Cu moț sau fără moț, asta-i întrebarea!

Ați întâlnit vreodată pe cineva pe care să simțiți că-l știți, deși abia v-ați cunoscut? Scepticii o să vină cu teorii și explicații cum că din motivul ăla și celălalt ai impresia asta, dar, de fapt, e ceva banal, o iluzie, mintea care scornește chestii, bla, bla, bla... Da' ce te faci dacă, după șase ani, știi sigur că ce ai simțit atunci, la început, e adevărat? Că tu chiar cunoșteai pe cineva-ul ăla dintotdeauna. Păi, faci două lucruri:

  - iei într-o mână ciocanul de șnițele, în cealaltă satâru' moștenit de la stră-bunicu', îți pui bandana cu ursuleți și te duci să le explici scepticilor ălora cum stă treaba în realitate! Cu grijă, că n-ai un nene din ăla care să facă curat după tine, numai în filme există așa ceva...

 - pui mâna pe telefon și "țipi" încă un lamulțiani într-un mesaj.

Ați întâlnit vreodată pe cineva pe care să-l iubiți tare chiar și-n momentele în care vreți să-i băgați capul în blender, cu două cepe, un kil de sare și o grenadă? Cineva care, când ți-e lumea mai dragă, începe să facă mișto de tine și, în loc să te superi și să-i înfigi un scaun între dinți, începi să zâmbești pentru că știi că așa îți arată de fapt că ține la tine? Cineva care te face să scrii pe blog, pentru că nu poți lăsa să-i treacă ziua de naștere fără să-i scrii postarea-de-la-mulți-ani, deși de un an nu ai mai dat pe acolo, pentru că ai trimis cuvintele în lume și încă nu s-au reîntors acasă? 

Văd mânuțe ridicate peste tot. Da, normal că fiecare dintre noi cunoaște așa o persoană, se aude un zumzet general din zona publicului cititor. Toți avem pe acest cineva în viață, nu ești tu mai cu moț! 

Greșit! Ba sunt cu moț. Simplu... pentru că cinevaul meu e unic, fabulos și irepetabil. Și genial, și scriitor publicat. Și drăguleană. Și, argumentul suprem (puteți să începeți să vă zgâriați cu lopata pe ochi), are un colac uriaș cu angry birds pe care mi-l dă și mie la mare!!! 

Hai la mulți ani, ani, ani!

Cu sfinții nu-i de glumă...

Am căutat azi pungi de cadouri. Amuzante, simpatice, cu ursuleți, buline, antene de crocodil, șosete colorate, cireșe care zâmbesc, brioșe, ninja, furnici care cântă în cor..., ceva drăguț. Dar am avut doar trei genuri de opțiuni: teancuri de sacoșele de crăciun, maldăre de pungi cu inimioare în toate pozițiile, cu sau fără trandafiri roșii, și aia pe care am luat-o. Era singură și tristă într-un colț de magazin, nimeni nu se uita la ea, nimeni nu-i zâmbea, nimeni nu-i dădea nici o atenție. Și am salvat-o eu, deși nu era nici pe departe ceea ce căutam...

Dacă ai norocul să fie ziua unui prieten în perioada asta, ai face bine să te gândești să-i iei cadou cu măcar o lună înainte. Că, deși mulți țipă și-și întorc nasul scârbiți că de ce sărbătorim noi Sf. Valentin, se duc pe șest, ei și mulți alții, să cumpere cadouașe drăgălașe, atât de dulci și siropoase de te îngrașă numai cât le vezi, chiar dacă pe ele scrie no sugar, doar bumbac 100% sau chestii de genul... Nu generalizez, mai sunt și oameni drăguți care nu riscă să-și îmbolnăvească de diabet jumătatea oferindu-i siropoșenii. Drept urmare, prin magazine ori găsești numai lucruri cu inimioare, ori nu mai găsești nimic!

Mie nu-mi pasă de Sf. Valentin! Ha!

Și acum, cititorii mei se împart în mai multe categorii:
- ăia care au gândit imediat: daaa, asta e o tristă din aia care nu știe să se distreze; că ăsta e un motiv de încă o sărbătoare, ce strică un party în plus?
- cei care știu ei: clar nu are pe cineva... n-are cui să-i dea cadou; ah, ce bine că iubi al meu e lângă mine acum! Iubi, ce-am vorbit noi? Să nu mai scuipi cojile de semințe pe jos... Că nu vine mă-ta să aspire persanu' din sufragerie! Și mi-ai promis că nu mai faci pârțuri când mă uit la telenovele! Știi doar că-mi sare inima din loc... Iepurelul meu scumpic!
- cei care nu trag încă concluzii și citesc mai departe să vadă ce, cum și de ce.
- ăia doi care deja și-au dat seama și știu de ce nu-mi pasă de Sf. Valentin.

Păi, nu-mi pasă pentru că am ceva mai mult, mai mare și mai tare de sărbătorit! Cu o zi înainte. Deci pe 14, de ziua îndrăgostiților, cel mai probabil bugin cu sfârâit de drujbă toaaaată ziua. N-am nimic împotrivă, doar nu-mi pasă. Ce poate fi mai meseriaș și mai puternic decât ziua dedicată dragostei???, vor întreba unii acum, vizualizând pe iubi (masculin sau feminin, după caz) într-o ramă în formă de inimioară, cu inimioare din sclipici pe ea și cu alte inimioare din pluș care atârnă de ea. Să nu mai măresc suspansul, să nu mai chinui domnițele curioase, dezvălui misterul: mai mișto decât asta, MUUUUUULT mai, e că pe 13 eu sărbătoresc pe Sfânta Camelia! Cu de toate, cum se cuvine. Asta e, fiecare cu sfântul lui.

Încep de dimineață prin a citi cu grație acatistul născut din marea inspirație de geniu pe care am avut-o anul trecut. Continui cu drumuri prin oraș, că mi-am amintit că mai am de cumpărat aia, ailaltă și, da, pungi de cadouri, cum ziceam mai sus. Ambalez cadouri, scriu etichete, compun dedicații, lipesc ambalaje, râd singură când lipesc unele mesaje pe cutie, caut o sacoșă să le cuprindă... Întotdeauna primele două-s prea mici și a treia e cât sacul lui Moș Crăciun și ar trebui s-o târâi, la doi metri în spate, după mine, juma' de oraș. Abia a patra e perfectă! Oare am luat tot? Cred că da. Aoleeeeu... mamaaaaa, chestia cutare e pe dulapul de lângă tine, dreapta, rândul doi? Da. Mi-o aduci și mie, te roooog, că-s înțepenită-n pat, cu toată camera plină în jur și nu am pe unde păși. Deci, cam așa ceva... Apoi party! Pardon, PARTY!

Și când ai toate astea, când ai un prieten mai mișto și mai mirobolant ca toți iubii din lume, de ce ai vrea să sărbătorești pe 14 Sf. Valentin? Păi nu vrei! Vrei doar să vină mai repede 13 februarie, să se facă seară, să iei un taxi și să cobori direct într-un hug baban, mai mare ca toate de peste an, mai strâns și mai fericit ca restul. Și apoi moaca aia de copil responsabil care se bucură când rupe ambalajele, ochii ăia veseli care îți zâmbesc și alte treburi pe care n-o să le povestesc acum. Și toți la mulți anii ziși, scriși și cântați. Toate urările interminabile cu paharele în mână. Toate...

Pe bune, Sf. Valentin??? Nope! Puteți să vă păstrați sfântul, valentinii și valentinele, inimioarele și trandafirii roșii. Să vă bucurați de ele. Eu am sfântul meu! Și, pe barba lu' Burebista, așa cum zicea o prietenă din copilărie, e cel mai valabil sfânt! Iar pe 14, soooooomn! Am zis!

Postare de sfârșit și de început

La mulți ani, dragii și simpaticii mei cititori, oameni care nu știu de ce mă citiți dacă nu vă place ce scriu și persoane care nimeriți aici întâmplător când căutați pe net chestii dubioase. La mulți ani și fanului meu numărul unu! De la mine, prințesa cu litere de haur, pentru madam Hitler, pentru fata cu mașină roșie, pentru Șefaaa, fără număăăr!!! Hop, hop! (don't ask!)

În cele ce urmează, vă prezint o aglomerare de gânduri fără cap și coadă.

