Sunetele de vineri seara

Ieri seara. Stăteam eu calmă, în sacul meu de dormit cel cald și moale. Făceam ceva bun de papa, sirop de pin, fructe uscate, bomboane de portocale... Ochii începuseră să mi se închidă, prevestind iar un somn care începe înainte de 12, de la duș mă muiasem toată... Happy kid... Sună domnul telefon cu soneria pusă grupului de prieteni (acțiune realizată cu scopul precis de a ști când tre' să sar după el să răspund, sau când pot să mă întorc liniștită pe partea cealaltă...). Ca să n-o mai lungesc, era o invitație la concert. Și tot ca să n-o mai lungesc, am zis că mă duc... Am sărit în țoale, mi-am ciufulit oleacă freza și ea cam adormită, parfum, geacă, pantofi... Paaa, mamaaa...

Masă cu scaune înalte, berică, prieteni, fain. Nu-i știam pe cei care cântă, da' suna bine tare. Mi-a plăcut mult dacă... DACĂ nu erau la masa de alături doi retardați! Și nu orice fel, ci din ăia de se dau în spectacol, să fie mai tari ca ăi de cântă. Genul de cocalar îmbrăcat cu țoale scumpe, telefon ultimul răcnet, portofel gras și părul dat cu juma' de kil de gel ca să arate "bine"... Și la toate astea ce se asortează? Capete goale, desigur! Seci, adică... Băutura, la un om normal, se duce-n picioare, se urcă ea și la cap, dar nefiind loc prea mult rămâi cu mintea-ntreagă, rămâi tu... Da' la ăștia nu, mă... Toate paharele alea fără număr de vodcă s-au dus toate toate și au umplut golul de la mansardă. Prăpăd! Jumatea lor de neuron scămoșat a amorțit de tot și masculii-minune s-au transformat brusc în două creaturi semiprimitive. Oamenii ăia de pe scenă cântau, și bine de tot, iar ăștia? Au vorbit tot concertul, au scheunat, au urlat, s-au bătut pe spate, s-au luat iubitori în brațe, au vorbit și cu alții de pe la alte mese... Și, periodic, răgeau frate, de ziceai că ești la zoo, nu în bar. La zoo unde e operat un urangutan în călduri, pe viu, ca să i se facă implant de creier să poată spune și el alfabetul și cifrele până la 10! Sau poate alea nu erau răgete, poate era doar zgomotul pe care-l făcea aerul care trecea prin spațiul gol dintre urechile lor... Îmi venea să le pun țigara aprinsă sub fund, să le torn în cap ciocolata caldă a vecinului de masă, să-mi scot șosetele și să le îndes, împreună cu șervețelele în care-și tot suflau mucii, drept în jurul omulețului, probabil la fel de retardat, din gâtul domniilor lor! Dar totuși țin la viața mea, deci am stat cuminte-n scaunul meu înalt și am încercat să-i ignor, să triez cumva zgomotele, să le ascult doar pe cele care merită... Na, mi-a ieșit, oarecum, mai mult sau mai puțin...

Da', una peste alta, a fost fain tare concertul! Aveți aici o mostră. Iar aseară, melodia asta a sunat mult, mult mai bine...


Berti Barbera si Nicu Patoi-Every breath you take

Surpriză îmbulinată...

Dimineață ploua, era înnorat și bătea vântul. Dar eu voiam să ies să fotografiez primăvara. Și atâta ce m-am uitat pe geam, că probabil s-o îndurat soarele de mine și a ieșit dintre nori. Mare, galben și strălucitor nevoie mare. Am lăsat toate baltă, la propriu, că pictam ceva, și am șters-o pe faleză, cu aparatul atârnat artistic de gât și cu chef de umblat...

Pescari, căței, păsări, copaci plini de muguri, floricele, iarbă verde verde, chiar și o păpădie care s-a grăbit să înflorească... Dar astea altă dată. Acum importantă e ea, doar ea! Gărgărița! Prima. Roșie cu două buline. Stătea cuminte în copac și se încălzea la soare. Și nu s-a mișcat de acolo... A stat cuminte să-i fac multe, multe poze... Alta n-am mai văzut. Cred că era singura de pe toată faleza. Și a ieșit pentru mine! Știa c-o să trec azi pe acolo și-a vrut să-mi facă o bucurie. Una mică, roșie, strălucitoare, cu două puncte...

Mulțumesc, gărgă!

Mai bine mai târziu, decât niciodată

Îmi place să fac poze. Cu de toate... Nu pot să zic că sunt maestru, da' nici urâte nu-mi ies. Bine, bine, mă alint, în general îmi ies faine... 

Și mi-am luat eu, acu' un an și-un pic, un aparat foto care să-mi permită să mă desfășor atunci când mă apucă cheful de pozat orice. De la iarbă, flori, buburuze, broscuțe, pietre, peisaje, vapoare, multe... Îmi place să fotografiez și oameni, dar nu prea am tupeu să le îndes aparatu'-n moacă și zang, zang, să le fac poze... Dar asta-i altă poveste... 

Deci. Ies eu într-o zi, cu niște prieteni, să ne plimbăm și să ne imortalizăm în toate pozițiile. Aproape în toate... Și fac ei, fac, dau și eu să prestez câteva...fâs...nu mi le salva, mi se blocau butoanele, zoom-ul stătea țapăn, în poziție de drepți și nu mai voia să intre la locul lui, din astea... O fi de la frig, în ziua aia era! Nu chiar, că ajung acasă, las bestia să se "dezghețe" și dau să-mi pozez motănoiul, care stătea lungit în mijlocul casei... Același fâs... Aceleași probleme...

