Echilibrul din lumea mea

Am avut o copilărie normală, ca a altora: crescută de doi părinți și doi bunici obișnuiți, la bloc, înconjurată de teme, cărți, colegi și copii cu care mă jucam ori de câte ori aveam ocazia. N-am vrut să fiu nici pompier, nici polițist, nici măcar profesor, ca ai mei... Până printr-a patra, nu-mi amintesc să-mi fi dorit să fiu ceva... Dar atunci, verișoara mea preferată a dat la medicină. Toți o lăudau iar ea îmi povestea chestii de prin cursuri și-mi zicea cum o să vindece ea oamenii de toate cele. O ascultam cu gura căscată a unui plod de 10 ani. Și atunci am decis: o să mă fac doctor! Asta până anul următor, când am plâns-o la cap o săptămână să mă ducă-n sala de disecții. N-am leșinat, n-am zis nimic, dar din momentul ăla n-am mai vrut să aud de medicină!

A trecut timpul și am ajuns la liceu: matematică-fizică. Nici unul dintre cele două obiecte nu mă atrăgea prea mult, așa că, într-a zecea, când s-a înființat clasă de pictură la liceul de artă, am urlat un trimestru întreg că vreau acolo. Dar cum pentru asta trebuia să pierd un an, ai mei n-au fost de acord. Plus întrebarea: "vrei să te faci profesor?" Nu voiam, deși ambii părinți și bunicii erau...Voiam să fiu pictor! Un nu ferm mi-a tăiat visul și așa am mâncat eu în continuare, încă trei ani, matematică și fizică pe pâine...

Apoi am vrut să fiu translator și ghid turistic. Dar cruntul rău de mișcare pe care-l am mi-a pus piedică și așa am căzut eu cu grație din norii unde mă aflam și am picat în facultatea de drept. Toate bune și frumoase, îmi plăcea, era interesant, notele erau și ele bune... Părea că nu-mi lipsește nimic, asta până prin anul doi, când m-a pălit brusc și puternic talentul: m-am apucat să pictez! Și era fain, că îmi vindeam operele și-mi plăteam taxele, aveam bani de cărți și de câte o ieșire cu colegii. Când am terminat facultatea, mi-am dat seama că, oricât de mult îmi plăcea și oricât de interesant mi se părea, adevărata mea vocație nu era dreptul. Era arta.

Premiile au început să apară, iar cuvintele frumoase ale specialiștilor mi-au dat curaj. Și am avut noroc că părinții, de data asta, m-au sprijinit și m-au încurajat. Și așa, încet, încet, am pornit-o pe drumul meu, drum care, dacă stau acum și mă gândesc bine, posibil să mă fi ales el pe mine, nu eu pe el... Nu-i simplu, în ziua de azi, din artă abia reușești să supraviețuiești, dar satisfacția că fac ceea ce-mi place și o fac bine, bate banii, ca să zic așa. Și, dacă vorbim de recunoaștere profesională, invitațiile la expoziții/târguri naționale și internaționale mă motivează mai tare ca orice altceva și-mi confirmă că am ales cum trebuie.

Odată ce ți-e clar ceea ce vrei, ce te face fericit, totul devine simplu. În cazul meu, am pornit în viață cu ideea să termin facultatea, să-mi găsesc un serviciu, să mă perfecționez și să avansez. Dar, când planul meu părea mai mult ca perfect, m-a trăsnit talentul și mi-am descoperit vocația: să pictez, să creez, să-i bucur pe ceilalți cu ceea ce fac, să muncesc pentru mine, să fiu din ce în ce mai bună în ceea ce fac, iar toate astea să fie în echilibru cu restul vieții mele... E destul de complicat să faci asta, așa că, dacă nu te descurci, poți să îmbini plăcutul cu utilul: vocația cu un loc de muncă stabil. Din proprie experiență, pot zice că asta nu merge pe termen lung. Nu ai cum să faci bine ambele lucruri în același timp și, la un moment dat trebuie să alegi. Ești mulțumit cu serviciul, vocația nu-i foarte puternică sau nu e ceva din care poți face bani? Logic ar fi să păstrezi serviciul. Dacă chiar vrei să-ți urmezi vocația, trebuie să începi să elimini, unul câte unul, toți ceilalți factori care-ți stau în cale. Eu n-aș fi reușit să fiu și jurist și artist. Ambele cer mult timp, nu aș avea cum să mă împart și să le fac bine pe amândouă. Astfel, ca să nu devin un chauffeur du dimanche, am ales... M-am hotărât să nu-mi pun calitățile sau timpul la dispoziția altcuiva, am decis să fiu propriul meu șef. Și pe bune că-s cel mai fain șef din câte există! Și acum merg înainte cu ceva ce nu mai știu exact ce e: vocație sau carieră. Poate amândouă...

Avantajul major al faptului că lucrez pentru mine e că fac ce-mi place și că-mi planific munca și timpul așa cum vreau eu. Sau, uneori, cum se nimerește... Dacă mă izbește creația sub forma unei avalanșe bruște de idei mărețe, intru în lumea mea și stau lipită de scaun până termin proiectele respective, sau până vine mama să țipe la mine să merg la culcare că-i dimineață... Cu toate că nu muncesc pentru bani ci mai mult să-mi pun ideile-n practică, să creez mereu câte ceva, să surprind și să mă surprind cu ceva nou, nu pot să nu recunosc că și banii sunt importanți. Facturi, impozite, materiale, cățel, motan, ieșiri cu prietenii, toate astea sunt plătite din visteria proprie! Care se umple și se golește în salturi... Neavând un contract stabil, nu primesc o sumă fixa în fiecare lună, venitul variază și de obicei mă sperie: ori e prea mare, ori e prea mic... Dar, una peste alta, mă descurc. E un risc pe care mi l-am asumat atunci când am ales vocația. Și, cel mai important, sunt fericită așa!

Mai aud discuții prin familion, despre diverse rude: care e director la nușce bancă, altul vrea să ajungă manager de nu știu ce fel, o verișoară abia apucă să-și vadă copilul 2 ore seara înainte să pice lată de oboseală și stau eu de cuget uneori: oare chiar vor toți neapărat o carieră, sau fac asta doar pentru că-s împinși de familie și de orgolii? Clar n-o să aflu răspunsul și, chiar dacă suntem rude, nu semăn cu ei. Mie nu mi se pare tocmai bine să pui cariera în fața celor dragi. Ar trebui să fii mereu atent să păstrezi un echilibru în viață, să nu depășești unele limite, oricât de mult ai vrea să evoluezi profesional. Dar ce știu eu, pe fiecare îl face fericit altceva... Dacă aș trăi o zi în pielea altuia, aș ști să-mi dau cu părerea despre el, așa nu pot vorbi decât din punctul meu de vedere. Astfel, ce știu sigur e că eu nu aș fi deloc fericită să sacrific totul pentru carieră. Asta e, asta sunt... Muncesc și eu mult, uneori până cad ca bolovanul, iar a doua zi o iau de la capăt, dar dacă cineva drag are nevoie de mine, dacă mă sună un prieten să ieșim, îmi pot permite să las totul baltă pentru câteva ore și mă duc. Îmi planific ziua și-mi organizez mediul în care lucrez astfel încât să mă pot bucura de viață și de cei pe care-i iubesc. Asta e lumea mea: cei dragi și apoi ceea ce fac cu plăcere și pasiune. Mica mea lume pe care văd că reușesc s-o țin într-un echilibru perfect. Perfect pentru mine...

Până azi nu am știut că asta poartă un nume... Managementul timpului. Firma de training TMI a fost prima care a adus pe piață acest concept, fix în anul în care m-am născut eu. Hmmm... Tre' să fie un semn... Am mai învățat ceva azi, iar de acum înainte știu cum pot să mă prezint: Ina, artist, manager al timpului meu și șef suprem al lumii mele! Dar, lăsând gluma la o parte, ce pot să zic acum e că, știu că mai am multe de învățat, că sunt într-o evoluție continuă, dar, până la o nouă revizuire a "Constituției" personale, am ajuns într-un moment în care ce aș vrea să am și ce am sunt aproape unul și același lucru...

Postare pentru SuperBlog, etapa 12.

Un cadou și o poveste...

Mai toți artiștii au în ei o doză de nebunie, sunt puțin ciudați și cam zăpăciți. Nici eu nu fac excepție... Dar, oricât de tare aș fi cu capul în nori, nu am uitat că peste două zile se împlinesc doi ani de când te-am cunoscut. Într-o cafenea. Acolo te-am văzut pentru prima dată, erai cu niște prieteni. Brusc, lumea din jur a dispărut. Erai doar tu, străluceai peste toți, iar eu nu mai auzeam altceva decât râsul tău colorat. Nu cred că m-ai observat atunci și nici în celelalte locuri în care ne-am mai întâlnit întâmplător... Nu sunt foarte sociabil, nu mulți reușesc să mă cunoască așa cum sunt și, colac peste pupăză mai sunt și puțin timid. Dar mi-am făcut curaj să te salut și să-ți zâmbesc la una dintre expozițiile la care participam amândoi. Am reușit să port chiar o scurtă conversație fără să mă înroșesc prea tare și fără să mă bâlbâi. Nu te-am întrebat niciodată, dar cred că păream puțin retardat... Hehe, acum pare amuzant, dar să știi că mi-a trebuit mult curaj să "mă bag în seamă" atunci..

