Seducție pe pânză

Am văzut-o pentru prima dată la un vernisaj. Întârziasem puțin din cauza lui Pată, cățelul meu, care s-a gândit că cel mai bun loc de somn din casă e unicul meu costum, întins pe pat, atent pregătit pentru marea seară a vieții mele: prima expoziție personală. Nu l-am certat, e "copilul" meu, ba din contră, l-am privit cu drag, pentru că am urât costumul ăla din primul moment când mi l-a adus impresarul și mi-a zis, pe un ton ferm, că va trebui să-l port în seara aia. Toată seara! Acum era distrus... Așa că, mi-am tras pe mine o pereche de blugi și bluza mea preferată, un tricou cam prea purtat, cu 2 găurele minuscule pe umăr și o dungă mică de roșu pe mâneca stângă. M-am studiat în oglindă, am zâmbit fericit, l-am pupat pe Pată și am plecat în grabă spre galeria mare, situată central, deci destul de departe de apartamentul meu. Trafic infernal, claxoane nervoase afară, muzică la volum moderat în mașină, un sfert de oră și am fost acolo.

Prin geamurile mari am văzut, în timp ce parcam mașina, că era multă lume. Doamne, prea multă! Nu sunt o persoană foarte sociabilă, sunt un timid incurabil, aș sta toată ziua în atelier cu Pată, culorile și pânzele mele... Am avut chiar ideea măreață să nu apar la vernisaj... Am renunțat la ea când am văzut că Adrian, impresarul, se înroșise și mai avea doar un pas până la infarct. M-am oprit în fața ușii, am tras aer în piept cât parcă să-mi ajungă toată seara și am intrat. Zumzetul a încetat brusc. L-am văzut pe Adrian cum se schimbă la față, iar ceilalți au uitat că sunt acolo pentru tablouri și și-au înțepenit privirile în mine, blugii și tricoul meu cu mâneci lungi. M-am înroșit instantaneu la gândul că aș putea să mă întorc și s-o iau la goană pe ușa pe care tocmai îmi făcusem apariția...

Atunci i-am descoperit privirea. Îmi zâmbea. Complice, parcă... Atât de frumos, că am îndrăznit să intru. Au fost doar câteva clipe de liniște, dar mie mi s-au părut ore... Privirile s-au transformat, au răsărit zâmbete pe fețele tuturor, false, evident, iar cei câțiva ziariști prezenți au început să mă bombardeze cu flash-urile blițurilor. O fetișoară, înfiptă dar cam prostuță, m-a "atacat" fără milă, punându-mi întrebări, care mai de care mai stupide. Am răspuns politicos, până la: "e ocazie specială pentru dumneavoastră, cum de ați ales să veniți îmbrăcat așa?" Adică așa cum? E tricoul meu preferat! Moment în care aud din spate o voce plăcută, melodioasă, foarte feminină dar hotărâtă, adresându-se "agresoarei" mele de la ziar: "nu e obligatoriu să fii în pas cu moda; este obligatoriu să te simți bine în hainele tale". Era Irina Schrotter. M-a luat încet de mână și m-a salvat, întrebându-mă în șoaptă dacă dunga roșie de pe mânecă era creația designer-ului sau a mea. A mea, normal...

Era pentru prima dată când o vedeam live, o știam doar din presa scrisă sau de la televizor. Întotdeauna mi-a plăcut, iar acum aveam ocazia s-o cunosc. Și poate mai mult de atât... Am un secret, timiditatea îmi mai dispare atunci când mă dau cu parfumul meu preferat, Playboy VIP. Câțiva stropi și mă transform într-un bărbat carismatic, irezistibil și seducător... Iar acum am nevoie de el, am doar câteva ore la dispoziție să cuceresc femeia perfectă.

Nimeni în jur nu mai exista. Era mult mai frumoasă în realitate, decât pe ecran. Mi-am dat seama că încă mă mai ținea de mână. Am strâns-o ușor și am întrebat-o în glumă dacă nu vrea să-mi creeze o toaletă special pentru mine, acum sunt un pictor "consacrat" și o să am nevoie. A început să râdă și mi-a răspuns că doar dacă vreau să-i fac un tablou, un portret, așa cum o văd eu. Limuzina închiriată de Adrian aștepta în fața galeriei. "Hai să-l facem!" "Acum?" "Acum am inspirație!" I-am făcut vesel cu ochiul și am tras-o încet spre ușa laterală.

Când a intrat în atelierul meu, parcă totul s-a luminat. I-am făcut loc în dezordinea mea ordonată, printre tuburi de culori, pânze și tablouri mai mult sau mai puțin terminate. S-a așezat pe scaunul meu înalt, de bar. I-am trecut încet mâna prin păr, așezându-i o șuviță rebelă și am sărutat-o ușor. "Altfel nu-mi iese tabloul..." A râs. Cred că am devenit dependent de melodia râsului ei!

Pânza goală începe să prindă viață, formele ei perfecte se insinuează printre pete de culoare și linii negre. Mă uit la ea și-o măsor din priviri mai mult și mai des decât am nevoie. Are ceva care mă fascinează. Îi termin de pictat ochii. Albaștri/gri, ca un cer după furtună, furtuna pe care a stârnit-o în mine... Acum mă privește seducător din două părți: de pe scaunul înalt și de pe pânza care-i fură, încet, încet, imaginea. Și zâmbetul...

Dimineața, în zori, tabloul era gata. Credeam că, precum Cenușăreasa, Irina o să dispară, ca un vis frumos, ca o poveste inspirată de primul meu vernisaj. N-a fost așa. Totul era real. Totul ESTE real! Azi, la noua mea expoziție, eu sunt îmbrăcat în creația ei vestimentară, făcută special pentru mine, iar ea îmi îmbracă creația principală: tabloul făcut în acea noapte este piesa centrală, lăudată și admirată de toți. Și, da, parfumul meu preferat a rămas același...

Postare pentru SuperBlog, etapa 8.