Cum mai e în garanție, decid să-l duc la doctorul de poze, să-l facă bine. Mă uit în garanție - nici un service în orașul meu! Ookk... Merg la magazin și aflu că-l las acolo și-l trimit ei la București. Îl aveam la mine. Dar, nu, trebuie și factura. Peste câteva zile îmi fac timp, iau aparatul, garanția și factura și merg fericită să-l duc. Era prea târziu, programul la garanții era doar până la 4.30... Mai trec câteva zile, prind eu o oră liberă pe la 12, iau aparatul și hârțoagele și aterizez iar la cel magazin. Ăăăă...nici! Programul e de la 2.30... Mai sunt 2 ore până atunci și domnii nu-l pot prelua, deși îs aceiași tipi care stau acolo toată ziua și se fâțâie printre rafturi... Între timp răcesc, gripă pe cinste, nu glumă, stau mai bine de o săptămână-n casă, apoi mă iau cu altele și iar mai trec așa 2-3 săptămâni... Dar într-o oarecare zi, adică fix în aia, iau jucăria și merg pe la ora 3 să rezolv odată problema. "Da aveți și accesoriile la el?" Normal că nu! Doar nu-mi zisese nimeni până atunci că trebuie și alea, deși eu întrebasem de vreo 2 ori ce trebuie să aduc... Plec cu neuronu' urlând și cu nervii acompaniindu-l! Mai trece vreo săptămână... Ieri. Iau naibii TOT ce-mi trebuie, aștept să se facă 3 și mă duc. Un nene se oferă să se "ocupe" de mine. Scoate aparatul din cutie și tot trage de buton să-l deschidă. Ceea ce evident nu se putea întâmpla, pentru că scosesem acumulatorii din el! Și se pune nenea pe căutat... Se foiește, se învârtește pe acolo și apare cu o cutie de unde scoate vreo 8 baterii. Nu era bună nici una. Vine alt nene cu ideea salvatoare: să ia bateriile dintr-un aparat din vitrină, raft, sau ce-o fi ăla... Uraaaaa! Merg! Se decide și jucăria mea să se deschidă, cuminte, și nenea, cu un aer superior, îmi zice: "dar văd că merge" Dăăăăă...se deschide!... Da' nu merge! Chiar stă pe loc, nu salvează pozele și se blochează... Face tipu' o poză și, clar, se înțepenește și nu mai mere nica la el. Cum ziceam, de fapt... M-am decis să-l salvez, sau mai bine să-mi salvez aparatul pe care-l foia disperat că nu putea să-l mai închidă, și i-am donat ideea salvatoare: să-i scoată naibii bateriile din fund că altfel așa rămâne până primăvara viitoare! Bun, a reușit să-l închidă, a adus o foaie, a completat procesul verbal: "erori de funcționare"... Apoi m-a întrebat dacă Ina Diana se scrie cu liniuță... I-am zis că nu neapărat, deci l-a scris legat!... Dap, LEGAT, adică pe foaia aia mă cheamă Inadiana... Oookkk... Semnez. Îi dau numărul de telefon să mă anunțe când îl aduc înapoi și întreb cam cât o să dureze. Până la 15 zile. Cam mult, da' asta e, după atâtea hopuri, bine măcar c-am reușit să-l las la magazin. O să-l ducă la doctor și o să vină ca nou!

Plec și intru într-o galerie de artă, de lângă magazin, să casc ochii la o expoziție. Bla, bla, bla cu ăl de le desena... Sună telefonul. Număr necunoscut. Urăsc să răspund la astea, de multe ori nici n-o fac... Da' ceva mi-a zis să da de data asta... Era chiar el, nenea de la magazin. "Doamna Inadiana?" Nu, Zâna Măseluță... Eu! "Puteți veni să luați aparatul, că am sunat la service și băiatu' ăla drăguț mi-a zis că trebuie doar resetat ceva la el și l-am reparat" WTF? M-am foit cu el 2 luni acasă - magazin, ca să-mi zică ăla că trebuia doar resetată nuștiuce chestie?!? Aaaaaaa!!! Mare lucru că nu am luat pe cineva la palme... 

Concluzia? În sfârșit, jucăria e ca nouă, la mine, cu bateriile și cardul puse, așteptând prima zi cu soare să iasă la click, click prostii, orice, de toate... Sau un party!... Hehe...

Coșmaruri supradimensionate

Am citit ceva funny azi. La Cami, evident! Asta. Și m-au trăsnit/pocnit/plesnit și pe mine întrebările din același domeniu, dar din alt registru...

De ce, doamne iartă-mă, toate gravidele se mângâie pe burtă? Și nu zic de cele care fac asta urcate cuminți în vârful propriului pat... Nu... Zic de altele. Respectiv: de ce naiba ai ieși din casă cu un burtoi cât China (tricou mulat, să se vadă bine cât de mare e...) și te-ai duce într-un bar plin de zgomot și fum, unde, liniștită și nepăsătoare, te-ai apuca să ți-l masezi, îngrozindu-i pe cei mai slabi de înger de la mesele alăturate? Pe mine! Și nu numai... Adică, frate, acolo lumea merge să bea ceva, să fumeze, să discute liniștită, să se relaxeze... Și cum naiba pot eu să fac asta, dacă tu stai liniștită în nasu' meu și-ți freci non-stop "burtica" gigantică? O să întrebați de ce nu mă uit în altă parte. Păi nu am cum, cred că burta aia supradimensionată, de atâta frecat, se electrizează rău și-mi atrage fără scăpare privirea nevinovată... Pa relaxare și bună dispoziție, îmi trece cheful de orice. Ca să nu mai vorbim de faptul că-n noaptea aia sigur am coșmaruri cu gravide care mă fugăresc și care...și aici ajungem la partea a doua a dilemei: care vor să te facă să pui mâna pe burta lor, eventual să constați cum se mișcă pe dinăuntru...