Te-am invitat la o cafea, am râs și am vorbit câteva ore. Eu, ăla care tace ca melcu'... Tu ești de vină pentru asta, ai știut din primul moment cum să-mi dresezi cuvintele, stăteau bine ascunse după neuron, dar te-ai priceput să le faci să iasă de acolo, ușor și natural... Azi, știu că mă-nțelegi și mă iubești așa cum sunt: vesel, un copil mare cu chef de joacă, amuzant, sau trist, tăcut, retras în lumea mea. Pentru asta, vreau să-ți găsesc cadoul perfect, ceva care să te facă să înțelegi că pentru mine ești foarte importantă, ceva de care să-ți amintești toată viața.

Când trebuie să cumpăr un cadou, cam intru în panică. Te cunosc bine, știu ce ți-ar plăcea, nu asta e problema, ci că nu prea am răbdare să cutreier magazinele și nu prea rezist atacului nenumăratelor vânzătoare prea insistente care, când mă văd pierdut în magazinul lor, se oferă să mă ajute și-mi dau tot felul de idei de cadouri. Toate caraghioase și bune pentru oricine altcineva, numai pentru tine nu. Din fericire, de curând am descoperit locul ideal de unde aș putea să-ți iau cea mai frumoasă amintire: Borealy. Cu un simplu click, intru în magazin și navighez printre nenumăratele produse de calitate și deosebite pe care le au, și asta așezat comod în fotoliul meu de piele! Partea complicată e că au atâtea lucruri frumoase, că sigur n-o să știu la ce să mă opresc... Planul e să fie ceva original, dar care să aibă o semnificație pentru noi, să te surprindă și să te facă să te simți deosebită!

Prima dată când m-ai invitat la tine, mi-ai făcut un ceai. Nu știu din ce era, dar ceva mai bun nu mai băusem până atunci: aromat, dar fin, cu un gust delicat, catifelat. Ți-am spus-o și te-ai fâstâcit ușor... De atunci, am devenit dependent de ceaiurile și serile petrecute cu tine. De aceea m-am gândit să-ți iau un set: Povestea ceaiului în doi. Povestea noastră. Poveste fără sfârșit... Astfel, de fiecare dată când o să bem ceai, din cele două căni pictate cu minunate desene chinezești, o să mai scriem un capitol din ea, un capitol real sau unul visat pe harta Chinei antice, pe care ne putem plimba gândurile și imaginația... Și, dacă tot vorbesc de capitole, setul are și o carte. Până ne tipărim noi povestea, îmi poți citi, cu glasul tău cald, fragmente din Povestea ceaiului a Annei Eva Budura. Toate astea-s ambalate într-o cutie deosebită, transparentă ca sentimentele mele, cu margini roșii ca dragostea ta și mai sunt însoțite de două cutii cu ceai: negru, cu gust puternic și simplu, ca mine și verde, fin și parfumat, ca tine...

așa-i că seamănă cu Măslină? :D

Tot plimbându-mă printre parfumuri, ceasuri, băuturi, dulciuri și câte și mai câte, ghici ce am descoperit? Pe Măslină! Adică nu chiar pe ea în blană și oase, ci un colier cu o pisică, ce mi-a adus aminte de ea. Și m-am gândit așa: acum câteva luni, ți-am adus-o cadou pe Măslină și ai sărit în sus de fericire până a venit vecinul de jos să întrebe dacă dărâmăm ceva; sigur ți-ar plăcea să ai o mini-pisică pe care s-o porți la gât și să-ți amintească de ea când nu ești acasă. "Aristocat Marie, pisica aristocrată din inima Parisului" făcută manual, cu fundiță și minunate cristale swarovski, care împrăștie curcubeie peste tot. Tu poți s-o redenumești Aristocat Măsli, pisica din inima ta! Pentru că, da, știu, nu sunt doar eu acolo, suntem amândoi și împărțim locul frățește...

Pentru că nu vreau să-ți dau medalionul într-un ambalaj obișnuit, am ales și o cutie de bijuterii. E din lemn și are pictat foarte frumos pe ea un trandafir delicat, floarea ta preferată! Alături de miss Marie/Măsli, vei putea să-ți așezi în ea toți cerceii cu pisici pe care ți i-am pictat până acum, special pentru tine. Sigur o să le placă în așa cutie și n-or să se certe între ele...

Acum, cadoul perfect pentru tine fiind ales, mai rămâne o singură problemă: nu mă pricep deloc la împachetat! Ambalajele mele, cu sau fără funde, arată jalnic, arată de parcă le-a prins furtuna pe drum și le-a plimbat uraganul prin jurul lumii... Dar, de data asta, n-am de ce să-mi fac griji. De ce? Simplu. Pe lângă faptul că transportul e gratuit și pachetul îmi va ajunge la timp, în fix 24 de ore, Borealy mai face ceva pentru clienții săi: îți trimite cadoul ambalat, personalizat și, dacă vrei și cu felicitare cu mesajul dorit de tine. Fain, nu? Păi cam e, mai ales pentru cei care, când vine vorba de ambalat, au două mâini stângi și alea înțepenite...

Deja am făcut rezervare la cafeneaua unde te-am văzut prima dată. Poimâine, pentru câteva ore, va fi doar a noastră.O să te invit în oraș cu un pretext oarecare și o să te duc acolo. Acolo unde vor cânta doar melodiile noastre și unde te va aștepta cadoul pe care, sper, nu-l vei uita niciodată!







Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 11.

Concert de liniștit cățeii...

Trebuie să recunosc că, în viziunea unor doamne din altă generație, nu-s tocmai o persoană normală. Nu-s măritată și nici nu am asta în program pe viitor, nu am un copil care să-mi transforme nopțile în zi sau să mă facă să mă simt arestată la domiciliu, n-am reușit să-mi fac o casă numai a mea și nici copaci nu-mi amintesc să fi plantat. Deși în ochii lor sunt un rateu complet, eu mi-s foarte fericită așa: am unde să stau și stau bine, grădina din fața blocului e plină de flori și copaci care au crescut singuri, n-am o "jumătate" căreia să fiu nevoită să-i dau mereu explicații și, iaca na, am și ceva ce eu consider copii: cel mai cuminte și mai dulce cățel din lume și cel mai tâmp, mai bun și mai frumos motan tot din lume! Chiar dacă-s negri, îmblăniți, cu patru picioare și nu pot zice mama, ei sunt copiii mei dragi!

Dar a venit toamna, hămăilă al meu a stat prea mult afară și a răcit puțin. Să fiu sigură că nu pățește nimic, am fost la doctorul lui de familie și i-am luat pastiluțe. Toate bune și frumoase până ieri. Aveam o treabă urgentă, vernisajul primei mele expoziții, chestie importantă, nu aveam cum să nu mă duc. Deci voi lipsi de acasă jumate de zi. Tratamentul copilului a devenit problemă de stat și am început să caut pe cineva care să stea la mine acasă, cât timp lipsesc. Ăla are treabă, celălalt e la muncă, mama nu-i în oraș, mătușa face mâncare...ultima salvare era una dintre prietenele mele care muncea după masă. N-o mai lungesc, n-are rost să povestesc cum m-am înțeles cu ea proaspăt sculată din somn, ideea e că mi-a promis că vine să aibă grijă de cățel, să mă înlocuiască până îmi termin treaba.

Plec eu liniștită, pentru că știu că adoră animăluțele dar, după vreo oră, n-am mai rezistat, trebuia neapărat să-mi văd copiii, să știu că-s bine. Nu sun, că voiam să-i văd! Așa că, iau iPhone-ul și deschid aplicația EdiView ca să văd imagini live de acasă. Sper c-ați aflat deja de camerele de supraveghere PnV de la Edimax. Eu am montată acasă o IC-7100, frate, o comoară! Când am auzit pentru prima oară de ele, m-am cam speriat, pentru că nu-s chiar în cea mai bună relație cu tehnica... Dar, nu, e tare simplu, tehnologia Edimax Plug-n-View e fantastică. Doar câțiva pași simpli și gata, camera e conectată și o poți accesa de pe ce vrei sau ai: tabletă, telefon, laptop... Dar să revenim la ziua de ieri.