Știu, n-am mai scris de mult... Am fost întrebată, aproape rugată și delicat amenințată să mai zic și eu ceva. Care că vrea să citească ce-am mai făcut și cine m-a călcat pe coadă, care că n-a mai râs de mult de tâmpeniile fără sens pe care le povestesc, care că n-are ce citi pe budă... Fiecare cu ce-l doare.

Pe mine nu m-au durut foarte multe în perioada asta (printre altele, un genunchi), n-am avut un an prea rău, doar n-am prea avut chef de povești. N-am pățit nimic, doar bucățele de viață care m-au oprit să "vorbesc". Să vorbesc în scris... Să vorbesc cu oricine.

Din fericire, orice s-ar întâmpla, rău sau bun, am lângă mine pe cine-mi trebuie. Mereu, constant, necondiționat. Cică singura care îți e mereu alături când ai nevoie e familia. Fleoșc. Mie îmi sunt alături oamenii pe mi i-am făcut familie. Și e reciproc, că exact același lucru l-a zis unul dintre ei de curând, după ce mi-a făcut cel mai bun piure din lume. Mereu extramegasuper fantastic de bun și mereu mai bun ca cel anterior!

În rest, în materie de personaje, anul ăsta a avut de toate: pe scurt, oameni care m-au surprins plăcut, persoane care m-au enervat așa de tare că m-am transformat în ninja și oameni care m-au dezamăgit. Plus minunații pentru care nu contează ce vrei tu, știu ei mai bine ce-ți trebuie și-ți aranjează viața "cum trebuie". Din păcate cum le trebuie lor, nu ție... Amuzant e că niciunul dintre ei nu știe că a făcut asta. Chestie de percepție, de potriviri, totul e relativ, zăpada e rece și Alba ca zăpada, anul ăsta, a fost blondă.

Liste cu bune/rele, rezoluții și prostii de genul pe anul trecut n-am. Am doar fotografii pe laptop, stik-uri, carduri și în mine, cu sonor, arome, senzații. Și amintiri cu trenuri hurducăicioase, bodegi ciudate, zâmbete cu mici între dinți, somn cu mâțe tropăind pe casă, căni despre amante, cu snoopy pe căsuță, pe cană, croșetat și cel mai breloc, cu o seară perfectă în mansarda mea preferată, cu whatsapp, manele (dont ask!), minioni, șnițele crocante, parfumuri secsi, halate moi, etichete cu poezii, sărit din copaci, pantaloni care curg, lac cu noi în rațe, concerte cu aromă de frăguțe, pat plin cu cadouri ambalate și pisici neambalate, un pepene murat, creveți și sos verde. Multe, multe amintiri cu puțini, puțini oameni. A, da, și am telefon nou cu touchscreen!

Planuri pentru anul viitor? Normal. Da' nu se fac publice, oricum cei cu care le am le știu deja. Cei care nu le știu... probabil e un motiv pentru care nu le știu. Și ce-mi place cel mai tare e că orice plan de an nou începe cu ziua ta și continuă cu ziua noastră.

Cu ocazia noului an, vreau s-o salut călduros și pe tanti Camelia Băncilă care a nimerit pe blogul meu și s-a gândit să nu plece cum a intrat, fără să mă facă oleacă de căcat la mine acasă, că așa e frumos să facă o oaie cre(ș)tină. Că ea e o sensibilă și o deșteaptă și vrea să-mi salveze sufletul. Sau, pur și simplu, s-a gândit că cititorii mei merită să afle cât e ea de speeeciaaalăăă... Saaau, probabil a vrut să ilustreze vorba aia din înțelepciunea poporului, a intrat bou și a ieșit vacă. Auzi, bre mamaie, dacă nu știi despre ce e vorba și nu pricepi ce citești, de ce te bagi?

Duduia în cauză s-a trezit dimineață cu dorința arzătoare de a se pune bine cu Doamne-doamne și a căutat cu încăpățânare pe sfântul net dacă nu cumva a scris cineva și un acatist pentru numele ei, să-l citească în timp ce face mătănii în fața peretelui pe care e pusă carpeta cu răpirea din serai. Mna, ghinion, am scris eu ceva cu titlul ăsta. Ceva ce nu are nimic de-a face cu religia, ceva pentru o prietenă, de ziua ei. Da' duduia s-a ofuscat rău și m-a luat cu, citez: Nu stiu ce.i in capul tau...crezi ca ai haz, asa.i? Mai intreaba si tu in stanga si.n dreapta. Mi se pare mai mult decat jenant sa postezi asa ceva.dar fiecare inceraca sa iasa in fata cu ce poate.daca nu stiai, afla ca pt fiecare cuvant dam socoteala in fata lui Dumnezeu.ce ai scris tu aici sunt numai cuvinte de hula impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor Sai E infiorator sa ma gandesc ca cineva poate fi atat de mandru de o opera literara de.a dreptul 'desavarsita'. Sfatul meu e sa.ti folosesti timul pt ceva mai constructiv.

Pe scurt:
1. Normal că am haz! Nu tre' să întreb pe nimeni ca să aflu. Și normal că nu știi ce-i în capul meu, în schimb noi știm ce-i în al tău: nimic!
2. Nu încerc să ies nicăieri, e absolut treaba mea cum îmi urez prietenii de ziua lor și nu mă interesează DELOC ce ți se pare ție.
3. Cuvinte de hulă? De unde ai dedus mata că postarea mea are vreo legătură cu Dumnezeu și sfinții săi??? Că n-are. N-ARE!!! E în totalitate despre și pentru un OM foarte drag! Dacă nu-l cunoști, nu ai cum să te prinzi de toate chestiile despre care am scris în postare. Dar, evident, poți să te bagi ca musca-n curu' calului să ne împărtășești părerea ta neprețuită...
4. Dacă prostia ar avea moacă, s-ar vedea pe tine când se uită în oglindă dimineața.
5. Mi se rupe de sfaturile tale, oferă-le cui ți le cere. Sau și mai bine, taci dracu' și nu mai enerva și pe alții cu fâsurile isterice care ți să năzar după ce ai prizat prea multă tămâie. Să fii credincios e una, să fii prost și să te crizezi când citești ceva și nu pricepi e cu totul altceva...
6. E înfiorător să mă gândesc zici? Nope... E înfiorător că nu gândești! Și, da, sunt foarte mândră de postarea aia care nu-i tocmai desăvârșită... Va fi când o să scriu și partea a doua!
7. Îmi folosesc timul pentru ce vrea tastatura mea.
8. Dacă Dumnezeu a citit postarea asta care te-a băgat în spasme cu spume la gură, a râs cu siguranță! În schimb dacă citește comentariul tău, își pune mâna în cap și te trece pe lista cu rebuturi și produse cu defecte tehnice datorate procesului de producție.
9. La mulți ani și ție! Să-ți aducă noul an un neuron. O să fie greu la început, dar poate te obișnuiești cu el...
10. Partea a doua a "acatistului" în curând. Fiți pe fază!

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

Jurnal de aprilie pe foarte scurt

Bună dimineața, am revenit. De fapt n-am fost niciunde, tot aici, doar că mi-am înșirat postările în cap, iar cuvintele au rămas acolo, n-au mai ajuns pe tastatură. Și blogul a rămas un pic singur, de capul lui... Da' văd c-a fost cuminte!

Sunt așa calmă și fericită în ultimul timp, că mi-e și frică să zic, să nu dispară... Beri vorbărețe și pline de povești, oameni pe care-i iubesc mult și pe care-i simt și mai lângă mine ca de obicei, seri cu pisici, muzică genială și cele mai paste din lume, un tsunami de cadouri incredibile m-a pălit frontal, un emoticon lăsat pe facebook are în spate o sută de cuvinte invizibile care mă fac să zâmbesc... Doar vizitele la dentist perturbă această liniște, dar nici alea nu-s foarte nasoale, cum erau altă dată.

Între timp a fost și ziua mea, dar am fost prea zen și fericită ca să mă pun să scriu atunci despre. Spun doar că am fost alături de oameni dragi, am primit cadouri mai frumoase ca niciodată și mi-am început noul an lângă cine trebuie. Cu hug-uri și pupături la fix 12 și o secundă. De la apel mai lipsește doar un hug mare, care va veni curând împreună cu briceagul meu! Ăla original și bengos pe care mi-l doresc de când eram mică! Și nu-i oricum și doar elvețian, e și foarte albastru! Și extraordinar de al meu!

