joi, 29 noiembrie 2012

Faceți loc!

Cu fiecare an trecut, observ un lucru: memoria aparatelor sau device-urilor din jurul meu crește de zici că au maia în ele, pe când a mea scade pe zi ce trece. Așa că, trebuie să compensez cât mai bine faptul că neuronu' meu se ramolește constant și sigur... Bine că am cum! Îmi iau chestii care să mă ajute, cu memorie mare. Din ce în ce mai mare! Ca să transfer pe ele informațiile înainte de a fi absorbite de găurile negre din creierașul pe care-l am în dotare...

Când m-am decis că ar fi timpul să-mi iau și eu un laptop, am studiat o mulțime de oferte, detalii tehnice la care mă uitam ca mâța-n calendar, prețuri, puneam întrebări retardate prietenilor care mai știau cu ce se mănâncă asta și nu reușeam să mă hotărăsc. Din fericire... Că, pe timpul ăla, cel mai tare laptop avea hardul de 40 giga. Nu reușesc acum să-mi imaginez cum e să ai așa ceva... Camera mea foto are card de 32 giga...  Adică, sistem de operare, zeci de programe, dintre care mai mult de jumate inutile dar trebuie să fie acolo, drivere... Unde, doamne iartă-mă, mai încap muzica, pozele, filmele și tot restul de informații fără de care nu pot trăi?

Primul meu laptop (și unicul, adică ăsta pe care tastez acum cu drag și spor) este mândrul deținător al unei memorii anemice, de adolescent, de 1 giga, plus un hard de 160. Atunci când l-am luat asta era mult, eram tare mândră că am atâta spațiu la dispoziție. Apoi m-am dezumflat rapid când am văzut că, peste doar câteva luni, al meu era mic copil pe lângă cele  noi... Iar de curând, când mi-a venit mie într-o zi să mă plimb prin magazinul Azerty, m-am îngrozit de-a binelea și am rămas interzisă când am văzut un laptop cu hardul de 1 terra! Nici nu știam că se poate așa ceva. Adică...frate...era atât de mare și suna atât de impunător față de ce "pui" firav am eu, că recunosc, am căutat pe google să mă conving că 1 terra asta = 1000 de giga...

Anul trecut, săturându-mă să-mi umplu camera cu sute de Cd-uri și DVD-uri cu cele mai variate lucruri scoase de pe laptopul meu ca să fac loc și să nu-mi mai apară mereu mesajul ăla crizant cu "nu mai ai spațiu pe C, șterge chestii sau nu mai funcționez...", mi-am luat un HDD Extern la promoție. Preferatul meu în materie de stocat diverse! 500 de giga! Toți numai ai mei, unul și unul, stând cuminți într-o cutiuță mică, neagră cu luminițe bleu și hăinuță de silicon! 5000 de mega (sună mai bine așa, nu? că-i un zero în plus, pare mai mare...) care așteptau cuminți să fie folosiți în scopuri nobile, care doreau să fie ocupați, cotropiți de informațiile mele, care mă rugau să-i umplu cu ce am eu mai frumos pe laptop... Puteam să-i dezamăgesc? Nu puteam! Deci...da, i-am folosit până la ultimul! Unul după altul au preluat pozele, filmele și restul prostiilor pe care le am și acum le păzesc cu strășnicie!

În ceea ce privește pozele, la care țin mult pentru că sunt fragmente din viața mea, din mine, am o manie, pitic, nebuneală, cum preferați să-i ziceți: cum nu le mai am pe un suport palpabil, pe film, de unde știam că nu pot dispărea nicăieri, le salvez în mai multe locuri. Prietenii stau mereu cu gura pe mine că nu-mi șterg niciodată memoria de la camera foto. Așa e. Pozele la care țin cel mai mult, alea de le consider eu importante, geniale, de neînlocuit rămân în aparat. Pur și simplu nu-mi vine să dau delete chiar și după ce le salvez în alte n locuri... Îs ciudată, știu, da' mă simt bine eu cu mine așa! Deci, la mine, pe orice deține o bucățică mai mică sau mai mare de memorie o să găsiți fotografii... Pe SD, pe HDD, pe stick-uri și mai am și un maldăr de DVD-uri, să fie. Niciodată nu e prea mult când e vorba de poze...

Așa că, partea bună e că am un hard extern mare, care-mi completează laptopul și pe care pun de toate, partea proastă e că-i deja plin! N-am altă șansă și soluție decât să-mi mai iau unul! Și încă unul apoi... Și tot așa, până o să fac o stivă, o să construiesc un perete cu HDD-uri în loc de cărămizi: peretele-memorie! Daaa, îmi place! Deși, nu cred că voi avea vreo șansă ca asta să se întâmple, pentru că, așa cum evoluează tehnica, în curând o să apară unitatea de stocare perfectă, adică una mare cât vreo 50 din ziua de azi dar de dimensiunea mouse-ului meu care, eventual, va răspunde și la comenzi vocale. Și, ca să nu mai fie nevoie să-mi parolez folder-ele cu "invenții" sau informații top secret, n-ar fi rău ca hardul respectiv să se deschidă doar după ce-mi scanează amprenta degetului mare, sau ochii mei incredibil de albaștri... Voi fi prima care-l voi cumpăra! Sper ca nenii deștepți care se ocupă cu inventatu' de lucruri din astea să se miște repede și să-l scoată pe piață cât mai curând. Pentru că altfel, în loc de un teanc de cutii pline cu hârțoage, poze, scrisori, voi avea un teanc de HDD-uri pline cu foldere cu hârțoage, poze, scrisori și ce-am făcut? Am nevoie de spațiu nu doar virtual ci și fizic, să am pe unde să mă mișc în casă...

Dar sunt optimistă. La cum au evoluat unitățile de stocare în ultimii 2 ani, în viitorul apropiat voi avea un superultramega hard extern. Gigantic ca memorie, dar mic de statură... Că ăsta-i trend-ul: chestii cât mai mici să aibă memorie cât mai mare și să facă lucruri cât mai complicate! În realitate e ca-n povești, unde Făt Frumos crește-ntr-o zi ca alții în zece. Azi îți iei cea mai tare chestie de pe piață, luna viitoare constați că a și apărut fra-su, de 10 ori mai mare, mai tare și mai bine crescut... Așa că mă aștept la orice. Sigur în curând vor apărea și stick-uri mici-mici dar cât China de încăpătoare, ce-o să-i râdă insolent în nas laptop-ului meu, care atunci va fi un bunic cu memorie scurtă și un hard intrat la apă... Și, dacă tot vorbim de viitor, sper să se inventeze și un device în care să-mi bag degetul și prin care să pot transfera informații din laptop pe creierul meu! Să se fixeze de neuron și să rămână acolo, vii și proaspete, pentru totdeauna. Sau o pereche de ochelari care, atunci când îi port, să-mi activeze memoria și să mi-o facă invincibilă!

Vise, or să zică unii. Chiar? Poate nu...

Postare pentru SuperBlog, etapa 27.

marți, 27 noiembrie 2012

REALitate gustoasă

Sunt în tren. Am fost într-o mini-vacanță, de trei zile, într-o țară vecină. Am ras deja, de câteva ore, toate sandvișurile și acum mor de foame... Tastez cu dreapta, iar în stânga am un măr. Din ăla verde, mare, lustruit cu talent, zici că-i bibelou, nu obiect de ronțăit. Mi-a făcut cu ochiul dimineața, de pe raftul bufetului suedez din hotel și părea atât de singur și trist, că m-am decis să-l iau cu mine. Tocmai am mușcat de două ori din el și acum mă întreb dacă s-o mai fac și a treia oară. Foame masivă - pe de o parte, gust de apă expirată, ușor dulceagă, în formă de măr - pe de altă parte... Sincer, sincer? E cam câh... Și uite așa, pe principiul inversat al madlenei lui Proust, un gust anost m-a dus cu gândul la unul adevărat: la gustul merelor din copilărie.

Și nu doar de atunci... Anul trecut am descoperit în județ, la Liești, o livadă generoasă, cu unele dintre cele mai bune mere mâncate în ultimii ani. Nu știu ce soi sunt, dar rivalizează serios cu merele "de Voinești" sau cu cele "aurii" imense pe care mi le aducea bunicul din piață. Acum, dimensiunea e discutabilă, nu știu dacă merele erau imense, sau dacă le vedeam eu așa pentru că eram un pitic mic... Dar asta nu contează, ce era genial la ele era gustul! Aromate, dulci, zemoase, yummy!!! Cele de Voinești, așa cum le denumea bunica, sunt de fapt merele "bot de iepure", pe care le mâncam doar până prin decembrie, apoi deveneau mălăiețe și nu-mi mai plăceau. Dar pentru restul iernii, rămâneau "auriile". Nu cele galben deschis și lucioase, alea nu erau pe gustul meu pentru că nu erau destul de dulci, pe cele mate și mai închise la culoare le adoram! Le divinizam, preaslăveam, admiram și, în cele din urmă, cam da...le rodeam încet, încet, până nu mai rămânea nici o probă incriminatorie a acțiunii! Văleu...se băteau și turcii și tătarii și toate celelalte neamuri războinice la gura mea când prindeam mere din astea...

Azi? În piață sunt mere perfecte, toate de aceeași dimensiune, culoare și formă. Din România. Aha...siiiigur... Îs din România via Polonia, Italia, Argentina sau mai știu eu de unde... Așa că, ori de câte ori vreau ceva garantat românesc, îmi iau în spinare desaga și fac o excursie la "Standul produselor românești". Cum de unde? Din supermarket-ul Real! Măcar știu sigur că cele de acolo chiar îs românești! Și sunt alese cu grijă, să fie mereu proaspete și gustoase. Iar faza faină tare e că acolo se găsesc produse specifice zonei respective. De unde știu? Păi, acum în drum, mi-am vizitat o prietenă din Ardeal și m-a luat cu ea la cumpărături. Și văd eu la standul ăsta românesc de acolo niște chestii lungi, verzui-roșiatice, care aduceau cu niște tulpini prea crescute de țelină... Am întrebat, cu cea mai inocentă față a mea, ce-i aia și m-am ales cu un val de râsete: "e rubarbă". Ookk... Nu știam ce-i aia dar am aflat într-un fel delicios: sub formă de compot! Bun! Și românesc.

Acum, nu e din cauză că am fost eu plecată din țară și m-a pălit pe acolo naționalismul, așa sunt eu dintotdeauna. Știu că poate părea un clișeu, dar nu e! Produsele românești chiar sunt mai bune și mai gustoase ca cele importate, crescute în cuburi de nuștiuce, fără pământ și "îmbuibate" cu tot felul de substanțe care să le facă mari, grase, colorate, perfecte... Păi nu-i chiar așa! Pentru mine perfect e mărul ăla care miroase de la 10 metri, de după colț, la care ajung luând urma ca un cățel de vânătoare. Sau ardeii grași (pe care i-aș mânca oricând, cu orice) aia mai strâmbișori, cu câte o pătuță pe ei, unul mare, altul mic... Cei perfecți, parcă scoși din borcanele mele de culori și cântărind fiecare 300 de grame, mă lasă rece. Ca să nu mai vorbesc de ceapa noastră românească, ce te transformă invariabil într-un trubadur plângăcios, care fără voia sa începe să facă vocalize de plăcere sau de usturime, gen: "aaaaaaa, aa, a, aaa, aaa...ce tare-i ceapaa astaaa"... Să mă contrazică cineva dacă poate! N-are cum... Pentru că până și rețetele noastre moldovenești,  delicioase și faimoase peste tot, reușesc mai bine dacă folosesc produse locale, chestii din zonă, proaspete și bune. Mai știi, or fi având și legumele informații genetice zonale, care se transmit din tată-n morcov!