De obicei controlez camera prin browser, că urmăresc imaginile pe laptop, dar de data asta îi stabilisem un anumit traseu de monitorizare, adică locurile pe unde știu că mișună piticii mei de acasă: pățuțuri, castronelul de mâncare, apa, coșul cu jucării... Deci, se deschide aplicația de pe telefon și... Doamne, am înțepenit! Prietena mea era în mijlocul camerei, cu minitermosul meu de inox în mâna dreaptă, țopăia pe loc, agita mâna liberă pe unde apuca și mai făcea și genuflexiuni din când în când. Iar ăia mici stăteau cuminți, în fața ei, uitându-se cu cele mai nevinovate și curioase priviri pe care le-am văzut eu vreodată.! Mă, ce naiba a pățit? I-a pus la lecții și le predă metode canino/felino/umane de autoapărare, le explică de ce au dispărut dinozaurii, sau poate vrea să le testeze capacitatea de concentrare în condiții de stres avansat? Da' stai așa olecuțică, camera aia de pe tavan are și sonor! Deschid repede laptopul, că aveam nevoie de browser, și... Oare cine m-a puuuuuuuus?!?!???

Nu era vorba de nici una dintre variantele de mai sus. Le CÂNTA! "Ton chien est ton meilleur ami/ C'est le plus fidèle aussi/ Quand tu es triste et tout seul dans ton coin/ Il pose sa tête dans ta main." (cățelul tău îți e cel mai bun prieten/ e și cel mai credincios/ când ești trist și singur în colțișorul tău/ Își pune capul pe mâna ta.) Adică... Ăla nu era cântat... Era... Cum să vă descriu eu ca să înțelegeți. Mmmm... Îl știți pe Pavarotti, nu? Ei bine, imaginați-vă un Pavarotti cu trei cârlige prinse de nas, cu coardele vocale strânse cu ușa, gâtuit de o hoardă de extratereștri nervoși și cu gura plină de gumă de mestecat. Gata? Vă imaginați cum sună? Ei bine, el, în condițiile enumerate mai sus, ar suna mult mai melodios în comparație cu... Aaaaaa!!! Prietena mea înțepenește brusc și toți ochii se îndreaptă în sus, că acolo e montat difuzorul. Și asta pentru că am zis aaaaa-ul ăla cu voce tare și s-a auzit la ei în cameră!

Se uită ea în dreapta, se uită în stânga... "Copii, ați auzit și voi un AAAAAA?" "Copiii" se uitau la ea clipind des, fără să se miște. "Mi s-a părut, o fi vocea conștiinței mele care învață alfabetul, să continuăm, văd că vă place cântecelul!" Moment în care am rugat-o, cu cea mai disperată voce pe care o am, să nu mai cânte! Se uită iar în sus și exclamă: "Doamne, tu ești?" "Nu, sunt eu, Ina, îți vorbesc din difuzorul din spatele tău, și nu, nu sunt înăuntrul lui, sunt încă la expoziție! Dacă iubești animăluțele alea, și știu sigur că da, nu le mai "cânta", or să rămână marcate pe viață." M-a întrebat repede dacă mi se pare mie că-s stresate. Măi, cam avea dreptate aici, nu arătau deranjate în vreun fel de sunetele scoase ce creatura pe care probabil o înghițise, care i se înțepenise în gât și care acum cânta cu vocea prietenei mele... Erau chiar calme și se uitau la ea foarte atent, parcă mai voiau. Mă, le-a plăcut...

Îi dau dreptate, îi zic că-mi pare rău că am intervenit în munca ei de babysitter, îi explic că doar grija și dorul de copii m-a împins să vreau să-i văd, am asigurat-o că am încredere deplină în ea și-n metodele ei de ținut blănoșii în frâu și i-am promis solemn că n-o să mai arăt nimănui înregistrarea. "Adică, stai așa, ce înregistrare?" "Păi, cea de acum, de mai devreme, camera aia din tavan înregistrează tot, deja mi-a trimis și imagini cu tine, la mine pe mail!" Nu mai povestesc despre cum s-a agitat când a auzit asta, mai zic doar că am primit permisiunea să folosesc "filmulețul", ori de câte ori mititeii mei sunt zbenguiți și vreau să-i potolesc. Eu probabil voi avea dopuri în urechi, dar ei vor beneficia de aceeași ședință de relaxare de ieri, iar și iar, până prietena mea va veni din nou să stea cu ei și voi avea o înregistrare nouă, cu alte cântecele minunate!

Postare pentru SuperBlog, 2012, etapa 10.

Aventuri? A, da! Cu Aventuria!

În curând va veni vacanța de toamnă. N-ați auzit de ea? Mi se pare și normal, tocmai a fost inventată. De mine și prietenele mele... Să vă zic cum? Simplu. Se zărește un concediu comun, la orizont! Ce-i ăla concediu comun? I se mai spune și concediu suprapus și, în termeni tehnici, înseamnă: perioadă relativ scurtă de timp dar mai mare de 3 zile, în care suntem toate libere, odată, împreună și-n același timp! E un fenomen temporal destul de rar, așa că, ori de câte ori are loc, se exploatează la maxim! Iar de data asta, pentru mărirea efectului artistic, concediul ce va să vină, a fost denumit, vesel, copilăresc și totodată poetic: vacanța de toamnă!

Ce să facem, cum să ne distrăm și unde să mergem, e setul de întrebări pe care l-a primit fiecare dintre noi și a trebuit să răspundem la el cât mai serios și creativ posibil! Ieri a fost "ședința" de grup, unde am discutat, argumentat, despicat firu'-n patru și stabilit locația. Peste Dunăre? Am fost în primăvară, escapada numindu-se "picnic cu oi", pentru că acolo eram doar noi, o turmă creață de behăitoare și un grătar sfârâind focos cotletele și cârnăciorii de pe el. Mare? Sigur nu, ce să căutăm acolo toamna? Nu tu plajă, nu tu bălăceală, nu tu camping deschis... Munte? Nici asta, abia ne-am întors de acolo: excursie serioasă în mijlocul munților, un succes desăvârșit! Păi și-atunci ce mai rămâne? Cum ce? Rămâne, tadaaaaam: delta! Cinci zile întregi de stat în aer liber, printre sălcii aurii și nu numai, răsfăț culinar, adică pește dimineață, la prânz și seara, ședințe foto cu păsări, pescuit, plimbat cu barca șiiii, pedalat pe bicicletele noastre bengoase, oriunde ne vor duce roțile sau drumurile din zonă!

Schema de bază fiind făcută, trebuie pus la punct totul, până la cel mai mic detaliu. Nu de alta, da' n-am vrea să se agite vreuna dintre noi că bicicleta nu i se pliază și nu încape în portbagaj, că-i dat prea tare aerul condiționat în mașină și-i îngheață spatele, sau că o să i se strice pe drum exemplarele piscicole pe care și le va aduce acasă, pentru a fi puse teancuri în propriul congelator... Dar s-o luăm pe rând! N-o să dureze prea mult, pentru că tot ce ne trebuie se găsește într-un singur loc: Aventuria. ro.

Biciclete. Avem! Cu suporți cu tot! De anul trecut, arată ca scoase din fabrică, deși le-am foit fără milă peste tot pe unde ne-am dus. Geantă frigorifică pentru dependenta noastră de pește - avem și asta, o luăm pe cea din excursia de la munte. Acolo a fost plină cu bucăți delicioase de purcel, bere și legume proaspete și crocante, acum va fi sobră și rece pentru știuci, carași sau ce se prinde prin deltă în perioada asta a anului.

Una dintre prietene e puțin mai friguroasă și, ca să n-o prindă pe drum vreun guturai rebel, din cauza aerului condiționat, i-am comandat scurt o husă încălzită pentru scaun. Neagră, moale, două trepte de încălzire, numai bună să te cuibărești în ea și să te bucuri de drum! Frigul fiind rezolvat rapid și definitiv, cel din mașină, adică, mai rămâne o problemă. Tot ea, când a auzit alăturarea de cuvinte "plimbare cu barca pe canale", s-a îngălbenit exact ca o frunză toamna de m-am repezit s-o țin, nu care cumva să pice... Da, are oarecum motiv pentru asta: nu știe să înoate. Și-mi imaginez că o barcă mică, ușoară, clătinându-se pe apa cu înălțime mult mai mare ca a ta, nu e o viziune tocmai fericită... Dar și asta s-a rezolvat! I-am luat de pe site dopuri de urechi, în caz de ceva, să nu-i intre apă și să-i mureze creierașul, precum și o minunată cască de silicon cu albinuță, ca să nu-și distrugă freza bigudată la un eventual contact direct și complet cu Dunărea... Da, da, glumesc! Pe astea i le-am luat pentru orele de înot și pentru piscina de acolo, pentru că pensiunea la care mergem are așa ceva! În barcă va purta o vestă specială, cu care nu se va duce la fund nici dacă va enerva pe cineva în așa hal că o va lega de o balenă și-i va da drumul în larg!

Și, pentru că dacă va citi toate astea, sprânceana dreaptă îi va sălta brusc spre cer și va rămâne așa ceva timp, vreau să-i readuc pacea, liniștea și simetria feței cu un anunț: pentru că știu cât de mult ții la amintirile tale, am luat o cameră digitală din gama Action camera. O bijuterie care e foarte simplu de folosit, cu acumulatori, filmează AVI, are nici 100 de grame (deci nu va trebui să mergi la sală ca s-o poți duce într-o singură mână), are și stabilizator de imagine (ca să filmezi și-n barcă!) și în plus, ghici ce? Are "costum de camuflaj", știu că adori să te ascunzi prin tufe ca să urmărești păsările sau animalele! Asta e la pièce de résistance și e doar pentru tine! Să te filmezi în timp ce faci ture cu bicicleta printre sălcii, natura, sau pe noi...