Dar dacă tot sunt la capitolul ăla în care mă laud, să vă zic și de tricourile mele noi, bestiale? Hai să vă zic... Alea multe cu Snoopy sau cele pe care mi le-a adus iepurașu' de Paști că am fost cuminte: unul cu un creier din adidași și altul cu un Mikey Mouse evil. Cele mai tari!

Iar ieri, citind la Cami postarea ei cu 35 de lucruri pe care nu le-ai avut în copilărie, stăteam cocoțată-n pat, sub păturile ultra-mega-pufoase, și mă hlizeam singură, fericită din cale-afară: tocmai îmi comandasem, de pe net, ceva ce am visat să am toată copilăria, da' de unde atâta noroc pe mine atunci... Și, iaca, ieri, pe la 3 și ceva, mi-am îndeplinit poate cel mai arzător vis al copilăriei mele: mi-am luat mașină de făcut vată de zahăr! Da, doamnelor și domnilor, cum ați auzit, de mâine, când probabil va sosi curierul cu ea, voi deveni zâna magică a vatei de zahăr, dulce, pufoasă și ilegal de bună și aromată! Deja mă văd, cu ochii plini de imaginație ai minții mele inventive, cum stau relaxată, la un documentar, film sau desen animat, cu un sirop rece de trandafir alături și cu o uriașă și nesimțită vată pe băț în mânuțele mele fericite, care vor trage bucăți neregulate din ea și le vor îndesa în guroiul meu veșnic îndrăgostit de această delicatesă magnifică. Aaaaa... Nenea curieeer, unde ești???

În rest, știe cineva vreun medicament miraculos cu care să-mi treacă o tuse enervantă care s-a lipit de mine și nu vrea să se dea dusă? Exclus ceaiul de ceapă și siropul de ridiche neagră, stomacul meu țipă disperat numai cât am amintit de ele...

O floare și doi grădinari

Fie ca sfânta zi de azi să-ți lumineze pașii și calea (ca lanterna cu baterie pătrată, becu' de la stâlp, sau ecranu' de la smartfeon). Îți urez din inimă multă sănătate, fericire și prosperitate. Sper ca sărbătoarea de azi să-ți aducă lumină în suflet și în casă și viața să-ți fie încununată de succes și numai bucurii. Cum dorește căprioara apă rece de izvor, așa îți doresc eu ție mult noroc în viitor. Primăvara vieții să-ți surâdă cristalin și să nu fie niciodată umbrită de nori. Precum o floare minunată (eventual de magnolie...) să crești și să înflorești. Iar sufletul să-ți rămână de-a pururi tânăr și curat ca lacrima (de crocodil) și necazurile să nu te atingă niciodată. Și, nu în ultimul rând, îți doresc ceea ce-mi doresc eu mie! Îți mulțumesc că exiști (o, tu, minunea vieții mele... înfloooreaa treeemurătooor...). Ave Caesar! (da, știu că nu te cheamă așa...) Aleluia! Bingo!

I did it myyyyyyy, waaaaay...

Bună dimineața, Soare! Și, La mulți ani, păpușe!

Our way

Cum de știi mereu să mă faci să zâmbesc, să plâng de bucurie, să mă simt bine și specială? Cum?

Să stau cu cel mai frumos tricou în brațe și să râd tâmp, fără să știu ce să zic. Pentru că nu am ce, spune el tot...
Să stau cu cel mai frumos tricou albastru pe mine și să țopăi cu gura până la urechi.
Să zâmbesc moale când îmi dau seama că ai scris despre mine într-o postare.
Să-mi dai cel mai strâns hug albastru pufos, care miroase a lenor.
Miaunel. Ăla care cântă despre magnolii tremurăcioase... Și care a făcut primele dedicații muzicale live.

Deși știu bine că și o cizmă cântă mai bine ca mine, prind curaj să miorlăi la sprei când mă privești și-mi zici, cu ochii în inimioare, că-ți place cum cânt. Devin aproape tenor când cânți în duet cu mine și nici nu am timp să-mi dau seama care falsează mai tare. În momentul ăla oricum nu contează asta...
Cu tine tine am făcut o mulțime de lucruri pentru prima dată. Cel mai grav fiind karaoke...

Ție ți-am pictat prima cutie. Ever. Cu pisic. Apoi m-am rupt în figuri cu Nina, autografe, versuri, tu și Împăratul gărgărilor...
Tu-mi spui povești seara, sau când sunt albastră. Tu-mi desenezi povești! Nimeni nu mai face asta... Și eu nu le arăt la nimeni, pentru că-s doar ale mele.

Mai știi când mi-ai zis "bravo, Inu >:D<" la unul dintre primele mele advertoriale? Eu știu...
Mi-ai comentat la o melodie și eu am știut cine ești, deși pe atunci nu vorbeam. Poate ai dreptate și într-o viață anterioară am fost ghicitor în râme!
Tu-mi faci cele mai bune paste. Cu orice. Eu îți fac cea mai bună fasole. S-o mănânci stând turcește, mormăind de încântare. Și cea mai bună cremă de zahăr ars. Că e preferata ta. Că ai scris despre asta. Că te transformă într-un copil fericit.

Pentru toate astea, puține, și pentru celelalte, multe, pe care le știm doar noi, pentru pozele selfie sau nu, pentru filmarea AIA, pentru cartofii prăjiți, pentru prima beție decentă, pentru că am înotat la 2,5 metri și pentru că azi e ziua mea (deși asta nu are nici o legătură), pentru toate astea, Te iubesc. Din străfundu' adânc al sufletului meu de copil. Care ignoră buletinul...

În rest... De ziua ta, hug-urile sunt întotdeauna mai strânse! Știi că de fiecare dată când mă suni de ziua mea, încep să plâng, nu? Bună dimineața!

Acatistul Sfintei Camelia

- varianta S (adică aia scurtă), originală, concepută prin har di vin, revăzută, modificată și cu adăugirile cerute de ocazia de față-

A se citi cu voce tare, de mai multe ori, eventual spus pe de rost, ATENȚIE: doar în ziua de 13 februarie, după ora 12, cu inima curată și fără urme de ciocolată pe mâini.

Tu, cea aleasă, (de Univers, planeta Marte, Moș Crăciun și de grupul spiridușilor veseli), bineplăcută muritorilor, pisicilor și mai ales mie, sfânta și prea-fericita Camelia, care ai catadixit să apari pe lume în cea mai geroasă lună (satelit, novă sau pulsar), ție îți înălțăm imn de slavă, cântare de laudă și melodii de pe iutub, noi, cei ce te cinstim, prea-cinstim (nu știu dacă așa se scrie...), adulăm, venerăm, gâtuim, pocnim...ups, scuze, asta era din altă poveste... În schimb, că doar nu ai vrea să facem asta gratis, tu tre' să ne păzești spatele, să ne povățuiești din marea ta înțelepciune și să ne aperi fundu' de dușmani, toate soiurile de vrăjmași, neveste spălătoare de șosete și mămici dezlănțuite. Ca mai apoi, noi, muritorii amărâți, să te preamărim, bla, bla, bla, a se citi mai sus...

Pentru toate acestea îți cântăm ( pe mai multe voci, în falset, cu sau fără acompaniament, fiecare după posibilități...)

Bucură-te, că te-ai născut așa cum ești și nu o tanti al cărui singur și unic vis e să se mărite,
Bucură-te, că ai fost plesnită cu haru' scrisului și ne fericești cu postările tale,
Bucură-te, că ai carnet de conducere da' nu-l folosești,
Bucură-te că ai cunoscut persoane mișto, eu fiind cea mai dintre toți :D
Bucură-te, Sfântă Camelia, cea binemirositoare ( a Boss, de exemplu...trebuia băgată și faza asta...)

Înțelepciunea ta fiind știută în cele 4 colțuri ale lumii ( lumea are colțuri? parcă era rotundă...), ești lăudată și întrebată și like-urile curg șuvoaie. Iar tu nu te fălești cu asta și nu te înfoi ca un curcan care a mâncat iarbă. Am zis că nu!... Pentru modestia ta, care a evadat într-o zi cu un ochi vânăt, noi îți aducem laude și te pomenim (de aia uneori îți mai ard obrajii, probabil...)

