Nesimțiți din toate țările, spălați-vă!

   Azi a trebuit să merg să plătesc lumina. Și, pentru că nu știam până la cât au program, mi-am zis să iau un maxi-taxi. Big mistake! Huge mistake!!! Păi să vedeți de ce.

   După ce am lăsat să treacă vreo 5-6, că erau prea pline, a venit, în sfârșit, unul mai gol. Ooo, mi-am frecat mâinile bucuroasă și m-am urcat. Nu în față, pentru că acolo era ocupat, în spatele șoferului, că acolo-mi vine aer de la geamul pe care îl ține deschis. Și-am mers eu așa, fericită, vreo 3 stații când, pe ușa deschisă violent, se urcă un puhoi de oameni dornici să ajungă mai repede care pe unde trebuia să ajungă. Și au început ei să plătească la șofer, au ocupat locurile din spate, iar eu, fericită maxim că nu s-a găsit niciunul să se așeze lângă mine, am început să privesc plictisită pe geam. Când brusc și fără să pot reacționa în vreun fel, m-am trezit turtită pe locu' meu de o tanti de două ori cât mine. Acu', nici eu nu-s filiformă, da' când mă așez, ocup totuși doar un loc și mai rămâne și ceva spațiu în dreapta mea, pentru orice eventualitate... Da' tanti s-a gândit că probabil nu m-aș supăra dacă se așează cu juma' de bucă pe piciorul meu, jumătatea din partea opusă rămânând în aer, că de, n-a avut decât un scaun la dispoziție... Un scaun și piciorul meu drept...:-L Și dacă ar fi fost doar atât... Dar nu, că cine știe ce s-a gândit karma mea că am de plătit și mi-a pregătit un show ca la carte!

  Frate...și-n timp ce încercam să mă recuperez de sub individă, am făcut greșeala capitală să mă întorc spre ea. Waaaaaaaaaaa... Și mi-o venit un val parfumat drept în năsucul meu proaspăt refăcut după o răceală, de am regretat amarnic că nu mai e înfundat! Tanti își tot aranja fericită sacoșele imense și, cu fiecare mișcare, împrăștia înspre mine noi și noi arome. Parfum prost? Neee...ăla ar fi fost raiul. Puțea a varză murată expirată, păstrată în șosete din ălea,  purtate până se întăresc, cu ceva accente de fund de oaie și de brânză maturată în soare, la minim 45*, timp de câteva săptămâni încheiate! Dacă vă puteți imagina asta, mai înmulțiți cu 10, că nici sacoșele alea pe care le tot foia nu miroseau mai bine... Și începusem, vorba unei prietene, să-i văd putoarea, așa, ca pe o aură ce o înconjura și din care se desprindeau nori galbeni ce migrau spre mine și-mi atacau nervos delicatețea de năsuc pe care o am de 30 și de ani... Păru' ăla din nas, care cică e acolo ca un scut antiaerian, nu m-a ajutat cu nimic că era deja de mult leșinat.  Și, instinctul de conservare mi-a urlat să sar pe geam, nope, prea periculos; dup'aia a venit cu ideea s-o arunc pe ea pe geam, da' n-ar fi încăput, că geamul era mult prea mic pentru dimensiunile ei de balenă eșuată...Și atunci, în disperare de cauză, am strigat: "stațieee", și nici eu nu știu cum naiba am evadat din mașină. Mai aveam 2 stații, da' le-am făcut bucuroasă pe jos!

   Și uite ce nu pricep eu. Cum poți, frate, să ajungi să puți în așa hal, dacă nu stând nespălat câteva luni bune. Recunosc, îmi place brânza aia șmecheră, care trăsnește din camera alăturată. Da' îmi place dacă are formă, culoare și gust de brânză. Nu formă de tanti supraponderală! Și de ce te-ai feri de apă, săpun, gel de duș, creme de corp faine, care te lasă moale și catifelată? Să nu uităm deodorantul, că degeaba te speli, după o oră de transpirat, începi să miroși a ceapă degerată pusă în cuptorul cu microunde... Oare ăștia se tem să nu pățească ceva dacă se spală? Probabil că da... O fi vreo fobie. Da' așa cum ei au fobie de apă, eu am de jeg! Că am năsucul fin și nu înțelege sărăcuțu' de el de ce e atât de dur agresat... În altă ordine de idei, să zici că faci economie la apă nu ține... De câtă o fi nevoie să faci un duș? Că nu ți-o trebui juma' de Dunăre... Iar un săpun costă cât o pâine. Mai bine bagi mai puțin în tine și TE SPELI!  Merită toți banii, pe bune!

