Sfârșitul lumii

Nu, nu vă speriați, glumesc doar. Nu e programat nici un sfârșit de lume azi. Doar unul de an. Sau de lună... Sau, în cazul meu, un sfârșit de sticlă de suc, tocmai am terminat una, de bani, am rămas fără, de tine, a fost ciudat să vorbim așa ieri... La sfârșitul de an fiscal nu vreau să mă gândesc, că asta implică hârtii de completat, calcule de făcut și cozi la care trebuie să stau.

Începusem aseară să scriu o postare roz și dulce, cu fluturași, floricele, zâmbete și chestii frumoase. Până mi-a zdrăngănit odată tavanu' în cap de mi-a tăiat cheful de lucruri sweet. Pentru că, da, vecina mea trânticioasă s-a întors acasă, a hârâit 2 ore scaunele și și-a scăpat pe jos, nu știu, dulapul din bucătărie, cred, după ce zgomot a făcut! Deci adio fun și chef de scris chestii pozitive... Plus că, m-am gândit eu că cei care sunt mereu acolo, lângă mine, știu ce mi-a fost bine sau rău, ce m-a bucurat sau ce m-a durut. Pe restul, oricum nu cred că-i interesează așa mult de viața mea, deci n-are rost să-i plictisesc cu povești și bilanțuri de sfârșit de an...

Am vrut să scriu totuși ceva, ca să le spun LA MULȚI ANI celor care mă citesc: pentru că mă cunosc, pentru că-i amuză, sau îi enervează..., din curiozitate, pentru că vor să vadă dacă n-am murit cumva, sau că au ajuns la mine dintr-o întâmplare și se mai întorc periodic să vadă cum bat câmpii... Să aveți un an frumos, colorat, cald și cu un portofel supraponderal spre obez. Cu oameni dragi și buni în jurul vostru, cu familii sănătoase, cu căței, pisici, pești sau alte animăluțe lângă, în pat sau peste voi. Cu zâmbete sincere, îmbrățișări strânse și multe curcubeie. Cu vacanțe faine tare, ieșiri fără număr, bere rece, cafea cu muuuult lapte, prieteni nebuni alături și cuvinte de toate felurile, numa' frumoase și bucuroase să fie.

Și mai vreau să zic ceva. La mulți ani, bestie! Să fii bine, enervant de bine!

Azi. O zi normală...

Azi am băut, pentru prima dată, țuică fiartă. Și am aflat și cum se traduce beutura respectivă în engleză: romanian plum brandy. Sună ciudat, dubios și nu așa bun ca: țuică. Se arde zahăr, nici prea mult, nici prea puțin, doar cât să se coloreze oleacă și să umple camera de miros dulce de caramel. Se stinge ușurel cu țuică (pronunțată de francezi "suica" și turnată pe gât până se termină sticla...). Șapte boabe de piper și scorțișoară cât încape pe vârfu' ascuțit al unui cuțit mai mic. Se păzește, cu nasu' plasat deasupra, până începe să bolborosească pe limba ei și se numără răruț până la 120. Nu se pune în shot-uri, să nu crape, se aleg cănițe drăguțe, rumene și încăpătoare și se îndestulează cu lichidul care tre' să arate a whisky vechi dar să pută a țuică de prună din aia mică, slabă și afurisită.

În acest punct, ești deja pe jumate mucificat, pentru că, da, ai stat cu nasu' deasupra ibricului să studiezi procesul de fabricare. A, să nu uităm, fix în acest moment se aruncă delicat în căni 2 feliuțe de mandarine, clementine sau alte citrice terminate în "ine" sau nu... Mai tragi în piept vreo două nasuri de aburi, că face bine la răceală, și iei o gură. Prima te face să tușești cu patos și te face să simți că ai gât precum și fiecare centimetru din el. Te vaiți că frige, că-i tare, că mai trebuie zahăr, bla, bla, bla da', până se răcește, tre' să gați cana. Dacă nu, se poate încălzi la microunde, nu explodează și nici nu devine cană flambată. Când ai terminat tot, ești matrafoxat, paleta, abcd urs (cuvinte împrumutate din înțelepciunea prietenilor...)

Se povestesc, râzând prea mult, diverse chestii interesante sau nu, asta nu contează, se trag concluzii filozofice, se mai chinuie o mâță, mai o țigară, mai un nas roșu, te mai bâlbâi puțin și apoi râzi iară, din astea... Și se pleacă acasă devreme și pe jos. Ca frigul să te aducă la realitate. Dar cum realitatea-i relativă...

Pe stradă am observat că am plecat de la tine cu doi viruși, se țineau strâns de haina mea. Le-am tușit în nas, i-am desprins de pe mine și i-am agățat de primul copac. Dacă-i vrei înapoi, tre' să ieși să-i recuperezi, eu am ajuns deja acasă, nu mai ies în seara asta. Dar să știi că păreau fericiți, cred că o să le placă să înghețe bocnă până mâine!

Pe drum până acasă, am scris în gând o postare. Era foarte funny. Nu, nu-i asta, asta e alta, pe aia am uitat-o... Dar, la semafor am văzut o mașină-ren. Sau era ren-mașină? Nu știu, avea coarne maro, nas roșu, 4 roți, arăta ca o mașină, stătea la stop și, când a pornit, făcea vrum-vruuummmm... Știu la ce te gândești în momentrul ăsta, da' nu e de la țuica fiartă! Chiar era la semafor o reno-mașino-ren. Și mai era, pe partea cealaltă a străzii, un grup de neni și tante cu căciuli de blană, foste vedete în timpul regimului comunist, năpârlite și uzate acum. De căciuli vorbesc, pe posesori nu i-am studiat foarte bine, deci nu pot zice nimic despre. Doar că vorbeau prea tare. Poate asta era de la țuică fiartă. A lor...

Am o gărgăriță pe degetul din mijloc, mâna stângă. Îi tot zboară câte o bulină și tre' s-o refac. Până o să mă enervez și o s-o șterg. Și o să desenez alta, poate pe alt deget. Guru a zis că nu pot avea încredere în gărgărițele zburătoare. Așa o fi... Dar aș avea încredere într-un dragon. Vreau unul doar al meu. Și nu știu de ce tot repet asta de ceva timp... Guru nu știe nimic despre dragoni. Poate o să scriu despre ei și o să-ți explic ce și cum. Poate, nu promit...

După ce termini de băut tot elixirul din căniță, trebuie neapărat să mănânci feliile de mandarină. Sau clementină. Sau ce ai pus tu acolo...

LA MULȚI ANI, Cristi! ;)

P.S. De ce dracu' Moș Crăciunu' lor face " ho ho ho!" ???
P.S. bis. N-am mâncat nici cârnați, nici sarmale, răcitură, salată boeuf, friptură sau jumări. Pentru că n-am făcut. Pentru că și azi, chiar dacă-i sărbătoare, Crăciun, zi specială, stomacu' meu n-a crescut peste noapte și în el încape aceeași cantitate de haleală ca de obicei... Deci, am ras dimineață o feliuță de tobă și 2 cm de lebăr, primite de la o vecină, pe la 3, în deplasare, o troacă de șorici fraged împărțită cu 2 pisici și seara un polonic jumate de ciorbă genială de văcuță, făcută de mine. Și, dacă nu mi-ar fi așa lene la ora asta, mi-aș trânti și un pudding de ciocolată. Dar îmi e, deci...mâine...

Crăciun fericit și îndopare plăcută în continuare!

De ascultat... (44)

Deine Lakaien - Love Me To The End

Înainte de somn

A plecaaaaat!!! Cică vine înainte de sărbători, da' poate vede ce zăpadă e în țară și decide să mai stea acolo până după. Până la primăvară, eventual! Cum cine? Vecina troncănitoare, hâhâitoare și scăpătoare de chestii tari care fac zgomot la impactul cu podeaua ei/tavanu' meu... Așa că, noaptea asta voi dormi ca bolovanu'. Sper... Am și nevoie, că tot răcită îs, tot tușesc ca un măgar meloman, dependent de serenade sub clar de lună sau balcoane cu domnițe frumoase în ele.

Chiar, de ce se zice: am dormit ca un prunc? Ăia nu dorm! Bugină oleacă și apoi, când te aștepți mai puțin și ți-e somnul mai dulce, încep să ragă din diverse motive: foame, crampe, plictiseală... Probabil și eu am mai făcut așa, da' ai mei zic că am fost cuminte. Și eu nu pot decât să-i cred!

Dar apropo de asta, am văzut ieri cea mai creepy chestie posibilă. Adică o știam mai demult, dar ieri am dat din nou de ea: bebeluși miniaturali din fimo. Frateee... Îs siniștri rău de tot! De ce dracu' s-ar pune cineva să facă așa ceva? Adică să faci copia perfectă a unui plod nou-născut, din ăla umflat, urât, cu pielea creață, care nu-și poate ține nici măcar ochii bine deschiși... Da, recunosc, cei pe care i-am văzut eu, îs făcuți cu foarte mare măiestrie, jos pălăria pentru talentul artistului, da' asta nu-i face mai drăguți sau mai puțin siniștri... Plus că, în majoritatea pozelor sunt prezentați ținuți în palmă. Mă trec fiorii ori de câte ori văd o poză din aia. Cum să ții în mână așa ceva? Yack! Sigur unora le plac maxim și dau o căruță de bani ca să-și cumpere și ei un mini-scarry-baby și, sincer, nu vreau să știu sau să mă gândesc ce-ai putea face cu așa ceva... Mie mi se par siniștri și grețoși. Asta e, gusturile nu se discută... Și acum, pe bune că nu m-aș supăra dacă s-ar trezi cineva care mi-ar zice, revoltat la culme, că și gărgărițele mele-s la fel, că de fapt îs niște gândaci scârboși, cu multe picioare, care uneori zboară. Ookk... Da' măcar alea-s vesele, colorate și te fac să zâmbești. Cel puțin pe mine... Da' ce știu eu, că nu fac parte din categoria peroanelor "normale" care visează de mici să se căsătorească, să producă moștenitori și apoi să vorbească numa' despre ei...

Așa că, dacă vă chinuie pe careva talentu', vă rog eu frumos de tot, nu faceți așa ceva! Mai bine morcovi, oițe, pinguini, râme, creiere roz... Sau pui de căței, ca în poza de alături, nu că-s scumpi tare? Înainte să răspundă careva "nu", vă anunț că ăla de sus seamănă cu copilu' meu, care e cel mai frumos și mai deștept din lume! Deci, dragi artiști prezenți sau viitori, vă doresc succes maxim, numa' să nu vă apucați de mini-bebeluși hidoși cu care n-ai ce face decât să aduci celor mai sensibil la inimă junghiuri, vise urâte și dureri de cap.

În rest, toate bune. Nu-mi vine să cred că nu-mi zornăie tavanul, că nu trepidează și nu se aude nimic deasupra capului... Aaaaaa... Liniște...

12. 12. douămii12

E 12 și 12 minute. AM... 12 a 12-a 2012. Azi nu se întâmplă nimic? Adică, ceva alinieri de planete, invazii extraterestre, avalanșe în Sahara, cutremur de mică adâncime la acvariul din Constanța, furtuni de nisip pe fundul Atlanticului, sau poate o înflorire bruscă a vișinului din fața blocului... Ceva? Orice? Nimic?

Cică pe 21 a 12-a e sfârșitu' lumii. De ce atunci și nu pe 12? Da, știu, pentru că așa au zis maiașii sau cam așa ceva... 21 e săptămâna viitoare iar eu am târg! Primul Târg de Crăciun din oraș... Cam amețit, ce-i drept, că cică vor fi doar câteva, patru, căsuțe populate doar de noi, tabăra creatorilor populari din urbe, frumos decorate și plasate într-un parc central unde e un brad mare, luminos, un om de zăpadă, parcă, și un ren! Deci sigur n-o să se sfârșească atunci lumea, e prea interesantă acțiunea iar eu o să am treabă în ziua aia. Mama, azi: "vineri începe târgul? și te duci, că e sfârșitul lumii și vreau să stai acasă"... Hmmm... Dacă chiar ar fi ceva, sunt sigură că nu contează unde o să mă aflu eu, lumea ar putea să se sfârșească foarte bine și fără mine!

Deci, am stabilit: vinerea viitoare, mă, lume, nu fă figuri... Pe 21, eu, mâțele, gărgărițele mele și numai vom îngheța artistic în parc, lângă ren și termosul cu vin fiert. Că ce târg de iarnă e ăla fără un vin fiert de mine, cu mix-ul propriu și secret de condimente?

Cu alte cuvinte, azi pe 12 va fi booooring. Nici un eveniment special, nimic interesant, toate vechi și noi în toate...

Mâine, adică azi..., vrei să-ți mai trimit un pup? Prin delegat! Sau poate vrei 12... Pe care să le întorci, transformate-n hugus giganticus, cu prima ocazie! Și nu te uita afară, nu ninge. E doar aer alb solid care se scutură din Univers. O să dispară mai devreme sau mai târziu, să știi. Promit!