Și mai e ceva. Ne tot plângem că nu merg treburile și la noi ca-n alte părți. Ne plângem și atât. Apoi cumpărăm căpșuni din Spania că-s mai mari și le lăsăm pe ale noastre mici să se strice... Roșiile cherry îs la modă deci mai bune ca alea uriașe, cărnoase, de grădină. Ridichile trebuie să aibă dimensiuni precise, altfel nu se potrivesc cu salata care și ea, dacă e ambalată-n folie și vine din Congo, e sigur mai bună ca cea firavă a băbuței de la taraba din spatele pieței... Par lucruri minore astea, dar nu cu un lucru mare schimbi lumea ci cu mai multe mici. Cumpărând de la producătorii locali ajuți cu un ghiont la bunăstarea lor și implicit a regiunii unde ei produc. Cumpărând de la ei îți faci ție un bine, pentru că mănânci sănătos, le faci lor un bine că-i încurajezi și îi faci să "crească" și faci bine și altora care găsesc acolo un loc de muncă. E simplu și sună logic, așa-i?

Din păcate eu n-am avut bunici la țară, deci n-am avut noroc să am o grădină proprie. Dar cum scăpam prin zone rurale, pe la alte rude, mă găseau băgată în grădină până la gât! Cu lopățica scurmam la morcovi să-i "aerisesc", mai pășteam câte o frunză verde de pătrunjel, mai un snack dintr-o roșie nespălată mușcată cu sete de mă stropeam toată... Din astea făceam eu... Ca să nu mai vorbim de escaladatul pomilor, pentru că cele mai bune fructe erau întotdeauna cele de sus! Ce vremuri... Pe care nu le pot aduce înapoi, dar le pot recrea uneori cu un simplu drum la Real, la standul de care vă vorbeam. Unde nu pun în pungi fructe și legume, ci "scurm" morcovi, "culeg" ceapă verde, aleg verdeața, "bat" prunele și miros merele să văd de care vreau în ziua respectivă... Unde mă regăsesc mică și-mi regăsesc o bucățică de copilărie. Și de unde știu că mănânc românește așa cum o făceam odată, demult, când eram o zgâtie mică și blondă, îngerașul de la oraș evadat în jungla sălbatică a câte unei grădini de legume...

Postare pentru SuperBlog, etapa 26.

duminică, 25 noiembrie 2012

Privighetoarea de argint

Stră-stră-stră bunicul meu se trage dintr-o familie franceză get-beget. Una cu duci, conți și ceva mușchetari la activ. Și sper că am nimerit numărul de ''stră'' dinaintea lui bunicu'...

Au rămas de la el o mulțime de povești și legende pe care le moștenise, la rândul lui, de la ''stră''-ii din familion și pe care le-a scris într-un catastif masiv, cu coperți din piele de șarpe! Cică unul care evadase, noaptea, dintr-un circ și pe care l-a ucis chiar el, cu un pumnal de argint, atunci când s-a trezit amorțit din cauză că șarpele se îndrăgostise de piciorul lui stâng și se hotărâse că-l vrea drept cină târzie. Dar asta nu e o poveste prea interesantă, de aceea o voi lăsa pe altă dată.

N-o să vă zic acum nici despre domnițele și cavalerii acestora, despre duelurile nenumărate la care a fost martor, pe motiv de ''amour pour toujours''... Și nici despre poveștile de dragoste terminate brusc și de cele mai multe ori tragic pentru curtezanii prea înfocați. Și n-o să vă sperii acum nici cu legenda frumoasei doamne decapitate din cauză că a apelat la vrăji, otravă și în final un pumnal, ca să fie sigură că se răzbună definitiv și irevocabil pe cavalerul care a trădat-o cu cea mai urâtă femeie de la curtea Regelui Soare. De ce v-ar speria povestea? Hehe... Pentru că se spune că și azi mai umblă noaptea, desculță, prin piața unde și-a găsit sfârșitul, văitându-se și tânguindu-se, strigând, din când în când, numele celui de care era îndrăgostită și care a trădat-o.

Ahaaa... Dar dacă tot am pomenit de Regele Soare, mai bine vă zic legenda păsării cântătoare care l-a salvat, când era mic, de la moarte.

Ludovic al XIV-lea a fost făcut rege la înaintata vârstă de 5 ani... Îmi imaginez că se cățăra pe tron cu scăunelu' și se juca, cu ce naiba se jucau băiețeii pe vremea aia, în sala de consiliu. Apoi a crescut, dar a rămas mic, probabil de aceea în toate desenele apare cu tocuri și ditamai perucile cu etaj, de zici că are în cap o turmă întreagă de oițe... Dar asta e altă treabă, nu are legătură cu povestea asta.

Pe la 9 ani, regele nostru s-a îmbolnăvit de variolă. Da' rău de tot! Adică, na, era variolă obișnuită, azi e banală, dar pe vremea aia era ceva "foarte" îngrozitor de grav. Femeile din familie spuneau rugăciuni, popii le țineau isonul, dușmanii se rugau și ei, să-i fie țărâna ușoară, din astea... Dar nimic... Sau poate dușmanii se rugau mai cu patos, că starea micului rege se înrăutățea de pe o zi pe alta. Ana de Austria, mama lui pentru cine nu știe, a chemat cei mai buni doctori din țară și nu numai, promițând oricui îl va face bine un castel și ceva titluri.

Și au început să curgă vraci, babe vindecătoare și doctori de peste tot. Și încercau toți marea cu sarea ca să-l facă bine pe rege. Babe cu privirea pătrunzătoare recitau tot felul de chestii și bolboroseau "rugăciuni" afumate cu ierburi de leac. Unele remedii, care sunau mai dubios, au fost încercate mai întâi pe alții, unii dintre ei făcându-se bine. Altele, cele inofensive, erau aplicate direct micului Ludovic, dar sub atenta și stricta supraveghere a doctorului său. Cu ocazia asta și scribii au avut de lucru, au scris un tratat masiv de leacuri și descântece pentru variolă.

Dar zilele treceau și Ludovic nu se făcea bine. Din contră, boala se agrava, așa încât toți începuseră să se pregătească de ce-i mai rău. Nimeni nu voia s-o zică, dar toți gândeau că regele va muri. Până și pasărea lui, o privighetoare ținută într-o colivie aurită, era tristă și nu mai voia să cânte ca înainte. Aproape nici nu mai mânca și stătea tristă, tăcută, într-un colț. Dar într-o zi, când în cameră a intrat unul dintre ultimii sosiți la curte pentru a-și încerca puterile și cunoștințele, un doctor bătrân venit tocmai din Anglia, privighetoarea s-a trezit din amorțeală și a început să cânte. Un cântec trist, dar plin de speranță, așa părea. Nimeni în afară de vraci nu i-a dat atenție. Dar acesta a privit-o lung, cu ochii lui negri ca smoala, a ascultat tăcut câteva clipe și apoi a continuat ce făcea el acolo ca să-l trateze pe rege. Și, pentru prima dată în ultimele 5 zile, copilul a dat un semn de viață: a oftat prelung și un zâmbet șters i-a luminat chipul.

Doctorul de la curte, deși nu-i convenea deloc că altcineva a reușit asta, a fost de acord ca bătrânul să vină și ziua următoare, pentru un nou episod terapeutic... Trece noaptea și, cum crapă de ziua, acesta e în camerele regelui, așa cum promisese. Privighetoarea iar a început să cânte. Dar așa, brusc, tare și cu patos! Nu mai cântase niciodată la ora aia, clar era ceva ciudat. Plus că moșul, care avea mulți ani la activ, s-a îndreptat brusc de spate iar ochii au început să-i sclipească straniu. Cum în cameră nu mai era altcineva, doar cei doi doctori, pasărea și regele, străinul a zis că știe ce e de făcut și l-a întrebat pe doctorul lui Ludovic dacă vrea să primească toate meritele și laudele pentru o vindecare miraculoasă. Evident răspunsul a fost da! Așa că bătrânul a continuat, cu o voce calmă dar apăsată și a zis că pasărea nu e una obișnuită. E o "privighetoare de leac", una care, dacă știi cum și ce să faci, se transformă într-una de argint care poate vindeca. El auzise de chestia asta de la cel care-l educase când era mic, dar nu văzuse niciuna, credea că-i doar o legendă... Dar știa ce trebuia să spună, deci îl putea face bine pe rege. În schimb vrea pasărea de argint!

Ca să n-o mai lungim, doctoru' lui Ludovic a acceptat, gândindu-se că va primi recompensa reginei, va deveni erou și salvator național și va scăpa și de străinul fraier care o să-i ofere toate astea pe tavă. Rămânând, evident, și cu privighetoarea miraculoasă... Deci, cu cel mai lung, larg și fals zâmbet i-a promis acestuia că va avea tot ce vrea, numai să se facă regele bine.

se presupune că asta ar fi singura
poză a broșei, făcută cu mult timp
după transformare...
Așa că, după o scurtă bombănito-bolboroseală, pasărea din colivie s-a transformat într-o minunată și magică broșă de argint! Care, așa cum promisese vraciul, l-a pus pe Ludovic pe picioare. Nimeni, în afară de cei doi, nu mai știa adevărul, toți au zis că e un miracol. Iar în agitația creată, a dispărut și capra și varza. Adică și străinul misterios și broșa privighetoare... Dar legenda spune că cei doi au tot apărut prin diverse locuri, făcându-se "vinovați" de multe vindecări inexplicabile. Chiar și azi, când cineva se face bine deși n-ar fi avut cum, e probabil din cauza bijuteriei magice. Privighetoarea de argint...





Postare pentru SuperBlog, etapa 25.

joi, 22 noiembrie 2012

Vreau să fiu o Toyota!

Am apărut pe lume de curând. Încă nu știu exact ce sunt și unde mă aflu... E atâta agitație pe aici, că aproape am amețit. Dar lângă mine văd ceva care-mi seamănă, doar că e mult mai mare.
-Mami?
-Haha...ce-i cu tine micuțule, ce-ai pățit?
-Sunt dezorientat... Eu cine sunt? Și ce e aici?
-Ești un mic șurub, care în curând va face parte dintr-o mașină. Iar asta e o fabrică Toyota.
-Asta înseamnă că, atunci când o să mă fac mare, o să fiu o mașină?
-Haha...se poate spune și așa...

Oaaaaa, știu ce e o mașină, am venit cu una până aici. Și, pe drum, m-am uitat la televizorul de acolo, știu ce poți face și pe unde te poți plimba! Ce noroc pe mine să mă nasc cu un destin așa glorios. O să fiu frumos și elegant când mă voi plimba prin oraș. Toată lumea va întoarce privirea spre mine. Pe autostradă voi alerga ca gândul! Toți ceilalți vor rămâne în urma mea. Le voi face politicos cu mâna și-i voi depăși, ce să fac, voi avea un motor puternic și eficient, n-o să pot merge la pas... Mă voi opri doar din când în când să mai beau câte un Diesel, puțin, 8 litri la fiecare sută de km și apoi la druuum! Și când o să plec în vacanțe... Aoleu, să vezi atunci de distractiv va fi! O să am "selectare multi-teren" și patru camere montate afară. O să știu imediat ce opțiune trebuie să aleg ca să mă descurc cât mai bine.

Vreau la munte! Voi putea umbla peste tot, oricât de accidentat va fi terenul. Noroi? Zăpadă? Ha! N-or să însemne nimic, n-or să mă poată opri. Voi escalada zone cu pietriș, voi trece prin pârâuri reci și limpezi, prin păduri verzi de brad, cred chiar că aș putea alerga cu căprioarele, sau m-aș putea cățăra pe stânci cu caprele negre. Înălțimile nu mă sperie! Și nici pietrele care or să se rostogolească din cauza mea. O să am "asistență la pornirea în rampă", adică frânele vor fi acționate automat dacă o pornesc în jos. Va fi doar o singură direcție: în sus, spre vârf! Iar când o să cobor n-o să amețesc și n-o să-mi fie frică: DAC-ul îmi va păstra viteza constantă. La 5 km/h voi avea stabilitate maximă. Ieeee, ce-o să mă mai distrez!

-O să ai și suspensii hidraulice controlate electronic.
-Adică ce e asta? Nu prea înțeleg...
-Păi, e simplu: pe șosea, asta o să te facă să fii un autoturism tare agil! Iar suspensia pneumatică din spate o să-ți dea confort, stabilitate și manevrabilitate mult superioară față de alte mașini.
-Adică o să fiu cel mai bun!
-Da, o să fii, micuțule. Și o să ai 3 moduri de conducere: confort, normal sau sport.
-Eu o să-l aleg pe cel sport! Și o să mă plimb peste tot, nimic n-o să-mi scape. Și așa o să mă mențin în formă.