   Bun. Și am ajuns eu la Renel, sau cum s-o chema, și m-am pus, cuminte, la coadă. În față, 3 oameni. Trei "neni". Ăl din fața mea, avea țoale curate, călcate, frumos... Da'... Ori îmi rămăsese mie în nas o felie de putoare de la varza ambulantă, ori puțea și ăsta. Concluzia finală? Puțea și ăsta! Mamăăăă... Și se mai și întorcea să rânjească vesel și mândru de el! Pe bune că îmi venea să-i explic, așa, silabisind rar și cu dicție, ca să priceapă ceva, că degeaba pune pe el țoale curate dacă pe interior duhnește a de toate. În special a ce a crăpat în el cu o zi înainte! M-am abținut, că probabil mi-ar fi spart nasu'. Și, chiar și-așa de tracasat și agresat cum e, mai am nevoie de el...

   Am văzut eu, mai demult, un documentar în care aia încercau să mă convingă de următoarea chestie: cică îți atragi partenerul dacă, ghiciți ce? dap, dacă puți! Yack... Cum naiba să-ți placă cineva care, când te ia în brațe, împrăștie pe tine, te umple, te acoperă, te îngroapă în gaze toxice de luptă?!?... O funcționa asta la animale, da'... Așa că, țin să te anunț pe această cale, pigmeu acoperit de jeg, că degeaba te uiți cu privirea aia "sexi" de gorilă-n călduri și degeaba îmi arăți fasolea, dacă nasul meu strigă din toți rărunchii: nuuuuuuu! Și, fie vorba-ntre noi, nu doar nasu'...

   Mai spun ceva și gata. A venit în sfârșit căldura, poți merge în tricou, fără cele 3-4 straturi protectoare. Așa că, ia naibii măsuri corespunzătoare! Că, dacă prin 3 pulovere și geacă nu trecea chiar tot, prin maieul cu găurele pe care l-ai pus pe tine la uscat trece tot! Și eu, noi ăștia care am învățat de mici cât de bine e să fii curat, nu suntem obligați să-ți mirosim ție urma de nesimțit pe care o lași când treci pe stradă! Și, fii atent: eu zic că-i mai fain un bronz natural, pictat pe tine de nenea soare, decât unul format din particule de jeg adunate cu grjă încă din toamnă...

   Pentru lămuriri suplimentare, click aici, aici și aici. Merită, pe bune! ;)

De ascultat... (11)

The answer, my friend, is blowin' in the wind
The answer is blowin' in the wind...:)



Enjoy!

Rise and shine! :D

   Uite așa un soare a fost ieri și azi la mine, în mine... Am tot încercat să-mi explic azi ce și cum. Neee... N-am găsit nici o explicație plauzibilă. M-am interesat de eclipse- n-au fost, planete aliniate- nope, comete, meteoriți, nori stratificați- nimic din toate astea, Urania?...nici ea n-a prevestit, foarte clar așa, explozia asta solară... Deci, am renunțat și mi-am văzut de hlizeală, și de poante (mulțumesc pe această cale celor care au râs de ele pe burta, pe spate, în scaun sau în picioare), am avut cele mai geniale replici din ultimele luni și cel mai larg zâmbet de când a dat primăvara... A...și-am făcut cercei frumoși, broșe bestiale și inele care-s culmea de faine... (Da, mă laud, nu vi se pare... berbec, remember?)