Avem tot ce ne trebuie pentru excursie. Adică aproape...Dacă tot am dat iama prin zona din site numită "siguranță și confort" , ne mai trebuie, zic eu, și-un filtru de cafea cu cană ceramică, pentru mașină. Să ne răsfățăm tot drumul cu cafea caldă, proaspăt făcută, bună și aromată! Și cu asta, gata, lista e completă. Suntem bune de drum! Mai trebuie doar să avem răbdare, nu foarte mult timp, ca să vină zilele libere. Și-atunci să te ții și să vezi distracție pe capul nostru! Iar la întoarcere vom mai avea un DVD cu poze și filmulețe. "Vacanța de toamnă. Noi și Aventuria".

Postare pentru SuperBlog 2012.

Seducție pe pânză

Am văzut-o pentru prima dată la un vernisaj. Întârziasem puțin din cauza lui Pată, cățelul meu, care s-a gândit că cel mai bun loc de somn din casă e unicul meu costum, întins pe pat, atent pregătit pentru marea seară a vieții mele: prima expoziție personală. Nu l-am certat, e "copilul" meu, ba din contră, l-am privit cu drag, pentru că am urât costumul ăla din primul moment când mi l-a adus impresarul și mi-a zis, pe un ton ferm, că va trebui să-l port în seara aia. Toată seara! Acum era distrus... Așa că, mi-am tras pe mine o pereche de blugi și bluza mea preferată, un tricou cam prea purtat, cu 2 găurele minuscule pe umăr și o dungă mică de roșu pe mâneca stângă. M-am studiat în oglindă, am zâmbit fericit, l-am pupat pe Pată și am plecat în grabă spre galeria mare, situată central, deci destul de departe de apartamentul meu. Trafic infernal, claxoane nervoase afară, muzică la volum moderat în mașină, un sfert de oră și am fost acolo.

Prin geamurile mari am văzut, în timp ce parcam mașina, că era multă lume. Doamne, prea multă! Nu sunt o persoană foarte sociabilă, sunt un timid incurabil, aș sta toată ziua în atelier cu Pată, culorile și pânzele mele... Am avut chiar ideea măreață să nu apar la vernisaj... Am renunțat la ea când am văzut că Adrian, impresarul, se înroșise și mai avea doar un pas până la infarct. M-am oprit în fața ușii, am tras aer în piept cât parcă să-mi ajungă toată seara și am intrat. Zumzetul a încetat brusc. L-am văzut pe Adrian cum se schimbă la față, iar ceilalți au uitat că sunt acolo pentru tablouri și și-au înțepenit privirile în mine, blugii și tricoul meu cu mâneci lungi. M-am înroșit instantaneu la gândul că aș putea să mă întorc și s-o iau la goană pe ușa pe care tocmai îmi făcusem apariția...

Atunci i-am descoperit privirea. Îmi zâmbea. Complice, parcă... Atât de frumos, că am îndrăznit să intru. Au fost doar câteva clipe de liniște, dar mie mi s-au părut ore... Privirile s-au transformat, au răsărit zâmbete pe fețele tuturor, false, evident, iar cei câțiva ziariști prezenți au început să mă bombardeze cu flash-urile blițurilor. O fetișoară, înfiptă dar cam prostuță, m-a "atacat" fără milă, punându-mi întrebări, care mai de care mai stupide. Am răspuns politicos, până la: "e ocazie specială pentru dumneavoastră, cum de ați ales să veniți îmbrăcat așa?" Adică așa cum? E tricoul meu preferat! Moment în care aud din spate o voce plăcută, melodioasă, foarte feminină dar hotărâtă, adresându-se "agresoarei" mele de la ziar: "nu e obligatoriu să fii în pas cu moda; este obligatoriu să te simți bine în hainele tale". Era Irina Schrotter. M-a luat încet de mână și m-a salvat, întrebându-mă în șoaptă dacă dunga roșie de pe mânecă era creația designer-ului sau a mea. A mea, normal...

Era pentru prima dată când o vedeam live, o știam doar din presa scrisă sau de la televizor. Întotdeauna mi-a plăcut, iar acum aveam ocazia s-o cunosc. Și poate mai mult de atât... Am un secret, timiditatea îmi mai dispare atunci când mă dau cu parfumul meu preferat, Playboy VIP. Câțiva stropi și mă transform într-un bărbat carismatic, irezistibil și seducător... Iar acum am nevoie de el, am doar câteva ore la dispoziție să cuceresc femeia perfectă.

Nimeni în jur nu mai exista. Era mult mai frumoasă în realitate, decât pe ecran. Mi-am dat seama că încă mă mai ținea de mână. Am strâns-o ușor și am întrebat-o în glumă dacă nu vrea să-mi creeze o toaletă special pentru mine, acum sunt un pictor "consacrat" și o să am nevoie. A început să râdă și mi-a răspuns că doar dacă vreau să-i fac un tablou, un portret, așa cum o văd eu. Limuzina închiriată de Adrian aștepta în fața galeriei. "Hai să-l facem!" "Acum?" "Acum am inspirație!" I-am făcut vesel cu ochiul și am tras-o încet spre ușa laterală.

Când a intrat în atelierul meu, parcă totul s-a luminat. I-am făcut loc în dezordinea mea ordonată, printre tuburi de culori, pânze și tablouri mai mult sau mai puțin terminate. S-a așezat pe scaunul meu înalt, de bar. I-am trecut încet mâna prin păr, așezându-i o șuviță rebelă și am sărutat-o ușor. "Altfel nu-mi iese tabloul..." A râs. Cred că am devenit dependent de melodia râsului ei!

Pânza goală începe să prindă viață, formele ei perfecte se insinuează printre pete de culoare și linii negre. Mă uit la ea și-o măsor din priviri mai mult și mai des decât am nevoie. Are ceva care mă fascinează. Îi termin de pictat ochii. Albaștri/gri, ca un cer după furtună, furtuna pe care a stârnit-o în mine... Acum mă privește seducător din două părți: de pe scaunul înalt și de pe pânza care-i fură, încet, încet, imaginea. Și zâmbetul...

Dimineața, în zori, tabloul era gata. Credeam că, precum Cenușăreasa, Irina o să dispară, ca un vis frumos, ca o poveste inspirată de primul meu vernisaj. N-a fost așa. Totul era real. Totul ESTE real! Azi, la noua mea expoziție, eu sunt îmbrăcat în creația ei vestimentară, făcută special pentru mine, iar ea îmi îmbracă creația principală: tabloul făcut în acea noapte este piesa centrală, lăudată și admirată de toți. Și, da, parfumul meu preferat a rămas același...

Postare pentru SuperBlog, etapa 8.

Câte-n brânză și-n stele

Atenționare specială: Postarea următoare va abuza la maxim de cuvântul BRÂNZĂ. Pentru evitarea inundării calculatorului dumneavoastră, pe motiv de poftă excesivă, se recomandă citirea ei cu un sandviș în mână. Cu cașcaval DeSenviș de la Delaco, evident!

Voi începe cu o mărturisire. Trebuie să recunosc ceva. Știu că nu-i mare brânză s-o fac, dar e greu, foarte greu... Bine, gata, o zic: nu sunt fan lactate. Sunt mai rău! Sunt de-pen-den-tă, maniacă, brânzoholică! Îmi place în așa hal și nu pot să mă abțin să n-o devorez zilnic, că ar trebui să se înființeze, special pentru mine, ca să-mi salveze suflețelul păcătos și stomacul suprabrânzificat, Asociația Brânzoholicilor Anonimi. Și nici așa nu-s sigură c-ar reuși cineva să facă vreo brânză cu mine, să mă convingă să mă las de ea!

Credeți că nu pot singură să mă înfrânez, să mănânc cu măsură specialitățile alb/galbene făcute din cel mai dulce lapte, sau să mă opresc înainte să devin un fel de dulap/frigider plin cu brânzeturi? Iaca pot, da' nu vreau! Na! O să mă opresc fix când o face cucu brânză!... Și-apoi, de ce aș face-o? Dintotdeauna mi-a plăcut laptele și tot ce iese din el. TOT! Unii, de exemplu, când sunt stresați, mănâncă ciocolată. Conține nuștiuce, care eliberează în corp alt nuștiuce și se simt brusc, de-ndată și imediat bine. Eu? Cașcaval... Da, în asta plonjez. Nu știu dacă și el are efectul nuștiuce-ului, ce știu sigur e că-mi place! De vacă, oaie, simplu, afumat, rotiță, cub, felii, cu găuri, fără...nu contează, galben și gumos să fie. Și stresul, puuf, dispare! Uuuuu...așa-mi imaginez eu raiul! Adică sper să fie așa, dacă nu, mă întorc la poarta de intrare, dau de Sf. Petru și stric brânza cu el...

