vineri, 16 noiembrie 2012

Trecut, eu, prezent...

Fac parte din specia descendenților unici, fără frați sau surori cu care să mă fi păruit mică fiind, sau de la care să "moștenesc" jucării sau vreo garderobă completă, eventual demodată... Dar am verișoare mai mari, care au fost responsabile cu umplerea timpului meu liber, respectiv care mi-au donat tot avutul lor din momentul acela, format dintr-un covor cu animale, pe care mișunam toată ziua și cu care vorbeam pe limba mea, plus câteva sacoșe imense pline cu maimuțoi, mașinuțe și alte asemenea. Pentru care, ca să nu se împiedice ai mei de ele prin toată casa, mi-au golit un dulap în care mi le-au îndesat și unde îmi făceam veacul, în sau lângă el! Și deasupra lui era cea mai faină și mai interesantă chestie din casă: un radio uriaș, din lemn, cu lămpi, căruia îi lua ceva să se încălzească și să se aprindă.

Și nu era doar un radio obișnuit. Avea două butoane mari, care se învârteau și un desen cu linii și cifre în partea de jos. Avea față, era viu! Nu, nu vorbeam cu el, știu că-s oleacă ciudată dar totuși, era de ajuns că purtam discuții filozofice cu animalele de pe covor... În schimb el vorbea cu mine, îmi zicea în fiecare seară o poveste, pe care o ascultam fascinată, așezată cuminte în fața lui, ignorând complet dulapul deschis de unde mă strigau jucăriile... Nu pricepeam deloc cum de-l aud pe nenea care citea așa frumos. Sau cum de-l auzeau și Laura sau Alina, care erau la ele acasă, dar care, în ziua următoare vorbeau afară de aceeași poveste pe care mi-a spus-o mie. Și timpul a trecut, eu am mai crescut, am priceput și cum e cu undele care aduceau poveștile la mine în casă... Iar la un moment dat, am câștigat la un concurs un radio de buzunar Ric-2. Era mic, alb și avea căști. Adică avea doar o cască, dar pentru mine era cea mai tare chestie pe care o aveam! Deși nu prindeam cu el decât maxim 2 programe și sunetul se auzea de parcă ar fi venit din fundul unei oale cu capacul pus, îl luam peste tot cu mine și eram tare mândră de el. Azi stă trist în sertarul meu cu amintiri. Măcar nu-i singur, stă alături de walkman, reportofon și CD player...

În același an, de Crăciun, am primit de la nanul meu primul aparat foto: un Certo mic și simpluț tare. Frateee, ce fericită am fost! Nu voiam să-l dau nimănui și mereu aveam nevoie de un film nou! Tata mă tot întreba dacă le mănânc, sau ce fac cu ele, că nici el nu avea așa un randament la făcut poze... Iar când a văzut că e ceva de capul meu, că nu stric filmele degeaba și că-mi iese ceva - ceva, a zis că-mi dă unul dintre aparatele lui rusești din colecție. Ce, credeți că plodu' a vrut? Nuuu... ĂLA era aparatul meu, nu mă mai interesa nimic altceva! Universul meu de atunci se limita la acel Certo, nici prin cele mai evoluate gânduri nu mi-ar fi dat că, peste mai bine de două decenii, voi avea un aparat dotat cu o bucățică mică de plastic, pe care pot face sute de poze odată... N-am vrut alt aparat până mi-a fluturat pe sub nas, puțin timp mai târziu, un Zenit. Da, clar l-am vrut! Și acum îmi mai place... Așa cum îmi place și "Pentax-ul cu zoom", cum îl denumisem... Azi mă descurc cu un Fuji. Ies poze frumoase, multe și mari... Dar nu așa frumoase cum o să iasă cu viitorul meu DSLR Nikon, care-i în plan anul viitor!

Primul televizor color mi l-am luat târziu, prin '94. Un Philips, la fel ca și cele care au urmat. Când eram mică, aveam un Orion, mare, greu și cu lămpi. Avea 5 butoane, deci puteai prinde 5 posturi la el, doar că nu aveai ce... Era doar postul național, unde vedeam sâmbăta 10 minute de desene animate și moldovenii, unde mai dădeau filme. Când mergeam pe la unchiul meu, la Craiova, era raiul! Din două motive: avea un televizor sport, mic, la care puteam juca tenis, cu un punct, o dungă drept fileu și 2 linii - paletuțe și acolo prindeau ungurii, care dădeau noaptea filme de groază! Când mă întorceam din vacanță, aveam ce povesti, mă ascultau toți plozii cu gurile uitate deschise... Azi am două televizoare, posturi câte vreau, dar nu prea mai am răbdare și timp să mă uit...