   Și da, tre' să recunosc, la început mi-am cam pus frână la haha-uri și la hihi-uri că-mi stătea, suspendată grațios deasupra capului, faza cu "nu râde așa mult că faci a rău" pe care mereu se găsește câte cineva să mi-o spună, așa, pe un ton profetico/atotștiutor/amenințător... Mai ales că azi, nu că altfel aș fi uitat-o cumva, am citit și o minunată postare despre asta pe Ză Blog care mi-a cam ridicat părul pe spinare (nu, n-am păr pe spate, da' vorba vine...). Nu m-a ținut însă "frica" prea mult că m-am gândit eu așa: pai, de câtva timp încoace, tot nasol îmi e...dacă nu se poate râs și veselie fără "rău", apoi să ia, frate, retroactiv, cât rău poa' să ducă! Mama lor de derbedei... (nu știu cine-s aia, da' eram indignată și trebuia să zic cuiva ceva de dulce... )

   Sper să fie și mâine soare. Din ăsta adevărat, nu cu dinți... Și sper să dureze cât mai mult! Singura lipsă din peisajul ăsta mirific e o discuție cu cineva, una din aia fără cap și fără coadă, cu 5 prostii pe secundă, cu concluzii pescuite din puțul gândirii și prezentate în cel mai serios mod posibil, o discuție din aia care să-mi fixeze un zâmbet tâmp pe față, întins artistic de la o ureche la cealaltă... Da' prea vreau multe... Mai bine mă mulțumesc cu atât, pe moment...

   Un sfârșit de săptămână, cum altfel decât: pu-fooos. (Mda, am avut o problemă azi cu "pufos" ăsta, cred că mi se trage de la prea mult "soare" venit brusc și în cantități impresionante...)

Take 1 and...cut!

   Vreau să mă mut. Mda, vreau să mă mut din viața mea. Să evadez, să fug, să dispar... Și vreau s-o fac întocmai ca-n scenariul unui film prost. Pentru că, în ultimul timp, cam asta trăiesc. Locuiesc într-un film prost... Și, la naiba, e așa pentru că, de ceva vreme, regizorul nu mai sunt eu. A fost o întreagă bătălie pentru locul rămas vacant. Nu știu exact cine a câștigat până la urmă: divinitatea, vreun muritor, sau poate fac cu schimbul, sau au format o echipă să nu uite care cumva vreunul vreo mizerie pe de lături... Și uite așa, episod după episod, după episod se întrec pe ei înșiși... Și te trezești că ești spectator la ceva ce odată regizai doar TU... Și, oricât aș protesta și m-aș agita și aș da din coate, nu iese nimic... Am realizat, într-un final, de ce: pentru că, atunci când ceva nu depinde de tine, poți să te dai ritmic cu fundu' de pământ, să stai în capul propriu și personal sau să faci tumbe până amețești...degeaba. Rezultatul e același: ți se flutură pe sub nas bucăți din viața care se presupune că e a ta, nu, care chiar e a ta... Și nu oricum, ci însoțite de câte un zâmbet sadic, împietrit, fericit/triumfător, din ăla de sub care sclipește, prin desenele animate, preț de o secundă, câte un dinte... Huh, naspa viziune... Și tot ce poți face e să speri, prostește, că totul va reveni la normal. Și să dai din coate cu toată forța și încăpățânarea de care dispui, ca să devii iar regizorul vieții tale...:)
   Dar până atunci, n-ar fi o idee proastă să încerci să te muți tu, odată, din viața mea. Definitiv...

"She" for you...

   Am început de ieri postarea asta, pentru că am vrut s-o salt pe blog de ziua ta. Da' n-a fost să fie. Am tot modificat-o până am lăsat-o baltă... Asta e, mai depinde și de stare uneori. Ieri, mai greu... Da'-i ok și așa, știi doar că nu ai cum să te superi pe mine... Never, ever. Right?
   Soooo, la mulți ani, bestie bătrână! Să-mi trăiești, să înflorești, să rămâi la fel de nebună și de frumoasă (ca să zăpăcești audiența, clar...). A, da, și poate încerci să te mai deștepți și tu în anumite privințe, nu le mai enumerăm că le știi bine și poa' să le vadă concurența...