Bucură-te, minunea minunilor minunate,
Bucură-te, rază de soare care pogori peste noi ca un balsam de rufe (de calitate!),
Bucură-te, apărătoarea animalelor mari, mici și foarte mici,
Bucură-te, steagul biruinței, giuvaerul adevărului, deținătoarea nervilor mondiali și stăpâna cuvintelor (și a inelelor)
Bucură-te, Sfântă Camelia, pururea slăvită!

Pentru toate virtuțile acestea, dar și pentru cele din varianta L a acatistului (adică cea lungă...) pe care n-am reușit s-o finalizez din cauza nenumăratelor păcate ce zac în mine și nu m-au lăsat să mă desfășor în toată splendoarea mea, îți cântăm imn de slavă, osana multimedia, te lăudăm și îți ridicăm statuie handmade!


În rest.. Hai LA MULȚI ANI! >:D<

Nom nom nom și-un gnom

Azi, aproape toată ziua, am studiat zâne, elfi și gnomi. Am avut una dintre ideile mele mărețe și, ca s-o pun în aplicare, trebuie să fie rumegată bine de tot. M-am uitat... M-am gândit... Iar m-am uitat. Am schimbat planul, proiectul, detaliile și, până la urmă, am reușit să fac un desen care să fie cât mai aproape de banner-ul cu ideea, care flutură fericit pe neuronu' meu!

Nu pot să zic încă despre ce-i vorba, e strict secret, în dosar negru iar ideea e bine păzită de pitici. De piticii mei! Ăia din cap, cum care... Treaba e că azi, cu toată magia care m-a înconjurat, s-a întâmplat ceva minunat de fantastic de frumos: a venit moșu'! Da, da, știu, e deja ianuarie și trebuia să vină luna trecută. Păi a venit și atunci și azi! A? Cum sună asta? Nu că tare de tot?

Ciocoleți. Nu e ciocolată și nu-s pufuleți. Îs de-a dreptu' și fără nici un dubiu ciocoleți! Cică un elf de-al moșului era așa de răcit, că a adormit dus și vasele cu ciocolată s-au vărsat peste pufuleți. Banda de ambalare și-a făcut treaba și nimeni nu și-a dat seama de greșeală. Doar elful, când s-a trezit, dar i-a fost frică să povestească ce făcuse... Așa că, ciocoleții au fost puși în cadourile de Crăciun, au fost livrați pe 24, ca în fiecare an și gata. Numai că, anul viitor, trei sferturi dintre copii au scris moșului că vor iar ciocoleți. Au stat toți elfii cu moșu'-n frunte, s-au sucit, s-au învârtit și, nimic, nu știau ce-s ăia și ce vor copiii. Dar, în cele din urmă elful dormicios a mărturisit speriat ce făcuse. N-a pățit nimic, nici nu avea cum...descoperise, din întâmplare, a 11 minune a lumii: ciocoleții!

Zmeură. Da, da, acum, în mijlocul iernii! E direct din grădina moșului, ce știți voi... Ce? Grădina e la Polu' Nord deci nu are cum să fie acolo zmeură? Ba da! Grădina moșului e magică iar eu am în seara asta zmeură de acolo! E drept, e înghețată, da' mi se pare normal ca la pol zmeura să crească înghețată! Nu?!...

Nectarul de banane, în schimb, e făcut și livrat direct din țara lui. Elfii, călare pe reni, adună bananele, renii le pun la presă, în centrifugă, la pasteurizat și...diiirect la mine acasă apoi! Păi, da, că dacă ar trece mai întâi pe la Polul Nord ar îngheța și s-ar transforma în granita de banane. Iar moșul știe că mă doare gâtul dacă beau foarte rece. Așa că... Special pentru mine, nectar de banane din fabrica moșului din Țara-cea-caldă. Nie, nie, nie!

Un ren are entorsă și cam șchiopătează, deci au cam hurducăit sania și au întârziat puțin... Drept urmare, iaurtul s-a amestecat cu vișinele iar înghețata s-a muiat oleacă, doar atât cât să devină catifelată și să fie numai bună de savurat! S-a mirat cineva că mi-a adus înghețată iarna? Doar vine de la pol, normal că mi-a adus înghețată... Făcută de doamna soția sa! Yummi...

Atât vă zic. Restul darurilor sunt secrete. Sunt doar pentru mine! Pentru că moșu' înseamnă magie. Iar voi, oamenii mari, oricum nu mai credeți în el...

În rest... V-am zis că anul ăsta am avut cel mai fain Crăciun? Acum x2. Bună dimineața!

Azi, mâine

Mai toată lumea scrie acum ce-a făcut anul ăsta, ce vrea pentru la anu', bilanțuri și chestii care încep cu "de anul viitor voi..."  Eu nu prea știu ce să scriu la capitolul ăsta. Nu că aș ține neapărat să povestesc tuturor viața mea... Care probabil doar mie mi se pare frumoasă, amuzantă și simpatică, ceilalți sigur o văd boring, ciudată și cu ușoare tendințe psycho...

Azi mi-a țiuit decent telefonul a mesaje. Asta pentru că, de 2 ani, nu mai răspund celor care trimit urări la grămadă, sau din alea-n versuri stupide, copiate de pe net, cu urări "ca să fie" și stas-uri în ele... Nu am priceput niciodată, de exemplu, aia cu "îți doresc, la cumpăna dintre ani, bla bla bla...". Păi cum îi aia? Că acum e anu' ăsta, mâine e altu'. Cumpăna aia poate fi doar între secunda 12.00 și 12.01. Deci tu îmi urezi chestii doar pentru câteva bucăți de secundă, cum s-ar zice... Și, știu că mă repet, mă enervează îngrozitor de groaznic mesajele alea copiate de pe net, trimise la toată lista! Le-aș face la toți ăștia compul guler și le-aș arunca telefoanele în budă!

Nu mă pricep la postări de sfârșit de an. Dar... Să încercăm...

Anu' ăsta a fost ok. 

Am avut târguri la care mi-a mers bine. Iar drumurile spre și de la, au fost demențiale...

Am făcut lucruri mișto și am primit valuri de laude. Îmi place maxim când mă laudă lumea! Da' să fie pe bune...că, dacă e doar pupat în fund, mă-nervez. 

Am făcut cadouri frumoase și am primit la schimb hug-uri strânse și priviri surprinse, fericite, care râdeau... 

Am dat cu glet, pentru prima dată, o cameră întreagă. Acum ăla, deși nu e la mine acasă, e gletu' meu! 

Am avut câteva zile în care am fost mai fericită ca niciodată și-n care râdeam în hohote în fiecare sms. 

N-am fost la mare, dar o ieșire la bazin, cu mici, pâinici făcute la comandă și miros puternic de clor, a fost cam la fel de faină...

Am găsit un pui de cameră foto care știe ce-mi place și se chinuie să-mi facă pe plac.

Și am avut cel mai fain crăciun din câte îmi amintesc eu...

A fost un an ok. Păcat că în final a fost de căcat...

Anu' ăsta, azi mai exact, am făcut, pentru prima dată, salată boeuf cu boeuf. Până acum era salată boeuf cu pui. Și n-am făcut că e revelionu' și trebuie neapărat să existe în meniu... Mi s-a făcut ieri poftă de ciorbiță de văcuță și m-am gândit să fac ceva 2 în 1, cu cât mai puțină muncă... Așa că, s-au distrat cu toatele, pentru câteva ore, în aceeași oală, ca mai apoi să o ia pe drumuri diferite.

Ciocolata de casă tre' să fie albă, cu foarte multă vanilie, de preferat în formă de pisici. Pate-ul e pate doar dacă e din ficăței îmbătați cu vin aromat, dreși cu piper și frecați cu un pachet de unt până le sare muștarul. Iar plăcinta de iaurt cu brânză nu e bună dacă nu inventezi rețeta pe moment, dacă nu "scapi" în ea mai multe ouă decât trebuie, sau dacă nu-ți explodează oleacă în cuptor...

Ce-o să fac la anu'? Păi, tot ce fac și acum. Că "la anu'" e peste câteva ore și clar n-o să mă schimb brusc în altcineva care face altceva... "La anu'" probabil o să fiu în pantalonii mei de pijama de la TheBestSantaEver, o să am o sarma, jumate-n mână, jumate-ntre dinți, un pahar cu ceva în el, cel puțin un mâț alături, poate un grup-hug, din astea...

