), m-aş duce la teatru zilnic (mai bine mă mut în culise direct) şi.... mai era ceva? Eh, o fi fost, dar vârsta îşi spune cuvântul. Lecitină, maică, lecitină!

 Presupun că-ţi plac dulciurile. Ciocolată sau frişcă? Cacao, sau vanilie? A, da, şi care-i dulceaţa preferată?
Presupui corect :) Categoric ciocolată! Cum o fi, de care o fi, nu contează. Cacao (nu-mi place vanilia). La dulceaţă e mai greu să mă hotărăsc, e după chef: ba de căpşuni, ba de vişine ori de portocale...

Când te duci la mare, te bălăceşti cu colac? :D Ţi-e frică de meduze? Aduni scoici ca să le cari după tine acasă?
Cândva, stăteam agăţată de colac mai ceva ca înecatul de geamandură. Pe la 13 ani, când eram cu gaşca la bălăceală (practic, am copilărit pe plajă, la Constanţa, vara stăteam acolo toată ziulica), văzându-i pe alţii cum înoată frumos şi eu, pe lângă ei, ca toporul la fund, am dat din mâini şi din picioare până mi-a ieşit... ceva. Nu ştiu să înot decât într-un fel (că broasca) şi obosesc rapid, dar tot e un progres, nu? :D Meduzele le-aş lua şi în braţe, mi se par tare drăguţe, dar n-am apucat, că urla toată lumea la mine :))) E posibil să nu-mi împărtăşească şi ele pasiunea şi să fie durere la prima întrevedere. Adunam şi scoici într-o vreme, m-am lăsat. Dar m-am apucat de scotocit după pietricele colorate, cu forme mai curioase. Se pune? :)

 Şi acum, în finalul încheierii, pot să te las să faci faza aia cu mulţumirile. Să mulţumeşti cui vrei tu (mătuşii pentru nume, prietenilor că nu te-au lăsat să te îmbrăţişezi cu meduzele, din astea…). Iar eu îţi mulţumesc ţie că ai avut răbdare să prestezi acest minunat interviu, facebook-ului că ne-a permis să-l foim între noi şi lu’ tanti de la cofetărie care a făcut foarte bună prăjitura pe care am halit-o azi dimineaţă! Hough!
Păi îi mulţumesc lui tata că nu m-a blagoslovit cu vreun nume bizar (maică-mea voia să mă boteze Brânduşa....), mulţumesc şi maică-mii că m-a lăsat să fac cam toate tâmpeniile posibile numai ca să mă prind singură că sunt tâmpenii, mulţumesc colegilor care mă suportă zilnic (dar na, e reciproc), mulţumesc superbloggerilor că acceptă de bună-voie şi nesiliţi de nimeni să le mănânc eu zilnic ficaţii cu probe şi deadline-uri (notele le las juriului!), mulţumesc şi sponsorilor că mai pompează o atenţie, o măslină, adicătelea o bicicletă, un gadget, un espressor etc. Şi mai mulţumesc vecinilor pensionari de sus, că au grijă să mă ţină în formă cu un program continuu de bocăneli, tropăieli, bormaşini, zguduieli, strigăte, cântece (de la romanţe până la "Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii"), mai o inundaţie nocturnă, după caz. Aşa să-mi ajute Sfântul Internet!

Mâncătoru' de pui cu pene

Și se făcea, într-o minunată zi de (parcă) vară, că era un târg handmade. Și la două mese mai în stânga mea (respectiv dreapta dacă ședeai cu dosul la masă) se afla una bucată tanti cu niște chestii pictate de stătea mâța-n echilibru în coadă (dacă i-ar fi dat prin cap să încerce așa ceva). Și eu, politicoasă cum îs în majoritatea cazurilor, dau bună ziua, zâmbesc cu toată iahnia de fasole la vedere și încep să bodogănesc, eu cu mine, că oaa, ce fel e aia și ce, mamăăă, e cealaltă de frumoasă. Tanti nu m-a prea băgat în seamă.

A doua zi, dau să-mi plimb iar lunetele pe la masa doamnei artist, da' mă uit la ea mai întâi, să-i ofer un alt salut zâmbăreț. Și era... frate, era cam așa: ziceai că până la ora aia își mușcase toți vecinii și acum se pregătește să mă fugărească și pe mine ca să-mi aplice același tratament. Mi-am înghițit hlizeala, am bodogănit un salut, am făcut stânga-mprejur și mi-am lipit fundoaca de scaunul meu, privind  numa' în direcție opusă până seara.

