Într-o ureche

Sâmbătă dimineața, ora 6. Adorm și eu, în sfârșit, chinuită de o gripă urâtă și nu numai. Aveam în plan să dorm ca un bolovan, măcar până la prânz. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, câteva ore mai târziu, să fi fost vreo 10 ceasul, mă apucă o cascadă de vocalize, venite fix din plămâni, care mă zgâlțâie bine bine până mă trezesc de tot. Într-un târziu, se îndură tusea să mă lase, după ce și-a făcut bine mendrele cu mine, și, chioară de somn, dau să mă culc la loc.

Da'...la naiba, ceva nu-i chiar în regulă. Ori mi-a crescut, în cele 4 ore furate de somn, o pădure în urechea dreaptă, care foșnește și trosnește, ori s-a enervat neuronu' și s-a pus pe plâns, ori am adormit la loc și deja visez. Ori nici una dintre toate variantele astea... Că, de fapt, senzația pe care o aveam era că am doar urechea stângă. Pe cea dreaptă, dacă o atingeam, n-o mai simțeam ca fiind a mea. E cam aceeași senzație pe care am avut-o când m-am operat de apendicită și, cât timp a durat anestezia, am avut impresia că picioarele mele nu-s de fapt ale mele, ori de câte ori le atingeam.

Mi-o trecut tot somnul, brusc! Și am început să mă agit. Da, nu visam, urechea dreaptă era atât de înfundată că aproape n-o mai simțeam. Lucru bun, pe de o parte, că nu mă mai durea nici una dintre găurile unde am pierce-uri... Lucru rău, pe de altă parte, că-mi vâjâia mai ceva ca motorul de la hotă dat la maxim și plasat între urechi. Și apoi, asta însemna că-s...într-o ureche! Hehe... Știam eu! Acum aveam confirmarea!

Și vine mama să-mi spună ceva, timp în care deschide și televizorul. Waaaaa... Jale, coșmar și film horror în același timp. De la nenorocita de ureche, care era acolo totuși, nu o teleportase nimeni pe altă planetă, a început un zumzet prin toată căpățâna, de ziceai că am înăuntru întreaga orchestră regală filarmonică din Londra plus vreo câțiva soliști de seamă invitați speciali și o gospodină care făcea suc de fructe cu storcătorul electric! Urlu disperată să pună sonorul la minim și o sperii bine pe mama. Mai ales că mă țineam de cap de parcă-mi era frică să nu iasă zgomotele din el și să le audă și ea, ca să-și dea seama definitiv ce copil "special" are...

Printre șoapte, din partea ei, ca să nu mă zgârie mai tare pe creier și țipete, din partea mea, că trebuia să vorbesc tare ca să mă aud, mă scol din pat. Moment în care o iau frumușel într-o parte, adică mă aplec, cu mare grație și fără voia mea, în partea dreaptă și-mi dau totodată seama ce am. Iar își face de cap urechea internă! Așa se pune ea să se distreze pe seama mea din când în când. Și, de obicei, trece în 2 zile fără să fac nimic. Așa s-a întâmplat și acum! Mi-am recuperat toate drepturile asupra urechii, inclusiv durerea de la pierce-uri, fără să fac nimic special. Sunt ca nouă!

Și, pentru cei care zâmbesc fericiți și mă vizualizează deja la psiholog/psihiatru/cămașă albă cu mâneci luuuungi, țin să-i anunț, cu durere-n suflet, să-și ia gândul de la asta! Ce am avut ține de niște particule care stau în suspensie în urechea internă și care uneori se apucă să se bâțâie de nebune și se trezesc că au chef să se deplaseze în locuri nepermise... Dar îs cumințele, până la urmă, după ce se plimbă bine și mă umplu de nervi, se duc singurele la locu' lor, fără vizite antipatice la O.R.L.-ist... Și totul a revenit la normal! Sau, aproape totul...

Deci, da, pot afirma că am fost oficial, timp de două zile, într-o ureche! Care poa' să se mai laude cu asta?... Eh?