Și, la anul, într-o zi, o să am un cățel. :)

În rest... Vouă, celor care treceți mereu pe aici, vă zic LA MULȚI ANI! De la o anumită vârstă, când începi să scârțâi, urezi celorlalți sănătate și asta vă zic și eu... Iar sufletul, care o să rămână mereu de plod căpos și pus pe șotii, vă zice: nu fiți prea cuminți, faceți ce vă face fericiți, nu vă gândiți la "ce-o să zică lumea dacă..." și distrați-vă (chiar dacă asta înseamnă, de exemplu, să vă dați cu trotineta, la muuulți ani în buletin, pe o faleză plină de moși care te comentează. Priceless!) Bună dimineața!

P.S. Iar unei persoane mai speciale, așa, îi doresc:

        -să-i iasă pe cur bube în formă de ponei care se cacă curcubeie.

        -mult noroc adus zilnic de câte un găinaț de cioară (păcat că nu există pe aici și struți zburători...), bine plasat pe capul sec.

        -dea domnu' să-ți crească și ție măcar juma' de neuron, să nu mai beși păreri de capră miloagă pe moșia altora. 

Și-i dau un sfat deștept: dacă simți nevoia să te manifești public, mănâncă căcat pe blogu' tău, nu-mi mai umple mie spamu' cu comentarii dobitoace, care demonstrează că nu ai mai multă minte ca un cur de maimuță cu râie la subraț. Și mergi la un control la etaju' 9, îți trebuie și e gratis cu trimitere de la medicu' de familie. Marș!

Hug

Sunt hug addicted. Am o colecție întreagă!
Hug albastru, pufos, bombănit dar strâns. Mereu cu mulți de u. Uneori ciufulit. De fiecare dată pus bine la păstrare, într-un loc secret și foarte sigur din mine.
Hug virtual, călătorit prin internet, pe care-l simt și mi-l imaginez la fel de uriaș ca cel real. De care mi-e foarte dor...
Hug alintat, de juma' de noapte. Cu vin roșu, somn și poze cu pisici. Sau baban. Cu miau și cu pup. Hug frumos. Din care vreau de fiecare dată, dar uneori sunt prea timidă să zic. Cu brațe foarte lungi, egale sau nu.
Hug zâmbitor, sincer, cu cercei roz cu lăbuțe. Și ochi albaștri.
Hug în pantaloni scurți, când se crapă de ziuă. Tristuț dar bucuros. Sau noaptea, în acompaniament de zgârieturi. Sau în fața unui magazin.
Hug strâns. Primul. Cu gărgăr.
Hug ținut de mână. A fost odată...
Poți să-mi aplici unul oricând și o să vezi un copil fericit. Dar doar dacă știi că-mi placi. Sau dacă ți-am dat eu unul și zâmbeam toată. Dacă nu, mai bine traversezi pe partea cealaltă a străzii, a Dunării, a planetei...

În rest... Am promis poze cu noile cutii, care mi-au adus un sac de laude. Bună dimineața! Hug!

Poză făcută de Ana

Poză făcută de Iulia

Alandala...

Zile bune, zile rele. Frumoase, neutre, obositoare. Pline, pierdute, însorite, libere, sau zile de naștere cu surprize, pupături și îmbrățișări uriașe și fericite.
Persoane deștepte, persoane proaste. Foarte proaste...
Oameni dragi, oameni indiferenți. Oameni care-ți plac. Oameni la care ții mult, foarte mult! Cu care te simți bine oriunde, oricum, oricând. Care au un loc acolo, în tine. Definitiv. Care te fac să zâmbești larg și care te privesc frumos. Zâmbesc senin și mă uit la tine zâmbind cu totul doar dacă țin la tine. Altfel, doar zâmbesc. La tine țin mult! Știi, nu?
Oameni care pleacă. Oameni care rămân. Și tu... Abia aștept să vii!
Persoane care te enervează. Care ai vrea să dispară. Sau măcar să tacă dracu' din gură... Care vorbesc mult, prea mult, dar nu zic nimic. Care se bagă în viața ta, ca musca în curu' calului, deși te văd cu sprânceana ridicată.
Oameni zgârciți. Oameni defecți. Oameni slabi. Ai vrea să-i înțelegi, da' nu reușești... Că, pur și simplu, tu nu ești așa.
Oameni buni. Și răi. Egoiști. Frustrați. Încrezuți. Reci. Indiferenți. Prost crescuți. Proști...
Oameni care zic că n-au hug-uri, dar care totuși fabrică repede unul, că te văd că-ți trebuie neapărat.
Persoane vesele. Chiar dacă au lumea bucăți... Persoane mereu nemulțumite. Cu drame existențiale puerile, scremute și caraghioase. Persoane care nu pot trăi decât dacă se bagă în viața celorlalți. Persoane cu care-ți face plăcere să vorbești. Și persoane cărora simți că poți să le zici orice. Și le zici...
Persoane corecte. Sincere. Persoane în care ai încredere. Care ți-o merită... Și alea care te dezamăgesc.
Oameni pe care-i cunoști într-o seară, cu care schimbi doar câteva vorbe și priviri, dar care-ți plac din prima și știi c-or să-ți fie prieteni. Simți cumva... Sau pe care-i cunoști pe net și ai impresia că-i știi dintotdeauna.
Oameni pe care-i iubești.
Fapte bune făcute că te vede doamne-doamne. Fapte rele, că nu-ți pasă de nimic. Sau fapte bune pentru că așa simți și ești.
Persoane care zic că-s nașpa, și uneori chiar sunt, dar la care țin mult. Și persoane care se cred faine, dar îs la fel de mișto ca o durere de măsele! Pe care le-aș lega cu scotch de plop și le-aș lăsa acolo să le bată ciocănitoarea-n țeastă, până iese timpul la pensie... Persoane sincere. Și persoane false. Scârbos de... Și eu, care încerc să fiu un om bun. Nu știu cât îmi iese...
Prieteni. Amici. Cunoștințe. Oameni care-ți plac da' nu știi exact ce sunt... Și ăia care vrei să meargă la capătu' lumii și să sară de acolo! Fără parașută și cu un căcat fosilizat de T-rex, legat de picioare, pentru o viteză crescută.
Am un prieten spiriduș! Știu pentru că i-am văzut odată fesul luuung, cu moț. Cel mai bun prieten. Ăla care face farfurii. Cel magic, care știe tot. Cel cu două codițe. Sau ăla care face cea mai bună cafea.
Și am, undeva, o farfurie cu broască țestoasă plină cu cartofi prăjiți.

În rest... Unii sunt dog person, alții cat person. Eu cred că sunt cocker person! Și mai sunt ăia care vor să omoare câinii. A, da...și ăia care-și rezolvă problemele dând block, unfriend și trecând pe lângă tine ca vaca la câmp, fără să salute. Nice people! Pffff... Bună dimineața!

Din (stră)fundul gândirii

Ăia oleacă mai măricei, ca să zic așa, mai știți afișele alea din copilărie cu: păstrați liniștea între orele 13-17; program de bătut covoare, între aceleași ore; păstrați curățenia, placă tăiată asimetric și atârnată sus, pe perete, în scara blocului. Pluuus, biletele puse la avizier, prin care administratorul/a voia să anunțe chestii de maximă importanță pentru viața locatarilor, scrise pe foi dictando, cu pixul! Scrise agramat, pe un ton autoritar, nervos și mai mereu răutăcios, pline de amenințări și de greșeli.

Am crezut că au dispărut, frate... Dar nu, se pare că cei ce le scriau acum 30 de ani încă trăiesc și simt nevoia să se exprime în scris, la fel de răutăcios și agramat. Încă mai sunt blocuri în care s-au păstrat, perfect conservate, nederanjate de trecerea timpului și a diverselor "epoci", acele afișe. La avizier încă e șef președintele de bloc sau administratorul iar anunțurile se scriu cam tot pe foaie de caiet...

Acum. Dacă tu, cetățean de rând, vajnic locuitor al blocului vrei să te manifești, să-ți zici părerea, să-ți descarci oful...pune-ți pofta-n cui de avizier, ăla e, așa cum am stabilit, doar pentru fețele luminate de la "conducere". Așa că, nu-ți mai rămâne decât să-ți scuipi răutatea pe o foaie mototolită de caiet vechi ca tine și s-o plasezi strategic în cutia poștală a vecinului pe care ți s-a pus pata. Pata fiind chestia aia abstractă, căcată de neuronul aflat în stare de scleroză parkinsoniană a unora ce concurează pentru "cea mai vie fosilă din lume".