Și a trecut timpul, au trecut târguri, au trecut oameni și-ntr-o zi, nu mai știu cum, m-am trezit că mi-e prietenă. Așa, pur și simplu... Și, cel mai important, acum știu că dacă are față de fugărit vecini, nu-i și pentru mine. Știu că pot s-o sun la 1 și 16 minute noaptea dacă am vreo problemă (gen: vreau să-mi iau un crocodil, da' nu știu ce rasă sau altele asemenea), știu că există, în universul ăsta infinit, o mașină în care stau mereu în față (că altfel...mna, am rău de mașină și...) și mai știu că mama-i liniștită când merg la târguri, că există cineva de majoră încredere care are grijă de plodu'-i retardat... De un singur lucru nu-s sigură: oare, până la urmă, am rău de teleportare?

Legenda spune că ar mânca pui cu pene. Nimeni nu a putut dovedi asta, dar toți știu că e adevărat. Mie nu mi-e teamă de așa ceva, eu îs în siguranță, pe mine nu m-ar jumuli niciodată. De ce sunt așa sigură de asta? Că m-am uitat în oglindă și am văzut că nu am moacă de pui și n-am nici pene, deci... îs safe! Plus că, dacă vreodată i-o trece prin minte să se ia de domnia mea, imediat încep să plâng cu muci (că așa-s eu...) și tot ea o s-o bage pe mânecă și n-o să știe ce să presteze ca să mă facă să tac.

Eu nu prea vorbesc despre mine, nu arăt nimănui că-mi place dacă nu e așa și nu prea mă manifest cu mandoline și tralala-uri de corazon. Da' dacă te strâng tare-n brațe, dacă mă uit la tine și zâmbesc tâmpit fără motiv, dacă te-mpung cu deștu' în mână și, mai ales, dacă fac mișto de tine fără să-mi fie teamă că te superi, atunci e cam clar, mi-ești cam prieten...

Deci, așadar și în concluzie: La mulți ani! Să fii fericită, buni, să ne trăiești (până la adânci bătrâneți, ca în povești), să ai idei mărețe și să te și distrezi (nu doar treabă să prestezi)! Aoleu, dacă am început să o zic în versuri e grav, semn că ar trebui să mă opresc și să bag nănău-n pernă, poate-mi revin până mâine la (a)normal. A, da, să nu uit: și să-ți faci casa aia cu cartelă de acces!

Dansul negru

La o anumită oră a după-amiezii, le vezi că apar: vin din nuştiuce loc şi, în dimineaţa următoare, se duc în acelaşi nuştiuce loc. O bandă neagră, unduitoare, se deşiră pe cer în fiecare "spre seară". N-au ceas, dar am eu şi văd că funcţionează după un program fix: nu vin la prânz, nu pleacă seara şi nu ştiu că s-a dat ceasul cu o oră în urmă.

O fâşie lată de dantelă cu aer goth flutură dintr-o parte în alta a oraşului, zilnic, pe aceeaşi direcţie. Fără busolă, urmează o linie invizibilă trasată între două puncte, un traseu de zbor fix, fără pistă de aterizare, fără marcaje şi fără lumini de semnalizare. Doar sonorul te avertizează că se întâmplă ceva deasupra ta.

Au copaci bine stabiliţi şi, în fiecare zi, se întorc în acelaşi loc. Brusc, liniştea serii e spartă de fâlfâit puternic de aripi, zgomot, cra-uri, ce mai, agitaţie mare... După câteva piruete largi prin aer, crengile se umplu brusc, se înnegresc şi copacul din faţa blocului nu mai e gol şi trist. Devine, în câteva secunde, un pom de ciori. Stau acolo înghesuite, povestesc ce li s-a întâmplat peste zi şi fac planuri pentru mâine-le lor. Un mâine care seamănă cu azi, cu ieri şi cu duminica viitoare. Sau cu marţi, 4 noiembrie...

Uneori ai impresia că se ceartă, că se joacă şi mereu au lucruri importante de spus. Nu le pasă de frig şi nici de Carmen care le spionează de la balcon şi le face poze. Lumea lor se întâmplă între nuştiuce locul acela şi copac. Nu se abat de la traseu, nu se mută şi nu sunt niciodată tăcute. Doar noaptea stau în linişte, că în negrul din jur probabil niciuna nu o vede pe cea de alături şi ciorile nu vorbesc singure.