   Stăteam și-mi aminteam azi cât de fain era înainte, când erai aici, când puteam să te văd oricând, când făceam toate nebuniile posibile și imposibile, cât de fain a fost că am crescut practic împreună și cât de norocoasă am fost că ai tăi s-au gândit să se mute fix în blocul în care urma să mă nasc eu... Și, da, de fapt cea norocoasă ai fost tu, că m-ai cunoscut, altfel, ce te-ai fi făcut fără mine? Tre' să recunoști! Ar fi fost o chestie să ne oprim din crescut la un moment dat și să înghețăm timpul, nu? Acum ai fi aici și-ar fi bine... Singurul lucru care înclină balanța în partea opusă e gogoașa aia minunata pe care o ai. Și pe care, btw, încearcă să n-o mai scapi așa des în cap, nu de alta da' ai depășit deja numărul legal permis de bușituri și o să iasă din ea ceva cam așa, ca mine...ceea ce n-ar fi un lucru tocmai rău, nu?... Abia aștept s-o învăț chestii! Ce crezi că am în plan s-o învăț prima dată când ne vedem? Păi, cum să ia toate CD-urile cu manele ale lu' ta-su și cum să facă floricele pe partea lucioasă... Și, da, neapărat trebuie arătat copilului cum se dezinstalează jocul ăla nenorocit cu găini, a lu' taaati, din cauza căruia nu pot eu să vorbesc cu tine pe mess... Mda, și o groază de alte surprize minunate... Fără număr!...

   Deja m-am umplut de amintiri, multe și faine, o să termin aici pentru că sunt mult prea multe și n-aș ști despre care din ele să scriu și despre care nu... Și, clar, am și o melodie în program... Care alta dacă nu "She"... For you, my friend!



   Mda, era să uit... Să-mi mulțumești, loud and clear, că nu te-am strigat niciodată Lenuța, Leana, Lenuș, nici măcar Elena... Deci, merit aplauze, da?
   Pup, Unchiulesule! Sper să reușești să vezi postarea asta până, ce știu eu, să zicem în decembrie...

Eu, tu, umbra...

   Azi nu sunt eu. Nu știu cine sunt. Mă uit insistent în oglindă și, curios, în persoana cu ochi albaștri și trăsături familiare nu găsesc nimic cunoscut. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aș sparge-o, oare în imaginea multiplicată în zeci de cioburi m-aș putea regăsi? Clar că nu. Deci oglinda e safe.

    Sunt calmă, ciudat de calmă, deși totul clocotește în mine. Privesc liniștită ecranul laptop-ului, dar în spatele retinei se derulează haotic scene, întâmplări, imagini... Tastez ritmic, în tandem cu tic-tacul ceasului din perete și urmăresc literele uniforme, care apar în fața mea, deși tot ce vreau e să închid ochii și să plâng... În jurul meu se mai aude doar ploaia, care lovește violent în pervazul geamului. Dacă aș ști cum, aș primi-o în mine, să spele și să ia cu ea toate gândurile, toată ceața care m-a cuprins, toate cuvintele pe care mi le-ai spus și care au rămas suspendate între prezent și trecut... Tremur, deși nu-mi este frig deloc... Simt un gol în mine care mă apasă, mă copleșește, mă termină... Cum dracu' poate să te apese un gol? E ilogic, doar e "gol"...Și constat că nici cea care scrie, nici cea din mine nu sunt eu.

   Azi sunt doar o umbră... Sau poate tu ești...



Azi am fost la un concert de muzică folk. Se pare că m-a pălit pe acolo inspirația și m-a făcut să am spor la aberat... Pentru cei care au rezistat să citească tot, fără să mă vizualizeze într-o cămășuță albă cu mânecuțe lungi, lungi, legate la spate, o melodie care-mi place mult.:)
Enjoy!

Yes, it was my way!

   Tonight I feel a little blue... O răceală nesuferită m-a făcut să parchez, mai devreme decât aș fi vrut, în pătuțul propriu și personal. Și n-am avut altceva mai bun de făcut decât să umblu, perseverent și haotic, printre amintiri. Nu din cele palpabile, gen poze, un colț de hârtie scris, un maimuțoi...păstrate cuminți într-o cutie pe dulap. Nu, din alea nu am. Nu mai am... A fost o preumblare printre amintirile alea stocate frumos în memorie. Doar că, de data asta, am ajuns și la cele pe care le-am înghesuit la repezeală, unele peste altele, în cele mai întunecate zone ale minții, sperând că or să rămână acolo ascunse, neputincioase, fără să găsească vreodată forța să mai iasă la lumină... Mda. Și probabil ar fi rămas acolo dacă nu mă apucam eu azi să le caut cu lumânarea, ca să zic așa... Dar, până la urmă, a fost un lucru bun. Așa mi-am dat seama că unele lucruri s-au schimbat... Și tre' să-i dau dreptate unei prietene care mi-a tot zis că timpul le vindecă pe toate... Nu de tot, dar pălesc și își pierd din forță cu fiecare zi care trece peste ele. True.