Ei bine, o astfel de mostră (pardon, "monstră", ca să priceapă și o anumită parte a populației care poate ateriza pe aici din întâmplare) a fost găsită de o prietenă în propria sa și anume cutie poștală. Asta de mai jos... Iar înainte de a face analiza "scriitorului", o să zic că eu aș paria că e vorba de baba în fucsia de care povesteam mai demult...

A început în forță, cu majuscule. Țipa în scris. Clocotea adrenalina în ea și nervii erau întinși ca funia de rufe din balcon. Dar, na, vârsta a potolit-o rapid și i-a calmat literele. Sau a început cu majuscule gândindu-se că, de draci, n-o să fie în stare să scrie cu litere mici. Cine știe, nebănuite sunt căile...alfabetului... Ce nu pricep eu însă e altceva: de ce puii mei a mai scris pe foaie cu linii, dacă și-a mâzgâlit mesajul patriotic pe invers?

Apoi am început să-mi imaginez povestea. Plină de năduf și nădușind masiv de oftică, sună ea la 112. Unde răspunde un tânăr drăguț, binevoitor, dezghețat, care vrea s-o ajute pe tovarășa cetățeancă aflată în nevoie urgentă. Printre gâfâieli înrudite cu apoplexia și oftaturi nevricoase, îl poftește pe domnul polițist degrabă la bloc să ia "apretele" de pe punga cu gunoi puțind a cur de sconcs, usturoi trezit sau a capotul ei... Unde "apretele" este probabil maglavaisu' cu care apretează ea chiloții lu' bărba'su, lunar, adică atunci când îi spală. Și când îl spală!

"În acest"...și aici nu știu dacă a scris loc sau floc, dar nici unul dintre cele două nu purta în el greutatea și gravitatea situației, deci a decis că va folosi cuvântul "Bloc". Cu B mare în fix mijlocu' propoziției, ca să sublinieze tragedia metamorfozantă de sorginte bipolară a locului de baștină, precum și congruența extracuriculară a instinctului de cavernă îmbinat armonios cu simțul hiperbolizat de proprietate. Pentru autoare, Blocul scris cu B mare reprezintă simbolul triumfului personal și este tot ce există mai important în lume. În lumea ei mică, prea puțin spălată, plictisitoare și foarte rea...

De faza cu "mai rău ca la țigani în 40" nici nu-mi vine să mă leg, că mă enervez... Discriminare, rasism, prostie... Am prieteni care stau acolo, care nu-s țigani. Sunt străzi locuite aproape în întregime de țigani, iar în curtea lor e mai curat ca la ea în casă... Bine, există și opusul medaliei, așa cum există și mulți "români" împuțiți. Sau blocuri cu persoane ce se vor a fi "selecte" dar care-și scot mereu gunoiul pe hol, de tre' să-mi prind nasu' cu cârligu' de rufe să nu dau la rațe, atunci când trec pe acolo... Dar pentru "doamna"/țața/mamaia în cauză, se pare că 40-ul e capătul lumii, că altfel nu-l încercuia apocaliptic...

Și acum stau eu și mă întreb: madam fucsioasa, sau altă fosilă umblătoare, a scris bilețelul în mai multe exemplare? După cum arată, aș zice că nu. Și atunci, de ce dracu' s-a trezit ea să-l pună tocmai în cutia poștală a prietenei mele, dintr-o scară cu câțiva zeci de oameni? Asta în situația în care nu numai că ea-și duce zilnic gunoiul unde trebuie, da'-l mai duce și împărțit, sortat pe categorii și îndeasă fiecare chestie în containerul de culoarea x, y, z... Pentru că unii simt acut nevoia să arate și altora că-s proști și răi? Pentru că se plictisește grav și nu-i vine nici o altă idee decât să muște pe altul de cur? Sau poate, pur și simplu, de ciudă că stă cu bunghiu' la vizor/geam și cu toate astea încă nu a reușit să-l prindă pe ăla de aruncă sacul de gunoi în scară, așa că, în stilul românesc, să ne răzbunăm pe cineva, nu contează pe cine...

Mâine mă duc acolo și stau până seara pe banca babelor, să le văd cum migrează în altă parte bombănind acid și veninos la adresa "tinerilor insolenți din ziua de azi"!

În rest... Abia aștept să merg la vânătoare de gărgări! Cu aparatul foto, desigur...
Toate bune! Or să. Bună dimineața!

Atac blănos

După zilele alea crunte cu frig de noiembrie târziu și aproape țurțuri la nas, s-a îndeplinit profeția celor de la meteo: s-a încălzit. Și-a apărut iar soarele, care dăduse bir cu fugiții, sau plecase și el în vacanță în țările calde... Așa că, nu mi-a trebuit mult să adopt, cu toată inima, poziția "gândac nemișcat, înșurubat bine pe prima bancă ivită-n cale".

Bigmenul negru aduna cu simț de răspundere razele soarelui și-mi dubla porția de căldură, mâna-mi strângea încântată o sticlă cu suc de morcovi+zmeură iar picioarele zăceau fericite în super-ghetele mele cu multiple protecții. Alături, o prietenă care, mai serioasă din fire, probabil nu avea moaca mea de plod-extaziat-lățit-sub-soare, dar clar se simțea bine. Moment în care apare ea. Țup-zdup, în 2 secunde era călare pe banca noastră. Ne privea circumspect și nu știa ce să facă. Apoi brusc a știut. Sfâr-sfâr la mine-n brațe!

Na, acum ce era să fac... Obligat-forțat a trebuit s-o mângâi. Și s-o smotocesc. S-o întorc pe toate părțile. Să-i fac masaj la ceafă. Furnicuțe pe burtică. Control la penuțe. Toate astea pe același continuu sfâr-sfâr... Iar eu m-am gândit așa: stăteam lățită pe banca aia, la soare, aproape mârâind de plăcere, să vezi că a crezut că-s un pisoi. Unul uriaș, ce-i drept, da' pisoi... Adică de-al ei! Cu blană ciudată doar pe cap, dar ce contează...

Moment în care adâncile mele cugetări au fost brusc întrerupte de ceva mult mai grav decât pisicuța torcăcioasă care mă atacase: venise maică-sa! O ditamai mâța, grasă, tărcată, cu blănița impecabilă și cu o privire suspicioasă... Adică: mă, da' ce faceți voi acolo cu puiu' meu, a? Vă purtați frumos, sau e nevoie să vă franjurez oleacă fizicul? Noi două; nu, tanti pisică, suntem cuminți, nu facem nimic la domnișoara mâța dumneavoastră! Bine, smotocitu', alintatu', frământatu' nu se pun, nu-s așa grave...

Mă și ne-a crezut că suntem cuminți și țuști la prietena mea în brațe. Da' așa, hotărât, fără nici un stres, de parcă ar fi făcut asta zilnic. La care plodu' mâț, ce, el e mai fraier? Și frumușel, încetișor, a escaladat-o pe maică-sa, care, la rândul ei, o escaladase pe prietena mea și care acum trona măreață la ea în brațe. Și mută mâna dreaptă că-i alunecă fundu' la doamna pisică-mamă. Pune-o pe stânga mai în față, că junioara nu stă confortabil. Și nici piciorul nu șade bine peste celălalt, că nu au mieunatele loc destul în brațe. Păi ce, e de joacă?...

Ca să n-o mai lungesc, au stat așa, nemișcate, toate 3, vreo 2 ore, cred... Nici blitz-ul aparatului meu nu le-a deranjat, nici cățeii care treceau pe lângă noi la plimbare, nici chiar baba care a scuipat disprețuitoare și a bodogănit că "uite și la asta, stă cu pisicile-n brațe", de parcă cine știe ce crimă ar fi fost... Se lăsase seara cu frigul adiacent și doamnele profitau de "soba" mobilă care le găzduia cu drag.

Așa că, fiți atenți când și unde vă așezați! S-ar putea să fiți și voi atacați , brusc și îngrozitor, de creaturi îmblănite, sfârâicioase, alintăcioase și periculos de simpatice!

