Echilibrul din lumea mea

Am avut o copilărie normală, ca a altora: crescută de doi părinți și doi bunici obișnuiți, la bloc, înconjurată de teme, cărți, colegi și copii cu care mă jucam ori de câte ori aveam ocazia. N-am vrut să fiu nici pompier, nici polițist, nici măcar profesor, ca ai mei... Până printr-a patra, nu-mi amintesc să-mi fi dorit să fiu ceva... Dar atunci, verișoara mea preferată a dat la medicină. Toți o lăudau iar ea îmi povestea chestii de prin cursuri și-mi zicea cum o să vindece ea oamenii de toate cele. O ascultam cu gura căscată a unui plod de 10 ani. Și atunci am decis: o să mă fac doctor! Asta până anul următor, când am plâns-o la cap o săptămână să mă ducă-n sala de disecții. N-am leșinat, n-am zis nimic, dar din momentul ăla n-am mai vrut să aud de medicină!

A trecut timpul și am ajuns la liceu: matematică-fizică. Nici unul dintre cele două obiecte nu mă atrăgea prea mult, așa că, într-a zecea, când s-a înființat clasă de pictură la liceul de artă, am urlat un trimestru întreg că vreau acolo. Dar cum pentru asta trebuia să pierd un an, ai mei n-au fost de acord. Plus întrebarea: "vrei să te faci profesor?" Nu voiam, deși ambii părinți și bunicii erau...Voiam să fiu pictor! Un nu ferm mi-a tăiat visul și așa am mâncat eu în continuare, încă trei ani, matematică și fizică pe pâine...

Apoi am vrut să fiu translator și ghid turistic. Dar cruntul rău de mișcare pe care-l am mi-a pus piedică și așa am căzut eu cu grație din norii unde mă aflam și am picat în facultatea de drept. Toate bune și frumoase, îmi plăcea, era interesant, notele erau și ele bune... Părea că nu-mi lipsește nimic, asta până prin anul doi, când m-a pălit brusc și puternic talentul: m-am apucat să pictez! Și era fain, că îmi vindeam operele și-mi plăteam taxele, aveam bani de cărți și de câte o ieșire cu colegii. Când am terminat facultatea, mi-am dat seama că, oricât de mult îmi plăcea și oricât de interesant mi se părea, adevărata mea vocație nu era dreptul. Era arta.

Premiile au început să apară, iar cuvintele frumoase ale specialiștilor mi-au dat curaj. Și am avut noroc că părinții, de data asta, m-au sprijinit și m-au încurajat. Și așa, încet, încet, am pornit-o pe drumul meu, drum care, dacă stau acum și mă gândesc bine, posibil să mă fi ales el pe mine, nu eu pe el... Nu-i simplu, în ziua de azi, din artă abia reușești să supraviețuiești, dar satisfacția că fac ceea ce-mi place și o fac bine, bate banii, ca să zic așa. Și, dacă vorbim de recunoaștere profesională, invitațiile la expoziții/târguri naționale și internaționale mă motivează mai tare ca orice altceva și-mi confirmă că am ales cum trebuie.

Odată ce ți-e clar ceea ce vrei, ce te face fericit, totul devine simplu. În cazul meu, am pornit în viață cu ideea să termin facultatea, să-mi găsesc un serviciu, să mă perfecționez și să avansez. Dar, când planul meu părea mai mult ca perfect, m-a trăsnit talentul și mi-am descoperit vocația: să pictez, să creez, să-i bucur pe ceilalți cu ceea ce fac, să muncesc pentru mine, să fiu din ce în ce mai bună în ceea ce fac, iar toate astea să fie în echilibru cu restul vieții mele... E destul de complicat să faci asta, așa că, dacă nu te descurci, poți să îmbini plăcutul cu utilul: vocația cu un loc de muncă stabil. Din proprie experiență, pot zice că asta nu merge pe termen lung. Nu ai cum să faci bine ambele lucruri în același timp și, la un moment dat trebuie să alegi. Ești mulțumit cu serviciul, vocația nu-i foarte puternică sau nu e ceva din care poți face bani? Logic ar fi să păstrezi serviciul. Dacă chiar vrei să-ți urmezi vocația, trebuie să începi să elimini, unul câte unul, toți ceilalți factori care-ți stau în cale. Eu n-aș fi reușit să fiu și jurist și artist. Ambele cer mult timp, nu aș avea cum să mă împart și să le fac bine pe amândouă. Astfel, ca să nu devin un chauffeur du dimanche, am ales... M-am hotărât să nu-mi pun calitățile sau timpul la dispoziția altcuiva, am decis să fiu propriul meu șef. Și pe bune că-s cel mai fain șef din câte există! Și acum merg înainte cu ceva ce nu mai știu exact ce e: vocație sau carieră. Poate amândouă...