Mâine, adică azi..., cu ocazia că e 12 a 12-a, a anului cu 12 în coadă, o să mai vorbești mult cu mine? Măcar  cu atâta lucru să mă pot lăuda și eu că s-a întâmplat special...

Nervi și zâmbete

Azi m-am tuns. În sfârșit! Mai aveam puțin și arătam ca omul peșterilor, gâtul nu mi se mai vedea de păr și bretonul ajunsese mult sub nas. Încă puțin și puteam zice, uneori, că am mustață... Sau, după alte păreri, arătam ca un cățel. Asta spus serios, cu un zâmbet angelic... Dar gata cu toate astea, acum arăt gigea, fiecare fir tuns perfect, fiecare șuviță la locul ei, toate formând un tot unitar perfect!

Am început cu partea frumoasă a zilei, că-n rest...

Mi-e frig, mi se înfundă nasu' și cohăi de n-am aer. Iau pastile degeaba, mama mă îndoapă cu sirop de pătlagină producție proprie degeaba, iar ceaiul e și el la fel de degeaba! Eu tușesc în continuare în rafale, pe mai multe voci, scoțând câteodată niște sunete sinistre ce amintesc de vântul care șuieră prin casele bântuite de fantome din filmele horror.

Apoi, mă termină nervos tanti de deasupra mea. Care pare blândă, politicoasă și de treabă. Asta până nu începe să hârâie mobilele, să spele multe lucruri și să scape mereu, fără oprire, câte ceva: cutii pline și alte chestii. Și prin "alte chestii" nu înțeleg furculița sau bateria de la ceas, ci ceva gen sertarul cu tacâmuri și bateria de la mașină! Toate astea, alternativ, ori până la 4 dimineață, ori de la 4 dimineața... Adică exact la orele la care se presupune că ar trebui să doarmă dusă. Aș, ce somn... Zgomot, duduieli și hârșâieli toată noaptea. Drept urmare, mă culc și mă trezesc la ore anapoda, altele decât cele la care vreau sau îs obișnuită. Ghiciți ce? Azi și-a început programul mai devreme, deja e activă!

Așa că, tocmai mi-am amintit că mă enervează șoferii de maxi-taxi care stau minute în șir în stații, mult peste timpul legal sau cel de bun simț, iar apoi mai stau și la fiecare căcat de semafor de pe traseu, chiar dacă e verde și ar putea trece. Mai stau oleacă la cerșit și acolo, poate se mai suie vreun fraier înghețat sau murat de ploaie. Și mă mai enervează șoferii de maxi care se uită ca boii la mine când îi salut și apoi se întorc fără să răspundă. De ce-i salut? Nu știu, așa sunt eu, când intru undeva, salut, că nu mă doare gura... Și azi m-a scos din sărite și șoferul de taxi care s-a scuzat, pe banii mei, că e nou și nu știe bine străzile, deci de aia a ratat strada pe care trebuia să ajung și a avut un traseu ca pișatu' boului, pe ocolite, străzi paralele și străduțe...

Îs obosită și nervoasă și nu pot bea whisky că am uitat să-mi iau cola iar acum e prea târziu ca să mai ies. Târziu și mi-e frig și mai bine nu mai beau nimic. Apă de la canal sau ceai antitusiv sunt cele două opțiuni pe care le am la ora asta. Cred c-o să aleg o supă toxică de legume. Nu era printre opțiunile prezentate mai sus dar văd colțul unui plic pe masă. Sper să nu fie ăla gol de la supa de aseară...

Și azi m-am tot gândit la ceva. Mă enervează că nu ți se îndeplinește odată dorința. AIA. O știi care. Nu ți-am zis, da' mă enervează universul că nu ți-o îndeplinește! Dar eu încă mai sper. Așa-s copiii, speră fără limite. Iar eu îs un copil mare și sper să fii bine de tot. Să ai un zâmbet complet și să nu mai văd uneori umbre triste în ochii tăi. În curând începe un nou an. Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut ăsta... Un an nou, o dorință veche și o rezolvare perfectă!

Azi am făcut schimb de steluțe și a fost fain. Am zâmbit.
Azi am fost "mâț" și am zâmbit. Așa cum am făcut acum ceva timp la remarca: "ai ochi de husky"...
Azi am vrut să vorbesc cu tine pentru că mi s-a făcut cam dor.
Azi m-am tuns și-mi place cum îmi stă!

Ză end

Etapa 30. SuperBlog 2012. Ultima.

Anul ăsta a fost episodul 2 pentru mine. Anul ăsta a fost mai simplu, pentru că deja știam cum e și cu ce se mănâncă. Anul ăsta m-am distrat și m-am jucat cu situații fantastice, idei nebune, cuvinte și povești. Anul ăsta am avut 80 de ani, am fost eu, un artist îndrăgostit, extraterestru și șurub... Anul ăsta am primit comentarii de la cei care mi-au notat postările și a fost frumos. Ca de obicei, am stat cuminte în lumea mea, n-am avut porniri războinice,  n-am aruncat proiectile de noroi în nimeni, nu m-a ros invidia, n-am sărit la beregata sponsorilor sau a altcuiva, nu m-am certat, n-am criticat și n-am simțit nevoia să mă laud public cu notele mele. I-am urmărit, din când în când, pe alții făcând asta și am zâmbit sau m-am încruntat.

În rest... În primul rând, m-am bucurat TARE că a dispărut limita de cuvinte, care mă omora... A fost perfect că doar clasamentul general a fost public și mi s-a părut ingenioasă chestia aia automată de calculat penalitățile la secundă. Și mi-au plăcut probele! Mă rog, majoritatea, cele la care am avut ce scrie, la care am putut să dau frâu liber imaginației și să mă desfășor în toată splendoarea nebuniei mele: Luxury, Delaco, Toyota, NH... Dar preferatele mele au fost cele de la Oktal, acesta fiind și sponsorul meu favorit! De ce? Păi simplu: au propus probe haioase, eu am scris în stilul meu trăznit iar ei au avut un juriu pe placul meu, dotat cu cantități generoase de simț al umorului. Plus că au pus accentul pe creativitatea noastră și nu pe cât de "tehnici" suntem sau putem scrie. De aceea, am scormonit bine de tot pe site-ul Magia Florilor și am găsit buchetul perfect: cel din dreapta -->! E vesel, delicat, are un aer boem și arată beton/marfă/meserie...

Sponsori noi pentru anul viitor? Nu prea am idei... Sau da, ați putea încerca cu Milka! Speranța că pot câștiga un bax întreg, greu, plin cu ciocolată, ciocolată, CIOCOLATĂ, m-ar motiva să creez niște adevărate capodopere din cuvinte! Pe bune! Sau Kandia, tre' să testați Moș Crăciunii cu caramel! Yummy... :D

Altceva pentru concursul de anul viitor? Aș vrea să fie ca acum, cuvinte câte-mi trebuie, fără limite și cifre care să-mi streseze neuronul! Mi-ar plăcea mult să nu se mai schimbe regulile în timpul jocului, cum s-a întâmplat anul ăsta cu capitolul ce se referea la contestații... Și aș mai vrea ca cei care participă să se gândească puțin înainte să scrie sau să spună tâmpenii pe propriul blog sau pe grup! Poți să-ți faci cunoscută părerea și frumos, pe un ton calm, fără aluzii nasoale și cuvinte urâte, fără să-i ataci pe cei care gândesc diferit de tine și fără să împarți palme cui se nimerește. Zic și eu...

Înainte să închei, mai am de zis 2 chestii de maximă importanță.
1. Știu că proba asta e despre sponsorul preferat, dar eu am ales și pentru Claudia un aranjament: Unul mare și frumos ca răbdarea ei din timpul concursului! -->
2. Vreau să mulțumesc pentru comentariile pe care mi le-au lăsat cei care mi-au notat postările. Mi s-a părut o chestie foarte faină, m-au făcut să mă simt bine, să simt că "sponsorii" sunt persoane reale, nu produse sau servicii... Am scris totul din inimă și m-am bucurat să știu că am adus un zâmbet celor din spatele probelor. Acolo unde a fost cazul...



Sper că n-am scris prea târziu postarea asta și sponsorul meu preferat va primi în realitate cadoul meu încă virtual... Împreună cu o cutie de cuvinte frumoase, un sac cu zâmbete și vreo câteva kilograme de urări pozitive!

Să ne vedem cu bine la anul!

Doi fulgi

Știi că fulgii de zăpadă nu seamănă între ei, nu? Fiecare e altfel, nu există doi la fel. Amprente de fulgi...

Dar într-un decembrie friguros, un nor care se plictisea s-a întrecut pe el însuși și a creat două bucățele de gheață identice. Erau mici de tot și, când s-au văzut, s-au recunoscut imediat. Erau fulgi gemeni! Primul era celălalt și invers. Nici o dunguță în plus, nici un milimetru de ac diferență. Au zâmbit unul la altul și au început să danseze pe cerul de un albastru foarte albastru. În jurul lor erau alți fulgi, unii mai mari, unii prinși în hore ad-hoc, alții se alergau dar toți alunecau încet spre pământ. Fulgii gemeni, fiind foarte mici, nu aveau viteză, deci au zburat mult prin aerul rece și mirosind a iarnă. Toți se mirau când îi observau, pentru că nimeni nu mai văzuse până atunci, niciodată, doi fulgi identici. Și ei se alergau și râdeau, se înălțau și coborau iar. Până au ajuns jos s-au distrat tare, au cântat și au zâmbit unul la celălalt.

Dar pământul era prea cald... Au căzut pe o frunză încă verde de trifoi sălbatic și s-au transformat imediat în două picături în care soarele desena curcubeie. Două cristale lichide. Gemene. Pe o frunză norocoasă de trifoi... Care apoi se vor transforma în doi mini-norișori la fel de gemeni!

Și au hotărât să rămână mereu unul lângă celălalt, orice s-ar întâmpla.

Uneori, în decembrie se întâmplă lucruri magice...

Dacă aș fi partener media

Și uite așa, cu această probă, se mai termină un SuperBlog. Al doilea pentru mine. Iar proba de azi e cireașa de pe tort, ca să zic așa...N-am lucrat niciodată în media, mi-ar plăcea mult, dar nu știu dacă m-aș pricepe... Dacă stau să mă uit la partenerii media de anul ăsta, mă intimidez, toți îs "mari", cu nume sonore și foarte cunoscuți în online. RadioLynx.ro, Trilulilu, Connect, PHOTO Magazine, PRwave, 121.ro, Robintel.ro, Obisnuit.eu, MoneyWatch.ro, ArenaIT.net, JurnalLifeStyle.ro.

Radio Lynx e cel mai tare radio independent, privat, exclusiv online, din România. Am urmărit multe dintre emisiunile dedicate SuperBlog-ului și clar mi-ar fi plăcut și mie să-mi bag codița pe acolo. Îmi place să vorbesc dacă mă atrage subiectul, dacă nu, refuz să dau din gură și tac cu grație. Ei bine, acolo mi-ar fi plăcut să zic verzi și uscate despre tot și despre toate, mi-ar fi plăcut să fac emisiuni în care să invit blogerii mei preferați și apoi să stau cu ei la povești despre teme, bloguri, concurs. Sigur ar fi ieșit niște emisiuni beton! Doar că... E o problemă aici. Aș fi încântată să fac asta, aș arăta ca un plod cu o jucărie nouă, singura problemă, MARE, e că-s timidă. Mda...poate în scris nu par, dar sunt. Dacă trebuie să țin discursuri sau să vorbesc de față cu n oameni, tac ca melcu'... Zici că mi-am înghițit limba, că mi-au mâncat-o șoriceii, din astea, ați priceput ce vreau să zic, nu? O astfel de emisiune ar ieși genial doar dacă ar decora cei de la radio camera ca o cafenea și m-ar păcăli că ne vedem ca-ntre prieteni, să ne cunoaștem și să discutăm despre concurs. Atunci, daaaaa, aș fi în elementul meu și ar ieși fain. Na, sunt sinceră, așa stă treaba, mi-ar plăcea maxim o colaborare cu Radio Lynx dar, cum nu prea aș vrea să mă înroșesc ca un bec și să mă bâlbâi pe acolo, va trebui să mă gândesc la altceva...

Trilulilu e cea mai mare comunitate online din România. Cum acolo poți "sălta" filmulețe, muzică și poze, mă gândesc că aș putea promova perfect SuperBlog-ul. La cântat nu mă pricep, adică sunetele pe care le scot nu pot fi numite muzică ci orice altceva, putând foarte bine fi coloana sonoră al oricărui film de groază, răgete de animale preistorice sau dialecte extraterestre... Dar aș putea face filmulețe amuzante, poze prelucrate și desene care mai de care mai sugestive. Să afle toată lumea ce concurs meserie există pe plaiurile noastre! Să citească, să-l urmărească, să se înscrie și să ne batem apoi, în luptă dreaptă, în teme și postări, până cei mai buni vor câștiga!