Da, asta-i și mai tragic ca episodul cu auto-mângâiatul! Oare nu le ajunge masajul propriu și mai vor să simtă și alte mânuțe pe "burtică"? În speță, mâna mea?!?... Cum oare să îndrăznești să faci asta, când vezi clar cum burta aia se mișcă în toate direcțiile? De te aștepți să iasă de acolo un extraterestru verde cu colți, exact ca-n filmele proaste de groază! Uh... Intru-n panică și mi se ridică părul de pe spate doar când mă gândesc la asta, la senzația pe care aș avea-o. Deși n-am păr pe spate... Și de ce vor să mă facă să le mângâi DOAR când sunt însărcinate? Că pun pariu că altfel nu le-ar trece prin minte să-mi propună așa ceva, o asemenea "grozăvie"... Dacă în starea "normală" te duci la ea și te apuci s-o mângâi pe burtă, sigur ar face ochii cât tăvile de la restaurant și m-aș trezi cu o poșetă-n cap, palme și un țipăt îngrozit, însoțit de clipit des de ochi terorizați!

Prietena mea din copilărie, care-i un fel de soră-mea, a făcut și ea un copil. O fetiță nostimă, frumoasă și deșteaptă. Da' nu m-a atacat niciodată vizual cu astfel de priveliște! Și nici n-am primit de la ea propuneri de "atinge-mă, sunt rotundă și mișcăcioasă"... Ca să nu mai vorbesc că nu a încercat niciodată, da' niciodată, să mă convingă să fac și eu un plod "ca să mă simt împlinită"! Never ever!!! Și nici nu mi-a pus întrebări tâmpite gen: da' tu când te măriți? da' nu te măriți? da' de ce nu te măriți? Poate pentru că mă cunoaște sau poate doar pentru că mă respectă... Și nu încearcă să-mi bage cu forța pe gât "sentimentul matern" fără de care orice femeie e ratată... Iaca, pentru toți cei care nu pot dormi din cauza asta, nu mă mărit fix de pix! Și cu siguranță n-o s-o fac dacă o să mă frece cineva la cap cu asta!

Deci. Dragi viitoare mămici, vă rog eu frumos de tot, mergeți în parc, în locuri de joacă, unde vreți voi, numai în barul unde sunt eu nu! E de-a dreptul nesănătos pentru micuțul viitor copil din marsupiu, ca mami să stea în fum de țigară. Iar dacă totuși vreți să-i umpleți micii lui plămâni cu fumul meu, n-aveți decât, da' NU VĂ MAI MÂNGÂIAȚI BURTA-N PUBLIC! E...nașpa...credeți-mă pe cuvânt! Poate pe voi asta vă face să vă simțiți bine, dar pe cei din jur îi...îh... Și, nu, n-o să pun niciodată mâna pe o burtă mișcătoare!

Și încă ceva: n-am absolut nimic cu voi, vă respect alegerea de a avea moștenitori, dar asta doar atâta timp cât mi-o respectați și voi pe a mea, mă lăsați în pace și nu mă frecați la cap cu "da' tu nu vrei?" sau alte asemenea... Am deja 2 copii: un cățel și-un motan. E de ajuns...

Fericire maximă!

Cea mai...

Ieri, a fost cea mai frumoasă zi de până acum. Cea mai frumoasă... Și-atât. De data asta nu zic mai mult. Să nu-și piardă din magie. Sau pentru că așa, dacă nu povestesc, rămâne doar a mea. Toată! Pentru totdeauna! Și apoi, oricum, cu siguranță cuvintele nu m-ar ajuta. Așa ceva, ce-am simțit, ce-am trăit, nu se poate descrie în litere, ar fi ceva...nu știu...sec...

A fost cel mai frumos! Atât...

Săru'mâna! Tuturor și fiecăruia în parte... Inclusiv celor de departe, care și-au amintit și m-au sunat... Vă iubesc mult de tot! Pe toți. Nu știu ce oi fi făcut eu bun de am avut șansa să vă cunosc, dar mă bucur enorm că vă am aproape. Când îs nașpa, dar mai ales când mi-e bine... Cei mai faini oameni din lume! Și, iaca, s-au nimerit să fie toți prietenii mei!

>:D< >:D< >:D<

Încă un 24...

De azi, am oficial un an în plus. Un an care nu știu când a trecut. Un an în care am pierdut multe dar am câștigat și mai multe: am avut alături cele mai faine persoane din lume... Un an în care, chiar dacă uneori am avut impresia că lucrez degeaba, am făcut chestii faine. Un an în care m-am încăpățânat să scriu, să particip la Superblog, să iau "note" care m-au făcut să fiu mândră de mine și să câștig ceva fain "din scris". Un an în care am aflat cine sunt cu adevărat. Un an în care am trăit și am învățat mai multe ca în toți de până acum, poate...

Am învățat că oamenii te pot minți cu zâmbetul pe buze, te pot "aranja" pe la spate și dup'aia se miră de ce nu mai ești ca înainte. Drept urmare, acum știu cum se spune și nu... Dar, pe de altă parte, am învățat și că poți să ții la cineva atât de mult încât să-i ierți orice.
Am învățat că, dacă tu iubești pe cineva, reciproca nu-i întotdeauna valabilă. Sau că, dacă o persoană nu te iubește așa cum o iubești tu, asta nu înseamnă că nu ține la tine atât cât poate ea de mult.
Am învățat că, dacă vezi pe cineva într-un fel, dar el îți zice că nu-i așa, ai face bine să-l crezi! Asta dacă nu ești un berbec căpos, ca mine, care nu poate face asta... Și nici nu vrea...
Am învățat că poți cunoaște pe cineva, vorbi prostii de câteva ori și, după o săptămână să știi deja că îți e prieten foarte bun și că o să rămână așa mereu...
Am învățat că poți ține la cineva atât de mult încât să pui fericirea lui mai presus de a ta. Și să faci asta cu toată inima...
Am învățat că ceva mov poate să umple niște ochi de bucurie strălucitoare, o mâță pictată poate să-ți aducă o ciufuleală pe cinste, o gărgăriță - cel mai frumos zâmbet și o pereche de inimioare - cel mai strâns hug.
Am învățat ce înseamnă cu adevărat să ai prieteni!
Am învățat multe, multe de tot... Și m-au schimbat oarecum. M-am...trezit...ca să zic așa...