Și-o să mă duc și prin deșert! Ei bine, nu chiar la Sahara mă gândeam... Avem și noi zone cu nisip și minidune în Deltă. Abia aștept să simt nisipul moale și cald sub roți, sau pe cel umed și răcoros de pe malul mării, acolo unde se sparg supărate valurile. Peste tot o să merg! Dacă tot o să fiu o mașină "cu de toate", de ce să-mi pun limite? Bine, recunosc, singura limită e cerul, în rest, nici un teren n-o să-mi poată face probleme. Și nici n-o să mă pierd vreodată, pentru că o să am GPS. Și net, și un computer mic ce o să-mi țină de urât și muzică... Și o să am haine din piele fină, moi și elegante.

-Și o să fii "verde"!
-Verde? De ce? Trebuie neapărat? Eu aș fi vrut albastru metalizat...
-Haha...prostuț mic. Poți fi ce culoare vrei tu, eu mă refeream la faptul că vei respecta natura!
-Natura?
-Păi, dacă ai polua prea tare, plantele și animalele ar avea de suferit. Și, cu timpul, ai ajunge să te plimbi doar pe asfalt, printre clădiri sau roci fără viață. Așa, cu un motor mai ușor și un consum mai mic de combustibil, nivelul de emisii este mult redus. Toate mașinile Toyota respectă natura!
-Daaaa! Așa o să mă pot plimba la nesfârșit prin toate locurile de care ți-am zis! Vreau să fiu o Toyota! Dar... Dar nu știu ceva?
-Ia să vedem, acum ce dileme mai ai?
-Am văzut la televizor toate astea, dar, ca să le pot face, nu mai țin minte, ce mașină trebuie să fiu?
-Un Land Cruiser.
-Oaaa, așa e... Mami, nu-i așa că atunci când o să fiu mare pot să mă fac o Toyota Land Cruiser?
-Da, micuțule, chiar asta o să fii...

Eu, când voi fi mare...

Postare scrisă pentru SuperBlog, etapa24.

marți, 20 noiembrie 2012

Cu calculator, fără calculator...

Zilele astea mi-am dat seama că am o problemă gravă. Cică dacă o conștientizezi și o recunoști, e pe jumătate rezolvată. Da' de unde... Iaca și-n momentul ăsta e la fel de problemă și la fel de importantă ca atunci când am descoperit-o. Nu știu cum s-o zic frumos, să nu supăr, să nu rănesc... N-am idei și nici răbdare să caut, deci o s-o zic direct: mi s-a ramolit laptopul! Da, s-a sclerozat rapid, nu mai știe ce și cum face, are "febră" mai tot timpul iar articulația capacului se distruge încet dar sigur, acesta clămpănind la fiecare atingere sau curent mai serios de aer. Ca să nu mai vorbim că-l lasă vizibil memoria, nu mai face legăturile cum trebuie și are nevoie, din ce în ce mai des, să fie resuscitat cu o apăsare prelungă de buton, urmată de una scurtă, care-l convinge să pornească din nou... Și are hachițe și încăpățânări de bătrânețe, care se termină invariabil cu grevă din partea lui, respectiv se înțepenește și nu mai vrea să facă nimic și cu o ploaie de vorbe de "alint" din partea mea, spuse cu toată dragostea!

Ce mai, cam trebuie scos la pensie pe motiv de pierderi repetate de memorie și retard tehnologic avansat. Doar că...e urât, da' ce să-i faci, asta e viața...înainte să-i dau un loc de cinste pe raftul cu vechituri, trebuie să caut un înlocuitor. Unul tinerel, frumușel și care să facă tot ce-i zic eu fără să comenteze! Unde să găsesc așa ceva? Pe net, clar! Și, din floare-n floare, am ajuns la magazinul MediaDOT. Frate, frumos acolo... Știu că mă repet, da'-i frumos tare acolo... Am văzut procesoare de ultimă generație care să-mi facă comp-ul să funcționeze cu viteza gândului abia gândit, plăci video "vinovate" de cele mai clare imagini văzute vreodată și...ȘI un hard gigantic, HDD 1 TB, pe care să am loc să-mi stochez toate prostiile. Pardon...toate lucrurile minunate și interesante pe care le dețin și fără de care nu am cum să trăiesc! Da, o s-mi iasă un calculator trăsnet. Cel mai tare din parcare, cel mai cool din tot orașu', o să devenim faimoși, or să scrie legende despre noi și or să povestească nepoților despre...dar de ce se întunecă oare? Nu-i încă seară, draperiile nu-s trase și totuși...

Phiu, ciudat, nu știu ce-a fost, dar acum e lumină iar. Doar că... Știu că tocmai l-am vorbit de rău și am povestit cum vreau să-l schimb, dar unde, doamne iartă-mă, e laptop-ul meu??? Stai așa... Mașina de pâine era pe masă și-mi "gătea" un cozonăcel delicios, iar acum nu mai e acolo!  Nici Mp3-ul! Aaaaa...telefoanele mobile au dispărut și ele iar în loc de televizorul mic și color, acum pe dulap e Orion-ul meu cu lămpi din copilărie! Vâjâi prin casă și mă duc repede dincolo: mama, cățelul și motanul sunt fiecare pe fotoliul propriu. Mă speriasem, bine că măcar aici e totul în ordine. Vai, ce ordine? Pe dulap tronează radioul meu cât juma' de aragaz, din copilărie. Mi-e frică să mă duc în baie! Dacă e să gândesc logic, mașina de spălat automată nu mai e și în locul ei voi găsi tancul ăla cât China, la care mă curentam eu mereu când eram mică. Aprind lumina. Da, cum mă gândeam, mașina Albalux e acolo, dacă ar avea față, probabil s-ar uita și ar rânji la mine fericită...

Ce naiba se întâmplă? Unde au dispărut toate? Unde sunt? O fi din cauză că mi-am bodogănit laptopul, care era fermecat și care s-a răzbunat cum a știut mai bine? Să știi că asta e! El e de vină, a văzut că sunt dependentă de tehnologie și a vrut să mă atingă la punctul sensibil. Și acum eu ce fac? La ora asta intram pe Facebook să dau like la poze cu mâțe, îmi verificam magazinul de pe Breslo, vedeam ce comentarii noi mai am pe blog și azi aveam de prelucrat musai niște poze. POZEEEEE... Aoleu, erau în laptop, pe HDD și pe memoria aparatului. Știu, îs paranoică cu pozele, le salvez peste tot, plus pe câteva DVD-uri, să fiu sigură că nu rămân fără ele! Iar acum...acum toate aparatele au dispărut și am rămas fără ultimii 20 de ani de amintiri. Dacă în toți anii ăștia aș fi făcut poze cu Zenit-ul, pe film, acum le aveam pe toate. N-aș fi avut eu chiar mii de poze câte erau pe hard, dar măcar acum ar fi existat câteva albume cu imagini și fragmente din viața mea...

Știu ce s-a întâmplat! Sunt tot în 2012, dar într-un univers paralel, unde nu există calculatoare, internet, rețele de socializare, camere foto/video, telefoane mobile sau restul aparatelor cu care eram obișnuită. Aici toate au rămas pe loc, ca acum mulți, mulți ani. Probabil în universul ăsta s-a întâmplat ceva și nu s-a născut încă persoana care să inventeze procesorul, HDD-ul, placa de bază... Clar fără astea nu există computere și nici sistemele de operare din ce în ce mai performante care sunt în lumea mea. Nici marea de programe și aplicații pe care le foloseam zilnic, fără să le acord o prea mare importanță, nu există aici... Mi se părea totul normal, logic să fie acolo... Aici nu e nimic. Mă simt ca într-o lume goală...

Și modelele mele adunate în ani buni, după care pictam icoane? Sau desenele cu mâțe, flori sau gărgărițe pe care le migăleam răbdătoare, cu pensula, pe cercei? Tot pe hard... Acum trebuie să mi le refac, o să-mi ia mult timp și o să umplu un dulap cu foi și caiete... Abia acum îmi dau seama că hardul meu mic dar puternic e de fapt cât un "dulap" cu hârțoage, plus câteva cutii cu benzi de magnetofon și casete... Aici muzica și filmele sunt "la porție". Cu siguranță nu există card-uri și bancomate, supermarket-uri și mașini performante care se conduc aproape singure. Iar dacă o să am nevoie să merg undeva cu trenul, clar o să găsesc pe cineva care are același loc cu mine, dacă nu există comp-uri, n-au cum să țină o evidență precisă...

Singurul lucru care nu-mi lipsește e Facebook-ul. Cei câțiva prieteni cu care interacționez pe acolo îmi sunt aproape și-n viața reală, deci nu-i bai, că oricum ne vedem mereu. Nu același lucru l-aș putea spune despre mess, cu una dintre cele mai bune prietene vorbesc acolo. Și nu-i știu decât adresa de mail și numărul de mobil... Asta înseamnă că în universul ăsta nu pot lua legătura cu ea! Nu se poate...vreau înapoi în lumea mea, vreau tehnologie, vreau laptop-ul meu ramolit, vreau net! Aaaaaaa...

Da, am strigat așa de tare că m-am auzit și m-am trezit! Adormisem cu mâna pe mouse, gândindu-mă cât de performant va fi noul meu comp iar mintea s-a apucat să-mi joace feste și să-mi arate cum e fără calculator... E urât. E trist. Și e fără tine... Îmi place lumea asta a mea, m-am obișnuit aici, să nu mai prind cumva vreun vis ciudat că mă duce în altă parte!

P.S. Iar tu, după ce citești postarea asta, să faci bine să-mi scrii adresa ta de acasă. Asta ca nu cumva, în cazul unui scenariu nebun de genul ăsta, să fiu obligată să-ți desenez fața din memorie și s-o lipesc pe toți stâlpii de lumină din orașul tău, ca să dau de tine! :P

Postare scrisă pentru SuperBlog, etapa 23.

duminică, 18 noiembrie 2012

Toamna, Eu, motanul...



Am cel mai bun remediu pentru zilele reci și cețoase de toamnă. Se găsește un colțișor liniștit de cameră, eventual lângă o fereastră, în care să pătrundă măcar puțin soarele anemic de noiembrie. Mai e nevoie de o canapea moale, comodă, care să ia forma corpului dacă uiți să te mai ridici de pe ea. Chiar dacă ai o inimă mare și caldă, pentru mai mult confort e musai nevoie, la alegere sau împreună, de: un calorifer generos, multe perne pufoase cu care să te înconjuri și cana preferată plină cu ceai. Aromat, de zmeură și dulce, în cazul meu... Penultimul ingredient e motanul personal! Cine nu are, nu știu ce să zic, s-ar putea ca rețeta să nu funcționeze perfect... De ce? Păi simplu! Pentru că motanul se convinge să stea pe calorifer până ajung la o temperatură constantă iar apoi se preia încet, în brațe, sau este lăsat în locul rămas liber atunci când te mai duci după altă porție roșie de ceai, mandarine sau vreo ciocolată uitată în altă cameră. Ultimul lucru, lăsat special la urmă pentru că e cel mai important și are nevoie de mai multe explicații, e o carte. Dacă e, ca în cazul meu, una cu, despre și "scrisă" de un motan, e mai mult ca perfect! Se încadrează de minune în "peisajul" descris mai sus, te binedispune garantat și te face să ai cea mai cea zi de toamnă pe care ai avut-o vreodată! De unde așa ceva? De la Nemira, de unde altundeva!

Deci: canapea, calorifer, ceai, perne, PISICĂ și carte. CARTE cu PISICĂ! "Eu, motanul", a lui Natsume Soseki. Nemira, nu uitați, că e foarte important!

Postare pentru SuperBlog, etapa 22.


poza de mai sus, povestită în câteva "capitole" :D


vineri, 16 noiembrie 2012

Trecut, eu, prezent...