121.ro, comunitatea femeilor senzaționale, un site care rezistă de 11 ani pe net și care-i înfloritor, ar putea fi locul unde să scriu unele sau altele despre SuperBlog. Fiind un site destinat femeilor, e locul ideal pentru promovare. Pentru că, da, dom'le, femeile sunt atente la detalii, citesc cu răbdare, sunt curioase și, dacă află una ceva clar o să zică tuturor prietenelor, vecinelor și verișoarelor... Așa că, promovare garantată! Mai ales dacă aș scrie pe acolo ceva postări amuzante, pline de sentimente pozitive și de chestii interesante!

Apoi Connect, cea mai mare revistă de telecomunicații din Europa și PHOTO Magazin, revistă de tehnică și artă fotografică, iar îmi fac cu ochiul... Mi-ar plăcea să colaborez cu oricare dintre ele, pentru că e vorba de presă scrisă, iar la scris se pare că mă pricep olecuță... Nu știu cât de bine, dar sigur nu m-aș face de râs cu articole despre SuperBlog sau orice altceva legat de asta. Plus că aș putea promova concursul prin poze, una dintre pasiunile mele secrete. Mi-ar plăcea să mă joc de-a reporterul, să vorbesc cu bloggerii, să scriu despre ei, să-i fac cunoscuți (mai ales pe cei care, de obicei, nu ies la lumină, care stau cuminți în băncuța lor, dar care sunt tari de tot), să-i pun să vorbească despre blogul lor și despre ce i-a determinat să participe la un concurs atât de "mare și serios", toate astea colorate cu fotografii din lumea fiecăruia dintre ei. Știu că o redacție atât de mare e un loc foarte serios, unde fiecare știe ce are de făcut și-și vede de treaba lui, unde, la fel ca în concursul nostru, există teme și termene limită... Dar, cum eu mi-s un berbec vesel și nebun, mi-ar plăcea să aduc voie bună în redacție, cu idei trăznite, articole care ies din tipare sau cu stilul meu zăpăcit de scris... Și apoi, dacă tot aș fi colaboratorul unei ditamai reviste, m-aș lega și de ceea ce fac eu mai bine, de pictură: aș face insigne haioase cu SuperBlog-ul și le-aș pune la bătaie, cei mai buni concurenți să le câștige. Știu că nu-i mare lucru în comparație cu premiile foarte mari oferite de organizatori, dar mă gândesc că poate nu chiar toți care participă la acest concurs o fac doar pentru bani, poate unii au și alte motive și ar aprecia și micul meu "premiu". :)

Blogurile partenere ar fi și ele perfecte pentru o colaborare. Deja acestea scriu despre concurs atât înainte dar și pe parcursul lui. Chiar dacă sunt total diferite de blogul meu, sigur nu le-ar dăuna ceva guest-post-uri scrise în stilul meu, care ar aduce puțină voie bună printre toate chestiile serioase de acolo.

Acestea fiind scrie, eu mă retrag. O șterg la treabă, particip la Târgul creatorilor populari din orașul meu și tre' să mă duc acolo, pe baricade, că am dezertat pentru o oră, ca să scriu postarea de față...

SuperBlog 2012, etapa 29.

Faceți loc!

Cu fiecare an trecut, observ un lucru: memoria aparatelor sau device-urilor din jurul meu crește de zici că au maia în ele, pe când a mea scade pe zi ce trece. Așa că, trebuie să compensez cât mai bine faptul că neuronu' meu se ramolește constant și sigur... Bine că am cum! Îmi iau chestii care să mă ajute, cu memorie mare. Din ce în ce mai mare! Ca să transfer pe ele informațiile înainte de a fi absorbite de găurile negre din creierașul pe care-l am în dotare...

Când m-am decis că ar fi timpul să-mi iau și eu un laptop, am studiat o mulțime de oferte, detalii tehnice la care mă uitam ca mâța-n calendar, prețuri, puneam întrebări retardate prietenilor care mai știau cu ce se mănâncă asta și nu reușeam să mă hotărăsc. Din fericire... Că, pe timpul ăla, cel mai tare laptop avea hardul de 40 giga. Nu reușesc acum să-mi imaginez cum e să ai așa ceva... Camera mea foto are card de 32 giga...  Adică, sistem de operare, zeci de programe, dintre care mai mult de jumate inutile dar trebuie să fie acolo, drivere... Unde, doamne iartă-mă, mai încap muzica, pozele, filmele și tot restul de informații fără de care nu pot trăi?

Primul meu laptop (și unicul, adică ăsta pe care tastez acum cu drag și spor) este mândrul deținător al unei memorii anemice, de adolescent, de 1 giga, plus un hard de 160. Atunci când l-am luat asta era mult, eram tare mândră că am atâta spațiu la dispoziție. Apoi m-am dezumflat rapid când am văzut că, peste doar câteva luni, al meu era mic copil pe lângă cele  noi... Iar de curând, când mi-a venit mie într-o zi să mă plimb prin magazinul Azerty, m-am îngrozit de-a binelea și am rămas interzisă când am văzut un laptop cu hardul de 1 terra! Nici nu știam că se poate așa ceva. Adică...frate...era atât de mare și suna atât de impunător față de ce "pui" firav am eu, că recunosc, am căutat pe google să mă conving că 1 terra asta = 1000 de giga...

Anul trecut, săturându-mă să-mi umplu camera cu sute de Cd-uri și DVD-uri cu cele mai variate lucruri scoase de pe laptopul meu ca să fac loc și să nu-mi mai apară mereu mesajul ăla crizant cu "nu mai ai spațiu pe C, șterge chestii sau nu mai funcționez...", mi-am luat un HDD Extern la promoție. Preferatul meu în materie de stocat diverse! 500 de giga! Toți numai ai mei, unul și unul, stând cuminți într-o cutiuță mică, neagră cu luminițe bleu și hăinuță de silicon! 5000 de mega (sună mai bine așa, nu? că-i un zero în plus, pare mai mare...) care așteptau cuminți să fie folosiți în scopuri nobile, care doreau să fie ocupați, cotropiți de informațiile mele, care mă rugau să-i umplu cu ce am eu mai frumos pe laptop... Puteam să-i dezamăgesc? Nu puteam! Deci...da, i-am folosit până la ultimul! Unul după altul au preluat pozele, filmele și restul prostiilor pe care le am și acum le păzesc cu strășnicie!

În ceea ce privește pozele, la care țin mult pentru că sunt fragmente din viața mea, din mine, am o manie, pitic, nebuneală, cum preferați să-i ziceți: cum nu le mai am pe un suport palpabil, pe film, de unde știam că nu pot dispărea nicăieri, le salvez în mai multe locuri. Prietenii stau mereu cu gura pe mine că nu-mi șterg niciodată memoria de la camera foto. Așa e. Pozele la care țin cel mai mult, alea de le consider eu importante, geniale, de neînlocuit rămân în aparat. Pur și simplu nu-mi vine să dau delete chiar și după ce le salvez în alte n locuri... Îs ciudată, știu, da' mă simt bine eu cu mine așa! Deci, la mine, pe orice deține o bucățică mai mică sau mai mare de memorie o să găsiți fotografii... Pe SD, pe HDD, pe stick-uri și mai am și un maldăr de DVD-uri, să fie. Niciodată nu e prea mult când e vorba de poze...

Așa că, partea bună e că am un hard extern mare, care-mi completează laptopul și pe care pun de toate, partea proastă e că-i deja plin! N-am altă șansă și soluție decât să-mi mai iau unul! Și încă unul apoi... Și tot așa, până o să fac o stivă, o să construiesc un perete cu HDD-uri în loc de cărămizi: peretele-memorie! Daaa, îmi place! Deși, nu cred că voi avea vreo șansă ca asta să se întâmple, pentru că, așa cum evoluează tehnica, în curând o să apară unitatea de stocare perfectă, adică una mare cât vreo 50 din ziua de azi dar de dimensiunea mouse-ului meu care, eventual, va răspunde și la comenzi vocale. Și, ca să nu mai fie nevoie să-mi parolez folder-ele cu "invenții" sau informații top secret, n-ar fi rău ca hardul respectiv să se deschidă doar după ce-mi scanează amprenta degetului mare, sau ochii mei incredibil de albaștri... Voi fi prima care-l voi cumpăra! Sper ca nenii deștepți care se ocupă cu inventatu' de lucruri din astea să se miște repede și să-l scoată pe piață cât mai curând. Pentru că altfel, în loc de un teanc de cutii pline cu hârțoage, poze, scrisori, voi avea un teanc de HDD-uri pline cu foldere cu hârțoage, poze, scrisori și ce-am făcut? Am nevoie de spațiu nu doar virtual ci și fizic, să am pe unde să mă mișc în casă...

Dar sunt optimistă. La cum au evoluat unitățile de stocare în ultimii 2 ani, în viitorul apropiat voi avea un superultramega hard extern. Gigantic ca memorie, dar mic de statură... Că ăsta-i trend-ul: chestii cât mai mici să aibă memorie cât mai mare și să facă lucruri cât mai complicate! În realitate e ca-n povești, unde Făt Frumos crește-ntr-o zi ca alții în zece. Azi îți iei cea mai tare chestie de pe piață, luna viitoare constați că a și apărut fra-su, de 10 ori mai mare, mai tare și mai bine crescut... Așa că mă aștept la orice. Sigur în curând vor apărea și stick-uri mici-mici dar cât China de încăpătoare, ce-o să-i râdă insolent în nas laptop-ului meu, care atunci va fi un bunic cu memorie scurtă și un hard intrat la apă... Și, dacă tot vorbim de viitor, sper să se inventeze și un device în care să-mi bag degetul și prin care să pot transfera informații din laptop pe creierul meu! Să se fixeze de neuron și să rămână acolo, vii și proaspete, pentru totdeauna. Sau o pereche de ochelari care, atunci când îi port, să-mi activeze memoria și să mi-o facă invincibilă!

Vise, or să zică unii. Chiar? Poate nu...

Postare pentru SuperBlog, etapa 27.

REALitate gustoasă

Sunt în tren. Am fost într-o mini-vacanță, de trei zile, într-o țară vecină. Am ras deja, de câteva ore, toate sandvișurile și acum mor de foame... Tastez cu dreapta, iar în stânga am un măr. Din ăla verde, mare, lustruit cu talent, zici că-i bibelou, nu obiect de ronțăit. Mi-a făcut cu ochiul dimineața, de pe raftul bufetului suedez din hotel și părea atât de singur și trist, că m-am decis să-l iau cu mine. Tocmai am mușcat de două ori din el și acum mă întreb dacă s-o mai fac și a treia oară. Foame masivă - pe de o parte, gust de apă expirată, ușor dulceagă, în formă de măr - pe de altă parte... Sincer, sincer? E cam câh... Și uite așa, pe principiul inversat al madlenei lui Proust, un gust anost m-a dus cu gândul la unul adevărat: la gustul merelor din copilărie.

Și nu doar de atunci... Anul trecut am descoperit în județ, la Liești, o livadă generoasă, cu unele dintre cele mai bune mere mâncate în ultimii ani. Nu știu ce soi sunt, dar rivalizează serios cu merele "de Voinești" sau cu cele "aurii" imense pe care mi le aducea bunicul din piață. Acum, dimensiunea e discutabilă, nu știu dacă merele erau imense, sau dacă le vedeam eu așa pentru că eram un pitic mic... Dar asta nu contează, ce era genial la ele era gustul! Aromate, dulci, zemoase, yummy!!! Cele de Voinești, așa cum le denumea bunica, sunt de fapt merele "bot de iepure", pe care le mâncam doar până prin decembrie, apoi deveneau mălăiețe și nu-mi mai plăceau. Dar pentru restul iernii, rămâneau "auriile". Nu cele galben deschis și lucioase, alea nu erau pe gustul meu pentru că nu erau destul de dulci, pe cele mate și mai închise la culoare le adoram! Le divinizam, preaslăveam, admiram și, în cele din urmă, cam da...le rodeam încet, încet, până nu mai rămânea nici o probă incriminatorie a acțiunii! Văleu...se băteau și turcii și tătarii și toate celelalte neamuri războinice la gura mea când prindeam mere din astea...

Azi? În piață sunt mere perfecte, toate de aceeași dimensiune, culoare și formă. Din România. Aha...siiiigur... Îs din România via Polonia, Italia, Argentina sau mai știu eu de unde... Așa că, ori de câte ori vreau ceva garantat românesc, îmi iau în spinare desaga și fac o excursie la "Standul produselor românești". Cum de unde? Din supermarket-ul Real! Măcar știu sigur că cele de acolo chiar îs românești! Și sunt alese cu grijă, să fie mereu proaspete și gustoase. Iar faza faină tare e că acolo se găsesc produse specifice zonei respective. De unde știu? Păi, acum în drum, mi-am vizitat o prietenă din Ardeal și m-a luat cu ea la cumpărături. Și văd eu la standul ăsta românesc de acolo niște chestii lungi, verzui-roșiatice, care aduceau cu niște tulpini prea crescute de țelină... Am întrebat, cu cea mai inocentă față a mea, ce-i aia și m-am ales cu un val de râsete: "e rubarbă". Ookk... Nu știam ce-i aia dar am aflat într-un fel delicios: sub formă de compot! Bun! Și românesc.