A fost un an fain! Sper să urmeze unul și mai și... Dar, până una alta, am de gând să trăiesc la maxim ziua de azi! Mai ales că azi, așa cum zice o prietenă, "am liber" la multe. Azi pot să mă alint peste limitele admise, să mă mâțâi și, mai ales, azi pot să zâmbesc. Mult. Tot timpul. Atât de mult că poate mă obișnuiesc și rămân așa...

Azi e 24. Azi e primăvară. Azi sunt mai eu ca de obicei. Și azi pot să zic că am "crescut"! Să zic doar...

P.S. Săru'mâna! Ce m-aș face eu fără voi?... :) Și, dacă zici cuiva că am început să plâng de emoție, n-o să recunosc!...
>:D<

Vis color, neuron amețit și un "noapte bună" pufos

Ce fac trează la ora asa aberând cu drag și spor? Nu, nu-i insomnie. Nu azi... Deja am dormit mai bine de 3 ore... Asta până s-a auzit ceva. Mi-au trebuit vreo 5 minute să-mi dau seama ce e. Întâi am zis că-i laptopul. Da' ăsta ședea cumințel, închis. Altă idee? Alarma de la telefon! Nici. Am deschis o juma' de ochi și m-am uitat la geam: beznă. Deci clar nu-i alarma, mai ales că nu-mi aminteam s-o fi setat. Hmmm... Telefonul, toootuși? Și, da, el era "vinovatul"! SMS. Pe telefonul la care nu știu decât vreo 4 persoane numărul și alea-s din categoria: "sună-mă la orice oră din zi sau noapte".

Era un mesaj moale și simpatic de noapte bună... La care am răspuns, evident! Cu vreo 3-4 sms-uri, nici nu mai știu. Și parcă nu-i de ajuns, cuvintele astea tot izvorăsc și nu se gată... Așa că m-am pus să deschid laptopul și să le arunc într-o "foaie" albă. Postare nocturnă semiadormită... Dar, după cum se vede, berbecu' tot berbec și abia trezit din somn: cu chef de vorbă... Mai vreau eu să văd pe altu' în stare de așa ceva, la 4 dimineața! Ha!

Singura părere de rău e că visam ceva fain, colorat. Adică: eram cu o persoană foarte dragă într-un vehicul, ca să-i zic așa, că era inventat de mine, și-l conduceam de undeva din spatele lui. Și a fost funny până a apărut cineva, care a vrut să vorbească cu cea cu care eram în mașinobarca aia... Moment în care n-a mai fost funny de loc, că m-am înfoiat toată și era să trag o bătaie "de vis"... Dar n-a fost să fie... Imaginile s-au schimbat iar și am rămas cu persoana nașpa, care mai era și politicoasă pe deasupra... Dar degeaba, nu ține, m-am întors și am plecat! Pe jos... Că-n nenorocitul de vis se făcuse noapte și tocmai trecuse ultimul autobuz... Da' aveam de mers doar vreo câțiva km... Ce-i asta în vis? O nimica toată! Mai ales că, mai mult ca sigur, după câțiva pași s-ar fi schimbat brusc peisajul... Că așa fac eu de obicei noaptea! Visez nebun, agitat și haotic... A. Și pisici! În vis erau pisici multe și drăguțe tare...

Deci, una peste alta, săru'mâna pentru mesaj, a fost funny să mă trezească o urare de "noapte bună"... Și să mai iasă și o postare din asta. Păi, mai vreau și altă dată! Ca să nu mai zic că m-a salvat de la exercitarea de violențe asupra aproapelui meu care nu mă lăsa în pace... Și care deja mă călca major pe nervi. Și  nu oricare, ci fix pe nervii capului, cum zice nostim mama unei prietene...

Bun, acum o să tac și-o să mă bag la loc în pat! Nu de alta, da' neuronu' pare el activ, mitraliază cuvinte pe ecran dar, din când în când, îl aud cum se tuflește și începe să sforăie pe două voci. Sau poate am 2 neuroni, care adorm în același timp? Cine știe... Eu nu! Și nici nu vreau...

Concluzia? Iaca sunt persoane care se amuză când îs trezite din somn... Și care se scoală și aberează la orice oră, din orice! Bine, depinde cine face acest magnific lucru... Dacă sms-ul era de la cineva care nu-i pe lista de 24 din 24... Mrrrrrr...
Gata! Nani! Toată lumea! Noapte bună...

P.S. Nu, n-am băut Red Bull! Berbecii n-au nevoie... Pentru că, probabil lor le curge deja așa ceva prin vene! Hihi...

Poveste cu țepi

...........
Din momentul în care ariciul cel mic și-a găsit un prieten, pe Cactus, totul s-a schimbat pentru ei. Nici unul nu s-a mai simțit singur. Niciodată. Ariciul zâmbea mai tot timpul, iar Cactus era atât de fericit, încât înflorea foarte des. De bucurie. Sau poate pentru că știa că prietenului său îi place floarea lui cea portocalie... Și toți se mirau cum de e posibil așa ceva, se știe doar că toți cactușii înfloresc foarte rar...

Se bucurau împreună, se îmbrățișau atunci când unul din ei era trist sau supărat și nu trecea zi în care să nu vorbească sau să-și povestească ce au făcut. Și zâmbeau frumos. Și aveau grijă unul de celălalt. Ariciul, mai plimbăcios din fire, era plecat peste zi iar Cactus, care stătea mai mult acasă, la soare, făcea mereu lucruri simpatice special pentru prietenul său. Și abia aștepta să i le dea ca să vadă cum i se luminează chipul și cum se bucură.

De când l-a găsit pe Cactus, micuțul arici s-a schimbat. Acum nu mai permitea nimănui să se ia de el, să-l necăjească sau să-i facă zile amare. Nu de alta, dar atât ar fi trebuit! Cum încerca cineva să-l supere, Cactus se înfoia, își deschidea floarea, își lungea țepii și își apăra prietenul. Cu orice preț! La fel, când acesta avea probleme, sau când se gândea trist la familia lui de departe, aricelul își lăsa țepii pe spate, devenea moale de tot și stătea cu el, spunându-i povești până când vedea că se simte mai bine. Cele mai frumoase povești.