Mă gândesc că nuştiuce locul respectiv al unui clan de ciori e vreun câmp din afara oraşului, probabil acelaşi câmp de lângă acelaşi oraş. Îmi place să merg toamna cu maşina, sau trenul, să văd mereu în depărtare nori negri. Nu de ploaie, nori de ciori care dansează simfonii mute pe cerul gri de toamnă. Un roi gigant de păsări care se unduieşte lin, pe acorduri numai de ele ştiute, desenează, într-o perfectă armonie, forme abstracte, rotunjite, un nor viu printre ceilalţi nori. Spirale pline care înaintează, se întorc, care par uneori că urcă spre un infinit rece, câteodată ceţos, dar care apoi se opresc brusc din ascensiunea lor şi se îndreaptă în direcţie opusă, vrând parcă să se contopească cu pământul.

Şi, urmărindu-le coregrafia, mă întreb dacă sunt prietene şi se joacă cu vântul, dacă iau ore de balet sau dacă, pur şi simplu, viaţa lor e un permanent dans între două puncte fixe.

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Și povestea continuă

Într-o zi, cineva mi-a zis că semăn cu o gărgăriță. Brusc am avut o viziune cu mine roșie, plină de picățele. Eram un fel de alien ciudat, așa că am dat din mâini, am risipit viziunea și am revenit la moaca mea.

În altă zi, același cineva mi-a dat cea mai tare agendă gărgărițată de pe planetă, handmade, unicat, pe care nu mă îndur să scriu, că-i prea frumoasă.

În ziua a treia de pe listă, am inventat obiceiul de a sta pe bancă, la soare, și de a bea cafea cu ciocolată. Cea mai bună cafea se bea cu privirea spre Dunăre!

În a patra zi, m-am gândit să spionăm gărgării prin tufe, ca să le facem poze artistice. Și așa am devenit paparazzi profesioniști! Urmează să deschidem studiou foto, casă de modă și firmă de impresariat artistic, toate astea picățate.

Ziua a cincea a fost dedicată picnic-ului pe banca prea joasă din iarba prea înaltă cu corcoduși. În scenă au intrat și niște mici, bere ș-o terasă autentic românească, cu probabil aceiași chelneri care erau acolo și când eram eu mică (î.e.n., adică) și cu șervețele personalizate care se iau pentru colecție.

În ziua a șasea, am devenit și colege și acum facem schimb de pachețel.

Și pentru că lumea noastră fusese creată, în a șaptea zi am zis să fie ziua ta și am șezut cuminte, cu juma' de zi de somn! (Eu, că tu muncești.)

Cu alte cuvinte: Laaa, muulți aaani, prieten drag!

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!

Motiv de postare cu hug

Azi îi iar ziua ta! Am observat eu că-n fiecare an, în ziua de azi, e ziua ta. Adică nu azi-azi, ci aziul fiecărui an, care-i mereu alt azi deși e practic același! Da' cea de anul ăsta, deși e în aceeași zi ca până acum, deși durează tot 24 de ore și-i tot în august, e altfel decât cele de până acum și decât aia din anu' care vine. Ce chestie, frate...

Partea proasta e că anu' ăsta-i fără mine... (sad, sad face)
Partea bună e că o să vii curând și o să-ți aplic toate hug-urile care mă întreabă, de dimineață, de tine.
Partea enervantă e că nu pot să-ți dau cadoul azi.
Da' partea funny e că-i mai bine așa, că tocmai mi-a mai venit o idee și am timp să mai fac ceva!

Să bei un borcan din ăla de whisky&cola și pentru mine și dă dai noroc cu tine din partea mea.

Ani mulți la!

Pa pa pa pa pa!

Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)

Dracii mei,

Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)

Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb de unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.

Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...

..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................

M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!

.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................

Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.

Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!

Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!

P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!

P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!

Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)

Povestea unui plod crescut la oraș, lăsat dezlegat la țară

A fost odată și-odată, mai precis acum prea mulți ani, un copil blond cu ochii albaștri și față de îngeraș, un berbecuț mic și zâmbitor, ridicol de cuminte acasă, dar care se transforma într-un drac turbat când scăpa într-o zonă cu căruțe, grădini și case deținătoare de animale. Și uite așa, spune legenda, îngerașul s-a băgat în cușca câinelui împreună cu mâța care nu tocmai voia chestia aia, a stat o săptămână călare-n agud și l-a dezagudat mai ceva ca o armată de omizi hămesite, a fost ridicat în coarne, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă, de un berbec (de data asta adevărat!), a muls vaca lui tanti Leana dar, în altă zi, a fost fugărit de "vaca cu puță" (de fapt cel mai taur din câți au existat pe plaiurile sovejene), și-a băgat cracii (la propriu) în izvorul cu apă sărată de unde-și lua satu' zamă pentru murături, pe motiv că vrea să-i treacă reumatismul (ăla de 7 ani, se știe cât de grav poate fi) și alte asemenea, câtă frunză, iarbă, furnici în mușuroi și pitzi în cluburile din Mamaia sâmbătă noaptea.

Și plodu' ăla blond cu ochi albaștri, față de îngeraș, zâmbitor și cuminte acasă mai e și azi, doar că, dacă e să studiem buletinu', ar trebui să fie om în toată firea. AR TREBUI. Că datele problemei îs așa: berbec zâmbitor dar căpos, cu minte acasă (să-și ascundă prostiile) și, mda, la fel de copil când scapă pe plaiuri cu căruțe, grădini și case cu animale-n curți (bine măcar că dracu' turbat s-a pierdut undeva pe drum, nu se menționează nicăieri pe unde).

Ce încerc eu să vă zic aicea e că tocmai m-am întors dintr-o mini-vacanță la țară. Mai exact la țăroaia, după spusele gazdei. Și acțiunea s-a desfășurat cam astfel.

Ziua unu.
Se adună, în aceeași curte, un scorpion gălățean temporar de Suraia, un rac la fel de gălățean dar din Cernavodă și un berbec tot și din Galați. Nu, cu toate că e o adunătură cam dubioasă de zodii, recunosc, nu urmează povestea unui măcel cu păr scalpat, capete tunse cu treierătoarea și tibii aruncate peste gard. Deși... un păr "scalpat" a existat totuși: cel din curtea lu' tan' Maria, care, nu știu cum s-a întâmplat și prin ce lucrare diavolească a rămas brusc fără jumate din droaia de pere gălbioare, dulci și aromate. Și asta în timp ce vizitam noi grădina și ne sprijineam de crăci! Dar să trecem repede peste această întâmplare inexplicabilă și să ajungem noi la: și Ina a descoperit cuibul de berze.

Momentul ăla în care... Beeeerzeeeee!!! Toată viața, habar n-am de ce, mi-am dorit să fotografiez berze-n cuib! Am lăsat deci aparatu' mic, mi-am scos din rucsac artileria grea și am început ședința foto: din capătul uliței, din dreapta, din stânga, de lângă stâlp, dintre pruni, de lângă roșii, în echilibru dintre ardei, de lângă mașină, de sub corcoduș, din ABSOLUT toate pozițiile click-click bietele zburători. Care la început s-au uitat curioase la mine cum mă foiesc de jur împrejur și, când au văzut că nu mă dau dusă, mi-au întors un trio de cururi mândre, cu penele țanțoș ridicate, cu mesajul: na, pozează!

Ziua s-a terminat cu un grătar porcos și păstrăvos, bălăcit bine-n mujdei cu roșii coapte, whisky cu cola și calea lactee care ne asculta tâmpeniile și probabil se întreba de ce toată lumea râde când le arăt degetul arătător, pesemne magic.

Ziua doi.
Am început-o romantic, pe buda din curte, cu nasu' aproape înșurubat în tufa de regina-nopții din față și cu soarele mângâindu-mi moaca boțită de prea mult somn și freza explodată de lipsa pieptenului uitat acasă, pe scaun, unde-l pusesem lângă rucsac să nu-l uit.

După doar vreo cinșpe minute de spionat berzele, am decis că e timpul să-mi mut atenția în grădină. Că ce s-ar fi făcut vinetele, săracele, dacă nu eram eu acolo să le imortalizez din toate unghiurile? Ar fi intrat în depresie! La fel și ardeii, pe care am stat cu bunghiu' de ziceai că sigur îs de la interpol și ei erau dați în urmărire planetară. Dar, pe când focalizam o roșie, într-o poziție demnă de cea mai credincioasă persoană în viață, respectiv în genunchi, cu curu'-n sus și capul aproape de completarea unei mătănii, îmi amintesc brusc că tre' să plec "la oraș". Am fost! Și uite așa mi-am găsit eu o cămașă bestială de sergent austriac iar V. se poate lăuda, din ziua aia, că a făcut pipilică-n Focșani.