Acum, nu e din cauză că am fost eu plecată din țară și m-a pălit pe acolo naționalismul, așa sunt eu dintotdeauna. Știu că poate părea un clișeu, dar nu e! Produsele românești chiar sunt mai bune și mai gustoase ca cele importate, crescute în cuburi de nuștiuce, fără pământ și "îmbuibate" cu tot felul de substanțe care să le facă mari, grase, colorate, perfecte... Păi nu-i chiar așa! Pentru mine perfect e mărul ăla care miroase de la 10 metri, de după colț, la care ajung luând urma ca un cățel de vânătoare. Sau ardeii grași (pe care i-aș mânca oricând, cu orice) aia mai strâmbișori, cu câte o pătuță pe ei, unul mare, altul mic... Cei perfecți, parcă scoși din borcanele mele de culori și cântărind fiecare 300 de grame, mă lasă rece. Ca să nu mai vorbesc de ceapa noastră românească, ce te transformă invariabil într-un trubadur plângăcios, care fără voia sa începe să facă vocalize de plăcere sau de usturime, gen: "aaaaaaa, aa, a, aaa, aaa...ce tare-i ceapaa astaaa"... Să mă contrazică cineva dacă poate! N-are cum... Pentru că până și rețetele noastre moldovenești,  delicioase și faimoase peste tot, reușesc mai bine dacă folosesc produse locale, chestii din zonă, proaspete și bune. Mai știi, or fi având și legumele informații genetice zonale, care se transmit din tată-n morcov!

Și mai e ceva. Ne tot plângem că nu merg treburile și la noi ca-n alte părți. Ne plângem și atât. Apoi cumpărăm căpșuni din Spania că-s mai mari și le lăsăm pe ale noastre mici să se strice... Roșiile cherry îs la modă deci mai bune ca alea uriașe, cărnoase, de grădină. Ridichile trebuie să aibă dimensiuni precise, altfel nu se potrivesc cu salata care și ea, dacă e ambalată-n folie și vine din Congo, e sigur mai bună ca cea firavă a băbuței de la taraba din spatele pieței... Par lucruri minore astea, dar nu cu un lucru mare schimbi lumea ci cu mai multe mici. Cumpărând de la producătorii locali ajuți cu un ghiont la bunăstarea lor și implicit a regiunii unde ei produc. Cumpărând de la ei îți faci ție un bine, pentru că mănânci sănătos, le faci lor un bine că-i încurajezi și îi faci să "crească" și faci bine și altora care găsesc acolo un loc de muncă. E simplu și sună logic, așa-i?

Din păcate eu n-am avut bunici la țară, deci n-am avut noroc să am o grădină proprie. Dar cum scăpam prin zone rurale, pe la alte rude, mă găseau băgată în grădină până la gât! Cu lopățica scurmam la morcovi să-i "aerisesc", mai pășteam câte o frunză verde de pătrunjel, mai un snack dintr-o roșie nespălată mușcată cu sete de mă stropeam toată... Din astea făceam eu... Ca să nu mai vorbim de escaladatul pomilor, pentru că cele mai bune fructe erau întotdeauna cele de sus! Ce vremuri... Pe care nu le pot aduce înapoi, dar le pot recrea uneori cu un simplu drum la Real, la standul de care vă vorbeam. Unde nu pun în pungi fructe și legume, ci "scurm" morcovi, "culeg" ceapă verde, aleg verdeața, "bat" prunele și miros merele să văd de care vreau în ziua respectivă... Unde mă regăsesc mică și-mi regăsesc o bucățică de copilărie. Și de unde știu că mănânc românește așa cum o făceam odată, demult, când eram o zgâtie mică și blondă, îngerașul de la oraș evadat în jungla sălbatică a câte unei grădini de legume...

Postare pentru SuperBlog, etapa 26.

Privighetoarea de argint

Stră-stră-stră bunicul meu se trage dintr-o familie franceză get-beget. Una cu duci, conți și ceva mușchetari la activ. Și sper că am nimerit numărul de ''stră'' dinaintea lui bunicu'...

Au rămas de la el o mulțime de povești și legende pe care le moștenise, la rândul lui, de la ''stră''-ii din familion și pe care le-a scris într-un catastif masiv, cu coperți din piele de șarpe! Cică unul care evadase, noaptea, dintr-un circ și pe care l-a ucis chiar el, cu un pumnal de argint, atunci când s-a trezit amorțit din cauză că șarpele se îndrăgostise de piciorul lui stâng și se hotărâse că-l vrea drept cină târzie. Dar asta nu e o poveste prea interesantă, de aceea o voi lăsa pe altă dată.

N-o să vă zic acum nici despre domnițele și cavalerii acestora, despre duelurile nenumărate la care a fost martor, pe motiv de ''amour pour toujours''... Și nici despre poveștile de dragoste terminate brusc și de cele mai multe ori tragic pentru curtezanii prea înfocați. Și n-o să vă sperii acum nici cu legenda frumoasei doamne decapitate din cauză că a apelat la vrăji, otravă și în final un pumnal, ca să fie sigură că se răzbună definitiv și irevocabil pe cavalerul care a trădat-o cu cea mai urâtă femeie de la curtea Regelui Soare. De ce v-ar speria povestea? Hehe... Pentru că se spune că și azi mai umblă noaptea, desculță, prin piața unde și-a găsit sfârșitul, văitându-se și tânguindu-se, strigând, din când în când, numele celui de care era îndrăgostită și care a trădat-o.

Ahaaa... Dar dacă tot am pomenit de Regele Soare, mai bine vă zic legenda păsării cântătoare care l-a salvat, când era mic, de la moarte.

Ludovic al XIV-lea a fost făcut rege la înaintata vârstă de 5 ani... Îmi imaginez că se cățăra pe tron cu scăunelu' și se juca, cu ce naiba se jucau băiețeii pe vremea aia, în sala de consiliu. Apoi a crescut, dar a rămas mic, probabil de aceea în toate desenele apare cu tocuri și ditamai perucile cu etaj, de zici că are în cap o turmă întreagă de oițe... Dar asta e altă treabă, nu are legătură cu povestea asta.

Pe la 9 ani, regele nostru s-a îmbolnăvit de variolă. Da' rău de tot! Adică, na, era variolă obișnuită, azi e banală, dar pe vremea aia era ceva "foarte" îngrozitor de grav. Femeile din familie spuneau rugăciuni, popii le țineau isonul, dușmanii se rugau și ei, să-i fie țărâna ușoară, din astea... Dar nimic... Sau poate dușmanii se rugau mai cu patos, că starea micului rege se înrăutățea de pe o zi pe alta. Ana de Austria, mama lui pentru cine nu știe, a chemat cei mai buni doctori din țară și nu numai, promițând oricui îl va face bine un castel și ceva titluri.

Și au început să curgă vraci, babe vindecătoare și doctori de peste tot. Și încercau toți marea cu sarea ca să-l facă bine pe rege. Babe cu privirea pătrunzătoare recitau tot felul de chestii și bolboroseau "rugăciuni" afumate cu ierburi de leac. Unele remedii, care sunau mai dubios, au fost încercate mai întâi pe alții, unii dintre ei făcându-se bine. Altele, cele inofensive, erau aplicate direct micului Ludovic, dar sub atenta și stricta supraveghere a doctorului său. Cu ocazia asta și scribii au avut de lucru, au scris un tratat masiv de leacuri și descântece pentru variolă.

Dar zilele treceau și Ludovic nu se făcea bine. Din contră, boala se agrava, așa încât toți începuseră să se pregătească de ce-i mai rău. Nimeni nu voia s-o zică, dar toți gândeau că regele va muri. Până și pasărea lui, o privighetoare ținută într-o colivie aurită, era tristă și nu mai voia să cânte ca înainte. Aproape nici nu mai mânca și stătea tristă, tăcută, într-un colț. Dar într-o zi, când în cameră a intrat unul dintre ultimii sosiți la curte pentru a-și încerca puterile și cunoștințele, un doctor bătrân venit tocmai din Anglia, privighetoarea s-a trezit din amorțeală și a început să cânte. Un cântec trist, dar plin de speranță, așa părea. Nimeni în afară de vraci nu i-a dat atenție. Dar acesta a privit-o lung, cu ochii lui negri ca smoala, a ascultat tăcut câteva clipe și apoi a continuat ce făcea el acolo ca să-l trateze pe rege. Și, pentru prima dată în ultimele 5 zile, copilul a dat un semn de viață: a oftat prelung și un zâmbet șters i-a luminat chipul.

Doctorul de la curte, deși nu-i convenea deloc că altcineva a reușit asta, a fost de acord ca bătrânul să vină și ziua următoare, pentru un nou episod terapeutic... Trece noaptea și, cum crapă de ziua, acesta e în camerele regelui, așa cum promisese. Privighetoarea iar a început să cânte. Dar așa, brusc, tare și cu patos! Nu mai cântase niciodată la ora aia, clar era ceva ciudat. Plus că moșul, care avea mulți ani la activ, s-a îndreptat brusc de spate iar ochii au început să-i sclipească straniu. Cum în cameră nu mai era altcineva, doar cei doi doctori, pasărea și regele, străinul a zis că știe ce e de făcut și l-a întrebat pe doctorul lui Ludovic dacă vrea să primească toate meritele și laudele pentru o vindecare miraculoasă. Evident răspunsul a fost da! Așa că bătrânul a continuat, cu o voce calmă dar apăsată și a zis că pasărea nu e una obișnuită. E o "privighetoare de leac", una care, dacă știi cum și ce să faci, se transformă într-una de argint care poate vindeca. El auzise de chestia asta de la cel care-l educase când era mic, dar nu văzuse niciuna, credea că-i doar o legendă... Dar știa ce trebuia să spună, deci îl putea face bine pe rege. În schimb vrea pasărea de argint!

Ca să n-o mai lungim, doctoru' lui Ludovic a acceptat, gândindu-se că va primi recompensa reginei, va deveni erou și salvator național și va scăpa și de străinul fraier care o să-i ofere toate astea pe tavă. Rămânând, evident, și cu privighetoarea miraculoasă... Deci, cu cel mai lung, larg și fals zâmbet i-a promis acestuia că va avea tot ce vrea, numai să se facă regele bine.

se presupune că asta ar fi singura
poză a broșei, făcută cu mult timp
după transformare...

Așa că, după o scurtă bombănito-bolboroseală, pasărea din colivie s-a transformat într-o minunată și magică broșă de argint! Care, așa cum promisese vraciul, l-a pus pe Ludovic pe picioare. Nimeni, în afară de cei doi, nu mai știa adevărul, toți au zis că e un miracol. Iar în agitația creată, a dispărut și capra și varza. Adică și străinul misterios și broșa privighetoare... Dar legenda spune că cei doi au tot apărut prin diverse locuri, făcându-se "vinovați" de multe vindecări inexplicabile. Chiar și azi, când cineva se face bine deși n-ar fi avut cum, e probabil din cauza bijuteriei magice. Privighetoarea de argint...





Postare pentru SuperBlog, etapa 25.

Vreau să fiu o Toyota!

Am apărut pe lume de curând. Încă nu știu exact ce sunt și unde mă aflu... E atâta agitație pe aici, că aproape am amețit. Dar lângă mine văd ceva care-mi seamănă, doar că e mult mai mare.
-Mami?
-Haha...ce-i cu tine micuțule, ce-ai pățit?
-Sunt dezorientat... Eu cine sunt? Și ce e aici?
-Ești un mic șurub, care în curând va face parte dintr-o mașină. Iar asta e o fabrică Toyota.
-Asta înseamnă că, atunci când o să mă fac mare, o să fiu o mașină?
-Haha...se poate spune și așa...

Oaaaaa, știu ce e o mașină, am venit cu una până aici. Și, pe drum, m-am uitat la televizorul de acolo, știu ce poți face și pe unde te poți plimba! Ce noroc pe mine să mă nasc cu un destin așa glorios. O să fiu frumos și elegant când mă voi plimba prin oraș. Toată lumea va întoarce privirea spre mine. Pe autostradă voi alerga ca gândul! Toți ceilalți vor rămâne în urma mea. Le voi face politicos cu mâna și-i voi depăși, ce să fac, voi avea un motor puternic și eficient, n-o să pot merge la pas... Mă voi opri doar din când în când să mai beau câte un Diesel, puțin, 8 litri la fiecare sută de km și apoi la druuum! Și când o să plec în vacanțe... Aoleu, să vezi atunci de distractiv va fi! O să am "selectare multi-teren" și patru camere montate afară. O să știu imediat ce opțiune trebuie să aleg ca să mă descurc cât mai bine.