De când mă știu îs așa... Când eram mică, un moț de brânză, acolo..., ai mei m-au dus într-un an la munte, să-mi "fac poftă de mâncare" și să mă mai colorez puțin, că eram albă ca brânza. Eram o zgâtie care nu stătea o clipă locului... În afară de "văcărie", adică locul unde se adunau vacile seara, unde le mulgeau și unde stăteam eu, invariabil, zi de zi, cu cana mea în mână, așteptând cuminte să primesc lapte cu spumă. Eram cu privirea fixată pe vaci, și cu o bucată de "brânză explodată" în mână din care rodeam, fără s-o privesc, pentru că cei doar 2 ochi pe care-i aveam erau ocupați să urmărească găleata cu lapte care se muta de la o vacă la alta... Brânza explodată era cașul cu găurele. Nu pricepeam neam cum îl fac și nici nu știu de ce-i ziceam așa... Pentru că explicațiile personale din vremea aia nu includeau grenade și TNT în caș! Întâi am crezut că-l înțeapă cineva, pe tot, până ajunge să arate așa. Apoi, am avut ideea că ciobanul are o echipă de furnici dresate, care intrau în el, ronțăiau trasee întortocheate și apoi ieșeau de acolo seara, când se termina ziua de lucru. Să vedeți cum am făcut când am văzut pentru prima dată șvaițer... Ăla nu avea găurele, ci adevărate galerii prin care putea circula Jerry când fugea de Tom! Nici în ziua de azi nu pricep cum se fac, doar că acum le înfulec fără să-mi mai pun atâtea întrebări.

Tot când eram mică, sau cum se mai zice, când aveam caș la gură, bunica îmi făcea ursuleți din brânză de burduf. "Mami, azi îmi faci brânzuleți?" Normal că-mi făcea, ce-și dorea comoara casei era literă de lege. Și mâncam cu poftă... Până într-o zi, când am auzit pe cineva spunând "brânză bună în burduf de câine". Am fost șocată câtva timp! Îmi plăceau cățeii, mă jucam cu ei, îi pupam, îi aduceam în casă când nu mă vedea nimeni, îi hrăneam. Și nu înțelegeam eu de ce ar tăia cineva pe vreunul dintre ei, ca să facă un burduf pentru brânză... Mult timp n-am fost chiar convinsă de explicația primită, dar, când mi-a mai crescut puțin neuronul, am priceput. Cu toate astea, nu folosesc niciodată expresia, încă mi se pare sinistră...

În aceeași perioadă, adică acum muuulți ani, am aflat de unchiu' Vasile că-i zgârie-brânză. Din momentul ăla, o perioadă mare de timp l-am studiat să-l prind în flagrant delict. Dar n-am avut niciodată noroc, n-a vrut neam s-o zgârie vreodată în prezența mea. Și nici de ce-i zicea bunica brânză-n sticlă nu m-am prins. M-am uitat peste tot, chiar și prin frigider și nu avea omu' nici o sticlă plină cu vreun "brânzet"... Cu toate dilemele astea, eu mă înțelegeam bine cu el. M-a învățat să desenez iepurași. Cred că-i plăceau mult și sigur avea o crescătorie de iepuri ascunsă pe undeva! Altfel de ce-i tot zicea mătușa mereu, când avea vreo idee nouă, imposibilă: "Mă, Vasile, mai lasă-mă, asta-i brânză de iepure". Ce vremuri frumoase...

Hmmm...după atâtea brânze din copilărie, pardon, amintiri...mie una, mi s-a făcut cam foame scriind postarea asta. Vă mai zic doar ceva și mă duc să fac inventarul frigiderului... Ceva "din zilele noastre"! De puțin timp am o nouă pasiune. Una albă, diafană, pufoasă și dulce. Miez de lapte de la Delaco. Nu știu cum să v-o descriu, n-am inventat încă cuvintele pentru ceva așa bun! Trebuie gustată, testată, făcute provizii. Pe bune! Și, dacă n-o s-o cumpărați apoi cu baxu', să nu vă mai întoarceți la mine pe blog!

Și-am încălecat pe-o frunză, mă duc să mănânc niște brânză!
Foaie verde și-o alună, vă zic la toți poftă bună!
La anu' și la multă brânză!

P.S. Am o prietenă care-mi zice mereu: "ești varză". Îi propun, pe această cale, să-mi zică de acum înainte: ești brânză!

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 7.

Alesul meu e albastru!

Anul trecut, la SuperBlog, mă plângeam că-s bâtă la tehnică. Vrând nevrând, a trebuit să citesc, să rumeg și să procesez o mulțime de informații. Din fericire, neuronu' meu le-a priceput și le-a și stocat într-unul dintre buzunarele sale... Așa că, acum pot spune, sus, tare și zâmbind larg: sunt semi-bâtă la tehnică!

Pictez, fac bijuterii, inventez obiecte, creez și decorez. Asta fac eu. Cam zi de zi... Și, pe lângă accesorii, biluțe, mărgele, pietre, lipici, culori, ceramică, hârtie..., mai am nevoie de: tanananam... un laptop! Nu, nu ca să-l transform, ornez sau pictez, ci pentru altele. Am deja unul. Dragul de el, e bătrân, trebuie scos de acum la pensie, nu-l mai țin articulațiile, a început să încurce lucrurile și se înțepenește mereu. Deci, se cere pus la căldurică, în raft, să-și doarmă liniștit bătrânețile... Dar asta aduce în prim plan o problemă majoră: am nevoie de unul nou!!!

Cum îl aleg? Eh, aici e aici... Complicată întrebare! Depinde de atâtea că nici nu știu cu ce să încep... Ce știu, e că o să explic cu vorbulițele mele, că termenii tehnici s-au ascuns momentan și nu mi-i găsesc...

Hardul. Să fie uriaș! Deși nu e cea mai importantă componentă, eu cu asta încep. Ce vreți, fiecare cu nebuniile lui... Am nevoie de spațiu să stochez nenumăratele modele și desene pe care le am și pe care le folosesc mereu. Apoi pozele! Nu vorbesc doar de cele personale, care se înmulțesc îngrijorător de la o săptămână la alta, ci și de cele pe care le fac creațiilor proprii. Muuuulte... Mai am nevoie de spațiu pentru muzică, deoarece neuronu' meu nu funcționează la capacitate maximă decât cu fond muzical! Și, pentru pauzele mai lungi sau mai scurte, am nevoie și de ceva filme.

Memoria. Să fie și ea MARE! Să pot deschide câte tab-uri, ferestre și programe îmi trebuie. Actualul și anume laptop, dacă deschid un program mai acătării de prelucrat poze, de exemplu, intră imediat în grevă japoneză: rămâne aprins dar nu lucrează! Așa că, noua achiziție, va trebui să aibă memorie de elefant!

Procesorul, în principiu poate fi oricum, dacă-i de ultimă generație, nu are cum să fie decât bun.. Dar, din motive personale și absolut subiective, prefer să fie Intel. A, și acumulatorul să fie cât mai puternic, să dea laptop-ului independență cât mai mare.

Placa video. La asta chiar nu mă pricep... Deci l-aș întreba pe nenea de la magazin, care dă astfel de informații celor mai puțin dotați tehno-intelectual, așa, ca mine... Îi zic doar că vreau ca toate pozele și desenele mele să se vadă impecabil și știe el ce să-mi recomande! La fel și jocurile, puține la număr și nu foarte complicate, cu care îmi permit să mă amuz din când în când. În rest, dacă toate astea sunt așa cum le-am descris, celelalte componente sigur sunt "de treabă"!

Acestea fiind stabilite, se trece la etapa următoare. Marca, prețul și magazinul vinovat de deținerea unui astfel de laptop.
Înainte aveam un pitic: voiam un Dell. Dacă mă întrebai, nu știam să zic de ce. Acum aș vrea un laptop Asus... Și știu de ce: anul trecut, la SuperBlog, am citit atâtea despre Asus, că am rămas îndrăgostită definitiv și irevocabil.
Apoi se caută printre oferte, dar se alege cea mai convenabilă doar dacă e vorba de un magazin serios! Pentru că trebuie să mă gândesc și la un eventual ghinion, care poate să-mi lase jucăria invalidă, deci o garanție solidă e foarte importantă.

Toate astea converg spre un punct comun: magazinul Azerty! E foarte simplu de ajuns acolo, indiferent unde locuiești. E un magazin online, deci cu un simplu click ai intrat și ai o mulțime de lucruri pe care să le descoperi/privești/analizezi/cumperi. Dacă e cineva curios, să dea click și să vază la ce laptop albastru visez eu... Deși e unul făcut special pentru gameri, are o configurație ce corespunde "desenului" meu de mai sus. Și apoi, cine știe, poate mă corupe și devin și eu pasionată de jocuri. Adică din alea serioase, nu Zuma, Solitaire și cele 3 joculețe cu care mai "socializez", când am timp, pe facebook...