Fac parte din specia descendenților unici, fără frați sau surori cu care să mă fi păruit mică fiind, sau de la care să "moștenesc" jucării sau vreo garderobă completă, eventual demodată... Dar am verișoare mai mari, care au fost responsabile cu umplerea timpului meu liber, respectiv care mi-au donat tot avutul lor din momentul acela, format dintr-un covor cu animale, pe care mișunam toată ziua și cu care vorbeam pe limba mea, plus câteva sacoșe imense pline cu maimuțoi, mașinuțe și alte asemenea. Pentru care, ca să nu se împiedice ai mei de ele prin toată casa, mi-au golit un dulap în care mi le-au îndesat și unde îmi făceam veacul, în sau lângă el! Și deasupra lui era cea mai faină și mai interesantă chestie din casă: un radio uriaș, din lemn, cu lămpi, căruia îi lua ceva să se încălzească și să se aprindă.

Și nu era doar un radio obișnuit. Avea două butoane mari, care se învârteau și un desen cu linii și cifre în partea de jos. Avea față, era viu! Nu, nu vorbeam cu el, știu că-s oleacă ciudată dar totuși, era de ajuns că purtam discuții filozofice cu animalele de pe covor... În schimb el vorbea cu mine, îmi zicea în fiecare seară o poveste, pe care o ascultam fascinată, așezată cuminte în fața lui, ignorând complet dulapul deschis de unde mă strigau jucăriile... Nu pricepeam deloc cum de-l aud pe nenea care citea așa frumos. Sau cum de-l auzeau și Laura sau Alina, care erau la ele acasă, dar care, în ziua următoare vorbeau afară de aceeași poveste pe care mi-a spus-o mie. Și timpul a trecut, eu am mai crescut, am priceput și cum e cu undele care aduceau poveștile la mine în casă... Iar la un moment dat, am câștigat la un concurs un radio de buzunar Ric-2. Era mic, alb și avea căști. Adică avea doar o cască, dar pentru mine era cea mai tare chestie pe care o aveam! Deși nu prindeam cu el decât maxim 2 programe și sunetul se auzea de parcă ar fi venit din fundul unei oale cu capacul pus, îl luam peste tot cu mine și eram tare mândră de el. Azi stă trist în sertarul meu cu amintiri. Măcar nu-i singur, stă alături de walkman, reportofon și CD player...

În același an, de Crăciun, am primit de la nanul meu primul aparat foto: un Certo mic și simpluț tare. Frateee, ce fericită am fost! Nu voiam să-l dau nimănui și mereu aveam nevoie de un film nou! Tata mă tot întreba dacă le mănânc, sau ce fac cu ele, că nici el nu avea așa un randament la făcut poze... Iar când a văzut că e ceva de capul meu, că nu stric filmele degeaba și că-mi iese ceva - ceva, a zis că-mi dă unul dintre aparatele lui rusești din colecție. Ce, credeți că plodu' a vrut? Nuuu... ĂLA era aparatul meu, nu mă mai interesa nimic altceva! Universul meu de atunci se limita la acel Certo, nici prin cele mai evoluate gânduri nu mi-ar fi dat că, peste mai bine de două decenii, voi avea un aparat dotat cu o bucățică mică de plastic, pe care pot face sute de poze odată... N-am vrut alt aparat până mi-a fluturat pe sub nas, puțin timp mai târziu, un Zenit. Da, clar l-am vrut! Și acum îmi mai place... Așa cum îmi place și "Pentax-ul cu zoom", cum îl denumisem... Azi mă descurc cu un Fuji. Ies poze frumoase, multe și mari... Dar nu așa frumoase cum o să iasă cu viitorul meu DSLR Nikon, care-i în plan anul viitor!

Primul televizor color mi l-am luat târziu, prin '94. Un Philips, la fel ca și cele care au urmat. Când eram mică, aveam un Orion, mare, greu și cu lămpi. Avea 5 butoane, deci puteai prinde 5 posturi la el, doar că nu aveai ce... Era doar postul național, unde vedeam sâmbăta 10 minute de desene animate și moldovenii, unde mai dădeau filme. Când mergeam pe la unchiul meu, la Craiova, era raiul! Din două motive: avea un televizor sport, mic, la care puteam juca tenis, cu un punct, o dungă drept fileu și 2 linii - paletuțe și acolo prindeau ungurii, care dădeau noaptea filme de groază! Când mă întorceam din vacanță, aveam ce povesti, mă ascultau toți plozii cu gurile uitate deschise... Azi am două televizoare, posturi câte vreau, dar nu prea mai am răbdare și timp să mă uit...

Să vă zic și de prima cameră de filmat? Una din aia profesională, cu casetă mare. Mergeam crăcănată de greu ce-mi atârna pe umăr și apoi nu-mi puteam mișca mâna toată ziua de după, dar aveam voință și filmam toate cele cu ea! Mai funcționează și acum, sărăcuța, singura problemă e că n-o mai ține acumulatorul și că nu se mai găsesc casete. Acum e la pensie, am scos-o forțat, pe caz de retard tehnologic, atunci când am dat de Panasonic-ul mic, compact, care făcea poze și știa o mulțime de trucuri deștepte. Nu l-am folosit prea mult pentru filmat, mai mult fotografiam cu el... Acum îl mai car după mine prin excursiile în care știu că am mai mult de filmat. Altfel, aparatul foto se descurcă, știe să facă și filmulețe. Ghidat și ținut de mânuță de mine, sigur!

Telefonul mobil? Se află, cred, pe primul loc în ceea ce privește evoluția și numărul de exemplare schimbate de-a lungul timpului. În facultate am avut pentru prima oară mobil, un Philips Savy. Mă ținea 3 zile și avea meniul în franceză. Apoi a urmat la pièce de résistance: Nokia 5110. Uitam să-l încarc de cât ținea și a avut parte de nenumărate șocuri fizice, datorate faptului că uneori îs căscată, împiedicată și-l scăpam din mână... N-a avut nimic! Doar că era ditamai BCA-ul și aveam nevoie de pantaloni cu buzunare făcute la comandă ca să-l pot purta cu mine. Pentru că nu-s chiar genul care să umble cu poșetuță, deci cu o chestie în care să-l pot depozita în deplină siguranță. Mi-a plăcut tare, chiar dacă nu puteam face nimic la el, doar vorbeam... În schimb vorbeam acolo unde alții nu aveau semnal și era amuzant să-i văd cum se uită invidioși la mine! Șirul s-a continuat cu un Alcatel și apoi doar Nokia, marcă de care nu știu dacă m-am îndrăgostit, sau pur și simplu am un pitic specializat în telefonie mobilă, căruia i s-a pus pata pe firma asta...

Mi-am luat primul mobil ca să am cum să-i anunț pe ai mei dacă întârzii pe undeva, să nu se agite mai mult decât prevede legea... Vorbeam la el scurt și rar. Avea cartelă și era 60 de cenți minutul. Azi am un telefon mobil Nokia deștept, cu minute și sms-uri fără număr. M-aș descurca oricând doar cu el și atât. Am încărcat pe el hărți să nu mă rătăcesc niciodată. Ascult la el muzică, am și câteva concerte integrale, plus vreo 200 de episoade de desene animate. Face poze, filmează, probabil știe să facă mâncare și curat doar că nu m-am prins eu încă unde trebuie să umblu prin el... Plus internet, prin care mă plimb oriunde vreau! Cine-ar fi crezut asta acum 20 de ani? Eu una, nu...

Toate au evoluat și noi cu ele. Multe lucruri cu care am crescut au dispărut și le mai regăsesc doar prin poze: magnetofoane, casetofoane, aparate video... Amintiri... Trezite la viață datorită unui magazin online, Oktal, unde găsești mereu ultimele noutăți în materie de IT și electrocasnice. Prezent versus copilărie... Pe acolo m-am plimbat eu azi în căutare de aparate foto. Am zis eu că mi-am propus un DSLR la anu', dar am uitat că acușica vine Crăciunul și, dacă sunt îndeajuns de "foarte" cuminte, poate îmi aduce moșu' unul mai devreme!

Postare pentru SuperBlog, etapa 21.

joi, 15 noiembrie 2012

Dorință REALă

Romanii, printre multe altele, aveau o zicere deșteaptă: minte sănătoasă într-un corp sănătos. Și sună absolut logic. Problema e că, pesemne eu mă trag din daci, nu din romani... Pentru că filozofia asta a lor, până de curând, nu s-a lipit neam de mine. Mai degrabă mă luam după ce a spus Decebal la un moment dat: mintea să fie ascuțită și atunci corpul se descurcă el. Păcat că nu era nici un învățăcel pe lângă el când a rostit asta, să scrie repede pe o piatră și s-o pună bine în pământ ca s-o găsim noi azi... Dar știu sigur că, la un moment dat, a zis asta!

Când eram mică, eram o zgâtie, mă foiam non-stop. Ziceai că m-au hrănit în primul an cu Redbull, nu cu lapte praf... Eram într-o continuă alergare, ca un electron nebun, care nu stătea locului o clipă. Când am mai pus ceva ani în certificatul de naștere, lucrurile au devenit și mai tragice. Cum scăpam afară, toată natura era a mea, urmăream tot, fugăream tot! Sporturile mele preferate erau: fitness cu mingea de fotbal; alergat viteză în curtea blocului cu sărituri, mai mult sau mai puțin artistice, peste garduri; gimnastică la bară, respectiv cățărat ca maimuța și staționat acolo; fuga de bunica atunci când ieșea în curte să-mi dea miere cu polen pentru "poftă de mâncare" și muuuulte altele.

Apoi a apărut buletinul în peisaj. A crescut copilu'... Eram domnișoară de acum. Cică... De fapt nu mă schimbasem, tot o zgâtie alergăcioasă care juca fotbal și bătea băieții eram. La școală făceam handbal în orele de sport. Frate, ce-mi mai plăcea... De obicei eram portar pentru că, eu în poartă însemna un meci garantat victorios pentru echipa mea. Apoi a venit liceul. Matematică-fizică introdusă pe gâtul meu firav cu polonicul. Plus ore sporadice de sport în care ne punea profu' să facem ture în jurul terenului. Cred că, la cât alergasem și mă zbânțuisem până atunci, mi se terminaseră rezervele de energie, pentru că, pe la jumatea traseului, începeam să văd când negru, când culori în fața ochilor... Drept urmare și care va să zică, mi-am scos scutire la sport.

Apoi lucrurile au început să fie din ce în ce mai statice pentru mine... Am avut de ales între a sta 8 ore, pe scaun, în biroul cuiva care mă plătește și a sta n ore, în funcție de ce am de făcut, la biroul meu, în cămeruța mea, să lucrez pentru mine și să fiu propriu-mi șef! Am ales ultima variantă și, de atunci, posteriorul meu a luat forma scaunului iar mișcarea a trecut aproape pe ultimul plan, singurul "sport" pe care l-am mai practicat fiind mersul în pas rapid, de colo-colo, cu treburi sau fără... Asta până într-o zi când, pusă pe fapte mari și cu gândul să umplu sacoșe, am ajuns în Real.

Când ajung acolo, deși am listuță scrisă frumos acasă, să nu uit cumva ceva, nu mă pot abține și trec prin toate zonele, pe la toate rafturile, că sigur e pe acolo ceva de care nu știu dar care musai îmi trebuie. Și, ca să-mi dovedească veridicitatea acestui lucru, destinul, providența sau pur și simplu picioarele mele m-au purtat prin zona cu chestii pentru sport. Unde am dat nas în nas cu o bicicletă de fitness. Nu știu de ce, dar a fost dragoste la prima vedere... Deși eul meu interior cel leneș țipa disperat "nu, nu, nu, dac-o iei, va trebui s-o folosești" iar piticul responsabil cu sportul ridicase amenințător sprânceana și-i ținea isonul, berbecul căpos din mine a câștigat detașat disputa: voiam bicicleta și gata. Punct! Și uite așa a început o nouă eră, una mai bună, care prevedea un viitor luminos. Și clar unul mai...slab și mai sănătos! Pentru că, de atunci, fac mereu plimbări lungi, minunate, peste tot prin lumea mea curioasă dar amuzantă... Un mp3, căștile în urechi, și călătoresc unde vreau eu. Sau o carte și nici nu simt când trece timpul acordat sănătății mele fizice. Că aia mentală...nu, mai bine nu vorbim despre asta...