Ora 5. Se trezesc primadonele care au buginit juma' de după-amiază, de sforăia și patu' sub ele. După cafea, ideea era să facem grătarul - episodul doi. Numai că ideea lu' sfântu' Ilie (pomenit cu dărnicie în ziua aia și nu tocmai de roz) a fost alta: să adune toți norii deasupra noastră și să-i stoarco-scuture peste amărâtele de noi, care visam hălci de porc rumenite. Bine, recunosc, eu visam aia... Și să ne fi văzut pe toate trei cum vâsleam de zor la mătură să nu intre apa în bucătăria de vară...record olimpic scria pe moacele noastre murate bine de tot!

Ora 8 jumate, cel mai probabil trecut de... Ne apucăm de grătar. Băgăm nitro să avem spor. Adică pe bune, G. a turnat diluant pe coceni și să fi văzut ce focălău aveam. Dacă în satul vecin ar fi trăit indieni, puteam să comunicăm ușor de tot cu ei și puteam să le povestim o întreagă telenovelă cu fumăroaica aia! Doar că, între timp, s-a întunecat și becul nu era tocmai în zona aia de curte... Nu-i nimic, de aia există lanterne, să faci grătar la lumina lor, nu? Cât despre partea de siguranța muncii, eram și acolo acoperite: eu eram pompierul! De fapt eram șoferul de pe mașina de pompieri, că eu doar țineam cratița cu apă și ele stropeau flăcările care voiau să ne carbonizeze bunătate de pui!

Ora 11. Urlam disperată din bucătărie să vină cineva să mă salveze. Mda, funny... Dar ce vreți, la mine acasă nu țopăie broaște în jurul patului în care DORM EU!
-Dă-o afară, se auzeau hohote sadice de pe verandă.
-Nu pun mâna pe ea, răcneam eu cu părul de pe mine sculat ca la arici.
-Nu cu mâna, ia fărașul și mătura.
-Nuuuuuuu, vino tu! Broasca se urcă-n pat?
-Nu, mă. (Hohote înecate de râs convulsiv)
-Bine, atunci las-o, oftez eu resemnată.
A măturat-o afară până la urmă. Așa că, vreau să mulțumesc lui G. că m-a salvat de la coșmarurile ce se prevedeau în noaptea aia, broaștei că nu a intrat la loc, lui V. că a râs de mine cu muci și lacrimi și lui Amur că m-a leorpăit încurajator.
Știu, cum ziceam, funny. Haha.

Ziua trei.
A fost cea mai tristă, că am plecat acasă... Cu o traistă de bunătăți eco, e adevărat. Nici măcar nu mi-a fost rău în mașină, eu, regina absolută a celor cu rău de mișcare din galaxia noastră! Nimic! Chiar dacă mă aflam în mașina cu numărul 666 SDK...

P.S. Cea mai recentă bucată din istoria mea, cu care m-am gândit să și particip la concursul "Moment umoristic", organizat de Cudi & Ketherius.

click...

...click

ză grătar!

vecinii de peste drum

copilu'

berzeeeleeeeee!!!

Gânduri, fotografii și castel

Uneori, de cele mai multe ori, când planifici ceva cu mult timp înainte, când îți dorești mult de tot lucrul ăla și te gândești la el luni de zile, când în sfârșit se întâmplă, nu e așa fain cum ai fi vrut. Pentru că ai avut așteptări poate prea mari, poate povestea pe care ți-ai creat-o în minte a fost prea perfectă, poate... Dar alteori se întâmplă să fie și mai frumos decât ți-ai imaginat.

Ai văzut poze, ai citit articole, ai ascultat povești, știai aproape totul despre locul respectiv și totuși... Totuși, când ajungi acolo, totul e altfel. Lumea din jurul tău e altfel decât te așteptai, tu te simți altfel, timpul trece altfel și tu-l percepi diferit. Timpul, dimensiunile, trăirile, totul diferă de ceea ce ți-ai imaginat.