În rest... Mi-am cumpărat cartofi proaspeți pentru puturoși, gata tăiați! Nu se compară cu cei mai buni cartofi prăjiți din lume, ai tăi, dar asta e... Mă duc să-i înec într-un coșmar imaculat de usturoi cu smântână și să-i devorez elegant, unul câte doi, în compania unei salate de sfeclă roșie. Da, am și pentru tine un borcan... Bună dimineața!

dovada!

Când nu se prinde somnul de mine

Nu știu de ce o ciocolată de doar 1 leu și ceva are gust de fix bomboane Rafaello. Yummy!
Nu știu de ce, de două zile, motanul meu doarme pe mine, deși până acum nici nu voia să audă de așa ceva.
Nu știu de ce unii se bagă peste tot, mai ceva ca musca în curu' calului.
Nu știu de ce se agită oamenii când anunță la meteo că o să plouă. E toamnă, e normal să fie așa... Şi că urmează o iarnă friguroasă. După toamnă vine iarna...
Nu știu de ce unii au despre ei o imagine total deformată: persoane faine, deștepte nu au încredere în ele și persoane nașpa, cu neuronu' izbit non-stop de cutia craniană pe motiv de curent crunt, au despre ele o părere caraghios de foarte minunată.
Nu știu de ce unii lasă viața să treacă pe lângă ei, în timp ce alții prind fiecare minut și-l îndeasă prin buzunare, bucurându-se la maxim de el.
Nu știu de ce nu am încă un dragon și nu știu nici măcar de ce vreau să am unul.
Nu știu de ce unii se mulțumesc cu prieteni S.H., cu o jumătate care nu e a lor, sau cu o viață aparent perfectă.
Nu știu de ce oamenii mici au întotdeauna gura mare. Cea mai mare. Prea mare.
Nu știu de ce îmi place cineva cu care am stat doar câteva ore și am schimbat o mână de cuvinte.
Nu știu de ce te-ai enerva pe o oaie că-i oaie, pe soare că-i fierbinte sau pe un prost că-i prost. Oricum nu schimbi nimic...
Nu știu de ce nu pot să fiu egoistă, să mă gândesc întâi la mine și apoi la alții. Să fiu nașpa. Și indiferentă. Și calculată. Poate pentru că n-aş mai fi eu...
Și nu știu nici măcar de ce în seara asta nu știu toate lucrurile astea!

Știu, în schimb, că mi-e dor de tine. Constant și enervant.
Știu că aș vrea să fiu într-o mansardă de împrumut și să fac dimineața cafea. Probabil cea mai proastă din lume, că e singura pe care știu s-o fac.
Știu că mi-e dor să-mi faci "avioane" râzând. Și să te faci că te iei de mine iar eu să mă fac că mă supăr.
Știu că am nevoie de o zi calmă, în care să nu mă gândesc la nimic. Doar să fiu fericită. Ca un copil care primește o pungă de acadele... O zi întreagă cu tine. În care să ne plimbăm, tu să te faci că te gâdili, eu să mă încăpățânez și tu să cedezi, în care să nu reușim să ne trezim dimineață și în care să mă faci să râd așa cum nimeni altcineva nu știe să facă. O singură zi. Dar care să se reseteze seara și să reînceapă iar și iar... Am nevoie de o zi în care să râd în hohote în fiecare sms...
Știu să fac liste de materiale, să văruiesc și să dau glet. Gletu' meu!
Știu că nu mai am cutii pictate cu pisici și că trebuie musai să fac altele. Rapid!
Știu să fac gărgări magici și am un prieten magic. Care știe povești.
Ştiu că aş vrea să stau să mă uit cu tine la desene animate. Toată noaptea.
Știu că, atunci când cunosc un om, e da sau nu. Simplu. Doar instinct, fără teste, criterii sau scenarii. La tine a fost "da" din primul moment și-mi placi la fel de mult. Mai mult. Enervant e că cei cu "nu" se prind de asta mai greu spre deloc... Și insistă să se bage-n seamă, făcându-mă să mă gândesc acut la colecția mea de cuțite, la praștie sau la lopata din boxă.
Ştiu că mă stresai când te-am cunoscut. Acum nu mă mai...
Știu că uneori pot fi Dumnezeu iar alteori cel mai prost din curtea școlii. În ambele cazuri zâmbesc timid și mă port frumos.
Știu că uneori "departe" înseamnă mult prea mult, "oricând" e relativ și "nimic" poate însemna totul. Iar alteori "totul" nu contează...
Știu că acum mă duc să mănânc cel mai bun ardei umplut din lume.
Și, mai ales, știu că vreau înapoi browser-ul meu frumos și deștept, ca să scap de mizeria asta de IE...

În rest... I know you have magic!

Bună dimineața!

Gândesc, deci mă aleg cu insomnii...

Uneori mă mai pocnește gânditu' și mă întreb oare ce cred cei la care țin despre mine. Nu ce arată, ce cred cu adevărat. Și ce sunt eu pentru ei...

Nu-s tocmai genul care să aibă o părere teribil de bună despre propria persoană. Deși știu că-s un om ok, mă surprind periodic întrebându-mă ce găsesc ceilalți la mine... Și se mai trezește câte un prieten să-mi zică că-s mișto, că-s un om foarte bun, sau o persoană minunată. Cine, eu? Chiar sunt atât de norocoasă și am alături persoane care mă văd într-un fel în care eu nu prea reușesc? Și-mi dau seama că, în momentul ăla, am pe moacă un zâmbet oleacă stingher, încurcat, dar complet fericit. Care se evaporă când neuronu' se înfoaie și aruncă ipoteza: da' dacă sunt subiectivi pentru că țin la mine și eu de fapt nu-s cine știe ce... Complicat tare...

Și apoi, e chiar așa mare lucru să fii de treabă? Că, de cele mai multe ori, ieși mult mai smotocit decât ăia nașpa, cărora nu prea le pasă de nimic. Te simți bine, tu cu tine, să fii un om bun. Da, adevărat, și? Când e s-o iei în nasometru, te doare de zici că te-au răpit extratereștrii, te-au disecat și te-au lipit la loc cu superglue. Nu-i mai bine de cei care nu dau doi bani și pe care-i doare, eventual, doar în cot? Am zis deja că-i complicat, nu...

Alteori, când nu-mi pun întrebări existențiale, tembele și profunde despre moi, mă trezesc că-mi pun despre alții. Și așa constat, de exemplu, că cineva care tot zice că-i cea mai nașpa persoană din lume, de fapt e una foarte faină, pe care-o iubești până la Pluto și-napoi. Că alții sunt atât de egoiști, că te sperie și sigur n-ai nevoie de ei în viața ta. Că dacă cineva se ia de tine și-ți dă câte una după ceafă, o face pentru că ține mult la tine. Sau că oricât de obosit e un prieten, când ți se răscoală piticii și ai nevoie să te țină cineva de mână, îți dă un hug mare, foarte mare și te ține de vorbă până te face să zâmbești.

În rest... Cred că mi-ar folosi puțină magie. Mie mi-aș da o baghetă fermecată pe spinare, să știu sigur că-s un om bun, cel mai bun. Altora...i-aș lăsa așa cum sunt, dar i-aș face să se vadă... Bună dimineața!

Friends, right?

Unii oameni sunt fericiți dacă au mulți prieteni. Eu nu prea pricep asocierea asta de cuvinte. Dacă-s mulți, n-au cum să fie toți prieteni și dacă-s prieteni, n-au cum să fie așa mulți...

Eu nu reușesc să simt en-gros și ce am de dat e pe alese. Dacă sunt prietenoasă nu înseamnă neapărat că te plac iar dacă am momente în care sunt antisocială, refugiată-n lumea mea, nu înseamnă că-mi ești indiferent. Așa cum, dacă nu dau semne prea entuziaste în unele zile, nu înseamnă că nu te iubesc la fel de mult ca-ntotdeauna... Adică...mult.

Nu simt nevoia să-mi înmulțesc numărul de prieteni deci, clar, niciodată n-o să mă vezi căutând așa ceva. Din nici un motiv. La mine trebuie să apari tu. Ciudat, fără sens și când mă aștept mai puțin. Să ai click-ul ăla la tine și să mă pocnești cu el. Toți prietenii mei se încadrează în schema asta, deci, se votează și se transforma în lege.