Zilele trecute am avut iar programată o ieșire însoțită de sacoșe. În Real, logic... Unde pașii mei, acum sprinteni de la aproape zilnicele tururi cicliste, m-au purtat, da, în zona de sport. Cu gândul să-mi iau niște mănuși, să par mai șmecheră când "bicicletez"... Am găsit, dar... DAR... Am văzut ceva ce-mi doresc de mult și-mi doresc musai, rău, îngrozitor de tare! Un stepper. Mic, frumușel, negru și numai bun să tropăi pe el când am mai multă energie decât îmi trebuie. E un membru marcant al ofertei Real și mi s-ar potrivi de minune, asortat cu mănușile mele noi și cu o pereche de cotiere. Șșșttt...știu că astea din urmă nu-mi trebuie, că n-am cum să cad de pe el, da' poți ști în ce vis sau în ce țară ajung tot mergând pe el? Se reglează, are computer și frână hidraulică, nu-i de joacă... Plus că m-aș putea sui pe el chiar dacă m-aș mai îngrășa, că suportă "burtici" de până la 100 de kg. Mă rog, nu cred că aș avea vreo șansă să ajung așa, dar mai știi...

Asta e cea mai nouă și mai REALă dorință a mea! Drept urmare, de acum și toată luna viitoare voi fi cuminte tare, voi fi un model și mă voi ruga, în secret, la Moș Nicolae să mi-l aducă. Iar acum vă las, ca să fiu mai sigură, o să-i scriu și lui Moș Crăciun o scrisoare, cine știe... Mă duc s-o încep, să iasă frumoasă, să-l impresioneze până la lacrimi și, pe 24 seara, să găsesc la mine-n cameră un brad uriaș cu stepper-ul sub el!

Postare pentru SuperBlog, etapa 20.

marți, 13 noiembrie 2012

Cu sau fără hârtie...

Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Ai mei mi-au păstrat primele creații: un carnețel cu hieroglife și desene, asemănătoare celor preistorice găsite prin peșteri. Creion și pix pe foi alb/crem... Când am mai crescut și am descoperit poveștile, am vrut musai să inventez și eu câteva. Deja trecusem la stilou, cuvintele arătau mai bine iar desenele erau fără posibilitate de corectare... Au urmat scrisorile! Lungi, cu de toate și scrise în cel mai amuzant stil din dotare. Ele nu erau citite doar de destinatar, ci și de prietenii acestuia, pentru că nimeni nu vrea să râdă de unul singur, e mai nostim în grup! Jurnal - deși era la modă și toate fetele dețineau măcar unul, n-am avut. Nu mi s-a părut logic și nici interesant să scriu ceva ce apoi nu citesc decât eu... Partea distractivă era tocmai să vadă și alții ce scriam, să mă laude și eu să mă împăunez ca un berbec model ce sunt! Așa că, am fost în culmea fericirii când au apărut "oracolele", care erau niște caiete cu întrebări la care trebuia să răspunzi, în plus, puteai scrie acolo orice altceva voiai. A fost de ajuns să prestez la vreo 2 colege, că au început toate să se înghesuie la mine. Era un fel de SuperBlog basic, cu multe teme dar fără premii... Pe vremea aia totul implica hârtie. Știam ce e un calculator, dar târziu am văzut unul. De cumpărat nu mai zic, abia acum câțiva ani mi-am luat primul laptop...

Vedeam ceva frumos sau interesant și voiam și eu? Fugi la xerox, stai la coadă, ceartă-te cu tanti că ți-a făcut copia prea închisă și nu vezi nimic, apoi vino acasă, caută mapa cu chestii, depozitează foaia, apasă bine că teancul e prea mare și nu mai vrea să se închidă... Azi e floare la ureche. Ridici capacul scanner-ului, pui hârtia, salvezi copia într-un folder și gata! Poți accesa informația oricând vrei iar biroul e lejer, lipsit de teancurile de foi care-l inundau acum câțiva ani. Iar dacă vrei s-o trimiți mai departe cuiva, un mail și-n câteva minute ajunge în capătul celălalt al lumii...

Toate-s mai simple azi, mai rapide, mai degajate. Scriem zilnic multe mail-uri, pe care le trimitem fără să ne coste nimic; am văzut că se poartă să-ți ții jurnalul pe blog, nu închis cu lăcățel, în cel mai dosnic sertar din casă; desenele, mai nou, se fac pe tableta grafică, nu pe blocul de desen cu grosimea hârtiei aleasă în funcție de ce culori folosești... Și e normal așa, tehnologia evoluează continuu și noi cu ea. Dar... Unde mai e, de exemplu, farmecul scrisorii clasice, pe care trebuia să lipești timbrul cu lipiciul de pe spate ușor dulceag, pe care o căutai zilnic în cutia poștală de pe scara blocului sau îl opreai pe poștaș să-l întrebi, până-l exasperai, dacă azi n-ai primit ceva? Unde e plăcerea să alegi o anumită hârtie, un plic în aceleași nuanțe, să umpli stiloul pătându-ți invariabil degetele cu câteva cuvinte nescrise, s-o compui în liniște, recitind periodic ultima frază atunci când pierzi șirul gândurilor... Unde e zgomotul pe care-l face cuțitașul care taie plicul, foșnetul hârtiei dinăuntru și parfumul celui care a scris, rămas discret printre cuvintele adresate ție... Azi e doar click, click, citești rapid ceva scris de multe ori fără literă mare la începutul propoziției, fără punct și fără prea multă trăire. Chiar dacă e o scrisoare în plic, în majoritatea cazurilor înăuntru e un text scris în word, scos la imprimantă și îndoit la dungă. Totul prea perfect, prea formal, prea rece. Citești informații, nu sentimente sau senzații, nu-l mai citești practic pe celălalt...

După perioada când toată lumea foșnea câte ceva cu foi, când mulți căutau, printre altele, câte o multifuncțională ieftină și scoteau apoi la ea maldăre întregi de foi, a venit brusc una cu foldere stocate pe HDD, ziare scrise pe net, updatate în timp real, mii de poze ținute pe un pătrățel în aparat, zeci de mail-uri primite zilnic... Sau cărți cumpărate de pe diverse site-uri și încărcate pe un gadget, de unde apoi le citești... Practic îți poți lua cu tine biblioteca oriunde mergi, îți poți lua cutia de scrisori, ziarele și revistele preferate. Și toate în rucsacul de laptop, toate cântărind sub 3 kg...

Eu, spre rușinea mea, n-am încă imprimantă. Deși am nevoie mai mereu de una... Noroc de prieteni, că-mi mai scot câteva foi, sau de centrele specializate în asta. Dar care nu prea sunt o soluție, pentru căăă...a început școala și, în ultimul timp cel puțin, am prins mereu momentul în care câte 2-3 puști își făceau copiuțe pentru examene. Hmpf. E frustrant să stai la rând după așa creaturi, când știi că tu ai fost întotdeauna mult prea fraieră ca să copii... Dar asta e altă poveste... Cu alte cuvinte, și aici voiam să ajung, vreau imprimantăăă!!!! Par cam disperată? Da, par pentru că sunt!

Pe lângă mâțe, gărgărițe, arici și floricele, pe care le desenez "în direct" pe bijuuri, talentul nemăsurat din mine mă împinge și la lucruri sfinte: pictez și icoane. Pe sticlă, artă naivă. Pentru care am nevoie de modele autentice. Care modele, trebuie "întoarse" cum le zic eu, adică practic trebuie scoasă la imprimantă imaginea în oglindă pentru a o transpune frumușel pe sticlă... Complicat, nu? Dar concluzia e una simplă: pentru asta și pentru multe altele, îmi trebuie musai o imprimantă. Și ghiciți ce: am și găsit niște oferte HP pe care nu le pot rata. La magazinul online Azerty! Sincer, nu prea mă pricep eu la multifuncționale, dar asta nu-i o problemă. Întâi o să mă uit ca mâța-n calendar la descrierile complexe și la pozele de 360 de grade de pe site, iar apoi o să dau o fugă în showroom-ul lor avangardist și o să întreb acolo, pe unul dintre nenii ăia drăguți și deștepți, ce mi s-ar potrivi mai bine. HP să fie! Nu știu de ce, așa mi-a șoptit piticu' de după neuron și, când e vorba de pitici, apăi nu-i de joacă...

Îmi place tehnologia, ador să am ultimele modele de aparate, dacă se poate, dar ceva din trecut a rămas în mine pentru totdeauna. N-o să renunț niciodată la cutiile mele cu scrisori, la articolele printate în care se vorbește despre mine, la albumele cu poze adevărate, pe care le poți răsfoi sau la cărțile cu foi... Pentru că, pentru mine, toate astea nu-s doar informații, amintiri sau mesaje. Pentru mine contează și cum simt în mână scrisoarea, cum miroase poza proaspăt developată, cum foșnește cartea, parcă spunându-mi și ea o poveste, sau completând ce citesc eu...

Iar primul lucru pe care îl voi scoate la noua mea imprimantă va fi un album cu creațiile mele. Cum de ce?!?... Păi ce farmec are să am doar eu pozele în laptop, fără să le vadă și alții și să mă laude... ;)

Postare pentru SuperBlog, etapa 19.

duminică, 11 noiembrie 2012

Cu roata în viitor

Oamenii inventează chestii dintotdeauna. Invenții importante pe o perioadă scurtă de timp, sau care se dezvoltă din ce în ce mai mult, se perfecționează și duc, la rândul lor, la alte idei, la apariția altor obiecte. De exemplu, una dintre primele invenții, de pe timpul când creaturile bipede care mormăiau prin peșteri aduceau vag a oameni, a fost prima armă: sulița, respectiv bățul ascuțit cu o felie de piatră sărită dintr-un bolovan aruncat la nervi! Mamăăă, ce mândru tre' să fi fost primul posesor de suliță... Și cum fugărea el dinozaurii de dimensiunea unui bloc turn cu ea. Apoi arma a evoluat, a fost exploatată la maxim și a decăzut masiv când s-au inventat firmele de pază și protecție, supermarket-urile și carnea ambalată din frigidere!

Mie, cea mai tare invenție mi se pare cățelul domesticit, am și eu un exemplar, "copilul" casei... Sau aparatul foto. Când eram mică și naivă (ca să nu zic altfel și să mă denigrez singură în public) mă gândeam: oare cum i-a venit în minte ăluia care l-a inventat, să folosească o mână de metal, plastic și sticlă și să iasă așa o minune, care-mi permitea mie să păstrez bucăți de amintiri? Apoi m-am mirat de radio: nenea care-mi citea mie povestea în fiecare seară nu era ascuns în radio. Păi și atunci, cum puteam să-l aud dacă era la el acasă? Sau mai bine, cum puteau toți copiii să-l audă în același timp? Și stăteam așa, cu gura căscată, uitându-mă o oră la radioul care evident n-avea ecran și arăta fix la fel în fiecare moment, dar eu parcă vedeam povestea, că inventasem și eu ceva: un ecran mare, la mine-n cap, unde "vedeam" personajele, COLOR.

Istoria e plină de invenții, multe foarte importante, multe de care eu nici n-am auzit, dar care sunt folosite zilnic peste tot... Ai impresia că tehnologia evoluează de la o zi la alta, aproape... Și probabil așa e. Cu toate astea, am stat eu și m-am gândit care ar fi cea mai cea invenție, aia cu moț, fără de care multe n-ar fi posibile în ziua de azi. Și au început să curgă ideile, de nu mai știam cum să le opresc și ce să aleg dintre ele! Dar, totuși, concluzia mea a fost că, cea mai importantă chestie inventată vreodată e roata, frate!