Castelul e mic, apoi e mare, e întunecos dar apoi e luminos, tavanul e plat dar e curbat, camerele par reci deși-s îmbrăcate în culori calde și gratiile-s prea peste tot dar se încadrează perfect în scenă. Și un Iisus masiv, pe care te tot întorci să-l privești, domină tot. Ești fericit dar te simți trist, umbli prin camere și nu-ți vine să pleci, intri din ploaie torențială și ieși în soare. Nimic nu e cum te-ai așteptat și totul e așa cum știai din povestiri și poze. Fiecare trăiește ora aia altfel, în felul lui, dar toți când ies se simt liberi. Și respiră...

Când ajungi acolo, poate nu contează ce știi despre, oricum găsești altceva. Dar poate contează cu cine ești. Și, pe măsură ce te îndepărtezi de castel, te gândești că vrei să revii. Cândva, în aceeași companie...

Hater de hater

Cât trăiești, tot afli periodic o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le știai. Și asta fără ajutorul prințesei magiei albe Florica, nepoată de-a doua a surorii Mercedesa a cumnatei Mamei Miriapoda. Uite așa, pur și simplu, printre altele, care mai de care mai neașteptate și senzaționale, am aflat de ceva timp că-s hater. Da, eu! Știu că nu pare, că nu mă cert cu alții pentru că, în general, sunt pașnică, dar nu contează: probabil mă prefac că-s de treabă, dar de fapt sunt cea mai nasoală și mai malefică persoană-n viață. Că, dacă lumea zice ceva despre tine, apăi aia ești, nu? Așa că, ia să analizez eu problema.

Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!

Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.

Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!

Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...

Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!

Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...

Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.

Caut, îmi trebuie, vreau!

Azi am fost la ruși. Nu, n-am fost în nici o vacanță fulger peste graniță ca să iau bomboane, să cercetez noile mărci de vodcă apărute, sau să văd care se mai luptă cu care. "La ruși" e un loc din piață unde, după revoluție, veneau moldovenii cu de toate. Acum sunt mai mult români pe acolo și găsești: șireturi, scule electrice, cuie, balamale, ochelari de soare, piese de bicicletă, becuri, lanțuri, farfurii, undițe și momeală pentru pești, garnituri, capse, racorduri de duș, de toate. Deci, când ai nevoie de ceva, orice, te duci mai întâi pe acolo.

- Blacheuri aveți?
- Ce?
- Blacheuri. Niște chestii din metal care se puneau pe talpa pantofilor.
Priviri nelămurite și răspunsuri de nu ferme. Un singur nene mi-a zis zâmbitor că avea, da' le-a vândut nevastă-sa de curând. Nuuuu seee poaaaate!!!! De ce am ajuns prea târziu?!?

Problema e că am o idee de care-s foarte încântată și care nu-mi dă pace și gata. Mi-a venit de ceva timp și s-a instalat bine în zona de creier responsabilă cu creațiile mele minune. Și, ca un făcut, nu putea să fie și ea doar cu piele, pictură, cuie și lanțuri, trebuia să implice-n ecuație și nenorocitele astea de blacheuri! Care se pare că nu se mai găsesc decât cu pile, relații sau pe sub mână. Am încercat să renunț la idee, s-o înlocuiesc, s-o păcălesc că nu-i așa bună da' nu merge, tot înțepenită-n cap îmi stă.

Zilele trecute am trimis-o pe mătușa în misiune, la unicul cizmar care mai există prin zona mea. Cică s-a uitat urât la ea și i-a zis că nu vinde, da' să aducă pantofii că le pune el. Singura problemă e că eu vreau să le pun pe o cutie, nu pe talpă la ghete... Și sigur s-ar uita ca la marțieni invadatori dacă i-aș zice așa ceva. Cum am mai pățit o dată, când am mers să caut niște șuruburi, că îmi trebuiau să fac monstruleți. Poveste lungă... Și intru în magazin și cer lu' tanti de acolo șuruburi foarte mici, de juma' de centimetru, nu contează diametrul. "Dar pentru ce vă trebuie?" Ce contează, vreau doar șuruburi foarte scurte, nu-i prea complicat ce am cerut! "Dar pentru ce material?" Pentru fimo (pastă de modelat, pentru cine nu știe), doamnă. S-a uitat aia la mine cruciș și mi-a întins o cutie cu șuruburi perfecte, pe care putea să mi le dea de la început, fără atâtea întrebări! Așa și cu cizmarul, dacă mergeam și-i ziceam că vreau blacheuri pentru o cutie îmbrăcată-n piele, spunea că-l înjur.