   Și uite așa constați că poți respira și singur, deși, da, mai ai momente când simți că ai nevoie de o pungă de hârtie pentru că ai prea mult aer doar pentru tine... Așa constați că inima ta poate să bată foarte bine de una singură, fără o alta cu care să se ia la întrecere... Fluturi în stomac? Wow, au rămas cam puțini. Or fi dintr-o specie pe cale de dispariție... Lacrimi? Neee, s-au oprit, o fi și la ele revizie generală cum e în tot orașu', de n-avem apă caldă de 2 săptămâni... Și, pe bune că stai și privești un morman de amintiri de toate culorile și nu mai doare așa de rău... Și uite așa constați că a fost absolut inutil și copilăresc să încerci să le înghesui și să le ascunzi care pe unde a încăput... Și da, clar dai vina pe instinctul de conservare, pe subconștient, pe extratereștrii care răpesc oameni, pe primul ministru, bla, bla, bla, alea alea... Bullshit! Asta e cam așa cum făcea motanul meu: fura diverse lucruri, se juca cu ele și, când se plictisea, le ascundea sub covor și se făcea că plouă, zicându-și probabil că nimeni n-o să le găsească ca să-l certe și așa totul o să fie ok... Da' nu era, că le găseam eu și țipam la el, moment în care venea cățelul și-l disciplina cu propriile lui metode care, culmea, erau foarte bune... Da, știu, ca la nebuni. N-am pretins niciodată că-s normală, doamne ferește! Clar că și animăluțele din jurul meu sunt la fel ca mine.

   Concluzia? N-o să mai "înfund" niciodată amintiri. Acum ceva timp am luat o hotărâre, m-am dat cu capu' de tavan și am învățat să trăiesc cu ea, am reușit să rămân Eu și în picioare, deci nu are nici un rost să mă răzbun pe amintiri... O să le țin aproape, o să-mi dau cu ele-n cap, o să le privesc trist sau ironic, o să le râd în nas, o să le ignor pe față, o să fac orice cu ele numai n-o să le mai ascund. Pentru că, după ce ai luat un pumn în față, n-are nici un rost să te machiezi ca să ascunzi vânătaia. Pentru că asta n-o face să dispară. Rămâne acolo, doare un timp și, în cele din urmă, dispare. Amen! Hmmm, nu-i bine, încep să fiu prea înțeleaptă... Și-s doar un  învățăcel, acolo... Cică... Da' o să fie guru-ul meu mândru de mine! Auzi, guru-le, n-ai nevoie de un asociat, ceva? Că-i prea obositor să fii guru de unu singur...

   I still feel a little blue...:Așa că, o să termin cu un cântec care mă face întotdeauna să mă simt mai bine, să mă simt EU. Care mă ridică întotdeauna când nu are cine s-o facă... Și, cu toate scăpările pe care le-am avut, cu toate cucuiele rămase de la dat cu capul în zid, cu toate greșelile și prostiile pe care le-am făcut până acum, când îl ascult, pot să stau cât de dreaptă îmi permit oasele mele bătrâne, pot să privesc pe oricine fix în ochi și, mai ales, pot să mă uit oricând în oglindă și să mă privesc, eu pe mine, fără să simt nevoia să-mi cobor privirea... Și pot să spun oricând și oricui: "I faced it all and I stood tall and did it my way". Și asta e ceva...

   Și, dacă tot vorbește berbecul din mine...

   For what is a man, what has he got?
   If not himself then he has naught
   To say the things he truly feels
   And not the words of one who kneels
   The record shows I took the blows and did it my way!



   Și dacă tot sunt pe blogul meu, deci se presupune că pot să fac ce vrea muschiu' meu, o să fac o dedicație specială, unei persoane deosebite, la care mă gândesc ori de câte ori ascult melodia asta. Se știe ea cine e. Pentru că știu că-i place și pentru c-o reprezintă. Pentru că ești așa cum ești. Și pentru că mă faci să mă simt mândră că te cunosc.:)
   Enjoy!