Din câte se știe, și clar asta e ceva relativ, cel care a avut strălucita idee a trăit undeva cu vreo 4000 de ani î.Hr. Zic că-i relativ, pentru că prima roată desenată a fost găsită pe o ulcică și e de prin anul 3500 î.Hr., dar poate ea a fost descoperită mai înainte, doar că micul "geniu" antic nu se pricepea la desen... Sunt curioasă lui la ce i-a trebuit de a inventat-o. Și, cum inteligența pe vremea aia nu cred că era prea mare, sigur nu și-a dat seama că lucrul pe care el îl folosea să transporte de colo colo lemnele, mistreții vânați sau garderoba din haine grele de blană când își muta domiciliul dintr-o peșteră în alta, o să schimbe total lumea! Dar nu știu de ce tot zic "el", că poate a fost o "ea" cea care a inventat-o! Nu?

Dovada primului mijloc de transport aparține sumerienilor: carul de luptă tras de cai, ce apare într-un desen care datează din anul 2500 î.Hr. De aici și până la mașină a fost doar un pas. Unul mărișor, ce-i drept, un pas de câteva mii de ani... Dar eu cred că roata e una dintre cele mai importante invenții ale omenirii nu numai legat de transport. Și aici intervine artistul din mine, mândru nevoie mare... Pentru că, se pare că inițial sumerienii o foloseau la...tadaaamm...handmade! Da, la început a fost roata olarului. Deci, părerea mea, pe care n-o să mi-o scoată nimeni din cap, pentru simplul motiv că nu are argumente palpabile să mă contrazică (:D), e că unul de-al meu, un artist, a inventat-o! Ha! Nu suntem mereu cu capul în nori, nu facem doar chestii frumoase dar inutile, iaca, uneori putem fi geniali...

Dar, lăsând gluma la o parte, să argumentez oleacă de ce cred că roata e invenția cea mai cea. Transportul de persoane, la începuturile istoriei, era important, dar mai important era transportul de mărfuri. Că, de bine de rău, omul a domesticit calul și mai avea cu ce să circule pe distanțe lungi, dar ce te faci când vrei să construiești o casă, de exemplu... O căruță e aur curat! Plus scripeții, ca să poți ridica mai ușor materialele grele. Apoi, cu o roată mai specială și un pârâu poți face energie electrică!

Azi, când zici roată, te gândești automat la mașină, la transport, dar e mult mai mult de atât. Dacă n-ar exista roata, nu s-ar putea produce nimic! Pentru că toate, dar TOATE liniile de producție din fabrici au în componența lor nenumărate roți și rotițe, drepte sau dințate. Ca să nu mai zic că sunt prezente și-n toate aparatele din ziua de azi.

Până și eu am roți, care mă fac să mă simt bine. Nu, nu în cap, neuronul meu funcționează pe bază de conexiuni, nu mecanic... Mă refeream la brățări, inele și cercei, că de, sunt femeie și n-am cum să nu mă gândesc și la din astea... Plus timpul, nu-l pot controla, dar îl pot monitoriza la secundă cu ceasul meu plin de rotițe... Una peste alta, mai nimic din ce avem azi n-ar putea exista fără banala roată!

Probabil vă gândiți ce mi-a venit cu asta... Păi uite așa, citeam de mașinile hybrid de la Toyota: Yaris, Auris și Prius și imaginația mi-a luat-o razna. Mă gândeam că dacă cineva, acum multe mii de ani, nu ar fi observat că, ce știu eu, copacul pe care tocmai l-a tăiat se rostogolește la vale și nu s-ar fi chinuit să facă o roată, chiar și una primitivă, azi minunile astea de mașini n-ar exista. Și nu-i numai asta... N-ar mai exista nici multe dintre lucrurile inovative pe care Toyota le-a adus în industria auto... Cu cele trei mașini de care vorbeam mai sus, ei au deschis o ușă spre viitor. Una spre un viitor mai bun, mai "verde". Încă de când au apărut, s-au bucurat de un real succes. Așa cum invenția de care scriam la început, roata, a schimbat complet viitorul omenirii, așa mașinile hybrid de la Toyota vor schimba viitorul industriei auto. Nu mai e ca acum câțiva zeci de ani, când era important să ai o mașină. Cum o fi, mașină să fie... Nu, azi oamenii se gândesc la multe altele: la consumul mașinii, la confort și, în primul rând, la poluare!

Ce poate fi mai frumos decât să ai o mașină care consumă puțin combustibil, care lasă-n urmă cele mai puține noxe din clasa ei și ale cărei costuri de exploatare sunt reduse față de alte mașini? Toate astea, având parte de performanță maximă! Cum e să alegi, la o Toyota Auris, pe lângă modul normal de condus, unul dintre cele 3 alte moduri disponibile? Pe cel electric, de exemplu, și brusc să conduci în liniște, fără emisii de CO2? Sau să fii la volanul unui Prius care e prietenos cu orașul și-ți oferă, de fiecare dată, o experiență unică la volan? Dar de o Yaris compactă, agilă și foarte manevrabilă, ce-ați zice? Sună bine toate astea, nu? Păi, cam da... Mai ales că toate 3 modelele au, în plus de toate astea, confortul și standardele înalte cu care ne-a obișnuit Toyota...

Lumea e într-o continuă schimbare, într-o continuă evoluție. Toyota a făcut un pas îndrăzneț înainte, iar invențiile tehnologice pe care le-a pus deja în aplicare îi va obliga oarecum și pe ceilalți din industria auto să țină pasul cu ei. Tehnologiile se schimbă, evoluează, mentalitățile la fel, dar calitatea, profesionalismul și fiabilitatea oferite de Toyota rămân constant aceleași. Confort, cheltuieli reduse și poluare, astea sunt preocupările de acum și din viitor. Toyota a deschis calea... Iar dacă vrei să conduci viitorul, încearcă o Toyota hybrid și o să vezi cum e!

Postare pentru SuperBlog, etapa 18.

joi, 8 noiembrie 2012

Nuntă cu cântec...

Vorbeam zilele trecute cu un prieten, care-mi zicea că nu-s printre cei mai subtili oameni din lume. I-am dat dreptate, cam așa e... Și am recunoscut că-s un bolovan! Nu știu ceilalți bărbați cum sunt, dar eu, când vine vorba de femei sau bijuterii, intru într-o ceață mai deasă decât cea londoneză... Când ambele noțiuni fac parte din aceeași propoziție, încep să văd în depărtare cum vine spre mine sfârșitul lumii! Iar dacă în ecuație mai apare și cuvântul nuntă, deja nu mai am pe stoc cuvinte să descriu amploarea groazei care mă cuprinde... Uneori stau și mă gândesc, oare ce specie de artist sunt, dacă nu mă pricep la chestii așa simple?... Dar să vă povestesc.

Mă anunță vară-mea că se mărită. Mă gândeam că-i fac un set de bijuterii vesele, un tablou cu un câmp de maci, îi adoră, și scap, nu mai trebuie să merg la nuntă. Nu-mi plac nunțile, mi se pare un calvar îngrozitor, împărțit în mai multe episoade, presărate de-a lungul unei zile! Dar atâta mi-a trebuit să zic, că prietena mea mi-a și sărit, cât e ea de lungă și frumoasă, în cap: cum se poate așa ceva, cum să-i fac doar cadou, cum să nu merg, cum să...diverse chestii! Mai ales că ea tocmai și-a cumpărat o rochie nouă, neagră, de seară și nu are unde s-o îmbrace în viitorul apropiat. (Îmi stătea pe limbă să întreb: "atunci de ce ți-ai mai luat-o?", dar cred că ajung 2 războaie majore în istorie, nu e cazul să stârnesc tocmai eu unul nou...) O singură problemă ar mai fi, nu are și bijuterii potrivite pentru rochia minune. Aaaaa...când am auzit asta, mi s-au aprins ochii ca farurile Daciei mele antice și am zis fericit că asta e ca și rezolvat, îi fac eu bijuterii noi pentru...uf...nuntă! Credeam că faza cu ochii inimioare e un mit, dar nu, m-am uitat la ea și exact așa îi avea! Plus un zâmbet laaaarg și iubitor...

Trece săptămâna, fac cadourile pentru vară-mea, ies bestiale, fac și bijuurile pentru iubită și mă duc la ea, cu doar o zi înainte de nuntă, să i le duc. Și eram, frate, bucuros nevoie mare, sclipeam de bucurie la gândul că o voi face fericită, pe ea și pe doamna rochie cea nouă... Ajung, o sărut vesel și o întreb ce mână alege. Da, sunt un copil mare, știu, țineam cadoul la spate, așa fac mereu când îi duc ceva. Ea, cu cel mai larg zâmbet pe care mi l-a dăruit vreodată, alege. Îi întind pachețelul. Îl deschide. Și... Cum să vă explic eu ca să înțelegeți? În momentul ăla am văzut cea mai straight face ever! S-a albit și parcă-și înghițise limba, nu mai zicea nica. Eu zâmbeam în continuare ca tontul, fericit, am zis că face așa că-i plac prea mult... Ha! De unde... Când a început deodată să plângă, aoleu, ziceai că vrea s-o inunde pe vecina de sub ea și nimic altceva! Iar printre sughițuri și tremolo-uri m-a întrebat ce-i cu mine, cum pot să-i fac așa ceva, tocmai cu O ZI ÎNAINTE DE NUNTĂ???

pisicile problemă...
Nu pricep femeile și pace... Îi făcusem cea mai haioasă pereche de cercei cu pisici din lume! Îi plac pisicile, sunt negru cu alb, se potrivesc la o rochie neagră... Dar, în scurt timp am aflat că nu... Asta era problema: cerceii mei erau foarte frumoși, dar nu erau pentru ținuta ei de seară! Aham... De ce nu, îi stau bine doar?!?... Și în ziua aia am avut eu parte de prima mea lecție despre bijuterii, cum se poartă și cum se aleg pentru diversele ținute sau momente ale zilei. Mă uitam la ea, cu ochii mei albaștri, mari și încercam să procesez informația... Pentru că, fie vorba între noi, asta cu bijuteria în funcție de ținută încep să o pricep, dar chestia cu momentul zilei îmi dă mâncărimi curioase și întrebătoare de cap. Dar s-a liniștit iubirea vieții mele și a început să-mi explice, cu blândețe și răbdare, ca unui retardat căruia tre' să-i desenezi în culori ca să priceapă...

Și am aflat eu așa: cerceii mei cu pisici erau minunați, dar la rochia de seară s-ar fi potrivit ca niște pantaloni scurți la geacă, în timpul iernii, pe ninsoare. "Sunt potriviți pentru o ținută ușurică, de vară, rochiță decoltată, chiar blugi cu un tricou sau ceva sport/elegant... La rochia de seară trebuia ceva finuț, poate cu pietre care sclipesc în mii de ape, un colier, un set, poate și un inel din aceeași gamă..." Da, suna logic ce spunea, dar atunci de ce continuam să mă uit ca mâța-n calendar?... Mă vede derutat și continuă cu același calm, pentru care o ador... "Plus că la o nuntă, nu merg îmbrăcată toată ziua în aceeași ținută. Dimineața mă duc cu fetele la Elena acasă, vară-mea, s-o ajutăm cu ultimele pregătiri, o să port ceva lejer. Niște cercei micuți, fără multe pietre, ar fi perfecți. La starea civilă îmi pun pe mine ceva chic, un colier la baza gâtului m-ar completa și m-ar face să mă simt bine. Iar la biserică, voi avea o ținută ceva mai sobră, popa ar zice fără bijuterii, dar eu zic că o broșă fistichie s-ar potrivi de minune. Abia seara voi îmbrăca rochia neagră și atunci va trebui să strălucesc! Deci, îmi trebuie bijuterii diferite, pentru toate momentele astea, nu se potrivește același set pentru toate! Iar tu trebuie să mă ajuți și să mi le găsești până mâine, eu mai am o mulțime de alte treburi." Aha... 1, 2, 3, 4... Îi trebuie 4 chestii diferite, fiecare în funcție de ținută și momentul zilei în care o poartă. Am priceput ceva, nu-s chiar tolomac, mă... Îs băiat deștept și-s...o, doamne, îs terminat, distrus, fără speranță! Unde, doamne iartă-mă, găsesc eu toate astea până mâine?!?...

alegerea perfectă de pe LuxuryGifts! ;)
Și brusc se face lumină în jurul neuronului meu chinuit de remușcări și de prea multe informații aruncate fără milă înspre el. Săptămâna trecută am scris la SuperBlog despre un magazin de bijuterii, Luxury Gifts. Aveau o mulțime de lucruri frumoase pe acolo plus, cel mai important, pot face o comandă rapidă, telefonică, iar mâine curierul îmi și aduce produsele! Cu lecția învățată bine (acum știu cât e de important să alegi accesoriul potrivit...), intru pe site și încep să alerg printre pagini pline cu tot felul de frumuseți. Eram cât pe ce să apelez la sfatul prețios al unui consilier de acolo, care să mă ajute să caut bijuteriile perfecte... Dar nu, am avut ambiția să fac totul singur. Am vrut să arăt că uneori nu-s chiar așa de bolovan și mă descurc cu bijuteriile. Și cu femeile... Și am reușit! Pentru dimineață, niște cercei magici, cu fluturași, din argint și cristale austriece... La prânz, o pisicuță finuță, ascunsă bine printre Bijuteriile de Fantezie, dar găsită rapid de mine, sclipea vesel la gâtul ei superb. La biserică, alesul a fost un măr micuț, cu cristale și sigur nu l-a supărat pe popă, doar mărul e de-al casei pe acolo încă de la începuturile lumii... Iar seara...pentru seară i-am găsit în colecția Couture un colier cu onix, negru ca ochii ei fără sfârșit și o pereche de cercei perfecți pentru rochia de seară!