P.S. Ăsta nu-i un criteriu după care-mi aleg laptop-ul, dar, fiind femeie, nu pot să nu zic că "domnul" laptop ales mai sus, fiind albastru, se asortează perfect cu ochii mei... Ha!

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 6.

Povestea mea de Crăciun

Ultimele pete de culoare, ultimele retușuri și e gata. Am reușit să termin la timp tabloul pentru expoziția de Crăciun. Nici acum nu știu cum m-ai convins să mă înscriu; atâtea nume mari și eu... Mă amuză când se spune și despre mine că sunt un artist "mare". Eu sunt doar al tău, pictez doar pentru tine. Ești inspirația mea și singura persoană care mă face să mă simt important. "Micul meu artist" - mai ții minte când mi-ai spus așa prima dată? Era tot iarnă, ca acum. Ningea, ca acum... Și tu erai cuibărită în brațele mele. Ca acum... Ne uitam la primul tablou pe care ți l-am făcut.

Mai ții minte când te-am pictat prima dată? Prima tușă, puțin imperfectă, pentru că privirea ta m-a făcut să-mi tremure mâna. Tu, ascunsă în pensula mea, apărând, puțin câte puțin, pe pânza goală. Apoi pata finală de roșu aprins, care ți-a transpus buzele fierbinți pe tabloul care-ți furase imaginea, aproape în mărime naturală. Criticii au înnebunit când l-au văzut, mulți și l-au dorit în colecțiile lor particulare. N-am putut să-l vând, ei apreciau doar arta, pentru toți era doar un tablou genial, pentru mine erai tu, era totul!

Nici acum nu știu de unde am găsit curajul să te întreb atunci dacă vrei să-mi pozezi. Te luptai să duci la mașină un brad mare cât tine și tot alunecai pe zăpada transformată în patinoar. Te-am privit zâmbind câteva clipe și... Știu că nimic nu e întâmplător, probabil n-a fost nici momentul ăla în care ai alunecat peste mine și te-ai agățat cu grație de geanta mea cross-over, trăgându-mi fularul roșu de la gât și trântindu-mi aproape bradul în cap. După o clipă de tăcere, am izbucnit amândoi în râs. Mai știi cum se uita Pată la noi? Mintea lui de cățel nu-l prea ajuta să priceapă ce avem. Râdeam ca doi copii, printre fulgii moi care începuseră să cadă din albastrul închis al nopții reci de iarnă. Și brusc în mine s-a încălzit... Te-am întrebat și tu ai fost de acord să vii la mine să te pictez.

Nu mă omor după bijuterii, dar străluceai atât de frumos în seara aia, că, imediat ce ne-am despărțit, am intrat în primul magazin să cumpăr ceva pentru tine. Ceva care să se asorteze cu ochii și cu zâmbetul tău. Bijuterii cu cristale. Era aglomerație, ca-n preajma Crăciunului, câteva dintre lucrurile pe care le-aș fi ales pentru tine erau vândute deja, dar am avut răbdare, am căutat peste tot și ți-am găsit inimioara cu care acum, având soarele complice, desenezi curcubie peste tot. Știi că se spune că la capătul fiecărui curcubeu e o comoară, nu? Tu ești comoara curcubeului meu!

Anul ăsta sunt eu Moș Crăciunul tău. Singurul! Și unul modern... Nu m-am mai luptat eroic, prin magazine arhipline, pentru un cadou, am deschis frumos laptopul, am tastat luxurygifts și, cu un pahar de vin roșu în mână, am comandat cea mai frumoasă pereche de cercei din lume. Mă gândeam că e prea târziu, că or să ajungă cu întârziere, dar nu, curierul a sunat la ușă azi dimineață. Așa că, dacă tot am împodobit de azi bradul și am aprins ghirlandele de lumini, o să ți-i dau acum. Împreună cu noul meu tablou, cel mai reușit portret pe care ți l-am făcut până acum. În fond tu m-ai convins să-l pictez pentru expoziție...

Ești cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. Nu știu dacă faptul că te-am ales e scris pe undeva, prin stele sau prin vreun glob magic de cristal, dar sunt sigur că întâlnirea noastră n-a fost întâmplătoare. M-ai făcut să descopăr culori pe care nu le cunoșteam, cuvinte care acum au un alt sens pentru mine și sentimente de care nu mă credeam capabil. Ești cel mai frumos cadou! Iar anul ăsta, tu ești Crăciunul meu, iubito. Povestea mea de Crăciun...

Postare pentru SuperBlog 2012.

Pisici negre și cuvinte...

În ziua de azi, faptul că citești a ajuns ceva de laudă. E aproape enervant și stupid să văd cum unii se umflă în pene și se dau rotunzi cu asta... De ce naiba m-aș lăuda cu ceva obișnuit și normal? Și ce mi-ar da mie dreptul să-i arăt cu degetul sau să-i judec pe cei care nu citesc? Da, recunosc, odată m-a șocat casa unei amice, când am întrebat-o unde-i biblioteca să iau un dicționar. N-avea. Nici, nici. Dar asta e, suntem diferiți, fiecare cu ideile și plăcerile lui.

Eu am avut marele noroc să "apar" într-o casă cu cărți. Printre oameni care îmi aduceau așa ceva de ziua mea, sau de Crăciun. Când eram mică, eram înnebunită după povești. Le citeam, reciteam, vorbeam doar de castele, prinți, chestii fantastice... Am făcut urât când ai mei au vrut să dea, nu mai știu cărui copil din familie, din cărțile mele de povești. Eram mare, nu le mai citeam, dar erau ale mele și așa au rămas până azi... Apoi a urmat perioada în care aventurile erau la putere. Dumas & comp și Jules Verne. Îmi amintesc și acum ce scandal le-am făcut alor mei, că au un perete de cărți dar n-au "nimic frumos" în el. Apoi am crescut și toate au devenit frumoase...

A fost fain când am crescut și am avut cum să-mi explorez biblioteca. La partea de sus ajungeam doar dacă mă cățăram pe masă. Masă mare, solidă, ai mei au văzut că nu pic de acolo și m-au lăsat s-o escaladez ori de câte ori voiam. Acolo, sus, am descoperit o comoară: în vârf stăteau cuminți și misterioase cărțile polițiste. După ce le-am terminat, a urmat alt scandal: "doar atâtea aveți?".

Înainte de revoluție, dacă nu aveai "pile" nu prea aveai cum să prinzi vreo carte faină. După... Vai, Librăria Centrală devenise raiu'! Știam zilele în care primeau marfă și mișunam mereu pe acolo. Vremuri frumoase...Una dintre primele edituri particulare, ale cărei cărți îmi făceau cu ochiul, e Nemira. Nu-mi aduc aminte care a fost prima carte citită de la ei. Sincer, când citesc ceva nu țin minte editura... Dar pot să zic o carte care mi-a plăcut mult și pe care văd că o tot reeditează: Rodica Ojog-Brașoveanu, 320 de pisici negre. Aventuri la tot pasul, amuzantă, o plăcere s-o citești! Poate fi exemplul perfect pentru motto-ul lor: Nemira, plăcerea lecturii.

Melania Lupu. Am fost supărată când milițianu' Cristescu a arestat-o, chiar dacă avea dovezi... Și cum să nu fii de partea unei doamne în vârstă, simpatice, care îți ridică moralul și te face să te simți mai puțin ciudată pentru că, la fel ca tine, vorbește cu motanul și cu ea însăși... Am stat cu sufletul la gură când a apărut posibilitatea unei evadări: în fond era personajul principal, nu era să rămână la "răcoare" toată cartea... Colega ei "de suferință", Olga Tudor, era soția unui nene bogat, care a avut bafta să se întâlnească cu Fecioara Maria. Nu, omul n-a avut vreo viziune, ci s-a procopsit cu o statuie din aur a Fecioarei, în mărime naturală. Găsită pe o insulă! Oaaa... Când am ajuns la relatarea respectivă, câte idei am avut: cum arăta statuia, unde aș fi ascuns-o și ce-aș fi făcut cu ea dacă eram în locul lui. 

Ned Morton era gangsterul perfect. De când mă știu am o imaginație care dă pe-afară... Pentru mine era tipul ăla de englez rece cu privire dură, cu legături peste tot, prin lumea interlopă și care ar fi făcut orice ca să-și atingă scopurile. M-am bucurat că datorită lui Melania a reușit să evadeze, dar l-am trecut rapid pe lista neagră, când aceasta a fost răpită. Dar doamna noastră se descurcă de minune, nu știu cum a fost posibil asta, dar i-a convins pe răpitori că nu poate să-i ajute, dacă nu-l are pe Mirciulică! Motanul. Negru. Și a fost tare amuzant să citesc cum retardații au umblat prin tot Bucureștiul și au adunat toate mâțele negre ca, mai apoi, să le înghesuie într-un apartament. Și-mi imaginam cum ar fi să mă aflu acolo: eu și atâtea sute de mâțe, toate negre, toate cum îmi plac mie... Bineînțeles că m-am bucurat când Melania a descoperit unde e statuia și m-am amuzat gândindu-mă cum adunătorii de pisici o caută ca blegii prin cimitir. 