Cei mai frumoși prieteni... Nedespărțiți. Și care au avut grijă unul de celălalt pentru totdeauna.
Pentru că, da, în lumea mea "pentru totdeauna" există...

De ascultat... (33)

"Some would say I was a lost man in a lost world"...


Sting - If I Ever Lose My Faith In You

O porție de soare?

Azi a fost cald și frumos. Azi a fost primăvară. Azi a fost martie. Așa ar trebui să fie toată luna! De ce? Simplu. Pentru că luna asta-i ziua mea! Și am comandat din timp niște soare, să fiu sigură că, în ziua aia, o să fie destul. Că o să fie vesel, că o să înceapă un alt an împreună cu mine și că o să-mi zâmbească cât poate el de cald și de galben. Și ție... Dacă nu, o să-ți zâmbesc eu, acum am raze în mine. Blonduță și cuminte. Și caldă. Ca soarele...

Mâine ar trebui să fie la fel. Cel puțin așa mi-a promis azi, înainte să meargă la culcare. Era cam roșu, de somn cred, dar nu s-a dus la nani până nu mi-a făcut din ochi. Mi-a zis că mâine pot să te plimb, că o să-mi dea cele mai strălucitoare raze să ți le fac cadou... Ca să strălucești mai tare decât de obicei! Asta mi-a zis... Și eu l-am crezut, doar soarele nu minte niciodată!

Așa că mâine, când o să-i simți căldura, și lumina, și culoarea, să știi că-s razele mele pentru tine. Și, dacă în momentul ăla o să te uiți în jos și o să vezi o floricică timidă, să știi că și aia e tot de la mine! Doar că îmi place prea mult și nu vreau s-o rup ca s-o închid între niște pereți... Dar e tot a ta, chiar dacă e afară. Poți să treci în fiecare zi pe acolo s-o saluți...

Mâine o să fie frumos! Frumos de tot. O să vezi...

E frumos în lumea mea, am mai zis...

P.S. Știai că trandafirii galbeni au în ei bucățele de soare?

De ascultat... (32)

O melodie faină tare. Pe care o știu de la o prietenă. Și ea faină tare... Și-mi place tare mult. Melodia. Și prietena... Iar laptopul o adoră, periodic e pe repeat... Melodia...


Nightwish - While Your Lips Are Still Red

Lumea mea

A fost odată, undeva departe, o țară unde nu exista tristețe, supărare, durere și nici un fel de stări proaste. Și încă mai este. Acolo, toată lumea e veselă și fericită, toți zâmbesc, nu există depresii sau lacrimi, nu există decât bucurie. Și toate-s așa de frumos colorate, că și un curcubeu ar fi invidios! Florile sunt care mai de care mai parfumate, păsările cântă în fiecare zi altceva, iar animalele sunt toate prietene între ele. Pisicile umblă cu șoricei în spinare, cățeii cu pisici, gărgărițele au puncte care-și schimbă culoarea după cât de tare bate soarele, oițele merg doar câte două: una albă/una neagră, berzele stau ori pe ambele picioare, ori în aer, purecii nu chinuie pe nimeni pentru că au dozatoare de unde se hrănesc, aricii merg doar pe mijlocul străzii pentru că acolo nu există mașini, mă rog, toată lumea e pașnică, zâmbăreață și bine dispusă.

La doar o aruncătură de băț de Țara Fericirii, pentru că așa se numește, se află un alt regat, complet diferit. Toate-s doar alb/negru și multe nuanțe de gri, toți sunt triști, supărați și nu știu să zâmbească. Asfaltul e mereu ud din cauza lacrimilor, iarba nu a fost niciodată verde, păsările zboară în tăcere, aricii merg încet de tot, gânditori, iar gărgărițe nici măcar nu sunt: dacă roșu nu există, atunci nici ele nu există. A mai pomenit cineva gărgărițe alb/negru?... Doar oițele seamănă puțin cu cele din țara vecină, numai că astea-s triste și plouate, iar celelalte strălucesc de bucurie și nu ies din casă până nu se dau cu ruj. Roșu, desigur!

Într-o zi, un arici din Țara Tristeții, fiind foarte îngândurat, a mers și-a tot mers, privind doar în jos și oftând de ți se rupea inima... La un moment dat a auzit un bâzâit deasupra lui. A ridicat curios ochii și a văzut două creaturi cum nu mai văzuse niciodată până atunci, care scoteau niște sunete ciudate și aveau gura cu colțurile mult ridicate... Le-a oprit curios și le-a spus că n-a mai auzit niciodată pe nimeni să plângă așa și nici să țină gurile în poziția aia. Gărgărițele și-au strâmbat gurițele și mai mult, ochii au început să le strălucească și mai tare și i-au spus vesele ariciului că ele nu plâng, ci râd, iar ce vede ariciul pe fața lor se numește zâmbet. Tare s-a mai mirat micuțul țepos și a încercat și el să imite pe cele doua gărgărițe. A fost simplu, a reușit din prima! A zâmbit pentru prima oară!... Și atunci a observat că totul în jurul lui arată altfel. Erau culorile multe, multe din Țara Fericirii! Pentru că, da, fără să-și dea seama, mergând el trist și îngândurat, a ajuns acolo.

Și râdea vesel cu gărgărițele, admira culorile și privea încântat păsările care aici cântau așa de frumos... Atunci i-a venit o idee: să se întoarcă în țara lui, să povestească ce a văzut și să se mute cu toții dincoace. Unde e mult loc liber, pentru oricine. Și asta a și făcut! A doua zi, toată lumea alb/negru/gri a venit în Țara Fericirii. S-au colorat pe dată și au învățat să zâmbească instantaneu. Astfel, au trăit cu toții fericiți până azi și sigur vor fi la fel și de acum înainte, până la marginea timpului...

