Lumea mea

A fost odată, undeva departe, o țară unde nu exista tristețe, supărare, durere și nici un fel de stări proaste. Și încă mai este. Acolo, toată lumea e veselă și fericită, toți zâmbesc, nu există depresii sau lacrimi, nu există decât bucurie. Și toate-s așa de frumos colorate, că și un curcubeu ar fi invidios! Florile sunt care mai de care mai parfumate, păsările cântă în fiecare zi altceva, iar animalele sunt toate prietene între ele. Pisicile umblă cu șoricei în spinare, cățeii cu pisici, gărgărițele au puncte care-și schimbă culoarea după cât de tare bate soarele, oițele merg doar câte două: una albă/una neagră, berzele stau ori pe ambele picioare, ori în aer, purecii nu chinuie pe nimeni pentru că au dozatoare de unde se hrănesc, aricii merg doar pe mijlocul străzii pentru că acolo nu există mașini, mă rog, toată lumea e pașnică, zâmbăreață și bine dispusă.

La doar o aruncătură de băț de Țara Fericirii, pentru că așa se numește, se află un alt regat, complet diferit. Toate-s doar alb/negru și multe nuanțe de gri, toți sunt triști, supărați și nu știu să zâmbească. Asfaltul e mereu ud din cauza lacrimilor, iarba nu a fost niciodată verde, păsările zboară în tăcere, aricii merg încet de tot, gânditori, iar gărgărițe nici măcar nu sunt: dacă roșu nu există, atunci nici ele nu există. A mai pomenit cineva gărgărițe alb/negru?... Doar oițele seamănă puțin cu cele din țara vecină, numai că astea-s triste și plouate, iar celelalte strălucesc de bucurie și nu ies din casă până nu se dau cu ruj. Roșu, desigur!

Într-o zi, un arici din Țara Tristeții, fiind foarte îngândurat, a mers și-a tot mers, privind doar în jos și oftând de ți se rupea inima... La un moment dat a auzit un bâzâit deasupra lui. A ridicat curios ochii și a văzut două creaturi cum nu mai văzuse niciodată până atunci, care scoteau niște sunete ciudate și aveau gura cu colțurile mult ridicate... Le-a oprit curios și le-a spus că n-a mai auzit niciodată pe nimeni să plângă așa și nici să țină gurile în poziția aia. Gărgărițele și-au strâmbat gurițele și mai mult, ochii au început să le strălucească și mai tare și i-au spus vesele ariciului că ele nu plâng, ci râd, iar ce vede ariciul pe fața lor se numește zâmbet. Tare s-a mai mirat micuțul țepos și a încercat și el să imite pe cele doua gărgărițe. A fost simplu, a reușit din prima! A zâmbit pentru prima oară!... Și atunci a observat că totul în jurul lui arată altfel. Erau culorile multe, multe din Țara Fericirii! Pentru că, da, fără să-și dea seama, mergând el trist și îngândurat, a ajuns acolo.

Și râdea vesel cu gărgărițele, admira culorile și privea încântat păsările care aici cântau așa de frumos... Atunci i-a venit o idee: să se întoarcă în țara lui, să povestească ce a văzut și să se mute cu toții dincoace. Unde e mult loc liber, pentru oricine. Și asta a și făcut! A doua zi, toată lumea alb/negru/gri a venit în Țara Fericirii. S-au colorat pe dată și au învățat să zâmbească instantaneu. Astfel, au trăit cu toții fericiți până azi și sigur vor fi la fel și de acum înainte, până la marginea timpului...

Uneori e de ajuns să mergi îngândurat ca să nimerești într-o lume mai bună, unde să te învețe gărgărițele să zâmbești... Unde să descoperi cele mai vesele culori din câte există, unde păsărelele cântă doar pentru tine, mereu altceva, mereu mai frumos... Și tot ce trebuie să faci e să rămâi acolo. Acolo unde nu există decât zâmbete și unde asfaltul e perfect uscat pentru că soarele strălucește galben și cald. Și pentru că acolo nu s-au inventat încă lacrimile...

Unde există toate astea? În lumea mea, desigur...