Vreau la munte! Voi putea umbla peste tot, oricât de accidentat va fi terenul. Noroi? Zăpadă? Ha! N-or să însemne nimic, n-or să mă poată opri. Voi escalada zone cu pietriș, voi trece prin pârâuri reci și limpezi, prin păduri verzi de brad, cred chiar că aș putea alerga cu căprioarele, sau m-aș putea cățăra pe stânci cu caprele negre. Înălțimile nu mă sperie! Și nici pietrele care or să se rostogolească din cauza mea. O să am "asistență la pornirea în rampă", adică frânele vor fi acționate automat dacă o pornesc în jos. Va fi doar o singură direcție: în sus, spre vârf! Iar când o să cobor n-o să amețesc și n-o să-mi fie frică: DAC-ul îmi va păstra viteza constantă. La 5 km/h voi avea stabilitate maximă. Ieeee, ce-o să mă mai distrez!

-O să ai și suspensii hidraulice controlate electronic.
-Adică ce e asta? Nu prea înțeleg...
-Păi, e simplu: pe șosea, asta o să te facă să fii un autoturism tare agil! Iar suspensia pneumatică din spate o să-ți dea confort, stabilitate și manevrabilitate mult superioară față de alte mașini.
-Adică o să fiu cel mai bun!
-Da, o să fii, micuțule. Și o să ai 3 moduri de conducere: confort, normal sau sport.
-Eu o să-l aleg pe cel sport! Și o să mă plimb peste tot, nimic n-o să-mi scape. Și așa o să mă mențin în formă.

Și-o să mă duc și prin deșert! Ei bine, nu chiar la Sahara mă gândeam... Avem și noi zone cu nisip și minidune în Deltă. Abia aștept să simt nisipul moale și cald sub roți, sau pe cel umed și răcoros de pe malul mării, acolo unde se sparg supărate valurile. Peste tot o să merg! Dacă tot o să fiu o mașină "cu de toate", de ce să-mi pun limite? Bine, recunosc, singura limită e cerul, în rest, nici un teren n-o să-mi poată face probleme. Și nici n-o să mă pierd vreodată, pentru că o să am GPS. Și net, și un computer mic ce o să-mi țină de urât și muzică... Și o să am haine din piele fină, moi și elegante.

-Și o să fii "verde"!
-Verde? De ce? Trebuie neapărat? Eu aș fi vrut albastru metalizat...
-Haha...prostuț mic. Poți fi ce culoare vrei tu, eu mă refeream la faptul că vei respecta natura!
-Natura?
-Păi, dacă ai polua prea tare, plantele și animalele ar avea de suferit. Și, cu timpul, ai ajunge să te plimbi doar pe asfalt, printre clădiri sau roci fără viață. Așa, cu un motor mai ușor și un consum mai mic de combustibil, nivelul de emisii este mult redus. Toate mașinile Toyota respectă natura!
-Daaaa! Așa o să mă pot plimba la nesfârșit prin toate locurile de care ți-am zis! Vreau să fiu o Toyota! Dar... Dar nu știu ceva?
-Ia să vedem, acum ce dileme mai ai?
-Am văzut la televizor toate astea, dar, ca să le pot face, nu mai țin minte, ce mașină trebuie să fiu?
-Un Land Cruiser.
-Oaaa, așa e... Mami, nu-i așa că atunci când o să fiu mare pot să mă fac o Toyota Land Cruiser?
-Da, micuțule, chiar asta o să fii...

Eu, când voi fi mare...

Postare scrisă pentru SuperBlog, etapa24.

Cu calculator, fără calculator...

Zilele astea mi-am dat seama că am o problemă gravă. Cică dacă o conștientizezi și o recunoști, e pe jumătate rezolvată. Da' de unde... Iaca și-n momentul ăsta e la fel de problemă și la fel de importantă ca atunci când am descoperit-o. Nu știu cum s-o zic frumos, să nu supăr, să nu rănesc... N-am idei și nici răbdare să caut, deci o s-o zic direct: mi s-a ramolit laptopul! Da, s-a sclerozat rapid, nu mai știe ce și cum face, are "febră" mai tot timpul iar articulația capacului se distruge încet dar sigur, acesta clămpănind la fiecare atingere sau curent mai serios de aer. Ca să nu mai vorbim că-l lasă vizibil memoria, nu mai face legăturile cum trebuie și are nevoie, din ce în ce mai des, să fie resuscitat cu o apăsare prelungă de buton, urmată de una scurtă, care-l convinge să pornească din nou... Și are hachițe și încăpățânări de bătrânețe, care se termină invariabil cu grevă din partea lui, respectiv se înțepenește și nu mai vrea să facă nimic și cu o ploaie de vorbe de "alint" din partea mea, spuse cu toată dragostea!

Ce mai, cam trebuie scos la pensie pe motiv de pierderi repetate de memorie și retard tehnologic avansat. Doar că...e urât, da' ce să-i faci, asta e viața...înainte să-i dau un loc de cinste pe raftul cu vechituri, trebuie să caut un înlocuitor. Unul tinerel, frumușel și care să facă tot ce-i zic eu fără să comenteze! Unde să găsesc așa ceva? Pe net, clar! Și, din floare-n floare, am ajuns la magazinul MediaDOT. Frate, frumos acolo... Știu că mă repet, da'-i frumos tare acolo... Am văzut procesoare de ultimă generație care să-mi facă comp-ul să funcționeze cu viteza gândului abia gândit, plăci video "vinovate" de cele mai clare imagini văzute vreodată și...ȘI un hard gigantic, HDD 1 TB, pe care să am loc să-mi stochez toate prostiile. Pardon...toate lucrurile minunate și interesante pe care le dețin și fără de care nu am cum să trăiesc! Da, o s-mi iasă un calculator trăsnet. Cel mai tare din parcare, cel mai cool din tot orașu', o să devenim faimoși, or să scrie legende despre noi și or să povestească nepoților despre...dar de ce se întunecă oare? Nu-i încă seară, draperiile nu-s trase și totuși...

Phiu, ciudat, nu știu ce-a fost, dar acum e lumină iar. Doar că... Știu că tocmai l-am vorbit de rău și am povestit cum vreau să-l schimb, dar unde, doamne iartă-mă, e laptop-ul meu??? Stai așa... Mașina de pâine era pe masă și-mi "gătea" un cozonăcel delicios, iar acum nu mai e acolo!  Nici Mp3-ul! Aaaaa...telefoanele mobile au dispărut și ele iar în loc de televizorul mic și color, acum pe dulap e Orion-ul meu cu lămpi din copilărie! Vâjâi prin casă și mă duc repede dincolo: mama, cățelul și motanul sunt fiecare pe fotoliul propriu. Mă speriasem, bine că măcar aici e totul în ordine. Vai, ce ordine? Pe dulap tronează radioul meu cât juma' de aragaz, din copilărie. Mi-e frică să mă duc în baie! Dacă e să gândesc logic, mașina de spălat automată nu mai e și în locul ei voi găsi tancul ăla cât China, la care mă curentam eu mereu când eram mică. Aprind lumina. Da, cum mă gândeam, mașina Albalux e acolo, dacă ar avea față, probabil s-ar uita și ar rânji la mine fericită...

Ce naiba se întâmplă? Unde au dispărut toate? Unde sunt? O fi din cauză că mi-am bodogănit laptopul, care era fermecat și care s-a răzbunat cum a știut mai bine? Să știi că asta e! El e de vină, a văzut că sunt dependentă de tehnologie și a vrut să mă atingă la punctul sensibil. Și acum eu ce fac? La ora asta intram pe Facebook să dau like la poze cu mâțe, îmi verificam magazinul de pe Breslo, vedeam ce comentarii noi mai am pe blog și azi aveam de prelucrat musai niște poze. POZEEEEE... Aoleu, erau în laptop, pe HDD și pe memoria aparatului. Știu, îs paranoică cu pozele, le salvez peste tot, plus pe câteva DVD-uri, să fiu sigură că nu rămân fără ele! Iar acum...acum toate aparatele au dispărut și am rămas fără ultimii 20 de ani de amintiri. Dacă în toți anii ăștia aș fi făcut poze cu Zenit-ul, pe film, acum le aveam pe toate. N-aș fi avut eu chiar mii de poze câte erau pe hard, dar măcar acum ar fi existat câteva albume cu imagini și fragmente din viața mea...

Știu ce s-a întâmplat! Sunt tot în 2012, dar într-un univers paralel, unde nu există calculatoare, internet, rețele de socializare, camere foto/video, telefoane mobile sau restul aparatelor cu care eram obișnuită. Aici toate au rămas pe loc, ca acum mulți, mulți ani. Probabil în universul ăsta s-a întâmplat ceva și nu s-a născut încă persoana care să inventeze procesorul, HDD-ul, placa de bază... Clar fără astea nu există computere și nici sistemele de operare din ce în ce mai performante care sunt în lumea mea. Nici marea de programe și aplicații pe care le foloseam zilnic, fără să le acord o prea mare importanță, nu există aici... Mi se părea totul normal, logic să fie acolo... Aici nu e nimic. Mă simt ca într-o lume goală...

Și modelele mele adunate în ani buni, după care pictam icoane? Sau desenele cu mâțe, flori sau gărgărițe pe care le migăleam răbdătoare, cu pensula, pe cercei? Tot pe hard... Acum trebuie să mi le refac, o să-mi ia mult timp și o să umplu un dulap cu foi și caiete... Abia acum îmi dau seama că hardul meu mic dar puternic e de fapt cât un "dulap" cu hârțoage, plus câteva cutii cu benzi de magnetofon și casete... Aici muzica și filmele sunt "la porție". Cu siguranță nu există card-uri și bancomate, supermarket-uri și mașini performante care se conduc aproape singure. Iar dacă o să am nevoie să merg undeva cu trenul, clar o să găsesc pe cineva care are același loc cu mine, dacă nu există comp-uri, n-au cum să țină o evidență precisă...

Singurul lucru care nu-mi lipsește e Facebook-ul. Cei câțiva prieteni cu care interacționez pe acolo îmi sunt aproape și-n viața reală, deci nu-i bai, că oricum ne vedem mereu. Nu același lucru l-aș putea spune despre mess, cu una dintre cele mai bune prietene vorbesc acolo. Și nu-i știu decât adresa de mail și numărul de mobil... Asta înseamnă că în universul ăsta nu pot lua legătura cu ea! Nu se poate...vreau înapoi în lumea mea, vreau tehnologie, vreau laptop-ul meu ramolit, vreau net! Aaaaaaa...

Da, am strigat așa de tare că m-am auzit și m-am trezit! Adormisem cu mâna pe mouse, gândindu-mă cât de performant va fi noul meu comp iar mintea s-a apucat să-mi joace feste și să-mi arate cum e fără calculator... E urât. E trist. Și e fără tine... Îmi place lumea asta a mea, m-am obișnuit aici, să nu mai prind cumva vreun vis ciudat că mă duce în altă parte!

P.S. Iar tu, după ce citești postarea asta, să faci bine să-mi scrii adresa ta de acasă. Asta ca nu cumva, în cazul unui scenariu nebun de genul ăsta, să fiu obligată să-ți desenez fața din memorie și s-o lipesc pe toți stâlpii de lumină din orașul tău, ca să dau de tine! :P

Postare scrisă pentru SuperBlog, etapa 23.

Toamna, Eu, motanul...

Am cel mai bun remediu pentru zilele reci și cețoase de toamnă. Se găsește un colțișor liniștit de cameră, eventual lângă o fereastră, în care să pătrundă măcar puțin soarele anemic de noiembrie. Mai e nevoie de o canapea moale, comodă, care să ia forma corpului dacă uiți să te mai ridici de pe ea. Chiar dacă ai o inimă mare și caldă, pentru mai mult confort e musai nevoie, la alegere sau împreună, de: un calorifer generos, multe perne pufoase cu care să te înconjuri și cana preferată plină cu ceai. Aromat, de zmeură și dulce, în cazul meu... Penultimul ingredient e motanul personal! Cine nu are, nu știu ce să zic, s-ar putea ca rețeta să nu funcționeze perfect... De ce? Păi simplu! Pentru că motanul se convinge să stea pe calorifer până ajung la o temperatură constantă iar apoi se preia încet, în brațe, sau este lăsat în locul rămas liber atunci când te mai duci după altă porție roșie de ceai, mandarine sau vreo ciocolată uitată în altă cameră. Ultimul lucru, lăsat special la urmă pentru că e cel mai important și are nevoie de mai multe explicații, e o carte. Dacă e, ca în cazul meu, una cu, despre și "scrisă" de un motan, e mai mult ca perfect! Se încadrează de minune în "peisajul" descris mai sus, te binedispune garantat și te face să ai cea mai cea zi de toamnă pe care ai avut-o vreodată! De unde așa ceva? De la Nemira, de unde altundeva!

Deci: canapea, calorifer, ceai, perne, PISICĂ și carte. CARTE cu PISICĂ! "Eu, motanul", a lui Natsume Soseki. Nemira, nu uitați, că e foarte important!