Azi am și eu un motănoi negru. Nu, nu-l cheamă Mirciulică... Uneori mă uit atentă la el și mă gândesc: ce-ar fi să te fac personaj într-o carte? De aventuri, o carte trăznită, sau poate una de povești... Și, hmmm, tu sigur nu m-ai da de gol poliției în caz de ceva! Nu?!?...

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 4.

Îți promit, prietene!

Mi s-a spus de multe ori că-s un om "de treabă". Sper că persoanele respective nu s-au referit la faptul că-s harnică și că știu să trebăluiesc cu drag și spor... Deși am și eu în spate, ca tot omu', un rucsac destul de plin cu  diverse defecte, încăpățânări și pitici (mai mici sau mai mari...), cred că părțile bune reușesc să le acopere pe celelalte și să-mi creeze o imagine pozitivă, demnă de panoul cu "așa da". Nu m-am gândit niciodată să fac inventarul calităților mele, nu mi-ar folosi la nimic, important e cum mă văd cei din jurul meu, cei apropiați. Dar, dacă m-ar trăsni vreodată să cuget/analizez/centralizez toate plusurile mele, aș începe negreșit lista cu: am cuvânt.

De când mă știu, și mă cunosc de muuult timp, unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine e să-ți respecți promisiunile. Am învățat asta de mică, nici nu mai știu de la cine și nici exact când, dar e o chestie pe care o am bine tatuată pe neuron! Dacă ai promis ceva, apăi fă pe dracu'-n patru, dă-te peste cap de trei ori, pune-ți costumul cu superputeri dacă e cazul și prestează ce-ai zis. Un om fără cuvânt aproape nu contează, mă uit la el zâmbind și trec mai departe.

Știu persoane care au gura plină de cuvinte când e vorba de promisiuni. Dacă îi vezi cu ce patos vorbesc, ai pornirea să te umpli de admirație, pentru că, față de ei, Superman părea mic copil când a salvat Terra. Dar, din păcate, discursul lor e doar o sumă de vorbe frumoase, fără fundament, pe care le uită rapid. Instrucțiunile proprii de funcționare spun că astfel de oameni se evită pe cât posibil și se ascultă doar în caz de plictiseală majoră, când ai nevoie să-ți amintești de copilărie și vrei să auzi povești nemuritoare, sau dacă vrei să faci un studiu de caz în vederea publicării tratatului despre mincinoșii cronici...

Nu prea-mi place să promit. Când e vorba de lucruri importante, mi-e teamă că ar putea interveni ceva care să mă împiedice să-mi respect cuvântul. Pentru că, uneori promisiunile nu depind doar de mine. Iar promisiunea-i sfântă! De asta promit rar, de regulă persoanelor din viața mea care chiar contează, la care țin și care-mi sunt mereu aproape. Și e de ajuns să spun doar... Fără să-mi iau o figura serioasă de om cu greutate, fără să mă pierd în detalii și argumente, fără să jur pe roșu, pe viața mea sau alte prostii... O spun doar. Pur și simplu. Iar dacă promit, devine lege...

Cam asta aș vrea să găsesc și în ceilalți. Uneori e posibil, alteori nu. În funcție de asta continuăm drumul împreună, sau îți fac cadou o busolă să nu greșești cumva traseul când pleci în direcția opusă mie! Și asta nu e valabil doar pentru oameni. Același lucru îl aștept de la un magazin online, de exemplu. Seriozitate și cuvânt! Asta am găsit la Oktal. După 13 ani de viață pe net, de evoluție permanentă și luptă dreaptă cu ceilalți, azi e tot cu fruntea sus, ca la început, cu armura la fel de strălucitoare și cu blazonul purtat cu mândrie, pentru că pe el scrie: "Promisiuni respectate. Din 1999".

Anul trecut am avut plăcerea să "facem afaceri" împreună. Și m-au câștigat de partea lor! Cum nu știu eu prea multe detalii tehnice, faptul că am găsit la fiecare produs dorit informații complete și reale m-a ajutat mult. Le-am pus o întrebare pe mail, noaptea, a doua zi dimineață răspunsul mă aștepta cuminte în cutia poștală virtuală. Nici n-am apucat să fac 13-14 de nerăbdare, că m-a și sunat curierul să-mi zică vestea cea mare: bunătățile mele sosiseră. Aveam posibilitatea de retur în 30 de zile, dar n-a fost cazul, erau chestiile mele, îmi plăceau maxim, numai să fi îndrăznit cineva să încerce să mi le ia... Și mi-a mai plăcut ceva, din fericire n-a fost nevoie, dar știu că e acolo: E-Service. Adică, în caz de, doamne fere, ceva nu merge bine, completezi frumușel un formular pe site, un nene de la consultanță te sună și te ajută să pui la punct obiectu'. Dacă nu se poate, alt nene, curier, vine la tine acasă, ia chestia care ți-a dat dureri de cap, o duce la service, "doctoru'" de aparate o face bine și același nene curier îți aduce acasă bucuria vieții tale reparată, veselă și frumoasă. Iar asta e moacă, gratis, free, no dinero...

O gamă largă de produse, servicii ante și post-vânzare, facilități fără număr! Magazin online, deci totul e rapid, simplu și comod. Cuvânt dat, cuvânt respectat! Promisiuni respectate, partener de încredere! Prieten! Așa cum unii dintre noi, mai demodați se pare, încă mai funcționează după Codul bunelor maniere, Oktal respectă Codul de Bune Practici pentru Comerțul Online. Și-i priește! Nu trebuie să schimbe nimic, doar s-o țină tot așa. Așa cum și-a obișnuit deja clienții... Clienți care sigur i-au rămas prieteni fideli. Așa, ca mine...

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa3.

Tablou Real cu haine și culori

Îmi place să cred că am o mulțime de talente, unele vizibile, altele ascunse și, cum punctul forte al unui berbec veritabil nu e modestia, îmi place să mă și laud uneori cu ele... Dar, când s-a răsturnat peste mine borcanul cu talente, cel de stilist vestimentar a alunecat pe lângă, a sărit ca ars și a luat-o la fugă în direcția opusă mie. Adică, probabil asta s-a întâmplat! Sau, când m-am născut, oi fi avut ursitoare de sex masculin care au uitat că unei fetițe tre' să-i dai și o doză de "dragoste pentru haine și modă"... Și pentru accesorii, fundițe, machiaje, tocuri, parfumuri dulci, poșetuțe, etc., etc., etc...

Sunt singură la părinți, dar nu am dus niciodată lipsa unei surori mai mari, căreia să-i "moștenesc" garderoba. În schimb, au avut grijă verișoarele să mă aprovizioneze cu cele mai "la modă" rochițe, bluzițe și fustițe! Cu care arătam bine, nu neg: un îngeraș mic, blond, cu ochii albaștri și o minunată rochie tiroleză înflorată. O mai am și acum pe undeva...  Arătam foarte bine, în special când driblam băieții la fotbal sau când mă cățăram pe bară, pasiunea mea secretă din vremea aia! Uneori eram obligată să port și pampoane, unele care, în loc să intre la apă după fiecare spălare, creșteau ca Făt-Frumos... Off the record, cred că erau mereu altele, deși n-o prindeam niciodată pe mama în flagrant delict: cu pamblicuța, acul și ața...

Prin liceu, prietena mea din copilărie și până azi s-a gândit să-mi schimbe imaginea. Am lăsat-o să încerce, mi se părea amuzant. I-a ieșit, dar produsul finit nu mai eram eu. Adică, mă uitam în oglindă și zâmbeam la altcineva... Cineva fain, dar altcineva... Și, uite așa, au trecut anii. Azi mă îmbrac doar cu ce mă simt eu bine, indiferent de părerea celor care încă mai cred că mă pot schimba în vreun fel: tricouri, blugi, cămăși, bigmene decolorate și cu tot felul de ațe care ies din cusăturile special deșirate, pantofi sport sau sandale comode.

Anul trecut mi-am luat un pulover bestial de la Real, așa că, m-am gândit să dau o fugă pe acolo, într-o scurtă inspecție. Ghiciți ce: tocmai au lansat colecția de toamnă, cu o mulțime de articole din marca proprie, Designers. Cum ziceam în introducere, sunt un stilist dezastruos, nu știu cum să vă prezint toate chestiile faine văzute acolo. Pot doar, că tot vorbeam de talente, să apelez la ceea ce mă pricep, la ceea ce fac în realitate: să mă joc puțin cu culorile și să vă fac un tablou imaginar, cu ce mi-am luat de acolo.