Iubita a fost încântată de ce i-am ales, a doua zi a fost sclipitoare toată ziua, vară-mea m-a îmbrățișat strâns, strâns când a văzut tabloul cu maci iar nunta n-a fost chiar așa de chinuitoare cum mă așteptam eu. Mai puțin costumul de pinguin nervos pe care am fost obligat să-l port toată ziua și pantofii noi care mi-au terminat nervos degețelele mici... În rest, nu pricep de ce femeile tre' să schimbe 4 toalete la o nuntă, plus pantofi, plus accesorii iar amărâții de bărbați sunt obligați să stea o zi întreagă în aceeași "închisoare ambulantă", numită elegant costum...

P.S. Ghiciți ce? Azi am fost amândoi pe faleză, a fost cald afară și ne-am plimbat juma' de zi. Iar ea a purtat, pentru prima dată, cerceii cu pisici. Da, ACEI cercei cu pisici! Am umplut memoria cu imaginea ei: memoria aparatului foto, dar și pe a mea...


Postare aberată cu drag, spor și veselie, din fix centrul neuronului meu, pentru etapa 17 a SuperBlog-ului.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Lucky...

Am găsit-o la Copil enervant și m-au pălit brusc amintirile... Aveam Joe Dolan pe o casetă Lucky roșie, încă o mai am... N-am mai ascultat-o de când eram mică, adică de foarte mult timp. Pe atunci îmi plăcea cum sună, acum îmi place cu totul. O aveam de la unchiul meu, cred că cel mai deștept și mai cult om pe care l-am cunoscut. Pe care l-am adorat... Și care dacă mi-ar citi blogul ar fi mândru de mine, pentru că și el scria: inteligent și ironic. Îi am toate articolele salvate și apoi scoase la imprimantă. Și cărțile... Și îl am pe el la mine-n suflet, în amintiri și în minte... Și mi-e tare dor... Și sunt norocoasă că l-am cunoscut...

Melodia e pentru tine.
 
Joe Dolan - More and more

marți, 6 noiembrie 2012

Tu ești primăvara mea...

Sunt un mic artist. Fac bijuuri, obiecte decorative, tablouri, artă naivă... Cum iarna târgurile sunt mai răruțe și la cele de afară nu mă mai ține fizicul să particip, m-am gândit să încerc varianta de magazin online. Astfel, etapa a 16-a a SuperBlog-ului a picat la fix. Trebuie să mă plimb pe site-ul SpringShop, site care vinde magazine online, și să-mi spun părerea despre el. Cum e exact ce căutam, o s-o fac cu plăcere și interes maxim. Singura problemă va fi că o să fac "turul de onoare" pe acolo înarmată cu ochii și neuronul meu de artist atehnic, că altceva nu am...

Îmi place aspectul site-ului, e luminos, culorile sunt plăcute, dar... Trebuie să găsesc 3 "dar"-uri, nu? Că de acolo îmi pot cumpăra magazin online am priceput din prima. În rest, am zone în care mă cam uit ca mâța-n calendar... Noroc de filmulețul de pe prima pagină, e făcut foarte bine, scurt și explicit, pe mine una, m-a salvat! Nu știu dacă merge, dar poate ar trebui să folosiți mai puțini termeni tehnici. Pentru că cei care vor apela la serviciile voastre sunt în mare parte artiști, de exemplu..., sau oameni fără mari cunoștințe de IT.

Tarifele sunt diferențiate în funcție de ce caută și are nevoie fiecare, lipsește comisionul la vânzare și ai 15 zile să testezi magazinul. Plus că te poți muta oricând la alt plan de plată, iar magazinul se activează imediat ce-ți faci cont. Asta sună foarte bine, plus filtrele, care sunt o idee foarte bună pentru cei cu produse mai multe. Dar ar trebui să dați mai multe explicații la tarife. Ce înseamnă, la "bronz" de exemplu, spațiu de 500 MB și trafic de 3 GB... Oi fi eu bleagă, dar uite că nu știu cât și cum vine asta... Plus că mi-ar plăcea să existe pe site un magazin făcut special, un model cu câteva produse, să am idee cum va arăta al meu.

Ochiul meu critic de artist zice că cică paginile-s cam lungi... Dar neuronu' din preajma lui vine rapid să dea o mână de ajutor! Poate soluția ar fi mai multe imagini, cu diverse chestii pe care le explicați voi pe acolo. Cu alte cuvinte, mai pe românește, poze... Statice sau gif-uri, nu contează, ideea e să mai fragmenteze spațiile pline de cuvinte. Poate sună stupid asta, doar e un site tehnic, explicațiile sunt importante, nu imaginile. Mmmm...partea proastă e că, în ultimul timp, oamenii nu mai au răbdare, nu prea mai citesc, trec prin articole ca pe pista de schi: în zig-zag! De aia, câte o poză pe ici pe colo pune frână privirii, plus că blegii ca mine pot să-și mai explice câte o nebuloasă dacă o văd desenată...

Îmi place că există și un blog, tutorialele de la "Suport" ajută mult pe cei care nu fac asta în mod obișnuit iar programul de afiliere e interesant. Ce scrie la îmbunătățiri SEO vă cred pe cuvânt... Sunt foarte bine explicate noțiunile pe acolo, am priceput în mare despre ce e vorba, dar dacă o iau "în mic", încep să am o părere din ce în ce mai proastă despre mine... Deci o să mă fac că plouă... Aici nu trebuie să schimbați voi nimic, ar trebui schimbat neuronu' meu, dar mi-i drag, nu mă pot despărți de el!

Una peste alta, în pofida bombănelilor mele de mai sus, site-ul e fain. Inspiră încredere și e făcut cu grijă, răbdare și pricepere. Ar mai trebui doar ceva mai multă grijă la tastat, să nu mai existe greșeli de typo... În rest, mie îmi place! A, iar chestia cu Live support e un lucru foarte, foarte bun! Doar că cel/cea care se află în spate, dacă dă peste cineva întrebăcios ca mine, va avea nevoie de muuuult calm...

P.S. Nu, n-am terminat, ar mai fi ceva... Nu știu de ce, nu mă pricep, o fi de la browser-ul meu (google chrome), dar la mine partea de sus a paginilor nu se vede bine. Pun un print screen, ca să vă dați seama ce vreau să zic...




Postare pentru SuperBlog, etapa 16.

duminică, 4 noiembrie 2012

Cu dragoste, din nori...

Sunt un artist zăpăcit și încă necunoscut. De obicei culorile îmi țin partea, dar azi e altfel. Azi am cuvintele aliate. Am schimbat, pentru o zi, felul în care folosesc creionul. Azi nu mai acopăr cu el hârtii albe, cu dungi și umbre, azi desenez litere, una după cealaltă, cuvânt după cuvânt... Azi te iubesc în cuvinte, ale mele și ale altuia. Azi te iubesc cu o carte, așa cum de ziua ta te-am iubit cu două pisici pe o pânză iar de Crăciun cu tuș și acuarele. În restul zilelor, te iubesc pur și simplu...

Și azi sunt, ca de obicei, un copil mare care tot timpul se ridică pe vârfuri să fie cât mai aproape de soare. De cel de pe cer, sau de soarele tău interior... De asta sunt mereu cu capul în nori! Iar acolo sus am găsit ceva pentru tine: din cei mai pufoși nori, ți-am adus "Povești din al nouălea cer". Poate nu-i o carte tocmai potrivită pentru o declarație de dragoste, dar exact așa mă simt eu de când te-am cunoscut, când sunt lângă tine: în al nouălea cer! Dar acum o să-ți spun povestea mea, pe ale lui Valentin Nicolau o să le citești tu singură...

Piesa mea de teatru are, ca prima povestire din cartea de care-ți spuneam, tot două personaje: un artist timid, care-și cam înghite cuvintele și se înroșește din orice și cea mai frumoasă femeie. Cortina s-a ridicat în viața lui, atunci când a întâlnit-o, la prima lui expoziție importantă. Atunci când te-am întâlnit... În spate, stătea cuminte dragostea. Nu mai văzuse pe nimeni atât de frumos până atunci, ai speriat-o de-a binelea și atât de tare, că a sărit drept la mine în brațe. Și acum tot acolo e, nu vrea să mai plece...

Povestea mea e calmă, potolită, cumințică... Așa, ca mine. N-are politicieni, cârciumi transformate de preoți în biserici, n-are părți negative și nici can-can. Ne are doar pe noi doi, animăluțe negre, un apartament la înălțime, poze în zilele însorite, un scaun în formă de inimă, cea mai bună cafea cu lapte, doar vise frumoase și, uneori o cafenea mică, cu etaj, aceeași masă rezervată din timp, o felie de tort uriașă și delicioasă, sau o întreagă faleză doar a noastă... Iar toate astea, pe mine mă teleportează în al nouălea cer!

În carte, el a câștigat-o pe ea, la poker, pentru o zi. Și în povestea mea e vorba de un câștig, pentru totdeauna, sper. Pesemne în ziua în care te-am cunoscut, am tras lozul norocos și viața mi-a făcut cadou unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat vreodată: tu! Dar cum cadoul a venit brusc și fără instrucțiuni de utilizare, m-a luat pe nepregătite. Nu aveam în program să mă îndrăgostesc, n-aveam destule cuvinte potrivite pe stoc în neuron, pentru o asemenea ocazie și, colac peste pupăză, nici curajul să-ți spun ce simt nu era acasă... Așa că, tot ce am făcut a fost să strâng într-un colț de inimă ce am găsit mai bun prin mine, să adaug un praf magic din cele mai calde sentimente, din cele mai intense trăiri și să-ți aduc, de fiecare dată când ne-am întâlnit, câte o "porție" din acest ingredient personal, invizibil!

În continuare nu aș fi găsit curajul să-ți spun ce simt, noroc de Nemira și de o carte. Mi-au dat un ghiont și iată-mă... Șed aici, pe blog, îmi "ard" urechile de emoție, scriu simplu și mă fac de râs... Pentru că nu știu să fac declarații de dragoste, știu doar să iubesc. Fără s-o țip în gura mare, fără anunțuri oficiale, fără planuri și fără limite... Nu știu dacă voi reuși să te cuceresc cu o carte, cu cea pe care am ales-o. Dar poate, dacă o să vrei să adăugăm la povestea mea alte zile și alte episoade, o să putem scrie propria noastră carte, cu care să cucerim timpul. Și poate o să ne-o publice Nemira, cine știe?...

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 15.

vineri, 2 noiembrie 2012

Tehno-Ina din viitor...