Revelații și dileme

   Duminică. Una ca oricare alta, să zicem... A început, ca de obicei, cu plimbatul copilului pe faleză.

copilu'

faleza

A continuat cu: adus copil acasă, spălat pe lăbuțe, hrănit, culcat în pătuțul propriu și învelit cu păturica. A urmat o "excursie" antipatică prin piață care s-a lăsat cu cărat de sacoșe, o întâlnire anulată pe motiv de obligații casnice (nu ale mele, doamne ferește...) și o ieșire scurtă la o terasă. Banal. Nimic ieșit din comun. Să zicem...

   Doar că, poate pentru că-i duminică, s-a lăsat cu ceva revelație picată fix în moalele capului. Și nu, clar nu s-a născut dânsa din ce am povestit mai sus. Aia a fost așa, ca să încep cu ceva și ca să am un pretext să mă laud cu prințesa mea... M-o trăsnit din senin. Nu, n-am s-o spun, e prea profundă și personală și oricum nu interesează pe nimeni... Nu de alta, da le știu pe alea 10 persoane care-mi citesc prostiile... Da' altceva mă întreb eu. Cum se întâmplă asta? Adică, stai tu așa cuminte și te plimbi de exemplu, cald, frumos, floricele-n copăcei, păsărele pe câmpii, d'astea... Când, zang, te pălește revelația! Mama ei... Interesantă, n-am ce zice, da' te cam lasă năuc și nu prea știi cum să reacționezi. Păi, de unde a venit și de ce tocmai la tine? Și acu', dacă tot te-ai trezit plocon cu ea, că doar n-ai făcut nici o cerere ca s-o primești, ce te faci? Ai da-o înapoi, da' nu știi cui... Ai păstra-o, da'-i cam nașpa și parcă n-o vrei... Că-ți dă întreaga lume peste cap și cam doare... Și provoacă și insomnii. O păstrezi, că nu se dă dusă nici cu poliția călare. Mai ai o variantă: să o iei de bună sau nu. Adică nu, că de bună știi că-i bună, ai de ales dacă te iei după ea sau o ignori. Eu încă mai am dilema asta...mai că aș ignora-o, da' nu știu dacă reușesc. Și, dacă mă nemulțumește ceva la ea, apoi unde și pe cine pot să reclam? Dacă aș ști sigur că-i venită de undeva, energii, entități, chestii...m-aș pune să mă cert cu aerul din jur, poate-s și alea acolo și aud. Și data viitoare, când mai au de gând să mă "reveleze", or să se gândească de două ori înainte să-mi arunce-n cap cu adevăruri nedorite și necerute... Da' ce mă fac dacă nu-i venită "din afară" ci e creată de neuronii mei geniali sau, mai rău, e venită din străfundurile subconștientului? Uof...dileme peste dileme... Păi, în cazul ăsta aș putea să mă uit în oglindă și să mă cert, eu cu mine, până o să-mi piară cheful de alte noi revelații extrase din adâncurile abisale ale minții mele briliante... Și mintea asta, na că acu' mă iau și de ea, ar trebui să mai ia concediu uneori, să nu mai gândească atât! Să aibă și ea grijă de biata inimioară care se alege cu junghiuri, de căpuț care se procopsește cu migrene, stomacul cu roiuri de fluturași din aia nașpa, și chestia aia abstractă numită suflet-cu goluri, umbre și zâmbete triste... Dacă aș ști cum se face, pe bune că aș pune, din când în când, gândirea asta pe pauză. Fericiți trebuie să mai fie aia de nu gândesc... Nu tu griji, nu tu revelații, nu tu dileme... Ei, găina și păpădia din colț tot aia. Și uite așa ajungi să-i invidiezi pe tonți... Să-i invidiezi, nu să vrei să fii ca ei, e o diferență și nu numai de nuanță...

Mda, aș putea s-o țin așa până mâine, da' e tarziu și stau într-o poziție de mă doare spatele din toate direcțiile... Așa că, o să mă opresc acum și aici. Da' promit că o să mai bat câmpii și altă dată. La fel de ciudat și fără de noimă... Să zicem...

Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima! E. Cioran (Amurgul gândurilor)

De ascultat... (10)

Metallica. Fade to Black. Great song...:)



Pentru stări gri...
Enjoy!

Leapșă semi-serioasă :D

   Azi am hoinărit prin bloguri, întocmai ca albinuța care zboară din floare în floare... Și la fel ca ea, care culege polen și-l duce-n stup, eu am cules o leapșă și am adus-o acasă. De la Mihaela. Și, da, am cerut frumușel voie s-o iau, n-am furat-o așa, pe șestache. Moaaamăăă, prima mea leapșă. Go!

SUNT EU, adică un Berbec căpos da' simpatic.;)

AȘ VREA să am mai multă grijă de mine.

PĂSTREZ o mulțime de prostii, importante pentru mine. Și poate prea multe amintiri.:)

MI-AȘ FI DORIT să pot deveni invizibilă.

NU ÎMI PLACE când sunt luată de fraieră. ( A, nu-mi plac umbrelele, manelele, culoarea roz și muuulte alte chestii. )

MĂ TEM hopa, stai așa, la asta nu se răspunde, că văd dușmanii. Glumesc... Nush, de gândaci?

ÎMI PARE RĂU când acțiunile mele sunt interpretate altfel decât le-am gândit eu.

ÎMI PLACE să ies la un cocktail de vorbă+orice în compania celor câteva -puține- persoane cu care chiar mă simt bine.

NU SUNT membră a nici unei turme. Asta deși sunt Berbeacă...( sau tocmai de aia! )

DANSEZ he, he, când beau ceva mai multicel decât ar fi trebuit și, fie vorba-ntre noi, ăla numa' dans nu se cheamă.

CÂNT dacă vreau să iasă toți din încăpere. Nu, nu cânt, că iese mai rău ca o serenadă de mâță îndrăgostită.

NICIODATĂ n-o să trădez un prieten!

RAR vorbesc despre mine, despre ce simt, despre ce fac. Și mai rar îmi exprim sentimentele față de ceilalți.

PLÂNG foarte rar.:)

SUNT CONFUZĂ pai, nu eram, până s-a gândit cineva să mă bage-n ceață, pe o anume temă... Și tot acolo mi-s și acu'.

AM NEVOIE de un HDD extern portabil, maaaare. Vreo donație, ceva?

AR FI TREBUIT să nu te fi cunoscut niciodată.

AȘ PUTEA să te caut, dar deja nu mai contează.:)

Gânduri zâmbărețe de insomniac...

   Dacă aș ști că-ți folosește la ceva, ți-aș da toată colecția mea de zâmbete... Toată, toată. Dar probabil că nu ți s-ar potrivi perfect nici unul și n-ai ști ce să faci cu ele. Așa că, mai bine încerc să să te fac să zâmbești cât de des pot, ca să-ți strângi propria ta colecție. Și o să fie fain dacă, uneori, când o să rămân în pană, o să-mi dai câte unul înapoi, măcar cu împrumut dacă nu de tot. Pentru că-s cele mai nostime zâmbete ever.

    Cu drag,
                   Eu.
   
   P.S. >:D<

About Me. About love. And about hate... P.3

  Nu-mi plac persoanele neserioase. Deloc! Nu le sufăr, nu le-nghit, neuronii încep să-mi tremure haotic, piticii încep să-și ascută cuțitele, de-astea... Adică, dacă încă nu e clar, neserioșii mă calcă pe sistem! Răăău!!! Nu știu, frate, oi fi eu defectă. Da' nu mi se pare deloc ok azi să zici una și mâine să faci alta, sau să mă lași să te aștept ori de câte ori ne vedem, sau să stabilim ceva și, cu 5 minute înainte, să-mi zici că nu mai poți să onorezi promisiunea. Și, nu, mi-e somn, n-am chef, nu a sunat ceasul, mi-am pensat părul din nas, mi-am pierdut pisica, n-am găsit cheile...nu-s scuze pe care să le înghit! Ar trebui ceva mai interesant, sau măcar amuzant, ca să trec peste. Și nici atunci n-ar trebui să fii prea sigur de reușită. Că, dacă deja încep să am impresia că mă iei de fraier, e rău. Imaginea începe să mi se coloreze în roșu, fumul nu mai iese doar pe nas ci și pe urechi, încep să am viziuni horror cu tine, neuronii mi se blochează pe cea mai nașpa dintre ele și s-ar putea să nu mai fii safe în compania mea... Da, sunt și mici excepții. Dacă știi că țin mult la tine, poți fi cât de schimbător și nepunctual vrei tu, că nu mă supăr. Da' dacă nu ești sigur de asta, mai bine ai grijă. Că odată s-ar putea să explodez și să te fac bucățele, să-ți sară ADN-ul pe tavan și să-l umple de steluțe... Poate chiar o să ai parte de șocul vieții tale... Huh, gata, m-am calmat...