Avantajul major al faptului că lucrez pentru mine e că fac ce-mi place și că-mi planific munca și timpul așa cum vreau eu. Sau, uneori, cum se nimerește... Dacă mă izbește creația sub forma unei avalanșe bruște de idei mărețe, intru în lumea mea și stau lipită de scaun până termin proiectele respective, sau până vine mama să țipe la mine să merg la culcare că-i dimineață... Cu toate că nu muncesc pentru bani ci mai mult să-mi pun ideile-n practică, să creez mereu câte ceva, să surprind și să mă surprind cu ceva nou, nu pot să nu recunosc că și banii sunt importanți. Facturi, impozite, materiale, cățel, motan, ieșiri cu prietenii, toate astea sunt plătite din visteria proprie! Care se umple și se golește în salturi... Neavând un contract stabil, nu primesc o sumă fixa în fiecare lună, venitul variază și de obicei mă sperie: ori e prea mare, ori e prea mic... Dar, una peste alta, mă descurc. E un risc pe care mi l-am asumat atunci când am ales vocația. Și, cel mai important, sunt fericită așa!

Mai aud discuții prin familion, despre diverse rude: care e director la nușce bancă, altul vrea să ajungă manager de nu știu ce fel, o verișoară abia apucă să-și vadă copilul 2 ore seara înainte să pice lată de oboseală și stau eu de cuget uneori: oare chiar vor toți neapărat o carieră, sau fac asta doar pentru că-s împinși de familie și de orgolii? Clar n-o să aflu răspunsul și, chiar dacă suntem rude, nu semăn cu ei. Mie nu mi se pare tocmai bine să pui cariera în fața celor dragi. Ar trebui să fii mereu atent să păstrezi un echilibru în viață, să nu depășești unele limite, oricât de mult ai vrea să evoluezi profesional. Dar ce știu eu, pe fiecare îl face fericit altceva... Dacă aș trăi o zi în pielea altuia, aș ști să-mi dau cu părerea despre el, așa nu pot vorbi decât din punctul meu de vedere. Astfel, ce știu sigur e că eu nu aș fi deloc fericită să sacrific totul pentru carieră. Asta e, asta sunt... Muncesc și eu mult, uneori până cad ca bolovanul, iar a doua zi o iau de la capăt, dar dacă cineva drag are nevoie de mine, dacă mă sună un prieten să ieșim, îmi pot permite să las totul baltă pentru câteva ore și mă duc. Îmi planific ziua și-mi organizez mediul în care lucrez astfel încât să mă pot bucura de viață și de cei pe care-i iubesc. Asta e lumea mea: cei dragi și apoi ceea ce fac cu plăcere și pasiune. Mica mea lume pe care văd că reușesc s-o țin într-un echilibru perfect. Perfect pentru mine...

Până azi nu am știut că asta poartă un nume... Managementul timpului. Firma de training TMI a fost prima care a adus pe piață acest concept, fix în anul în care m-am născut eu. Hmmm... Tre' să fie un semn... Am mai învățat ceva azi, iar de acum înainte știu cum pot să mă prezint: Ina, artist, manager al timpului meu și șef suprem al lumii mele! Dar, lăsând gluma la o parte, ce pot să zic acum e că, știu că mai am multe de învățat, că sunt într-o evoluție continuă, dar, până la o nouă revizuire a "Constituției" personale, am ajuns într-un moment în care ce aș vrea să am și ce am sunt aproape unul și același lucru...

Postare pentru SuperBlog, etapa 12.