miercuri, 17 iulie 2013

De ce, cum și în ce fel?

Oare ce se-ntâmplă atunci când ți se face dor? Și unde? Și cum funcționează? Stai cuminte și deodată te pocnește. Și-l simți peste tot. În tine, pe tine, în gând sau în palme... Iar dacă închizi ochii, parcă-l vezi. Și, aproape întotdeauna, împrumută chipul cuiva cunoscut...

Îți amintești de cineva pe care nu l-ai mai văzut de 8 ani. Și-l vrei aproape. Știi că nu se poate, dar asta știi doar tu. Dorul nu știe. Și rămâne acolo, încăpățânat. Și nu pleacă... O fi ceva care există independent de tine. Vine de undeva, cine știe de unde, stă în tine cât vrea și pleacă atunci când îi trăsnește lui. Dacă pleacă... Nu ai cum să-l controlezi, pentru că te ignoră pe față. Sau, dacă tu ești ăla care-l "fabrică" de ce nu poți să-l și oprești? Ar trebui să existe un întrerupător pentru dor...

Vorbești cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de 8 luni când, trosc, apare dumnealui și se bagă-n treaba ta! Și, cu cât vorbești mai des și mai mult, cu atât mai insistent devine dorul. Începe să se rupă-n figuri pe lângă tine, îți zăpăcește neuronu' și, ca să fie tacâmul complet, se aliază și cu chestia aia din tine care nu știi exact ce e, dar cu care iubești oamenii... Și ți se face atât de dor, că-ți vine să-ți dai singur una, poate-ți trece. Nu, nu-ți trece!

Apoi mai e situația în care ți se face dor de cineva pe care l-ai văzut acum câteva zile. Adică...încă mai știi ce ați vorbit, cum se strâmba la tine sau râdea, câte beri ați ras, cum îi mirosea parfumul sau de câte ori te-a călcat pe sub masă... Da' pe dor îl doare-n cot de toate astea și apare nepăsător să te zgândărească. Țipi la el că au trecut doar câteva zile, că a venit prea devreme, că ar trebui să facă pași, să iasă-n stradă, să se dea cu capu' de primul stâlp și să plece de unde a venit. Rânjet insolent... Nici măcar nu se mișcă. Ba mai mult, îți dă un cot în stomac și se așează și mai comod în tine. Iar tu n-ai altceva de făcut decât să oftezi resemnat și să te faci că nu-i dai atenție poate pleacă. Nu, nu pleacă!

Însă cel mai ciudat specimen e doru' ăla care te pălește în timp ce-ți iei rămas bun de la cineva... Cum naiba se poate asta? Persoana aia e încă acolo, e cu tine, n-a plecat. Cum să-ți fie deja dor de ea? Na, dintre toate dorurile din lume, tu te-ai ales cu unul defect! Și parcă ți se face milă oleacă de el și nu-ți vine să-l alungi. Și uite așa se învață și, cu timpul, începe să-și facă de cap din ce în ce mai des...

O fi ceva contagios dorul ăsta? Că, dacă ar fi așa, apăi eu singură aș putea isca o epidemie de proporții. Cu excepțiile de rigoare, unii sunt imuni...

Dar poate doar eu simt toate astea... Poate ceilalți nu au așa ceva în lumea lor. Maybe I have magic!

4 comentarii:

  1. Unul din cele mai profunde sentimente.
    Dorul si regretul.
    Urate-s..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. regretul e un sentiment inutil, oricum nimic nu se schimbă în urma lui...
      dorul nu e urât. doar că-i place să te scurme când îi vine lui chefu'. cred că ar fi foarte trist să nu existe. am fi ca niște roboței care nu știu să iubească...

      Ștergere
  2. "Find what you love and let it kill you."

    RăspundețiȘtergere