Să vă zic și de prima cameră de filmat? Una din aia profesională, cu casetă mare. Mergeam crăcănată de greu ce-mi atârna pe umăr și apoi nu-mi puteam mișca mâna toată ziua de după, dar aveam voință și filmam toate cele cu ea! Mai funcționează și acum, sărăcuța, singura problemă e că n-o mai ține acumulatorul și că nu se mai găsesc casete. Acum e la pensie, am scos-o forțat, pe caz de retard tehnologic, atunci când am dat de Panasonic-ul mic, compact, care făcea poze și știa o mulțime de trucuri deștepte. Nu l-am folosit prea mult pentru filmat, mai mult fotografiam cu el... Acum îl mai car după mine prin excursiile în care știu că am mai mult de filmat. Altfel, aparatul foto se descurcă, știe să facă și filmulețe. Ghidat și ținut de mânuță de mine, sigur!

Telefonul mobil? Se află, cred, pe primul loc în ceea ce privește evoluția și numărul de exemplare schimbate de-a lungul timpului. În facultate am avut pentru prima oară mobil, un Philips Savy. Mă ținea 3 zile și avea meniul în franceză. Apoi a urmat la pièce de résistance: Nokia 5110. Uitam să-l încarc de cât ținea și a avut parte de nenumărate șocuri fizice, datorate faptului că uneori îs căscată, împiedicată și-l scăpam din mână... N-a avut nimic! Doar că era ditamai BCA-ul și aveam nevoie de pantaloni cu buzunare făcute la comandă ca să-l pot purta cu mine. Pentru că nu-s chiar genul care să umble cu poșetuță, deci cu o chestie în care să-l pot depozita în deplină siguranță. Mi-a plăcut tare, chiar dacă nu puteam face nimic la el, doar vorbeam... În schimb vorbeam acolo unde alții nu aveau semnal și era amuzant să-i văd cum se uită invidioși la mine! Șirul s-a continuat cu un Alcatel și apoi doar Nokia, marcă de care nu știu dacă m-am îndrăgostit, sau pur și simplu am un pitic specializat în telefonie mobilă, căruia i s-a pus pata pe firma asta...

Mi-am luat primul mobil ca să am cum să-i anunț pe ai mei dacă întârzii pe undeva, să nu se agite mai mult decât prevede legea... Vorbeam la el scurt și rar. Avea cartelă și era 60 de cenți minutul. Azi am un telefon mobil Nokia deștept, cu minute și sms-uri fără număr. M-aș descurca oricând doar cu el și atât. Am încărcat pe el hărți să nu mă rătăcesc niciodată. Ascult la el muzică, am și câteva concerte integrale, plus vreo 200 de episoade de desene animate. Face poze, filmează, probabil știe să facă mâncare și curat doar că nu m-am prins eu încă unde trebuie să umblu prin el... Plus internet, prin care mă plimb oriunde vreau! Cine-ar fi crezut asta acum 20 de ani? Eu una, nu...

Toate au evoluat și noi cu ele. Multe lucruri cu care am crescut au dispărut și le mai regăsesc doar prin poze: magnetofoane, casetofoane, aparate video... Amintiri... Trezite la viață datorită unui magazin online, Oktal, unde găsești mereu ultimele noutăți în materie de IT și electrocasnice. Prezent versus copilărie... Pe acolo m-am plimbat eu azi în căutare de aparate foto. Am zis eu că mi-am propus un DSLR la anu', dar am uitat că acușica vine Crăciunul și, dacă sunt îndeajuns de "foarte" cuminte, poate îmi aduce moșu' unul mai devreme!

Postare pentru SuperBlog, etapa 21.

4 comentarii:

  1. Ric-ul era de mare fitza la vremea lui, chiar daca avea o singura casca si se auzea ca din lighean... :))
    Mi-a placut tare mult articolul. Multumesc, a fost o incantare sa-l citesc.
    Felicitari si mult succes in competitie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. după ce-am scris postarea, m-am dus și l-am scos din sertar. încă mai merge! :D
      mulțumesc mult! :)

      Ștergere
    2. WOW!!! Inca mai merge? Super!
      Eu am un Nokia ceva mai "nou" :)) decat Ric-ul tau (cam din '98) care nu mai reactioneaza, dar nu m-am indurat sa-l arunc, pentru ca a fost primul meu telefon mobil. Deci Ric-ul ... e de mare angajament! ;)

      Ștergere
    3. ha! eu am și Ric-ul și toate telefoanele mobile de care am scris mai sus :)) Fiecare are amintirile lui, mesajele lui, n-am putut să le arunc... :) deși probabil primele, pe care nu le-am mai încărcat de ani buni, nu mai au acumulatorii în viață. :))

      Ștergere