Postare pentru SuperBlog, etapa 22.

poza de mai sus, povestită în câteva "capitole" :D

Trecut, eu, prezent...

Fac parte din specia descendenților unici, fără frați sau surori cu care să mă fi păruit mică fiind, sau de la care să "moștenesc" jucării sau vreo garderobă completă, eventual demodată... Dar am verișoare mai mari, care au fost responsabile cu umplerea timpului meu liber, respectiv care mi-au donat tot avutul lor din momentul acela, format dintr-un covor cu animale, pe care mișunam toată ziua și cu care vorbeam pe limba mea, plus câteva sacoșe imense pline cu maimuțoi, mașinuțe și alte asemenea. Pentru care, ca să nu se împiedice ai mei de ele prin toată casa, mi-au golit un dulap în care mi le-au îndesat și unde îmi făceam veacul, în sau lângă el! Și deasupra lui era cea mai faină și mai interesantă chestie din casă: un radio uriaș, din lemn, cu lămpi, căruia îi lua ceva să se încălzească și să se aprindă.

Și nu era doar un radio obișnuit. Avea două butoane mari, care se învârteau și un desen cu linii și cifre în partea de jos. Avea față, era viu! Nu, nu vorbeam cu el, știu că-s oleacă ciudată dar totuși, era de ajuns că purtam discuții filozofice cu animalele de pe covor... În schimb el vorbea cu mine, îmi zicea în fiecare seară o poveste, pe care o ascultam fascinată, așezată cuminte în fața lui, ignorând complet dulapul deschis de unde mă strigau jucăriile... Nu pricepeam deloc cum de-l aud pe nenea care citea așa frumos. Sau cum de-l auzeau și Laura sau Alina, care erau la ele acasă, dar care, în ziua următoare vorbeau afară de aceeași poveste pe care mi-a spus-o mie. Și timpul a trecut, eu am mai crescut, am priceput și cum e cu undele care aduceau poveștile la mine în casă... Iar la un moment dat, am câștigat la un concurs un radio de buzunar Ric-2. Era mic, alb și avea căști. Adică avea doar o cască, dar pentru mine era cea mai tare chestie pe care o aveam! Deși nu prindeam cu el decât maxim 2 programe și sunetul se auzea de parcă ar fi venit din fundul unei oale cu capacul pus, îl luam peste tot cu mine și eram tare mândră de el. Azi stă trist în sertarul meu cu amintiri. Măcar nu-i singur, stă alături de walkman, reportofon și CD player...

În același an, de Crăciun, am primit de la nanul meu primul aparat foto: un Certo mic și simpluț tare. Frateee, ce fericită am fost! Nu voiam să-l dau nimănui și mereu aveam nevoie de un film nou! Tata mă tot întreba dacă le mănânc, sau ce fac cu ele, că nici el nu avea așa un randament la făcut poze... Iar când a văzut că e ceva de capul meu, că nu stric filmele degeaba și că-mi iese ceva - ceva, a zis că-mi dă unul dintre aparatele lui rusești din colecție. Ce, credeți că plodu' a vrut? Nuuu... ĂLA era aparatul meu, nu mă mai interesa nimic altceva! Universul meu de atunci se limita la acel Certo, nici prin cele mai evoluate gânduri nu mi-ar fi dat că, peste mai bine de două decenii, voi avea un aparat dotat cu o bucățică mică de plastic, pe care pot face sute de poze odată... N-am vrut alt aparat până mi-a fluturat pe sub nas, puțin timp mai târziu, un Zenit. Da, clar l-am vrut! Și acum îmi mai place... Așa cum îmi place și "Pentax-ul cu zoom", cum îl denumisem... Azi mă descurc cu un Fuji. Ies poze frumoase, multe și mari... Dar nu așa frumoase cum o să iasă cu viitorul meu DSLR Nikon, care-i în plan anul viitor!

Primul televizor color mi l-am luat târziu, prin '94. Un Philips, la fel ca și cele care au urmat. Când eram mică, aveam un Orion, mare, greu și cu lămpi. Avea 5 butoane, deci puteai prinde 5 posturi la el, doar că nu aveai ce... Era doar postul național, unde vedeam sâmbăta 10 minute de desene animate și moldovenii, unde mai dădeau filme. Când mergeam pe la unchiul meu, la Craiova, era raiul! Din două motive: avea un televizor sport, mic, la care puteam juca tenis, cu un punct, o dungă drept fileu și 2 linii - paletuțe și acolo prindeau ungurii, care dădeau noaptea filme de groază! Când mă întorceam din vacanță, aveam ce povesti, mă ascultau toți plozii cu gurile uitate deschise... Azi am două televizoare, posturi câte vreau, dar nu prea mai am răbdare și timp să mă uit...

Să vă zic și de prima cameră de filmat? Una din aia profesională, cu casetă mare. Mergeam crăcănată de greu ce-mi atârna pe umăr și apoi nu-mi puteam mișca mâna toată ziua de după, dar aveam voință și filmam toate cele cu ea! Mai funcționează și acum, sărăcuța, singura problemă e că n-o mai ține acumulatorul și că nu se mai găsesc casete. Acum e la pensie, am scos-o forțat, pe caz de retard tehnologic, atunci când am dat de Panasonic-ul mic, compact, care făcea poze și știa o mulțime de trucuri deștepte. Nu l-am folosit prea mult pentru filmat, mai mult fotografiam cu el... Acum îl mai car după mine prin excursiile în care știu că am mai mult de filmat. Altfel, aparatul foto se descurcă, știe să facă și filmulețe. Ghidat și ținut de mânuță de mine, sigur!

Telefonul mobil? Se află, cred, pe primul loc în ceea ce privește evoluția și numărul de exemplare schimbate de-a lungul timpului. În facultate am avut pentru prima oară mobil, un Philips Savy. Mă ținea 3 zile și avea meniul în franceză. Apoi a urmat la pièce de résistance: Nokia 5110. Uitam să-l încarc de cât ținea și a avut parte de nenumărate șocuri fizice, datorate faptului că uneori îs căscată, împiedicată și-l scăpam din mână... N-a avut nimic! Doar că era ditamai BCA-ul și aveam nevoie de pantaloni cu buzunare făcute la comandă ca să-l pot purta cu mine. Pentru că nu-s chiar genul care să umble cu poșetuță, deci cu o chestie în care să-l pot depozita în deplină siguranță. Mi-a plăcut tare, chiar dacă nu puteam face nimic la el, doar vorbeam... În schimb vorbeam acolo unde alții nu aveau semnal și era amuzant să-i văd cum se uită invidioși la mine! Șirul s-a continuat cu un Alcatel și apoi doar Nokia, marcă de care nu știu dacă m-am îndrăgostit, sau pur și simplu am un pitic specializat în telefonie mobilă, căruia i s-a pus pata pe firma asta...

Mi-am luat primul mobil ca să am cum să-i anunț pe ai mei dacă întârzii pe undeva, să nu se agite mai mult decât prevede legea... Vorbeam la el scurt și rar. Avea cartelă și era 60 de cenți minutul. Azi am un telefon mobil Nokia deștept, cu minute și sms-uri fără număr. M-aș descurca oricând doar cu el și atât. Am încărcat pe el hărți să nu mă rătăcesc niciodată. Ascult la el muzică, am și câteva concerte integrale, plus vreo 200 de episoade de desene animate. Face poze, filmează, probabil știe să facă mâncare și curat doar că nu m-am prins eu încă unde trebuie să umblu prin el... Plus internet, prin care mă plimb oriunde vreau! Cine-ar fi crezut asta acum 20 de ani? Eu una, nu...

Toate au evoluat și noi cu ele. Multe lucruri cu care am crescut au dispărut și le mai regăsesc doar prin poze: magnetofoane, casetofoane, aparate video... Amintiri... Trezite la viață datorită unui magazin online, Oktal, unde găsești mereu ultimele noutăți în materie de IT și electrocasnice. Prezent versus copilărie... Pe acolo m-am plimbat eu azi în căutare de aparate foto. Am zis eu că mi-am propus un DSLR la anu', dar am uitat că acușica vine Crăciunul și, dacă sunt îndeajuns de "foarte" cuminte, poate îmi aduce moșu' unul mai devreme!

Postare pentru SuperBlog, etapa 21.

Dorință REALă

Romanii, printre multe altele, aveau o zicere deșteaptă: minte sănătoasă într-un corp sănătos. Și sună absolut logic. Problema e că, pesemne eu mă trag din daci, nu din romani... Pentru că filozofia asta a lor, până de curând, nu s-a lipit neam de mine. Mai degrabă mă luam după ce a spus Decebal la un moment dat: mintea să fie ascuțită și atunci corpul se descurcă el. Păcat că nu era nici un învățăcel pe lângă el când a rostit asta, să scrie repede pe o piatră și s-o pună bine în pământ ca s-o găsim noi azi... Dar știu sigur că, la un moment dat, a zis asta!

Când eram mică, eram o zgâtie, mă foiam non-stop. Ziceai că m-au hrănit în primul an cu Redbull, nu cu lapte praf... Eram într-o continuă alergare, ca un electron nebun, care nu stătea locului o clipă. Când am mai pus ceva ani în certificatul de naștere, lucrurile au devenit și mai tragice. Cum scăpam afară, toată natura era a mea, urmăream tot, fugăream tot! Sporturile mele preferate erau: fitness cu mingea de fotbal; alergat viteză în curtea blocului cu sărituri, mai mult sau mai puțin artistice, peste garduri; gimnastică la bară, respectiv cățărat ca maimuța și staționat acolo; fuga de bunica atunci când ieșea în curte să-mi dea miere cu polen pentru "poftă de mâncare" și muuuulte altele.

Apoi a apărut buletinul în peisaj. A crescut copilu'... Eram domnișoară de acum. Cică... De fapt nu mă schimbasem, tot o zgâtie alergăcioasă care juca fotbal și bătea băieții eram. La școală făceam handbal în orele de sport. Frate, ce-mi mai plăcea... De obicei eram portar pentru că, eu în poartă însemna un meci garantat victorios pentru echipa mea. Apoi a venit liceul. Matematică-fizică introdusă pe gâtul meu firav cu polonicul. Plus ore sporadice de sport în care ne punea profu' să facem ture în jurul terenului. Cred că, la cât alergasem și mă zbânțuisem până atunci, mi se terminaseră rezervele de energie, pentru că, pe la jumatea traseului, începeam să văd când negru, când culori în fața ochilor... Drept urmare și care va să zică, mi-am scos scutire la sport.

Apoi lucrurile au început să fie din ce în ce mai statice pentru mine... Am avut de ales între a sta 8 ore, pe scaun, în biroul cuiva care mă plătește și a sta n ore, în funcție de ce am de făcut, la biroul meu, în cămeruța mea, să lucrez pentru mine și să fiu propriu-mi șef! Am ales ultima variantă și, de atunci, posteriorul meu a luat forma scaunului iar mișcarea a trecut aproape pe ultimul plan, singurul "sport" pe care l-am mai practicat fiind mersul în pas rapid, de colo-colo, cu treburi sau fără... Asta până într-o zi când, pusă pe fapte mari și cu gândul să umplu sacoșe, am ajuns în Real.

Când ajung acolo, deși am listuță scrisă frumos acasă, să nu uit cumva ceva, nu mă pot abține și trec prin toate zonele, pe la toate rafturile, că sigur e pe acolo ceva de care nu știu dar care musai îmi trebuie. Și, ca să-mi dovedească veridicitatea acestui lucru, destinul, providența sau pur și simplu picioarele mele m-au purtat prin zona cu chestii pentru sport. Unde am dat nas în nas cu o bicicletă de fitness. Nu știu de ce, dar a fost dragoste la prima vedere... Deși eul meu interior cel leneș țipa disperat "nu, nu, nu, dac-o iei, va trebui s-o folosești" iar piticul responsabil cu sportul ridicase amenințător sprânceana și-i ținea isonul, berbecul căpos din mine a câștigat detașat disputa: voiam bicicleta și gata. Punct! Și uite așa a început o nouă eră, una mai bună, care prevedea un viitor luminos. Și clar unul mai...slab și mai sănătos! Pentru că, de atunci, fac mereu plimbări lungi, minunate, peste tot prin lumea mea curioasă dar amuzantă... Un mp3, căștile în urechi, și călătoresc unde vreau eu. Sau o carte și nici nu simt când trece timpul acordat sănătății mele fizice. Că aia mentală...nu, mai bine nu vorbim despre asta...