  Nu-mi plac mincinoșii. Aici e chiar mai rău decât cu cei neserioși. Și partea proastă e că nu, nu mă poți duce de nas. Te simt, te citesc, te interpretez și, chiar dacă uneori mă fac că plouă, știu când mă minți. Ok, există o singură persoană care mă minte de mă rupe, cu zâmbetul pe buze și de multe ori nu mă prind, deși o cunosc foarte bine. Da' nu rezistă și, mai devreme sau mai târziu, mărturisește, că i se pare prea nostim cum m-a păcălit și tre' să aibă cu cin' să râdă... Asta e excepția. A, și mai am o prietenă care minte dând atâtea amănunte că și dacă ești geniu nu te prinzi. În rest, te miros de la distanță și, dacă mai deschizi și gura, sigur te dai de gol. Orice persoană beneficiază la început de prezumția de nevinovăție, da' dacă îi dai cu piciorul și te prind cu minciuna de prea multe ori, s-a terminat distracția. Uneori nu-ți zic nimic ca să văd până unde ai de gând să mergi, sau poate pur și simplu mi-e lene să te atac pentru că nu meriți efortul, sau îmi dau seama că am atins un subiect despre care nu vrei să vorbești și schimb vorba. În rest, da, ADN-ul tău steluțe luminoase lipite artistic pe tavan. Tot pe tema asta, nu-mi place când nu sunt crezută. Pentru că mă știu cum sunt, ce fac, ce gândesc și ce spun. Pentru că nu vreau favoruri și nu aștept nimic de la nimeni, deci n-am de ce să perii sau să fac chestii ascunse. Pentru că mă respect prea mult și te respect prea mult ca să mint. Pentru că, simplu, n-aș mai simți că sunt eu dacă aș minți. Da, sunt impulsivă (asta e, berbec scrie pe mine) deci mai fac prostii uneori, da' nu mint. Ba chiar am o problemă cu asta: dacă am ceva de spus, spun. Nu-ți place ce tocmai ai auzit? Ghinion, sunt berbec, remember, nu te aștepta să te scarpin pe spinare și să te complimentez dacă nu meriți, că n-o să se întâmple.

  Îmi plac persoanele pe care știu că mă pot baza. Îmi plac oamenii verticali, care nu zboară după cum bate vântul. Îmi plac oamenii corecți, deștepți, cu simțul umorului. De aia îmi iubesc prietenii, ăia puțini da' prieteni. Mult! Pentru că toți sunt așa. Deosebiți, speciali. Sunt o persoană norocoasă din punctul ăsta de vedere. Dar mai multe despre asta, altă dată. Doar un lucru vreau să mai spun. De curând am supărat pe unul dintre ei. L-am dezamăgit fără să vreau. Clar n-am avut nici un scop ascuns, nici o miză secretă... A fost o tâmpenie și-atât. Pentru 2 zile, am fost sigură că te-am pierdut și, recunosc deschis, nu m-am simțit niciodată atât de rău. Gândul că te-am dezamăgit a fost cea mai nașpa senzație ever... Și toate scuzele pe care mi le-am cerut nu m-au făcut să mă simt mai bine. Dacă o să citești asta, vreau să-ți mulțumesc că mi-ai dat o nouă șansă. Sper ca, în timp, să reușești să mă crezi din nou și să te convingi că sunt aceeași dintotdeauna, aceeași pe care o cunoști foarte bine, aceeași de dinainte de tâmpenia respectivă, care este... Știu că probabil n-ar fi trebuit să mai deschid subiectul, da' am simțit nevoia s-o mai spun o dată...