Dinozaurohugul

E o specie de hug foarte specială. După denumire, ai zice că e de mult dispărută. Surpriză! Nu e... Azi am avut ocazia să văd unul. Întâlnire de gradul trei... Încă nu-mi revin. Pesemne șocul a fost cam mare...

Și stăteam eu, așa, liniștită, contemplând visătoare natura fără frunze, admirând dantura perfectă a unui soare galben perfect. Da' cam zgârcit... Încercam să culeg cele mai mari și mai calde raze când...zbaang...îl văd. Se uita fix la mine. Și curios. Și clipea fericit. Era primul dinozaurohug pe care-l vedeam! Arăta pașnic, dar...mare! Și-l văd, frate, cum o ia la galop spre mine. Am putut să fac ceva? Nu! În doi timpi și trei mișcări m-a ajuns și m-a înghițit. Cu totul! N-am avut nici o șansă în fața lui...

Eram în el. În dinozaurohug! Stăteam cuminte, cuminte, aproape nici nu mai respiram... Eh, vorba vine, respiram eu, că nu se poate altfel, da' încet... Și, pe cât era el de uriaș, pe atâta mă făcusem eu de mică! Hmmm...am aruncat o privire-n dreapta, una-n stânga... Puteam să mă mișc în voie... Era cald. Și moale. Și bine. Și aveam semnal la telefon! Și era mare. Cel mai mare... Și era al meu. Doar al meu! Unic. Special pentru mine! Și moale. Și cald. Primul meu dinozaurohug!

După ce m-a strâns bine, bine de tot, s-a pus lângă mine. Stătea cuminte. Mare. Și clipea fericit...

Moale. Cald. Al meu.

Pot să-l păstrez? Pot? Pot?


>:D<