Îmi ești prieten pentru că țin mult la tine. Nu pentru că am nevoie de ceva de la tine. Unii simt asta din start, alții au nevoie de o bucată de timp s-o constate. Mai devreme sau mai târziu tre' să te prinzi de asta. Dacă nu, ce dracu' cauți în lumea mea?!?... Dar, evident, dacă-mi ești prieten și am nevoie de ceva la un moment dat, îți zic. Ar fi tembel să n-o fac...

Cât am fost mică, am iubit iepurele meu cu o ureche. Nu m-am plictisit de el, nu l-am aruncat într-un colț pentru că era altfel și nu mi-am dorit alt iepure. Azi, prietenii mei au toți ambele urechi. Asta ca chestie... Pentru că, oricum ar fi fost, n-ar fi contat, eu îi vreau pe ei, nu simt vreun gol care trebuie umplut și nu-mi trebuie alții noi. Dacă e să apară, e ok, loc se poate găsi. Iar eu știu să nu dau cu piciorul cuiva care merită. Care mă merită. Chiar în cazul în care celălalt dă...dar asta e altă poveste.

-Știi ce îmi place mie cel mai mult la noi două?
-Nu. Uimește-mă.
-Totul.
.....

În rest... Bună dimineața, soare, cu șosete în picioare!

Hocus pocus pisilocus

În zilele cu cod gălbenușiu de caniculă, mandariniu, sau gri delfin de viforniță, în zilele alea în care-ți coci neuronu' în suc propriu, în care bate vântul din toate direcțiile, norii sunt pregătiți de atac și pe cer nu e aprinsă decât o stea, ei bine, în zilele alea nu există decât un singur lucru pe care-l poți face: să te transformi în pisică!

Nu știi cum? E simplu. Urmărești una, faci ce face și ea, mai puțin mersul pe acoperiș, asculți cum miaună și miauni și tu, o privești hipnotizant în ochi, sau ea pe tine și te pregătești de transformare! Unu, doi, trei, paf! Orice oglindă, dacă e magică, ar trebui să-ți arate imaginea ta pisicească...

Dar dacă eșuezi și nu-ți iese...hmmm...înseamnă că ori n-ai urmărit mâța ta geamănă, ori n-ai făcut TOT ce a făcut ea. Mai puțin mersul pe acoperiș... Dar mai ai o șansă. Una singură, deci privirea înainte, urechile în poziție de drepți și atenție maximă: ca să te transformi în una, trebuie să desenezi o pisică. Hai, nu-i așa greu... Un cap rotund mustăcios, o burtică bine hrănită și un codoi destul de mare, ca să aibă echilibru și să nu cadă de pe hârtie!

Gata. Acum chiar ești o pisică! De acum o să vezi lumea ca o pisică! Iar pisicile sunt mereu fericite, pentru că ele nu țin cont niciodată de coduri colorate. Niau...

P.S. Pisicile, sub hăinuța lor de blană, au un suflet mare, mare, mare, nu? Și frumos!

Cugetări în ora dintre zile

Azi e luni. Poate-n calendar scrie altceva, da' știu că e luni pentru că așa scrie pe șosetele mele. Niciodată nu potrivesc șosetele cu ziua respectivă. Nici nu mă chinui... E mai amuzant așa. Poate fi ce zi vor șosetele mele!

În seara asta am musafiri cu alergie la mirosul de cățel, deci copilu' mare va dormi la mine-n cameră. Alături de motan, care era oricum sechestrat aici, pentru că noaptea vrea să escaladeze pereții, să stea pe ușă și, uneori, să se joace cu icoanele pictate de mine de pe pereți... Asta când nu ronțăie florile de pe geam ca mai apoi să le vomite pe hol. Singura problemă va fi să văd cum mă strecor și eu în pat, că deja Annabella doarme de-a latu' lui iar Motanschi și-a ocupat locul obișnuit de la picioare. E ciudat că, dacă dorm în cameră cu cineva care sforăie, mă enervează rău și, în cele din urmă, îl trezesc ca să pot adormi. AB sforăie ca un tractor pensionat pe caz de tuse la motor, dar îmi place... Și poa' să stea în nasul meu, adică acolo stă...și-mi place...

De la o discuție avută de curând cu cineva, am rămas cu un pitic nou: mi-e mereu frică să n-am muci în nas. N-am avut niciodată creaturi înrudite cu extratereștrii, da' dacă... Dacă, spre exemplu, îmi intră o musculiță în nas? Că mai fac din astea. Bâz, bâz și zdrang, ia nănăul cu asalt! Și dacă se prinde ea tacticoasă, cu dexteritate, de unul dintre firele pe care nasu' și le crește pentru propria protecție? Și se așează acolo, cuminte, la căldurică, bălăngănind ca un liliac în peșteră, arătând a stalactită? Ei, în cazu' ăsta ce mă fac? Că și dacă mă apuc să cânt la trombon, aia se ține ca scaiu' acolo și nu se va da dusă... Și uite așa poate va vedea cineva și o să creadă că-s mucoasă, când eu de fapt aș fi muscoasă!... Teribil...

Te iubesc că mă iubești. Te iubesc deși nu-mi spui niciodată că mă iubești. Te iubesc știind că te sperie cuvântul ăsta, pentru că ești un prieten cum nu mulți au norocul să aibă. Te iubesc pentru că nu știu cum să mă opresc. O iubesc pe AB că-mi sforăie perna. Da, între timp a migrat pe ea... Iar pe Motanschi-l iubesc pentru că-i băiatu' meu frumos și bun. 

În rest, știe cineva cum mă pot muta pe Marte? E planeta mea, dar încă nu mi-a răspuns la nici o scrisoare...

Bună dimineața!

Azi, 30 iunie

Azi mi-a fost poftă de pizza. Da' o poftă din aia criminală! Ceea ce e ciudat, că eu nu am pofte foarte des... Și, nu, nu-s embarasada. Ca să nu mai zic că, de ceva timp, mi-a fugit de acasă și pofta de mâncare. Aia comună, pe care o au toți... Dar care se pare că s-a întors azi, a complotat cu portofelul meu cel anorexic, cu neuronu' proaspăt trezit din somn de răcoarea cu miros de ploaie și mi-au trântit pe mijlocul imaginației poza devastatoare a unei pizze maaari, cu multe chestii și multă brânză pe ea! Până și asta e ciudat, că de obicei nu prefer pizza cu multe chestii... Brânză întinsăcioasă să aibă, în rest...nu mai contează! Așa că, m-am dus țintă și mi-am cumpărat...mda, parizer... Sfârâit în teflon, cu pâine prăjită și puțin unt. N-a avut chiar față și gust de pizza, da' a fost bun...

Azi trebuia să fiu la un târg handmade. Doar că tanti de la meteo a cobit că o să plouă și, frate, a turnat nu glumă! Numa' vina ei... Acum aștept vijelia de la miezu' nopții și codul de nush ce culoare, care va apărea brusc deasupra noastră, cu o nouă echipă de nori furioși, joc de lumini cu bass-ul adiacent și vreo două bălți evaporate pe care or să le fleoșcăie peste noi. Deci, pauză târg...

Azi te-am vizitat după mult timp. Și-am zâmbit. Nu știu de ce tocmai azi, de ce nu ieri, de ce nu mâine... Așa am simțit. M-am uitat peste tot și mi-am dat seama ce dor mi-a fost. Totul e la fel, ca ultima dată când am fost la tine iar mie-mi place așa cum e. Am zâmbit... Altfel decât în ultimul timp. Am zâmbit așa cum făceam în serile când mă salutai înainte să te culci. Am realizat cât de repede trece timpul. Cinci luni e mult... Iar partea care mă sperie e că nu le simt că au trecut.

Azi am vrut o îmbrățișare babană! Încă mai vreau... Doar că e 9 jumate și nu mai ies nicăieri. Așa că, ăi de se știu că mă strâng în brațe ca o caracatiță, fiți atenți: dacă vă visez la noapte, mai întâi de toate să-mi aplicați un hug. Unu' din ăla care să-mi topească toate lucrurile nașpa, pufos, cald și dat din toată inima! A big bear hug... Și, dacă tot veniți la mine-n vis, aduceți și-o pizza. Țărănească, pls!

În rest... Noapte bună... Vă las să ascultați ceva înainte de somn.