Întotdeauna mi-a plăcut tehnologia. Nu întotdeauna am avut și portofelul atât de plin încât să-mi permit să-mi iau tot ce am vrut. Dar, de multe ori când l-am întrebat, am primit acceptul lui binevoitor... Așa, când a apărut game-boy-ul, ochii mi se transformau în inimioare ori de câte ori vedeam unul. Am avut, m-am jucat, m-am plictisit repede. Apoi mi-a cășunat că vreau reportofon. L-am primit cadou pe cel mai tare din parcare. Așa s-a întâmplat și cu walkman-ul, Cd player-ul, mp3-ul... Cu toate astea, primul calculator mi l-am luat abia acum vreo 3 ani... Un laptop, ăsta pe care tastez acum cu drag și spor! Și am devenit dependentă de el.

Mai am puțin și împlinesc...aaaaaaa...nu, nu vreau să mă gândesc la asta că mă deprim! Pentru că, dacă-s optimistă, vârsta respectivă ar însemna cam mijlocul vieții. Clar, asta dacă nu alunec mâine în congelator, în timp ce scot înghețata și nu pic cu tâmpla de colțul cașcavalului, sau dacă nu-mi aterizează-n cap, săptămâna viitoare, un OZN... Dar vorbeam de optimism... Deci, mai bine nu mă mai gândesc câți ani am acum ci fac un salt, cu boltă, înainte și ajung la 80 de ani, de exemplu. Nu sunt foarte sigură că vreau să-mi imaginez asta, dar să încercăm...

Mai întâi, mă văd tot în blugi, tricou și ghete, cu aceiași prieteni, sper..., dar cu alt și anume laptop! Aoleu, stați așa, tocmai am scris asta pe el, deci a văzut, poate se supără și începe să-mi facă figuri, și-mi arată el ce înseamnă să fii respins... Nu, dragule, mă gândeam că atunci o să fii bătrân, obosit și o să ai nevoie de odihnă după nenumărații ani în care m-ai servit cu credință! O să ai locul tău de cinste pe un raft, de unde o să privești generația tânără. (Am întors-o bine? Șșșșșșt, să nu se prindă!) Reluăm: la 80 de ani mă văd cu un alt laptop! Unul albastru. Nu știu de ce albastru, dar așa mă văd, na... Cu procesor intel, evident și memorie maaaaare, ca s-o suplinească pe a mea, care la vârsta aia o să funcționeze din doi în doi și probabil pe sărite... Lângă el mai văd, stați așa să șterg puțin globul de cristal, că s-a aburit de emoție... Deci, alături se va afla un hard disk etern, pentru că, oricât de mare va fi al lui, mie tot n-o să-mi ajungă... De fapt, în atâția ani se vor aduna foarte, foarte multe chestii, deci nu va fi unul singur, va fi un teanc de HDD-uri externe, așezate frumos lângă port-ul USB 10, că până atunci sigur se va inventa așa ceva. Adică unul prin care informațiile vor trece cu viteza gândului.

Și laptop-ul ăsta pe care o să-l dețin atunci n-o să se deschidă ca cel de azi. Va avea un buton pe care o să apăs și gata, capacul va lua poziție de drepți. Nu va fi nevoie nici să-mi scol oasele obosite din pat, ca să-i tastez parola, cu vârful arătătorului de la mâna stângă... Îmi va recunoaște vocea! Deci, când o să mă trezesc din somn, numai cât voi deschide un ochi să mă uit la el, se va aprinde. Eu o să scot de sub pătura călduță o mână creepy, tremurândă și o să apăs, sfârșită de efort, butonul de care ziceam mai sus. Apoi el mă va saluta politicos, îmi va zice cât e ceasul și-mi va deschide toate ferestrele și programele de care am nevoie. Sau pe cele din seara precedentă, că nu cred că, la 80 de ani, o să mă schimb și o să-i dau shut down în loc de sleep... Iar seara, la culcare, laptop-ul meu deștept de atunci va "simți" când îs pe cale să adorm, îmi va pune o melodie de somn garantat și, când mă va auzi că sforăi, va "adormi" și el, singur, fără să fie nevoie să-mi întrerup eu coșmarurile ca să-i tuflesc capacul...

Și va avea cameră video integrată, nu ca amărâtul ăsta care, săracul, se trezește cu ditamai cartoful, moț, ori de câte ori vorbesc cu cineva care dorește insistent să-mi vadă ochii cei minunați de albaștri... Iar camera nu va fi oricum. Va fi una specială, care să-mi "aranjeze" artistic fața, să nu-mi sperii interlocutorii cu cearcănele cât balena, sau cu firele de păr care îmi vor apărea în barbă la vârsta aia... Asta așa, pentru moralul meu, că probabil voi vorbi cu doamne respectabile, cu același grad de ridare ca mine! Parcă văd cum o să ne apropiem periculos de mult de ecran, ca să vedem ceva, că n-o să vrem să apărem "în public" cu ochelari cât două funduri de borcane, și o să strigăm una la cealaltă, prin microfonul primit de ziua noastră, în formă de proteză: "Ce faci, pun bine?"

Mouse-ul. Acum am pitici cu idei de "mauși" în formă de mașinuță. La vârsta aia, probabil or să se senilizeze și piticii respectivi și vor vrea, ce știu eu, unul în formă de mănușă, evident fără fir, moale, care ține cald, face masaj la degetele înțepenite de ani și cu scroll-ul acționat vocal, că un deget bătrân nu mai are chef să se agite ca-n tinerețe... Iar ca bonus, odată cu mouse-ul mănușă, laptop-ul va veni cu o păturică ce se va încălzi, imediat ce e conectată la portul USB. Pentru un plus de confort în toamna vieții...

Una peste alta, la 80 de ani voi fi la fel de zăpăcită ca acum. Voi continua să-mi doresc ultimele device-uri apărute și le voi ține piept cu succes, nu s-a născut încă aparatul care să poată păstra secrete față de mine și sper nici să nu se nască până atunci... O zi obișnuită va fi probabil așa: mă voi întâlni cu prietenele mele ca acum, dar mai des, că nu vom mai munci ca apucatele..., vom bea un ceiuț, pentru că berea, cafeaua sau tăriile vor fi scoase în afara legii, vom pune Metallica sau alt rock la volum ridicat, că vom fi mai surde, poate vom sta cu nasurile într-un monitor LCD uriaș să vedem noul episod din Dexter, în rest, glumele, hăhăielile și tâmpeniile de acum, dar cu ceva ani în spate... Iar eu, eu voi mai avea ceva, care va rămâne constant în viața mea, până atunci:  magazinul online Oktal, un prieten de nădejde care mă va ajuta să fiu la curent cu ultimele noutăți din domeniul tehnicii, care, știu sigur, va rămâne la fel de serios, de unde-mi voi lua, cu cea mai mare încredere, tot ce am nevoie și care, în anul când voi împlini 80 de ani, îmi va trimite un mail în care să mă anunțe că tocmai a ieșit de pe ușa fabricii laptopul meu albastru, cu păturică și mouse mănușă!

Postare pentru SuperBlog, etapa 14.

joi, 1 noiembrie 2012

Vacanță salvatoare

-Vreau păr blond și ochi albaștri!
-Bine. Zzzzzzzzzzppppp...Acum, ești gata de drum!
-Și puțin mai înalt...
-Ai 10 minute să te-mbarci, zi merci că nu te-am lăsat gri, chel și cu ochii cât Marte, cum ești de fapt...Șterge-o!
...................................
Sunt de pe planeta Aithusaa. E mică, galbenă și n-avem decât 75 de specii de animale. Acum câțiva ani era albastră-verde, dar poluarea a contaminat apa și asta a distrus în scurt timp toți copacii, abia am reușit să salvăm câteva specii de plante. Așa că, misiunea mea e să caut prin alte galaxii forme noi de vegetație. Într-o noapte cu multe stele, am descoperit o planetă foarte frumoasă, albastră, cum era și-a mea. Prin puterea minții, am reușit să câștig, la un concurs de-acolo, o vacanță, un voucher de călătorie într-o țară numită România. Internetul intergalactic mi-a sugerat să stau în Timișoara, într-unul dintre cele 400 de hoteluri ale lanțului internațional NH Hoteles.

Dar uite c-am ajuns. Lângă hotel e un parc, vai, câți copaci, câte plante...Clădirea  e modernă și foarte frumoasă. Și înăuntru, ce design frumos și ce atmosferă plăcută. Sursele de iluminat sunt ecologice! "Green light!" Se vede că țin la planeta lor, vor s-o păstreze albastră cât mai mult timp...Dar stai așa, scaner-ul meu detectează o sursă e energie necunoscută: energie umană pozitivă? Da, vine de la oamenii de-aici, de la personal, acum observ că toți sunt senini și zâmbesc. Îmi zâmbesc! Hmmm...cred că m-am născut pe planeta greșită...

Ce mă fac cu valiza cu semințe de plante pe care le-am cules din parc? Doamna drăguță de la recepție mi-a adus la loc inima care aproape-mi sărise din piept la gândul că ar putea păți ceva: deși-n hotel beneficiezi de securitate 24 de ore din 24, s-a oferit să-mi găzduiască comoara-n seif, până plec acasă, așa, ca să stau eu complet liniștit! Perfect, dar oare ce-i cu oamenii aceia mulți din hol? Trebuie să fie ceva important, mă voi furișa și eu acolo, poate mai aflu ceva..."Ecomeeting". Wow, aici până și-o simplă conferință respectă mediul înconjurător!

Am cam obosit, aici văd că se-ntunecă mai târziu ca la mine acasă, e timpul să mă retrag în camera mea. Culori naturale, podele de lemn, par doar detalii mărunte, dar pe mine mă fac să mă simt așa de bine!...Asta ce-o fi, arată ca o armă avansată! Uscător pentru...păr? E mai simplu la noi, că suntem toți chei! Mmm...dar ce frumos miroase asta! Agua de la Tierra. Știu, e gama de cosmetice prezentă-n toate hotelurile NH. Scaner-ul meu arată că ambalajele sunt oxo-biodegradabile. Numai 7 ani? Noi încă n-am inventat așa ceva, ambalajele noastre au durata de biodegradare de 400 de ani. Și ne mai credeam o planetă superdezvoltată...

Mi-e deja dor de Resaah, "copilul" meu, seamănă cu creaturile care se numesc aici căței. Dacă știam că mă pot caza cu animalul de companie, îl aduceam cu mine. Văd că au în cameră internet de mare viteză și wireless peste tot, dar ca să vorbesc cu cei de-acasă și să văd ce face, îmi trebuie internet intergalactic. Păcat că a trebuit să las nava așa departe, au ditamai parcarea aici!

Acum, după o vizită la mini-barul din cameră, somn  în patul uriaș! Iar de mâine, “Wake up to a better world”, motto-ul hotelului, va deveni și-al meu, al întregii planete de unde vin! Cum să nu aibă o "casă" așa frumoasă, atâtea animale, plante și apele limpezi, cu atâta preocupare pe care o au pentru mediul înconjurător...Și mai știu să-și și administreze eficient resursele naturale...Voi duce toate aceste informații acasă, e singura șansă pe care o avem să ne salvăm mica noastră planetă!
.....................................
Telefonul hotelului a sunat prompt la ora dorită de mine. Când încercam să iau ADN-ul superbei flori roșii de pe noptieră, ca s-o clonez acasă, am auzit o bătaie-n ușă. M-am speriat puțin, dar amintindu-mi de buna dispoziție care se citește pe fețele tuturor, m-am dus să deschid. O doamnă tare drăguță, blondă ca mine, cu cel mai larg și mai sincer zâmbet pe care l-am văzut vreodată, mi-a adus o tavă cu bunătăți. "Sper să găsiți delicioasă cafeaua noastră și vă doresc poftă bună dacă vă decideți să serviți o specialitate locală sau internațională în restaurantul nostru". Da, n-am rezistat și m-am dus. Și-am luat date despre toate felurile de mâncare, în timp ce am băut un pahar de ceea ce aici se numește "vin".

Apoi mi-am luat, cu mare grijă, valiza cu semințe de plante din seif, am respirat ușurat că misiunea mea e un succes deplin și-am pornit spre navă. Iar cel mai bun lucru pe care l-am reușit aici e că, așa ca cei de la NH Hoteles, am înlocuit “nu se poate”cu “sigur ca pot”! Sigur că pot să-mi salvez planeta, dacă voi pune-n aplicare tot ce-am învățat aici!

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 13.