Uneori e de ajuns să mergi îngândurat ca să nimerești într-o lume mai bună, unde să te învețe gărgărițele să zâmbești... Unde să descoperi cele mai vesele culori din câte există, unde păsărelele cântă doar pentru tine, mereu altceva, mereu mai frumos... Și tot ce trebuie să faci e să rămâi acolo. Acolo unde nu există decât zâmbete și unde asfaltul e perfect uscat pentru că soarele strălucește galben și cald. Și pentru că acolo nu s-au inventat încă lacrimile...

Unde există toate astea? În lumea mea, desigur...

Cu mult drag...

Ori de câte ori trebuie să felicit pe cineva care contează, pe cineva la care țin mult, intru în panică. Face to face încep să mă bâlbâi de nu mai pricepe bietul om nimic, iar în scris, stau și mă zgâiesc la foaia albă neștiind de unde și cu ce să încep... Nu pentru că nu am sau nu știu ce să spun. Ci pentru că am prea multe de spus și mi se înghesuie toate gândurile, vor să iasă toate grămadă și se naște la mine-n cap o buluceală de nedescris... Citeam undeva, mai demult, că așa-i la berbeci, se bâlbâie că gândesc mult mai repede decât pot vorbi... Funny...

Așa-i și acum. E ziua ta și nu știu cu ce să încep, ce să zic mai întâi și în ce ordine, ca să nu uit cumva ceva important... Așa că o să încerc să sintetizez pe foarte scurt! Îți doresc tot binele, cât există în lume și încă pe atât, luat de prin alte galaxii. Și fericire cu lopata. Multă de tot. Și bucurii mari, dese și grase. Zâmbete din toate direcțiile, inclusiv din tine... Și priviri calde. Și iubire. Muuultă! Și prieteni. Buni, nu mulți... Să ai o viață colorată cât mai frumos și totul în jurul tău să fie cald și vesel. Și multe alte lucruri bune și frumoase, care îmi scapă acum, dar care sigur îmi vor veni în minte după ce dau click pe "publicați postare"...

Mă bucur mult că te-ai gândit să te naști într-un 10 martie de acum...de ani. Mă bucur mult că te-am cunoscut. Mă bucur mult că faci parte din viața mea.

LA MULȚI ANI! Și buni!
>:D<

Martie, ziua a 8-a

Întotdeauna mi-a plăcut 1 martie. Îmi place să dau mărțișoare prietenilor. Uneori le cumpăr, dacă văd ceva deosebit, sau le fac, așa sunt sigură că fiecare primește ceva care să-i placă. Niciodată nu dau mărțișoare că trebuie, sau "ca să dau". Doar dacă-mi face plăcere! Și, clar, îmi place și să primesc. Dacă e ceva făcut special pentru mine, aia e sărbătoare de-a binelea!

Nu m-a impresionat însă niciodată 8 martie. N-am simțit ziua asta ca pe ceva special, care trebuie sărbătorit. Sunt mai degrabă genul "1 iunie"... Până anul ăsta. Când, puțin după miezul nopții, am primit un "La mulți ani" cald și sincer. Care mi-a mers drept în zona unde presupun că se află chestia aia abstractă numită "suflet". Apoi azi... Azi am mai primit o urare, cea mai frumoasă din câte există! A sunat fain tare, să știi, și m-am bucurat mult că simți asta în ceea ce mă privește... Clar, ploaia de urări, venite de la voi toate, mi-a făcut ziua mai frumoasă!

Azi a fost un 8 martie altfel... Azi am simțit că trebuie, că VREAU să felicit câteva persoane! Puține... Dar de ajuns! Cele mai importante femei din viața mea! Fără de care aș fi mai tristă, mai singură, mai săracă... Cele mai frumoase și mai puternice femei pe care le cunosc. Cele mai haioase, mai sincere și mai deștepte! Se știu ele care sunt... Pentru voi, încă o dată, La mulți ani, cel mai mare hug din lume, cel mai vesel zâmbet și cei mai strălucitori pupici din Calea Lactee! Cam sună a urare de copil, așa-i? Na, ce să-i fac, asta sunt!...

Azi am stat în casă și am lucrat. Încă mă mai chinuie o tuse afurisită, relicvă a gripei de care abia am scăpat. Dar înghit tot ce se poate, ca s-o anihilez rapid! Pentru că mâine am în plan să sărbătoresc. Și să-ți mai împrăștii din nori... Cu o mică întârziere, da' nu contează... Pentru prima dată, o să fac ceva ce știu că e "de 8 martie"! Și o să fie fain, o să vezi. Abia aștept! Abia aștept să sărbătoresc primul meu 8 martie! Cu tine și cu cele două doamne prietenoase de care mi-e foarte dor...


Bryan Adams - Have You Ever Really Loved A Woman?

P.S. Mai vreau să zic "La mulți ani" doamnelor care mă citesc! Cu o urare specială pentru Cudi... De ce? Nu știu. Așa mi-a venit!... Sau poate pentru că-i faină...

Munții din fața blocului

Săptămâna trecută, s-au trezit purtătorii de șosete peste ghete, respectiv moșuleții și băbuțele din bloc, că-i mult prea multă zăpadă adunată pe asfaltul din curtea interioară. Și au făcut ei o miniședință la colțu' blocului, în urma căreia s-a hotărât, "de comun acord", să fie chemat cineva sa dea cea zăpadă la o parte.

Au strâns bani (nu știu cum și în ce fel, că a dat și mama, deși eu n-am fost de acord cu ideea lor magnifică) și au chemat...oare pe cine? Daaa, chiar pe ei, pe băieții buni la toate! Unul era gripat, al doilea scârțâia din toate încheieturile. Și s-au pus ei pe treabă, asudând din greu... Hârș - hârș, au reușit, în câteva ore, să curețe cea mai mare parte din chestia aia bătătorită și murdară care fusese odată zăpadă "albă ca neaua"... În timpul ăsta, io am stat în casă, nu mă interesa deloc acțiunea deszăpezirea.