Zilele trecute am avut iar programată o ieșire însoțită de sacoșe. În Real, logic... Unde pașii mei, acum sprinteni de la aproape zilnicele tururi cicliste, m-au purtat, da, în zona de sport. Cu gândul să-mi iau niște mănuși, să par mai șmecheră când "bicicletez"... Am găsit, dar... DAR... Am văzut ceva ce-mi doresc de mult și-mi doresc musai, rău, îngrozitor de tare! Un stepper. Mic, frumușel, negru și numai bun să tropăi pe el când am mai multă energie decât îmi trebuie. E un membru marcant al ofertei Real și mi s-ar potrivi de minune, asortat cu mănușile mele noi și cu o pereche de cotiere. Șșșttt...știu că astea din urmă nu-mi trebuie, că n-am cum să cad de pe el, da' poți ști în ce vis sau în ce țară ajung tot mergând pe el? Se reglează, are computer și frână hidraulică, nu-i de joacă... Plus că m-aș putea sui pe el chiar dacă m-aș mai îngrășa, că suportă "burtici" de până la 100 de kg. Mă rog, nu cred că aș avea vreo șansă să ajung așa, dar mai știi...

Asta e cea mai nouă și mai REALă dorință a mea! Drept urmare, de acum și toată luna viitoare voi fi cuminte tare, voi fi un model și mă voi ruga, în secret, la Moș Nicolae să mi-l aducă. Iar acum vă las, ca să fiu mai sigură, o să-i scriu și lui Moș Crăciun o scrisoare, cine știe... Mă duc s-o încep, să iasă frumoasă, să-l impresioneze până la lacrimi și, pe 24 seara, să găsesc la mine-n cameră un brad uriaș cu stepper-ul sub el!

Postare pentru SuperBlog, etapa 20.

Cu sau fără hârtie...

Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Ai mei mi-au păstrat primele creații: un carnețel cu hieroglife și desene, asemănătoare celor preistorice găsite prin peșteri. Creion și pix pe foi alb/crem... Când am mai crescut și am descoperit poveștile, am vrut musai să inventez și eu câteva. Deja trecusem la stilou, cuvintele arătau mai bine iar desenele erau fără posibilitate de corectare... Au urmat scrisorile! Lungi, cu de toate și scrise în cel mai amuzant stil din dotare. Ele nu erau citite doar de destinatar, ci și de prietenii acestuia, pentru că nimeni nu vrea să râdă de unul singur, e mai nostim în grup! Jurnal - deși era la modă și toate fetele dețineau măcar unul, n-am avut. Nu mi s-a părut logic și nici interesant să scriu ceva ce apoi nu citesc decât eu... Partea distractivă era tocmai să vadă și alții ce scriam, să mă laude și eu să mă împăunez ca un berbec model ce sunt! Așa că, am fost în culmea fericirii când au apărut "oracolele", care erau niște caiete cu întrebări la care trebuia să răspunzi, în plus, puteai scrie acolo orice altceva voiai. A fost de ajuns să prestez la vreo 2 colege, că au început toate să se înghesuie la mine. Era un fel de SuperBlog basic, cu multe teme dar fără premii... Pe vremea aia totul implica hârtie. Știam ce e un calculator, dar târziu am văzut unul. De cumpărat nu mai zic, abia acum câțiva ani mi-am luat primul laptop...

Vedeam ceva frumos sau interesant și voiam și eu? Fugi la xerox, stai la coadă, ceartă-te cu tanti că ți-a făcut copia prea închisă și nu vezi nimic, apoi vino acasă, caută mapa cu chestii, depozitează foaia, apasă bine că teancul e prea mare și nu mai vrea să se închidă... Azi e floare la ureche. Ridici capacul scanner-ului, pui hârtia, salvezi copia într-un folder și gata! Poți accesa informația oricând vrei iar biroul e lejer, lipsit de teancurile de foi care-l inundau acum câțiva ani. Iar dacă vrei s-o trimiți mai departe cuiva, un mail și-n câteva minute ajunge în capătul celălalt al lumii...

Toate-s mai simple azi, mai rapide, mai degajate. Scriem zilnic multe mail-uri, pe care le trimitem fără să ne coste nimic; am văzut că se poartă să-ți ții jurnalul pe blog, nu închis cu lăcățel, în cel mai dosnic sertar din casă; desenele, mai nou, se fac pe tableta grafică, nu pe blocul de desen cu grosimea hârtiei aleasă în funcție de ce culori folosești... Și e normal așa, tehnologia evoluează continuu și noi cu ea. Dar... Unde mai e, de exemplu, farmecul scrisorii clasice, pe care trebuia să lipești timbrul cu lipiciul de pe spate ușor dulceag, pe care o căutai zilnic în cutia poștală de pe scara blocului sau îl opreai pe poștaș să-l întrebi, până-l exasperai, dacă azi n-ai primit ceva? Unde e plăcerea să alegi o anumită hârtie, un plic în aceleași nuanțe, să umpli stiloul pătându-ți invariabil degetele cu câteva cuvinte nescrise, s-o compui în liniște, recitind periodic ultima frază atunci când pierzi șirul gândurilor... Unde e zgomotul pe care-l face cuțitașul care taie plicul, foșnetul hârtiei dinăuntru și parfumul celui care a scris, rămas discret printre cuvintele adresate ție... Azi e doar click, click, citești rapid ceva scris de multe ori fără literă mare la începutul propoziției, fără punct și fără prea multă trăire. Chiar dacă e o scrisoare în plic, în majoritatea cazurilor înăuntru e un text scris în word, scos la imprimantă și îndoit la dungă. Totul prea perfect, prea formal, prea rece. Citești informații, nu sentimente sau senzații, nu-l mai citești practic pe celălalt...

După perioada când toată lumea foșnea câte ceva cu foi, când mulți căutau, printre altele, câte o multifuncțională ieftină și scoteau apoi la ea maldăre întregi de foi, a venit brusc una cu foldere stocate pe HDD, ziare scrise pe net, updatate în timp real, mii de poze ținute pe un pătrățel în aparat, zeci de mail-uri primite zilnic... Sau cărți cumpărate de pe diverse site-uri și încărcate pe un gadget, de unde apoi le citești... Practic îți poți lua cu tine biblioteca oriunde mergi, îți poți lua cutia de scrisori, ziarele și revistele preferate. Și toate în rucsacul de laptop, toate cântărind sub 3 kg...

Eu, spre rușinea mea, n-am încă imprimantă. Deși am nevoie mai mereu de una... Noroc de prieteni, că-mi mai scot câteva foi, sau de centrele specializate în asta. Dar care nu prea sunt o soluție, pentru căăă...a început școala și, în ultimul timp cel puțin, am prins mereu momentul în care câte 2-3 puști își făceau copiuțe pentru examene. Hmpf. E frustrant să stai la rând după așa creaturi, când știi că tu ai fost întotdeauna mult prea fraieră ca să copii... Dar asta e altă poveste... Cu alte cuvinte, și aici voiam să ajung, vreau imprimantăăă!!!! Par cam disperată? Da, par pentru că sunt!

Pe lângă mâțe, gărgărițe, arici și floricele, pe care le desenez "în direct" pe bijuuri, talentul nemăsurat din mine mă împinge și la lucruri sfinte: pictez și icoane. Pe sticlă, artă naivă. Pentru care am nevoie de modele autentice. Care modele, trebuie "întoarse" cum le zic eu, adică practic trebuie scoasă la imprimantă imaginea în oglindă pentru a o transpune frumușel pe sticlă... Complicat, nu? Dar concluzia e una simplă: pentru asta și pentru multe altele, îmi trebuie musai o imprimantă. Și ghiciți ce: am și găsit niște oferte HP pe care nu le pot rata. La magazinul online Azerty! Sincer, nu prea mă pricep eu la multifuncționale, dar asta nu-i o problemă. Întâi o să mă uit ca mâța-n calendar la descrierile complexe și la pozele de 360 de grade de pe site, iar apoi o să dau o fugă în showroom-ul lor avangardist și o să întreb acolo, pe unul dintre nenii ăia drăguți și deștepți, ce mi s-ar potrivi mai bine. HP să fie! Nu știu de ce, așa mi-a șoptit piticu' de după neuron și, când e vorba de pitici, apăi nu-i de joacă...

Îmi place tehnologia, ador să am ultimele modele de aparate, dacă se poate, dar ceva din trecut a rămas în mine pentru totdeauna. N-o să renunț niciodată la cutiile mele cu scrisori, la articolele printate în care se vorbește despre mine, la albumele cu poze adevărate, pe care le poți răsfoi sau la cărțile cu foi... Pentru că, pentru mine, toate astea nu-s doar informații, amintiri sau mesaje. Pentru mine contează și cum simt în mână scrisoarea, cum miroase poza proaspăt developată, cum foșnește cartea, parcă spunându-mi și ea o poveste, sau completând ce citesc eu...

Iar primul lucru pe care îl voi scoate la noua mea imprimantă va fi un album cu creațiile mele. Cum de ce?!?... Păi ce farmec are să am doar eu pozele în laptop, fără să le vadă și alții și să mă laude... ;)

Postare pentru SuperBlog, etapa 19.

Cu roata în viitor

Oamenii inventează chestii dintotdeauna. Invenții importante pe o perioadă scurtă de timp, sau care se dezvoltă din ce în ce mai mult, se perfecționează și duc, la rândul lor, la alte idei, la apariția altor obiecte. De exemplu, una dintre primele invenții, de pe timpul când creaturile bipede care mormăiau prin peșteri aduceau vag a oameni, a fost prima armă: sulița, respectiv bățul ascuțit cu o felie de piatră sărită dintr-un bolovan aruncat la nervi! Mamăăă, ce mândru tre' să fi fost primul posesor de suliță... Și cum fugărea el dinozaurii de dimensiunea unui bloc turn cu ea. Apoi arma a evoluat, a fost exploatată la maxim și a decăzut masiv când s-au inventat firmele de pază și protecție, supermarket-urile și carnea ambalată din frigidere!

Mie, cea mai tare invenție mi se pare cățelul domesticit, am și eu un exemplar, "copilul" casei... Sau aparatul foto. Când eram mică și naivă (ca să nu zic altfel și să mă denigrez singură în public) mă gândeam: oare cum i-a venit în minte ăluia care l-a inventat, să folosească o mână de metal, plastic și sticlă și să iasă așa o minune, care-mi permitea mie să păstrez bucăți de amintiri? Apoi m-am mirat de radio: nenea care-mi citea mie povestea în fiecare seară nu era ascuns în radio. Păi și atunci, cum puteam să-l aud dacă era la el acasă? Sau mai bine, cum puteau toți copiii să-l audă în același timp? Și stăteam așa, cu gura căscată, uitându-mă o oră la radioul care evident n-avea ecran și arăta fix la fel în fiecare moment, dar eu parcă vedeam povestea, că inventasem și eu ceva: un ecran mare, la mine-n cap, unde "vedeam" personajele, COLOR.

Istoria e plină de invenții, multe foarte importante, multe de care eu nici n-am auzit, dar care sunt folosite zilnic peste tot... Ai impresia că tehnologia evoluează de la o zi la alta, aproape... Și probabil așa e. Cu toate astea, am stat eu și m-am gândit care ar fi cea mai cea invenție, aia cu moț, fără de care multe n-ar fi posibile în ziua de azi. Și au început să curgă ideile, de nu mai știam cum să le opresc și ce să aleg dintre ele! Dar, totuși, concluzia mea a fost că, cea mai importantă chestie inventată vreodată e roata, frate!

Din câte se știe, și clar asta e ceva relativ, cel care a avut strălucita idee a trăit undeva cu vreo 4000 de ani î.Hr. Zic că-i relativ, pentru că prima roată desenată a fost găsită pe o ulcică și e de prin anul 3500 î.Hr., dar poate ea a fost descoperită mai înainte, doar că micul "geniu" antic nu se pricepea la desen... Sunt curioasă lui la ce i-a trebuit de a inventat-o. Și, cum inteligența pe vremea aia nu cred că era prea mare, sigur nu și-a dat seama că lucrul pe care el îl folosea să transporte de colo colo lemnele, mistreții vânați sau garderoba din haine grele de blană când își muta domiciliul dintr-o peșteră în alta, o să schimbe total lumea! Dar nu știu de ce tot zic "el", că poate a fost o "ea" cea care a inventat-o! Nu?

Dovada primului mijloc de transport aparține sumerienilor: carul de luptă tras de cai, ce apare într-un desen care datează din anul 2500 î.Hr. De aici și până la mașină a fost doar un pas. Unul mărișor, ce-i drept, un pas de câteva mii de ani... Dar eu cred că roata e una dintre cele mai importante invenții ale omenirii nu numai legat de transport. Și aici intervine artistul din mine, mândru nevoie mare... Pentru că, se pare că inițial sumerienii o foloseau la...tadaaamm...handmade! Da, la început a fost roata olarului. Deci, părerea mea, pe care n-o să mi-o scoată nimeni din cap, pentru simplul motiv că nu are argumente palpabile să mă contrazică (:D), e că unul de-al meu, un artist, a inventat-o! Ha! Nu suntem mereu cu capul în nori, nu facem doar chestii frumoase dar inutile, iaca, uneori putem fi geniali...