Deci, iubiții mei cititori, în numele artei ciudate, unice și dubioase pe care o inventez și prestez, fac un apel urgent, disperat și plin de speranță la domniile voastre. Care aveți moștenire de la bunicu' (al meu avea la pantofi așa ceva), care știți pe cizmarul de la colțul blocului sau vedeți prin zona de "la ruși" de la voi din oraș blacheuri, vă rog eu frumos, din toată inimioara mea de copil cu idei fixe și căpoase, faceți-vă milă de un biet artist disperat care nu-și poate realiza cel mai nou vis și VREAU ȘI EU BLACHEUUURI!!! Le plătesc, dau și bacșiș, trimit mâțe pictate la schimb, gărgări magici sau copăcei cârlionțați și o să zic la toată lumea ce om minunat de bun ești că mi-ai dat așa ceva. Știu să fac și puppy eyes dacă trebe! Saaau, măcar să-mi zică cineva de unde pot să-mi cumpăr!!!

Acum mă duc să-mi pregătesc cutia care, în final, o să aibă și blacheuri pe ea! Promit! Găsesc eu până la urmă... Și o să pun poze cu ea când o fi gata, să vedeți ce fel e și de ce mă agit eu acu' cu ideea-n cap...

Da, dor!

Azi e una dintre zilele alea destul de rare în care detest timpul și spațiul și netul și cuvintele. Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.

Știu că mă mai citești uneori, nu așa des ca înainte, dar mai dai pe aici atât cât să-mi poți trimite câte un hug după. Acum, o să am răbdare să intri tu, să fie surpriză. Sau, cel mai probabil, nu o să am răbdare și o să te pun să citești. Că știu că n-am mai vorbit la fel de mult în ultimul timp și ai impresia că s-a schimbat ceva între noi. Așa o fi, nu știu... Dar, dacă s-a schimbat, e doar că s-a mai adăugat ceva dor în plus, sau nopți în care m-ai vizitat în vis, deși ți-am zis să n-o mai faci, sau niște îmbrățișări puse deoparte în cutia pentru tine.

Mi-e dor de farfurii, de avioane, de berea cu alune și de floricele. De căruțele pline cu pepeni, căldura care mă transformase în fântână arteziană, piața care mirosea a covrigi și pâine caldă, balconul mic cât un pitic și pilaful cu aripioare. Mi-e dor să mormăi că nu vrei să te trezești și să te faci că te gâdili când cânt la coastele tale ca la xilofon. Și serile... Dacă ai ști de câte ori m-am gândit cum naiba reușeai să mă faci să râd în halu' ăla. Oficial, nimeni, în toată viața mea, nu m-a făcut să râd așa. NICIODATĂ! Și chestia caraghioasă e că nici nu-mi amintesc vreun subiect de hlizeală, nici nu știu dacă exista vreunul.

N-a durat foarte mult, dar aș repeta la nesfârșit perioada aia. Am zis mereu că nu m-aș întoarce în timp dar, dacă aș inventa teleportarea în trecut, m-aș duce periodic, ori de câte ori aș fi albastră, în "atunci". Bine, recunosc, m-aș întoarce acolo și fără motiv, tu fiind destul motiv pentru mine. Cavalerul meu zăpăcit!

Mi-e dor de siguranța aia pe care o am când sunt cu tine. Mi-e dor de încrederea pe care știi să mi-o dai și de calmul ăla pe care mi-l zâmbești și care mă face mai zen ca un călugăr budist în meditație. Nu știu dacă ți-am zis vreodată: îți mai amintești ziua aia rece în care ne-am văzut pentru prima oară? Am insistat să vii, chiar dacă m-ai bodogănit minute-n șir, ca să știu cum arată zâmbetul tău, ăla adevărat. Pentru că, de atunci, am înlocuit toți smiley-i pe care mi i-ai trimis, cu el. De aia eu n-am nevoie de cameră la laptop!

Poate te-ntrebi ce-mi veni să-mi amintesc acum toate astea; nu e cod lila de cataclism planetar, nu ne atacă marțienii, nu e nici măcar ziua ta, prima zi de școală, sau vreo sărbătoare cu cor de popi. Așa e, ești doar tu în mintea mea. Și apoi... Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.