Da' mi se face poftă de suc. O poftă din aia de te scoate obligat/forțat și din cel mai cald și mai moale pat și te pune pe drumuri reci și înghețate. De obicei io-s cam cu capu'-n nori, așa, dar de data asta parcă am observat că ceva nu-i chiar ok. Și clar nu era! "Geniile" cu lopeți curățaseră toată zăpada de pe asfalt, dar o dădură unde? Fix în jgheabul de scurgere! Cât ținea blocul, deasupra șanțului pe unde ar trebui să se scurgă apa rezultată din topirea zăpezii, trona maiestuos un munte gri, jalnic, de gheață + zăpadă + jeg... Da' ce zic eu? Nu munte, un întreg lanț muntos, care se întindea cât toate cele 6 scări!

Am observat toate astea în trecere, țelul meu era sticla cu conținut dulce, toxic, colorat și yummy! Îmi cumpăr sucul și mă întorc fericită acasă, fără să mă mai gândesc la măcelul pe care l-au făcut cei 2 în curtea blocului. I-am zis doar mamei, să știe pe ce a dat banii... Și unei vecine care a venit la noi la ușă încântată, de-a dreptul extaziată, de felul minunat în care se prezintă locul pe unde trece zilnic, între 2 scări, cât iese de la ea și intră la noi unde merge să stea, zi de zi, la gargară cu o altă tanti. I-am tăiat macaroana scurt, spunându-i că mai vedem noi cât de încântată va fi și a doua zi, când toată apa topită, neavând unde să se scurgă, o să se transforme în patinoar! A făcut niște ochi maaari, și nu-i venea să creadă că există cineva care nu-i fascinat de acțiunea majoră de deszăpezire care tocmai avusese loc...

A doua zi. Evident nu se putea circula, că se făcuse sticlă pe jos și aluneca rău! Tragedie națională, cod roșu, stare de urgență, toate și-ncă altele s-au instituit brusc în bloc. Pe mine mă durea fix în picioru' de la scaun, că dacă-s atentă pe unde calc, nu pic... Urmarea? Cei doi au fost chemați iar, de urgență, să ia zăpada de unde o dăduseră cu o zi înainte și să elibereze cel jgheab! Și s-au mai strofocat băieții câteva ore să repare tâmpenia din ziua precedentă. Au dat-o în grădină. Iar la scara mea unde? Exact în locul unde mi se plimbă copilul și unde știe el că tre' să facă pișu... Da, pentru cei care acum au ochii cât cepele de mai, precizez că io-mi scot copilu' zilnic, de 2 ori chiar, ca să facă partea 1 și partea 2 în grădină! Bine, bine, înainte să facă vreunul infarct, vă zic și că vorbesc de cățelul meu...

Ce-mi veni să scriu despre asta tocmai acum, când a venit primăvara, când copacii stau să înflorească și iarba pândește să iasă la soare? Simplu! Nici până azi nu s-a topit muntele jegos de gheață! Și cățelul meu tre' să-l escaladeze zilnic, alunecând și chinuindu-se... Și io după el... Că de, suntem oameni civilizați, nu lăsăm "producția" să îngrașe grădina...
Știu că privirea nu omoară. Da' dacă-l mai văd pe "nenea bun la toate" pe la bloc, o să mă uit la el cât pot eu de urât, măcar să-l fac să-și muște limba sau să se-mpiedice puțin! Și poate și să dea nițeluș cu fundu' de opera lui măreață... Care, la cum arată, probabil o să se topească abia prin vară...

Într-o ureche

Sâmbătă dimineața, ora 6. Adorm și eu, în sfârșit, chinuită de o gripă urâtă și nu numai. Aveam în plan să dorm ca un bolovan, măcar până la prânz. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, câteva ore mai târziu, să fi fost vreo 10 ceasul, mă apucă o cascadă de vocalize, venite fix din plămâni, care mă zgâlțâie bine bine până mă trezesc de tot. Într-un târziu, se îndură tusea să mă lase, după ce și-a făcut bine mendrele cu mine, și, chioară de somn, dau să mă culc la loc.

Da'...la naiba, ceva nu-i chiar în regulă. Ori mi-a crescut, în cele 4 ore furate de somn, o pădure în urechea dreaptă, care foșnește și trosnește, ori s-a enervat neuronu' și s-a pus pe plâns, ori am adormit la loc și deja visez. Ori nici una dintre toate variantele astea... Că, de fapt, senzația pe care o aveam era că am doar urechea stângă. Pe cea dreaptă, dacă o atingeam, n-o mai simțeam ca fiind a mea. E cam aceeași senzație pe care am avut-o când m-am operat de apendicită și, cât timp a durat anestezia, am avut impresia că picioarele mele nu-s de fapt ale mele, ori de câte ori le atingeam.

Mi-o trecut tot somnul, brusc! Și am început să mă agit. Da, nu visam, urechea dreaptă era atât de înfundată că aproape n-o mai simțeam. Lucru bun, pe de o parte, că nu mă mai durea nici una dintre găurile unde am pierce-uri... Lucru rău, pe de altă parte, că-mi vâjâia mai ceva ca motorul de la hotă dat la maxim și plasat între urechi. Și apoi, asta însemna că-s...într-o ureche! Hehe... Știam eu! Acum aveam confirmarea!

Și vine mama să-mi spună ceva, timp în care deschide și televizorul. Waaaaa... Jale, coșmar și film horror în același timp. De la nenorocita de ureche, care era acolo totuși, nu o teleportase nimeni pe altă planetă, a început un zumzet prin toată căpățâna, de ziceai că am înăuntru întreaga orchestră regală filarmonică din Londra plus vreo câțiva soliști de seamă invitați speciali și o gospodină care făcea suc de fructe cu storcătorul electric! Urlu disperată să pună sonorul la minim și o sperii bine pe mama. Mai ales că mă țineam de cap de parcă-mi era frică să nu iasă zgomotele din el și să le audă și ea, ca să-și dea seama definitiv ce copil "special" are...