Pentru că azi soarele cu dinți chiar m-a făcut să simt că a venit toamna, mi-am luat o bluză maro cu mâneci lungi, gri, de la cot în jos. Ador genul ăsta de bluză, care-ți dă impresia că ai o maletă și, pe deasupra, un tricou într-o culoare contrastantă. M-au mai tras de mânecă o pereche de pantaloni gri, din bumbac și o pereche de pantofi maro de piele. Maro deschis, ciocolată cu ceva mai mult lapte... În iarna/primăvara trecută am vrut să experimentez ceva nou și m-am procopsit cu un messy look care-mi place mult. Și, acum că modestia a plecat până-n parc să se plimbe, pot să zic: îmi stă chiar bine așa! Ajutată de părul rămas blond, am un aer nonconformist, oleacă nordic... Elementele lipsă le-am găsit tot în colecția de la Designers: o cămașă și un pulover. Cămașă în carouri jucăușe, lăsată cu manșetele descheiate, peste pantaloni și ieșind cu tupeu de sub puloverul uni, verde olive. Culori pastelate, inspirate de măiestria naturii, care-ți încălzesc sufletul în zilele ploioase și reci de toamnă. A, dacă tot vorbeam de vreme rece, n-am rezistat să nu aleg și un trenci negru, drept, imediat vine și vremea lui!

Nu m-am oprit aici. Dacă tot e bal, bal să fie! Cum eu lucrez mai mult acasă, m-am gândit să-mi fac zilele mai frumoase, mai comode și mai vesele. Dacă mă simt bine, îmi vine și inspirația mai repede, ideile explodează din neuron și eu îs fericită că fac chestii speciale... Asta s-a rezolvat ușor: cu o pijama bleumarin și niște papuci: doi, noi, moi... Și-o vestă! Bonus...așa, pentru că mi-a plăcut culoarea!

Lucruri multe și frumoase, pentru toată familia. O mulțime de culori, materiale și croieli. Nici nu știi la ce linie vestimentară să te oprești. Că de obicei așa se face, nu ca mine, care, ca să mă simt bine și să mă simt eu, le-am amestecat și am luat din toate câte ceva... Te pierzi printre rafturi și nu știi ce să alegi. Și, dacă ai doar 2 mâini e cam nașpa, vreo 4 ar fi perfecte: două să aleagă, două să țină și să probeze. Păcat că ideea asta e bună doar pentru pantaloni și ghete, cămăși cu patru mâneci...hmmm...nu cred că am văzut.

Postare scrisă pentru SuperBlog, etapa 2.

Prietena Avensis

Și mergeam cuminte pe stradă, adâncită până la gulerul cămășii în gânduri, încercând să-mi dau seama cine-i persoana importantă din viața mea pe care ar trebui s-o plasez și analizez într-o Toyota Avensis, pentru prima probă a SuperBlogului... Când claxonul, care s-a trezit să-mi țipe drept în ceafă, m-a extras subit din gânduri, mi-a speriat neuronul în așa hal că l-a înțepenit în poziție de drepți, cele câteva idei pe care reușisem să le adun au luat-o disperate la fugă, iar eu, da, am picat cât eram (și sunt încă...) de lungă, drept în sfântul nas din dotare! Și s-a făcut brusc întuneric la mine-n cap.

Parcă începe să se lumineze... Sunt pe ceva care mă leagănă, plăcut. Cald... Și toarce. Dau să mă așez mai comod și mă sprijin în mâini. Piele moale, fină... Da, sunt pe o pisică egipteană gigantică. Aaaaaa...îmi revin într-o secundă și deschid ochii cât felinarele! Eram într-o mașină, iar în stânga mea stătea impasibil Dr. House. Nu orice mașină, eram cu House într-o Toyota Avensis! Acum, nu știam la ce să mă uit mai întâi: la mașină, sau la el... M-a ajutat nasul să mă decid, la nici unul, pentru că mă durea și-l simțeam 3 în 1: umflat ca o minge de plajă, roșu ca un nas de clovn și rupt ca un magnet cu șuruburi pe el. 

-E distrus, nu-l pot repara, tre' să-ți fac transplant de nas.

Nu-ul meu disperat a fost întrerupt insolent de o melodie.

-Știu că ai sistem multimedia avansat Toyota Touch&Go, da' închide muzica, simt pe timpan fiecare dintre cele 11 boxe!
Zâmbet sadic. Muzica se aude în continuare. Dau din mâini, mă agit și... Îmi suna telefonul. O prietenă bună.
-Ia zi, ce faci?
-Nimic. Eram într-o Avensis cu House. Și mergeam să-mi facă transplant de nas. Și...
-Am înțeles, culcă-te la loc, te sun mai târziu!
...................................
Nu, nu m-am culcat la loc. Nu vreau alt nas! Și tocmai mi-am dat seama cine-i persoana remarcabilă căreia i se potrivește o Toyota. Am și eu un mini-House... Deșteaptă, verticală, sarcastică, certată cu volanul, cu ideea că o să pună iar frână cu accelerația și gândind că oricum nimeni n-o să se suie în mașină dacă va conduce ea.

Eu nu am în viața mea "personalități importante", nu mă identific cu nimeni, nu am idoli, nu fac ce face Marele Cutare... În schimb am persoane importante! Tu ești una dintre ele. Și știi asta... De când te-am întâlnit, am învățat multe: m-ai pus, cu încăpățânare, să aflu cine sunt, mi-ai arătat că unii oameni pot fi mult mai mult decât spun și decât cred, mi-ai arătat cât de frumos e curcubeul și cât de important poate fi un prieten. Ești un om deosebit și ești mereu acolo când am nevoie. Persoana care sunt azi, sunt în mare parte și datorită ție.

Gata, poți să-ți bagi batistuța în buzunar, am terminat cu chestiile sensibiloase. Acum să ne ocupăm de altceva!
Mi-ai zis odată ce mașină vrei de ziua ta. Îmi pare rău, nu vreau să te dezamăgesc, da' sincer, nu te văd în așa ceva. În schimb Toyota Avensis... Frateeeee... Fii atentă cum sună! Rimează cu tine! Arată ca tine! E genială ca tine! Doamne, ești Toyota Avensis!

Albastru metalizat, să se asorteze cu ochii tăi. Frumoasă, îndrăzneață, ușor agresivă, distinsă și foarte plăcută. Puțin ironică, spunând parcă: ajunge-mă dacă poți! Interior din piele, elegantă și modernă. Ultradotată, tehnologie de vârf, să poți face tot ce vrea neuronu' tău: radio, CD-player, mail, port USB ca să-ți aduci cu tine melodiile preferate și, foarte important, sistem de navigație, ca să fii sigură că nu te pierzi niciodată... A, îți zice chiar cum va fi vremea. Și, pentru că adori căldura și confortul: scaune încălzite, reglabile, să nu-ți fie frig în diminețile reci! Sau în alea 3 luni de iarnă, cu prelungiri... Asistență la parcare și cameră video în spate, să fii sigură că nu faci tapet vreo pisicuță când te oprești. Viteză: la fel de rapidă ca mintea ta, atinge 100/h în 10 secunde! Suporturi de pahare - să ai unde pune salvatoarea cafea zilnică, "tavanul" poate deveni transparent cu doar un click de buton - să te bronzezi în timp ce conduci, portbagaj mare, sau uriaș dacă rabatezi bancheta din spate - ca să poți lua cu tine oriunde cățelul și pisicile proprii... Și una dintre cele mai importante chestii: pornește cu o apăsare de buton! Astfel, n-ai fi obligată să-ți ții cheia atârnată de gât, ca să fii sigură că n-o pierzi... Hehehe...

Așa-i că am dreptate? Dacă citești mai sus, pe alocuri nu știi dacă am vorbit de tine sau de mașină... E creeată pentru tine. E perfectă pentru tine. V-ați completa reciproc. O Toyota Avensis cu tine la volan ar fi mașina supremă! Iar tu..cu așa bijuterie inteligentă, ți-ar dispărea teama de condus și ai ajunge cel mai tare șofer din SE-ul Europei!

Și, off the record, eu aș merge oricând într-o mașină condusă de tine.

Postare scrisă pentru SuperBlog, etapa 1.

Amintiri cu cifre și cuvinte

Am vrut să scriu ieri postarea asta. N-am reușit. Nici azi nu cred că o să pot fi prea coerentă. Dar nu mă interesează... Mi-e tare dor de tine. Și de vremea când mă trezeam dimineață pe 1 octombrie ca să-ți zic la mulți ani. Să te sun, să spunem tâmpenii și să ne hlizim. Să fac ceva inedit și să-ți trimit. Mi-e dor să-ți citesc articolele și să comentez pe site. Să mă iau de retardații care nu pricepeau nimic... Să nu știi că sunt eu și să-mi răspunzi frumos, ca unui prieten nou, necunoscut, de departe, pe care vrei să-l cunoști. Nu ți-am arătat niciodată că pot să scriu. Îmi pare rău, știu că ți-ar fi plăcut... De cele mai multe ori eram cuminte, tăcută, te ascultam doar. Ascultam atentă tot ce ziceai. Adoram poveștile tale. Și întotdeauna când te priveam, zâmbeam larg. Și eram așa mândră de tine... Aș vrea doar să te mai pot suna să vorbim. Și să mai stăm să gătim tâmpenii cu nume ciudate, pe care apoi să le mâncăm încântați, indiferent cum ies. Mi-e dor de multe, multe. Mi-e tare dor de tine. Tare.

Schubert...