Dar, lăsând gluma la o parte, să argumentez oleacă de ce cred că roata e invenția cea mai cea. Transportul de persoane, la începuturile istoriei, era important, dar mai important era transportul de mărfuri. Că, de bine de rău, omul a domesticit calul și mai avea cu ce să circule pe distanțe lungi, dar ce te faci când vrei să construiești o casă, de exemplu... O căruță e aur curat! Plus scripeții, ca să poți ridica mai ușor materialele grele. Apoi, cu o roată mai specială și un pârâu poți face energie electrică!

Azi, când zici roată, te gândești automat la mașină, la transport, dar e mult mai mult de atât. Dacă n-ar exista roata, nu s-ar putea produce nimic! Pentru că toate, dar TOATE liniile de producție din fabrici au în componența lor nenumărate roți și rotițe, drepte sau dințate. Ca să nu mai zic că sunt prezente și-n toate aparatele din ziua de azi.

Până și eu am roți, care mă fac să mă simt bine. Nu, nu în cap, neuronul meu funcționează pe bază de conexiuni, nu mecanic... Mă refeream la brățări, inele și cercei, că de, sunt femeie și n-am cum să nu mă gândesc și la din astea... Plus timpul, nu-l pot controla, dar îl pot monitoriza la secundă cu ceasul meu plin de rotițe... Una peste alta, mai nimic din ce avem azi n-ar putea exista fără banala roată!

Probabil vă gândiți ce mi-a venit cu asta... Păi uite așa, citeam de mașinile hybrid de la Toyota: Yaris, Auris și Prius și imaginația mi-a luat-o razna. Mă gândeam că dacă cineva, acum multe mii de ani, nu ar fi observat că, ce știu eu, copacul pe care tocmai l-a tăiat se rostogolește la vale și nu s-ar fi chinuit să facă o roată, chiar și una primitivă, azi minunile astea de mașini n-ar exista. Și nu-i numai asta... N-ar mai exista nici multe dintre lucrurile inovative pe care Toyota le-a adus în industria auto... Cu cele trei mașini de care vorbeam mai sus, ei au deschis o ușă spre viitor. Una spre un viitor mai bun, mai "verde". Încă de când au apărut, s-au bucurat de un real succes. Așa cum invenția de care scriam la început, roata, a schimbat complet viitorul omenirii, așa mașinile hybrid de la Toyota vor schimba viitorul industriei auto. Nu mai e ca acum câțiva zeci de ani, când era important să ai o mașină. Cum o fi, mașină să fie... Nu, azi oamenii se gândesc la multe altele: la consumul mașinii, la confort și, în primul rând, la poluare!

Ce poate fi mai frumos decât să ai o mașină care consumă puțin combustibil, care lasă-n urmă cele mai puține noxe din clasa ei și ale cărei costuri de exploatare sunt reduse față de alte mașini? Toate astea, având parte de performanță maximă! Cum e să alegi, la o Toyota Auris, pe lângă modul normal de condus, unul dintre cele 3 alte moduri disponibile? Pe cel electric, de exemplu, și brusc să conduci în liniște, fără emisii de CO2? Sau să fii la volanul unui Prius care e prietenos cu orașul și-ți oferă, de fiecare dată, o experiență unică la volan? Dar de o Yaris compactă, agilă și foarte manevrabilă, ce-ați zice? Sună bine toate astea, nu? Păi, cam da... Mai ales că toate 3 modelele au, în plus de toate astea, confortul și standardele înalte cu care ne-a obișnuit Toyota...

Lumea e într-o continuă schimbare, într-o continuă evoluție. Toyota a făcut un pas îndrăzneț înainte, iar invențiile tehnologice pe care le-a pus deja în aplicare îi va obliga oarecum și pe ceilalți din industria auto să țină pasul cu ei. Tehnologiile se schimbă, evoluează, mentalitățile la fel, dar calitatea, profesionalismul și fiabilitatea oferite de Toyota rămân constant aceleași. Confort, cheltuieli reduse și poluare, astea sunt preocupările de acum și din viitor. Toyota a deschis calea... Iar dacă vrei să conduci viitorul, încearcă o Toyota hybrid și o să vezi cum e!

Postare pentru SuperBlog, etapa 18.

Nuntă cu cântec...

Vorbeam zilele trecute cu un prieten, care-mi zicea că nu-s printre cei mai subtili oameni din lume. I-am dat dreptate, cam așa e... Și am recunoscut că-s un bolovan! Nu știu ceilalți bărbați cum sunt, dar eu, când vine vorba de femei sau bijuterii, intru într-o ceață mai deasă decât cea londoneză... Când ambele noțiuni fac parte din aceeași propoziție, încep să văd în depărtare cum vine spre mine sfârșitul lumii! Iar dacă în ecuație mai apare și cuvântul nuntă, deja nu mai am pe stoc cuvinte să descriu amploarea groazei care mă cuprinde... Uneori stau și mă gândesc, oare ce specie de artist sunt, dacă nu mă pricep la chestii așa simple?... Dar să vă povestesc.

Mă anunță vară-mea că se mărită. Mă gândeam că-i fac un set de bijuterii vesele, un tablou cu un câmp de maci, îi adoră, și scap, nu mai trebuie să merg la nuntă. Nu-mi plac nunțile, mi se pare un calvar îngrozitor, împărțit în mai multe episoade, presărate de-a lungul unei zile! Dar atâta mi-a trebuit să zic, că prietena mea mi-a și sărit, cât e ea de lungă și frumoasă, în cap: cum se poate așa ceva, cum să-i fac doar cadou, cum să nu merg, cum să...diverse chestii! Mai ales că ea tocmai și-a cumpărat o rochie nouă, neagră, de seară și nu are unde s-o îmbrace în viitorul apropiat. (Îmi stătea pe limbă să întreb: "atunci de ce ți-ai mai luat-o?", dar cred că ajung 2 războaie majore în istorie, nu e cazul să stârnesc tocmai eu unul nou...) O singură problemă ar mai fi, nu are și bijuterii potrivite pentru rochia minune. Aaaaa...când am auzit asta, mi s-au aprins ochii ca farurile Daciei mele antice și am zis fericit că asta e ca și rezolvat, îi fac eu bijuterii noi pentru...uf...nuntă! Credeam că faza cu ochii inimioare e un mit, dar nu, m-am uitat la ea și exact așa îi avea! Plus un zâmbet laaaarg și iubitor...

Trece săptămâna, fac cadourile pentru vară-mea, ies bestiale, fac și bijuurile pentru iubită și mă duc la ea, cu doar o zi înainte de nuntă, să i le duc. Și eram, frate, bucuros nevoie mare, sclipeam de bucurie la gândul că o voi face fericită, pe ea și pe doamna rochie cea nouă... Ajung, o sărut vesel și o întreb ce mână alege. Da, sunt un copil mare, știu, țineam cadoul la spate, așa fac mereu când îi duc ceva. Ea, cu cel mai larg zâmbet pe care mi l-a dăruit vreodată, alege. Îi întind pachețelul. Îl deschide. Și... Cum să vă explic eu ca să înțelegeți? În momentul ăla am văzut cea mai straight face ever! S-a albit și parcă-și înghițise limba, nu mai zicea nica. Eu zâmbeam în continuare ca tontul, fericit, am zis că face așa că-i plac prea mult... Ha! De unde... Când a început deodată să plângă, aoleu, ziceai că vrea s-o inunde pe vecina de sub ea și nimic altceva! Iar printre sughițuri și tremolo-uri m-a întrebat ce-i cu mine, cum pot să-i fac așa ceva, tocmai cu O ZI ÎNAINTE DE NUNTĂ???

pisicile problemă...

Nu pricep femeile și pace... Îi făcusem cea mai haioasă pereche de cercei cu pisici din lume! Îi plac pisicile, sunt negru cu alb, se potrivesc la o rochie neagră... Dar, în scurt timp am aflat că nu... Asta era problema: cerceii mei erau foarte frumoși, dar nu erau pentru ținuta ei de seară! Aham... De ce nu, îi stau bine doar?!?... Și în ziua aia am avut eu parte de prima mea lecție despre bijuterii, cum se poartă și cum se aleg pentru diversele ținute sau momente ale zilei. Mă uitam la ea, cu ochii mei albaștri, mari și încercam să procesez informația... Pentru că, fie vorba între noi, asta cu bijuteria în funcție de ținută încep să o pricep, dar chestia cu momentul zilei îmi dă mâncărimi curioase și întrebătoare de cap. Dar s-a liniștit iubirea vieții mele și a început să-mi explice, cu blândețe și răbdare, ca unui retardat căruia tre' să-i desenezi în culori ca să priceapă...

Și am aflat eu așa: cerceii mei cu pisici erau minunați, dar la rochia de seară s-ar fi potrivit ca niște pantaloni scurți la geacă, în timpul iernii, pe ninsoare. "Sunt potriviți pentru o ținută ușurică, de vară, rochiță decoltată, chiar blugi cu un tricou sau ceva sport/elegant... La rochia de seară trebuia ceva finuț, poate cu pietre care sclipesc în mii de ape, un colier, un set, poate și un inel din aceeași gamă..." Da, suna logic ce spunea, dar atunci de ce continuam să mă uit ca mâța-n calendar?... Mă vede derutat și continuă cu același calm, pentru care o ador... "Plus că la o nuntă, nu merg îmbrăcată toată ziua în aceeași ținută. Dimineața mă duc cu fetele la Elena acasă, vară-mea, s-o ajutăm cu ultimele pregătiri, o să port ceva lejer. Niște cercei micuți, fără multe pietre, ar fi perfecți. La starea civilă îmi pun pe mine ceva chic, un colier la baza gâtului m-ar completa și m-ar face să mă simt bine. Iar la biserică, voi avea o ținută ceva mai sobră, popa ar zice fără bijuterii, dar eu zic că o broșă fistichie s-ar potrivi de minune. Abia seara voi îmbrăca rochia neagră și atunci va trebui să strălucesc! Deci, îmi trebuie bijuterii diferite, pentru toate momentele astea, nu se potrivește același set pentru toate! Iar tu trebuie să mă ajuți și să mi le găsești până mâine, eu mai am o mulțime de alte treburi." Aha... 1, 2, 3, 4... Îi trebuie 4 chestii diferite, fiecare în funcție de ținută și momentul zilei în care o poartă. Am priceput ceva, nu-s chiar tolomac, mă... Îs băiat deștept și-s...o, doamne, îs terminat, distrus, fără speranță! Unde, doamne iartă-mă, găsesc eu toate astea până mâine?!?...

alegerea perfectă de pe LuxuryGifts! ;)

Și brusc se face lumină în jurul neuronului meu chinuit de remușcări și de prea multe informații aruncate fără milă înspre el. Săptămâna trecută am scris la SuperBlog despre un magazin de bijuterii, Luxury Gifts. Aveau o mulțime de lucruri frumoase pe acolo plus, cel mai important, pot face o comandă rapidă, telefonică, iar mâine curierul îmi și aduce produsele! Cu lecția învățată bine (acum știu cât e de important să alegi accesoriul potrivit...), intru pe site și încep să alerg printre pagini pline cu tot felul de frumuseți. Eram cât pe ce să apelez la sfatul prețios al unui consilier de acolo, care să mă ajute să caut bijuteriile perfecte... Dar nu, am avut ambiția să fac totul singur. Am vrut să arăt că uneori nu-s chiar așa de bolovan și mă descurc cu bijuteriile. Și cu femeile... Și am reușit! Pentru dimineață, niște cercei magici, cu fluturași, din argint și cristale austriece... La prânz, o pisicuță finuță, ascunsă bine printre Bijuteriile de Fantezie, dar găsită rapid de mine, sclipea vesel la gâtul ei superb. La biserică, alesul a fost un măr micuț, cu cristale și sigur nu l-a supărat pe popă, doar mărul e de-al casei pe acolo încă de la începuturile lumii... Iar seara...pentru seară i-am găsit în colecția Couture un colier cu onix, negru ca ochii ei fără sfârșit și o pereche de cercei perfecți pentru rochia de seară!

Iubita a fost încântată de ce i-am ales, a doua zi a fost sclipitoare toată ziua, vară-mea m-a îmbrățișat strâns, strâns când a văzut tabloul cu maci iar nunta n-a fost chiar așa de chinuitoare cum mă așteptam eu. Mai puțin costumul de pinguin nervos pe care am fost obligat să-l port toată ziua și pantofii noi care mi-au terminat nervos degețelele mici... În rest, nu pricep de ce femeile tre' să schimbe 4 toalete la o nuntă, plus pantofi, plus accesorii iar amărâții de bărbați sunt obligați să stea o zi întreagă în aceeași "închisoare ambulantă", numită elegant costum...

P.S. Ghiciți ce? Azi am fost amândoi pe faleză, a fost cald afară și ne-am plimbat juma' de zi. Iar ea a purtat, pentru prima dată, cerceii cu pisici. Da, ACEI cercei cu pisici! Am umplut memoria cu imaginea ei: memoria aparatului foto, dar și pe a mea...

Postare aberată cu drag, spor și veselie, din fix centrul neuronului meu, pentru etapa 17 a SuperBlog-ului.