Printre șoapte, din partea ei, ca să nu mă zgârie mai tare pe creier și țipete, din partea mea, că trebuia să vorbesc tare ca să mă aud, mă scol din pat. Moment în care o iau frumușel într-o parte, adică mă aplec, cu mare grație și fără voia mea, în partea dreaptă și-mi dau totodată seama ce am. Iar își face de cap urechea internă! Așa se pune ea să se distreze pe seama mea din când în când. Și, de obicei, trece în 2 zile fără să fac nimic. Așa s-a întâmplat și acum! Mi-am recuperat toate drepturile asupra urechii, inclusiv durerea de la pierce-uri, fără să fac nimic special. Sunt ca nouă!

Și, pentru cei care zâmbesc fericiți și mă vizualizează deja la psiholog/psihiatru/cămașă albă cu mâneci luuuungi, țin să-i anunț, cu durere-n suflet, să-și ia gândul de la asta! Ce am avut ține de niște particule care stau în suspensie în urechea internă și care uneori se apucă să se bâțâie de nebune și se trezesc că au chef să se deplaseze în locuri nepermise... Dar îs cumințele, până la urmă, după ce se plimbă bine și mă umplu de nervi, se duc singurele la locu' lor, fără vizite antipatice la O.R.L.-ist... Și totul a revenit la normal! Sau, aproape totul...

Deci, da, pot afirma că am fost oficial, timp de două zile, într-o ureche! Care poa' să se mai laude cu asta?... Eh?

De ascultat... (31)

N-o mai ascultasem de ceva timp...


Tudor Gheorghe Antiprimavara

Schimbari mai grave decat moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Doar cuvinte

Există persoane indiferente și persoane care contează.
Există lucruri pe care le faci pentru că vrei și lucruri pe care le faci fără să-ți dai seama.
Există întrebări la care știi să răspunzi și întrebări care te bagă în ceață.
Există lucruri care bucură, lucruri care deranjează/enervează și lucruri care dor.
Există lucruri pe care le înțelegi automat și lucruri pe care le înțelegi doar pentru că-ți impui asta.
Există încredere și există neîncredere.
Există cuvinte și există tăcere.
Există poze vesele cu iepurași roz și există poze cu lacrimi.
Există lucruri faine pe care te bucuri că le-ai aflat și lucruri care te dărâmă dar pe care te bucuri că le-ai aflat.
Există persoane care contează...
Există păreri de rău și există senzația stupidă că vrei să repari ceva dar nu știi cum și ce să faci.
Uneori exist și eu.
Uneori e doar întuneric, și rece, și gol.
Iar uneori totul e pus pe repeat...


Artésia - Tristesse

Martie

N-o să încep acum să vă zic c-a venit primăvara, că soarele auriu ne mângâie cu razele lui calde, că înfloresc ghioceii și păsărelele ciripesc vesele în copacii fără frunze și-ncă plini de zăpadă... Știți și singuri asta... N-o să vă zic nici "primăvară frumoasă". Nu prea am înțeles eu niciodată urarea asta... Adică, îi dorești doamnei în cauză 3 luni de fericire, după care brusc, de pe 1 iunie, bye-bye voia bună, welcome nefericire. Ceva nu-i chiar ok, sau mi se pare doar mie? Că, din câte știu eu, nu există și o zi în care se urează "o vară frumoasă"... Așa că, mai bine vă zic: să aveți un rest de an cât mai fain! Nu-i mai bine așa?...

Bat câmpii, știu. Dar asta era și ideea... N-am nimic important și de extremă urgență de comunicat. Doar chef de aberat... Așa, liber, ca după febră și 2 zile în care mi-am marinat stomacu' în tot felu' de ceaiuri răsturnate pe gât în cantități considerabile... Ookk, și-n ceva pepsi, recunosc...

Azi trebuia să ies cu mărțișoarele la vânzare. Colorate, făcute cu mânuța mea, faine și atent ambalate. N-a fost să fie. Nu mi-a trecut răceala în timp util. Iar "prietenii" au fost mult prea ocupați și încărcați de importanța momentului ca să pună pe masa lor și cutia mea. În schimb, o doamnă pensionară s-a oferit să-mi vândă și chestiile mele. Știu că nu-mi citește blogul, da' aș vrea să-i mulțumesc. Din păcate, cele 39 de grade și un pic n-au fost de acord cu propunerea ei de a ieși din casă pentru a-i duce gărgărițele, omuleții, floricelele și pisicile mele. Nu-i bai, toate vor fi transformate rapid în cercei, medalioane, atârnățele de mobil...

Cum senzația de "călcată de elefanți", dată cu generozitate de gripă, nu vrea să mă părăsească, azi am fost o semi-legumă perfectă. Și, într-o zvâcnire de energie neașteptată m-am pus să mă uit cu mama la colecția de mărțișoare, pe care o avem de când eram eu mică. Pe unele mi le-am amintit, pe altele parcă le vedeam pentru prima oară. Și da, era acolo, cumințel foc, mărțișorul meu preferat: șoricelul... Unul mic, mic de tot, auriu. Am zâmbit apoi la fetițele cu cap din bilă, și am întors pe toate fețele minunățiile alea traforate din sâmburi mici de prun, cu ghinde minuscule și floricele din nush cum se cheamă materialul...

Ieri am fost roșie ca o gărgăriță, azi am tușit ca un măgar. Azi am făcut niște cercei cu gărgărițe și m-am dezroșit. În ordinea asta de idei, mâine o să fac cercei cu măgari poate scap de tuse...
Și-am mai făcut azi pisici mov, inimioare negre, o lună care zâmbește șmecher și pisici negre pe niște bucățele de perete gri. Iar mâine mă apuc să fac cea mai veselă și mai nostimă țestoasă ever! Și poate niște oițe. Sau alte mâțe. Bufnițe, arici și, evident, alte gărgărițe...

Azi e 1 martie. A început luna mea. Sper să fie un martie perfect, pentru un berbec sadea.
Oookk...e și luna ta... O s-o împărțim... Dar atât! Să nu mai vină și altcineva să ceară o bucată de martie, că nu mai avem nimic disponibil! Hough!