Din momentul în care ariciul cel mic și-a găsit un prieten, pe Cactus, totul s-a schimbat pentru ei. Nici unul nu s-a mai simțit singur. Niciodată. Ariciul zâmbea mai tot timpul, iar Cactus era atât de fericit, încât înflorea foarte des. De bucurie. Sau poate pentru că știa că prietenului său îi place floarea lui cea portocalie... Și toți se mirau cum de e posibil așa ceva, se știe doar că toți cactușii înfloresc foarte rar...
Se bucurau împreună, se îmbrățișau atunci când unul din ei era trist sau supărat și nu trecea zi în care să nu vorbească sau să-și povestească ce au făcut. Și zâmbeau frumos. Și aveau grijă unul de celălalt. Ariciul, mai plimbăcios din fire, era plecat peste zi iar Cactus, care stătea mai mult acasă, la soare, făcea mereu lucruri simpatice special pentru prietenul său. Și abia aștepta să i le dea ca să vadă cum i se luminează chipul și cum se bucură.
De când l-a găsit pe Cactus, micuțul arici s-a schimbat. Acum nu mai permitea nimănui să se ia de el, să-l necăjească sau să-i facă zile amare. Nu de alta, dar atât ar fi trebuit! Cum încerca cineva să-l supere, Cactus se înfoia, își deschidea floarea, își lungea țepii și își apăra prietenul. Cu orice preț! La fel, când acesta avea probleme, sau când se gândea trist la familia lui de departe, aricelul își lăsa țepii pe spate, devenea moale de tot și stătea cu el, spunându-i povești până când vedea că se simte mai bine. Cele mai frumoase povești.
Cei mai frumoși prieteni... Nedespărțiți. Și care au avut grijă unul de celălalt pentru totdeauna.
Pentru că, da, în lumea mea "pentru totdeauna" există...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu