Am căutat azi pungi de cadouri. Amuzante, simpatice, cu ursuleți, buline, antene de crocodil, șosete colorate, cireșe care zâmbesc, brioșe, ninja, furnici care cântă în cor..., ceva drăguț. Dar am avut doar trei genuri de opțiuni: teancuri de sacoșele de crăciun, maldăre de pungi cu inimioare în toate pozițiile, cu sau fără trandafiri roșii, și aia pe care am luat-o. Era singură și tristă într-un colț de magazin, nimeni nu se uita la ea, nimeni nu-i zâmbea, nimeni nu-i dădea nici o atenție. Și am salvat-o eu, deși nu era nici pe departe ceea ce căutam...
Dacă ai norocul să fie ziua unui prieten în perioada asta, ai face bine să te gândești să-i iei cadou cu măcar o lună înainte. Că, deși mulți țipă și-și întorc nasul scârbiți că de ce sărbătorim noi Sf. Valentin, se duc pe șest, ei și mulți alții, să cumpere cadouașe drăgălașe, atât de dulci și siropoase de te îngrașă numai cât le vezi, chiar dacă pe ele scrie no sugar, doar bumbac 100% sau chestii de genul... Nu generalizez, mai sunt și oameni drăguți care nu riscă să-și îmbolnăvească de diabet jumătatea oferindu-i siropoșenii. Drept urmare, prin magazine ori găsești numai lucruri cu inimioare, ori nu mai găsești nimic!
Mie nu-mi pasă de Sf. Valentin! Ha!
Și acum, cititorii mei se împart în mai multe categorii:
- ăia care au gândit imediat: daaa, asta e o tristă din aia care nu știe să se distreze; că ăsta e un motiv de încă o sărbătoare, ce strică un party în plus?
- cei care știu ei: clar nu are pe cineva... n-are cui să-i dea cadou; ah, ce bine că iubi al meu e lângă mine acum! Iubi, ce-am vorbit noi? Să nu mai scuipi cojile de semințe pe jos... Că nu vine mă-ta să aspire persanu' din sufragerie! Și mi-ai promis că nu mai faci pârțuri când mă uit la telenovele! Știi doar că-mi sare inima din loc... Iepurelul meu scumpic!
- cei care nu trag încă concluzii și citesc mai departe să vadă ce, cum și de ce.
- ăia doi care deja și-au dat seama și știu de ce nu-mi pasă de Sf. Valentin.
Păi, nu-mi pasă pentru că am ceva mai mult, mai mare și mai tare de sărbătorit! Cu o zi înainte. Deci pe 14, de ziua îndrăgostiților, cel mai probabil bugin cu sfârâit de drujbă toaaaată ziua. N-am nimic împotrivă, doar nu-mi pasă. Ce poate fi mai meseriaș și mai puternic decât ziua dedicată dragostei???, vor întreba unii acum, vizualizând pe iubi (masculin sau feminin, după caz) într-o ramă în formă de inimioară, cu inimioare din sclipici pe ea și cu alte inimioare din pluș care atârnă de ea. Să nu mai măresc suspansul, să nu mai chinui domnițele curioase, dezvălui misterul: mai mișto decât asta, MUUUUUULT mai, e că pe 13 eu sărbătoresc pe Sfânta Camelia! Cu de toate, cum se cuvine. Asta e, fiecare cu sfântul lui.
Încep de dimineață prin a citi cu grație acatistul născut din marea inspirație de geniu pe care am avut-o anul trecut. Continui cu drumuri prin oraș, că mi-am amintit că mai am de cumpărat aia, ailaltă și, da, pungi de cadouri, cum ziceam mai sus. Ambalez cadouri, scriu etichete, compun dedicații, lipesc ambalaje, râd singură când lipesc unele mesaje pe cutie, caut o sacoșă să le cuprindă... Întotdeauna primele două-s prea mici și a treia e cât sacul lui Moș Crăciun și ar trebui s-o târâi, la doi metri în spate, după mine, juma' de oraș. Abia a patra e perfectă! Oare am luat tot? Cred că da. Aoleeeeu... mamaaaaa, chestia cutare e pe dulapul de lângă tine, dreapta, rândul doi? Da. Mi-o aduci și mie, te roooog, că-s înțepenită-n pat, cu toată camera plină în jur și nu am pe unde păși. Deci, cam așa ceva... Apoi party! Pardon, PARTY!
Și când ai toate astea, când ai un prieten mai mișto și mai mirobolant ca toți iubii din lume, de ce ai vrea să sărbătorești pe 14 Sf. Valentin? Păi nu vrei! Vrei doar să vină mai repede 13 februarie, să se facă seară, să iei un taxi și să cobori direct într-un hug baban, mai mare ca toate de peste an, mai strâns și mai fericit ca restul. Și apoi moaca aia de copil responsabil care se bucură când rupe ambalajele, ochii ăia veseli care îți zâmbesc și alte treburi pe care n-o să le povestesc acum. Și toți la mulți anii ziși, scriși și cântați. Toate urările interminabile cu paharele în mână. Toate...
Pe bune, Sf. Valentin??? Nope! Puteți să vă păstrați sfântul, valentinii și valentinele, inimioarele și trandafirii roșii. Să vă bucurați de ele. Eu am sfântul meu! Și, pe barba lu' Burebista, așa cum zicea o prietenă din copilărie, e cel mai valabil sfânt! Iar pe 14, soooooomn! Am zis!
Bravo! Esti o persoana norocoasa! Ai nimerit unde trebuie... :)
Se afișează postările cu eticheta Nesimțire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nesimțire. Afișați toate postările
sâmbătă, 13 februarie 2016
marți, 22 septembrie 2015
Ești macho sau ce...
Băi, da' ce-mi plac mie unii bărbați! Nu generalizez, da, am zis UNII. Așa de tare, că i-aș rumeni pe plită și i-aș decoji ca pe gogoșari. Și asta înainte să-i toc mărunt și să-i adaug în ciorbă ca perișoare, cu un ardei iute înfipt în fiecare. În fiecare perișoară adică...
Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!
Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...
Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!
Scena 3. Nu mai schimbăm decorul, că merge aceeași cameră. (Adevărul e că regizorul artistic s-a dus la budă, deci ne descurcăm cu ce avem...)
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...
Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...
Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!
Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...
Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...
Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...
luni, 26 ianuarie 2015
Găina, bate-o vina
Uite că, în sfârșit, s-a încălzit oleacă pe-afară. Dar, în loc să mă bucur și eu de soare și păsărelele din copaci, tre' să mă enervez.
Cum se încălzește puțin și se topește zăpada, apar pe trotuare căcățeii de căței, până nu demult prizonieri nevăzuți în zăpadă. Și, da, peste tot e un caca general. Evident, nu-mi place asta, mai ales când tre' să circul pe întuneric, prin locuri puțin luminate. Da' nu asta e problema mea de azi. Ce mă enervează pe mine e că, de fiecare dată, se creează o isterie generală pe tema asta.
Da, e urât și s-ar putea evita dacă părinții de blănoși ar gândi altfel. Da, oamenii au dreptate să bombăne pe tema asta și să înjure, dar nu-i corect să generalizeze. IUBITORII DE CĂȚEI sunt de vină, să-i omorâm cu pietre, să le dăm cu piciorul în javră și să facem un mic miting pentru eutanasierea maidanezilor, dacă tot suntem la capitolul animale. A, și să înjurăm primarul, că el e de vină, sau pe nuștiucare politician care iubește și apără cățeii!
Nu, bre, nu-s ei de vină, că nu ei au plantat căcățeii în drum. Și nici cățeii, că ei fac unde le vine. Și nici "iubitorii de căței" (proprietarii, după caz) nu-s de vină. Nu TOȚI, nu în general! Că, na, eu fac parte din grupul teribilor și îngrozitorilor iubitori de animale. Dar eu, în 13 ani cât am avut-o pe Annabella mea, am strâns cu punguța fiecare căcățel produs de copil. Și, dacă se întâmpla să scape câte un pișu în fața scării, ieșeam cu sticla cu apă și turnam peste. Nu pentru că ar fi țipat vecinii sau aș fi primit amendă, ci pentru că așa sunt eu, așa cred și așa fac. Nu că așa e bine sau zice lumea că e corect, ci pentru că așa simt eu că tre' să fac. Pentru că pur și simplu. Așa că, să nu mi se isterizeze mie în față moșii, părinții responsabili cu copii, sau ziariștii plătiți să scuipe într-o anumită direcție.
Că, printre altele, moșu' ăla care țipă că e murdar pe jos nu cred că e dintre cei care glumesc vara cu copiii care aleargă dezlegați pe afară sau care-i lasă să mănânce cireșe din copacul din fața scării. E probabil unul dintre ăia mai acri ca o varză murată, care-și suflă mucii, cu țintă precisă, pe trotuar sau care scuipă cu sete în dreapta, după un acces de tuse ivit brusc în stația de autobuz.
Iar mămicile și tăticii care țipă că nu pot ieși la plimbare cu săracii copilași foarte posibil fac parte dintre cei care-și pișă plodul lângă banca din parc, lângă ușa mall-ului și care nu-și duc moștenitorul la un veceu public când îl taie burta, că e plin de microbi acolo și e mai frumos după boschetul de pe faleză. Da, boschetul ăla pe lângă care trec eu cu cățelul meu când îl plimb să ia aer și unde dau de movila lu' plod'su! Despre unii ziariști nu am ce zice, că ăia cam pupă dosu' din care sare banul.
Ce nu înțeleg e că pică în ura asta a celor mulți împotriva iubitorilor de animale și oameni mișto, care gândesc cu capu', nu cu curu'... Repet, îi înțeleg perfect, nici mie nu-mi place situația asta cu trotuarele pline de căcăței, dar și mai mult îmi displace să fiu băgată în aceeași oală a vinovăției colective. Și să fiu făcută nesimțită indirect sau mai știu eu cum. Doar pentru că sunt iubitoare de animale.
Și-mi displace că unii profită de orice ocazie să fie nemulțumiți și să înjure primarul. Că de ce nu face, de ce nu drege. Sau pe iubitorii de căței, că uite ce fac și ce zic. Plus că, nu toți, dar mulți dintre cei cu gura veșnic mare nu-s chiar ușă de biserică, dacă i-ai lua la bani mărunți, sigur ai descoperi că-s și ei o sursă de jigărire a orașului.
Așa că, dragi oameni de bine, corecți și responsabili, când nu vă place un lucru, spuneți-i ăluia de-l face, nu aruncați ouă stricate în toți din jur. Că unii chiar se simt prost să fie jumuliți degeaba. Și, în cazul de față, nu faceți valuri pe net că primarul și iubitorii de animale îs inamicii publici număru' 1. Când îl vedeți pe ăla cu cățelul care face căcuță în drum și nu strânge, dacă vă deranjează așa de tare, spuneți-i sau luați producția de jos și frecați-i-o de moacă. Că degeaba vă agitați ca un biscuit și vă manifestați zgomotos pe net, nu s-a inventat încă o aplicație prin care comentariile la articolele de ziar sau pe facebook să curețe strada.
Și, da, găina nu-i niciodată vinovată! Vina e mereu a primarului și a iubitorilor de animale.
Cum se încălzește puțin și se topește zăpada, apar pe trotuare căcățeii de căței, până nu demult prizonieri nevăzuți în zăpadă. Și, da, peste tot e un caca general. Evident, nu-mi place asta, mai ales când tre' să circul pe întuneric, prin locuri puțin luminate. Da' nu asta e problema mea de azi. Ce mă enervează pe mine e că, de fiecare dată, se creează o isterie generală pe tema asta.
Da, e urât și s-ar putea evita dacă părinții de blănoși ar gândi altfel. Da, oamenii au dreptate să bombăne pe tema asta și să înjure, dar nu-i corect să generalizeze. IUBITORII DE CĂȚEI sunt de vină, să-i omorâm cu pietre, să le dăm cu piciorul în javră și să facem un mic miting pentru eutanasierea maidanezilor, dacă tot suntem la capitolul animale. A, și să înjurăm primarul, că el e de vină, sau pe nuștiucare politician care iubește și apără cățeii!
Nu, bre, nu-s ei de vină, că nu ei au plantat căcățeii în drum. Și nici cățeii, că ei fac unde le vine. Și nici "iubitorii de căței" (proprietarii, după caz) nu-s de vină. Nu TOȚI, nu în general! Că, na, eu fac parte din grupul teribilor și îngrozitorilor iubitori de animale. Dar eu, în 13 ani cât am avut-o pe Annabella mea, am strâns cu punguța fiecare căcățel produs de copil. Și, dacă se întâmpla să scape câte un pișu în fața scării, ieșeam cu sticla cu apă și turnam peste. Nu pentru că ar fi țipat vecinii sau aș fi primit amendă, ci pentru că așa sunt eu, așa cred și așa fac. Nu că așa e bine sau zice lumea că e corect, ci pentru că așa simt eu că tre' să fac. Pentru că pur și simplu. Așa că, să nu mi se isterizeze mie în față moșii, părinții responsabili cu copii, sau ziariștii plătiți să scuipe într-o anumită direcție.
Că, printre altele, moșu' ăla care țipă că e murdar pe jos nu cred că e dintre cei care glumesc vara cu copiii care aleargă dezlegați pe afară sau care-i lasă să mănânce cireșe din copacul din fața scării. E probabil unul dintre ăia mai acri ca o varză murată, care-și suflă mucii, cu țintă precisă, pe trotuar sau care scuipă cu sete în dreapta, după un acces de tuse ivit brusc în stația de autobuz.
Iar mămicile și tăticii care țipă că nu pot ieși la plimbare cu săracii copilași foarte posibil fac parte dintre cei care-și pișă plodul lângă banca din parc, lângă ușa mall-ului și care nu-și duc moștenitorul la un veceu public când îl taie burta, că e plin de microbi acolo și e mai frumos după boschetul de pe faleză. Da, boschetul ăla pe lângă care trec eu cu cățelul meu când îl plimb să ia aer și unde dau de movila lu' plod'su! Despre unii ziariști nu am ce zice, că ăia cam pupă dosu' din care sare banul.
Ce nu înțeleg e că pică în ura asta a celor mulți împotriva iubitorilor de animale și oameni mișto, care gândesc cu capu', nu cu curu'... Repet, îi înțeleg perfect, nici mie nu-mi place situația asta cu trotuarele pline de căcăței, dar și mai mult îmi displace să fiu băgată în aceeași oală a vinovăției colective. Și să fiu făcută nesimțită indirect sau mai știu eu cum. Doar pentru că sunt iubitoare de animale.
Și-mi displace că unii profită de orice ocazie să fie nemulțumiți și să înjure primarul. Că de ce nu face, de ce nu drege. Sau pe iubitorii de căței, că uite ce fac și ce zic. Plus că, nu toți, dar mulți dintre cei cu gura veșnic mare nu-s chiar ușă de biserică, dacă i-ai lua la bani mărunți, sigur ai descoperi că-s și ei o sursă de jigărire a orașului.
Așa că, dragi oameni de bine, corecți și responsabili, când nu vă place un lucru, spuneți-i ăluia de-l face, nu aruncați ouă stricate în toți din jur. Că unii chiar se simt prost să fie jumuliți degeaba. Și, în cazul de față, nu faceți valuri pe net că primarul și iubitorii de animale îs inamicii publici număru' 1. Când îl vedeți pe ăla cu cățelul care face căcuță în drum și nu strânge, dacă vă deranjează așa de tare, spuneți-i sau luați producția de jos și frecați-i-o de moacă. Că degeaba vă agitați ca un biscuit și vă manifestați zgomotos pe net, nu s-a inventat încă o aplicație prin care comentariile la articolele de ziar sau pe facebook să curețe strada.
Și, da, găina nu-i niciodată vinovată! Vina e mereu a primarului și a iubitorilor de animale.
luni, 15 decembrie 2014
Ca să nu treacă decembrie fără nici o postare
Da, ştiu, scriu din ce în ce mai rar pe blog. Şi-mi pare rău pentru cei care chiar mă citesc şi aşteaptă prostii proaspăt scoase din cuptor. Am obosit... Da' sper să-mi treacă repede!
Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...
Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!
Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.
Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.
Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!
Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!
P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!
Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...
Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!
Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.
Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.
Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!
Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!
P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!
luni, 17 noiembrie 2014
Interviu cu fluturaşi sau cum să stresezi un om serios
Şi m-am gândit eu într-o zi însorită: ce-ar fi s-o stresez pe Claudia cu nişte întrebări dubioase, la care să se chinuie tare să răspundă? Că prea răspunde serios tuturor... Şi aşa a ieşit postarea de mai jos.
Cred că un interviu "normal" ar începe cu: spune-ne, te rog, cine e Claudia Pătraşcu. Da’ ăsta nu e tocmai normal şi nu e tocmai interviu, pentru că eu nu-s tocmai jurnalist. Aşa că, n-avem reguli! Oricum juma’ de net ştie cine eşti, să aflăm alte chestii. Ca de exemplu: cum te-ai pricopsit cu numele de Claudia? Care-a fost cu ideea, vreo poveste, ceva?
Zici tu că am avea noi şansă să fim "normale"? Hm, dar ce haz ar mai avea, zău?! Revenind la subiectul predicatului, habar n-am cine, de unde şi de ce mă ştie, dar juma' de net … pe bune? Adicătelea oamenii ăia n-au şi ei altă treabă decât să mă ia pe mine în seamă? :)))
Unii se pare că n-au...
Numele meu are o poveste, aşa că intuiţia ţi-a "suflat" bine. :) În anul de graţie 1979, adică înaintea erei ecografelor, se făcea că ai mei părinţi se aşteptau să aibă băiat. Că aşa le spusese medicul, bazându-se pe cine ştie ce bazaconie o fi simţit el acolo (mi-o fi găsit nasul ori vreun călcâi şi a zis că-i altceva... el ştie). Aşa că ai mei, că nişte părinţi responsabili şi nerăbdători, şi-au făcut frumos o listă cu nume, toate de băieţi, desigur. Şi când am apărut.. na, să vezi belea, că n-aveau niciunul feminin. Cum maică-mea a stat mai mult în spital decât era prevăzut, sarcina de a mă declara la autorităţi i-a revenit lui taică-meu. Care, ca să nu-şi ia asupra-i responsabilitatea numirii odraslei, a întrebat câte o mătuşă de fiecare parte, adică pe sora lui şi pe sora mamei. Prima a zis Claudia, a doua – Gabriela şi aşa m-am pricopsit cu numele. Pfff, mai mult nici că puteam să mă lungesc :p
Dat fiind exploziile de acum ceva timp din blogosferă (sau fâsurile nervoase, după caz), vreau să te întreb: cum a apărut ideea de SuperBlog? Adică, frate, cum ai putut să iniţiezi asemenea grozăvie… Pe bune, chiar un concurs de advertoriale? Să vină, aşa, sponsori cu premii şi să propună probe la care tre’ să te cauţi oleacă la imaginaţie ca să scrii ceva fain, după care să câştigi doar nişte firmituri? Că, de exemplu, un week-end în doi la un hotel bengos în Budapesta, o şmecherie IPL de peste 500 de euro, o biclă roşie megabestială sau greutatea ta în caşcaval sunt nişte premii penibile, de-a dreptul insultătoare pentru efortul de a scrie o postare de 600/1000 de cuvinte. Aşa ceva…
Explozii? Ce explozii? Da, "fâsuri" ar fi mai aproape de adevăr. :p Da, aşa tupeu! :))) Oricât mi-ar plăcea mie să mă împăunez cu ideea, meritul e al altora (colegii mei şi partenerii noştri). Eu mă pricep la implementat chestii, în general, mai rar cu idei strălucite. Premiile sunt, într-adevăr, halucinante. Şi când te gândeşti că oricine îşi poate face blog chiar azi ca să se înscrie în SuperBlog şi că n-are nevoie de vechime, trafic sau page rank, ci doar de un strop de inspiraţie ca să impresioneze sponsorii pe teme date şi să le ia premiile, e de-a dreptul revoltător! Cum adică orice blogger să aibă dreptul să participe aşa, când vrea el, la ce probe vrea el, şi să mai şi câştige? Ba chiar şi premii în bani, dacă ies printre primii? O neruşinare, zău aşa!
Crezi că ar trebui dată o lege prin care să se introducă obligativitatea vaccinului antirabic la oameni? Te-ai simţi mai bine ştiindu-te imună la muşcăturile de cur aplicate de unii bipezi potenţial turbaţi? Mă refer la struţi, evident, că ei merg pe două picioare!
Păi cred că deja m-am imunizat, am experienţă ani buni în "domeniu"! În unele cazuri, mai ales al celor care uită să-şi ia medicamentele, chiar n-ar fi rău, să ştii. Abia nu ne-ar mai tulbura zen-ul şi feng-shui-ul. Pe de altă parte, deşi letală, turbarea e o boală aşa, de mâna a doua, nici măcar nu te poţi lăuda cu ea. Măcar de-ar fi vreun TBC ("boală romantică", are o rezonanţă istorică) sau o Ebola, că se poartă, dar... turbare? Hm, nu impresionează pe nimeni! Cu sau fără vaccin, eu le-aş recomanda să se reprofileze.
Sunt şi eu în grupul SuperBlog şi mai intru pe acolo câteodată, în timpul concursului. Şi întotdeauna m-am întrebat cum de ai atâta răbdare cu toată lumea, în orice situaţie: aplanezi certuri, tragi discret de urechi, atenţionezi finuţ… Te-ai gândit, măcar o dată, cum ar fi să-ţi iei ţoale de comando, o bazooka, câteva grenade, să-ţi faci dungi negre pe faţă (ştii că acum vizualizez toate astea, nu?) şi să dai buzna în grupul ăla unde, uneori, toată lumea e nemulţumită şi se ceartă cu toată lumea?
Mda, deseori sunt acuzată de răbdare în exces. În apărarea mea, pot să spun că nu e vina mea, aşa mi-e firea, o moştenesc de la tata. Bună asta cu bazooka! :))) Să ştii că nu m-am gândit, dar e o idee foarte bună, o reţin şi-ţi dau şi credit pentru ea când m-o întreba cineva ce m-a apucat. Şi apoi, cred că mi-ar sta bine în haine de comando :D Păzea, că vin!
Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să participi la SuperBlog altfel, să fii concurent? Să respecţi termenele, să aştepţi jurizarea, să dai refresh la pagina cu note din 5 în 5 minute, să te enervezi când iei o notă mică pe o postare pe care o credeai genială, să vezi cum se modifică clasamentul şi tu când urci, când cobori… În care tabără crezi că e mai interesant: a organizatorilor sau a participanţilor? Sau a juriului?
Păi dacă acum îmi trebuie cam un bax de Diazepam per ediţie, îţi dai seama, cu regula de trei simplă, câte aş înghiţi ca participant? :))) Mda, nu ştiu, zău, cum sau dacă m-aş descurca. Dar, văzând cât de mult se consumă şi se agită concurenţii, nici că aş avea curaj! Dacă m-aş încumeta, cred că aş sta departe de clasament (zic eu, dac-oi putea!), că nu mă ţine inima. La respectat termene sigur aş da-o în bară (prietenii ştiu de ce :p), de articole geniale nu prea mă cred capabilă, aşa că aş privi-o ca pe un experiment de genul "Hai să văd şi eu ce pot şi ce cred alţii despre textele mele". Teoretic, cu detaşare. Practic, cum s-o putea. Cred că fiecare "tabără" are plusurile şi minusurile ei. E greu şi ca participant, şi ca juriu (am auzit că unii au frigiderul plin, mai ales după jurizare :))) Foştii participanţi care au ajuns să jurizeze ulterior pentru sponsori au aflat din plin. Iar ca organizator, ai ce-i mai bun din toate, că îţi iei înjurături din toate părţile. Dacă întârzie notele, "da' lor de ce le daţi voie?" - eu am cerut la Primărie să se facă un eşafod în piaţa publică pentru juriile indisciplinate, dar nu m-au ascultat! Pe de altă parte, când se supără toată lumea pe toată lumea, şi juriul îşi pune mâinile în cap şi se sperie de avântul revoluţionar al concurenţilor ("aoleu, ce e debandada asta?!"), ghici la gâtul cui sare mai întâi? Ai ghicit, suntem câştigători la puncte! Mai multe decât nota voastră maximă, de 100, sâc!
Ce-ţi place cel mai mult să faci în timpul liber? Bine, asta în perioadele în care nu e concurs, că în timpul SuperBlogului nu cred că ai aşa ceva. Ştiu asta nu din cauză că am vreun glob magic în care să ghicesc, da’ odată m-am înscris pe la 1 noaptea şi am primit confirmarea maxim 5 minute…
Chiar aşa: care timp liber? :))) Glumesc, uneori mai miros şi aşa ceva, deşi nu înseamnă că între ediţiile SuperBlog trăiesc într-o vacanţă permanentă :) Mda, se mai întâmplă să lucrez şi nopţile fiindcă, dacă ştiu eu că sunt chestii care aşteaptă să fie făcute (şi sunt mereu), parcă mă strigă în somn. Dar şi când prind o porţie mai zdravănă de timp liber, îmi place să mă plimb (într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost navigator sau explorator de am un asemenea apetit pentru călătorii; zici că m-a făcut mama în gară!). Indiferent unde, când şi cum, mă simt bine în mişcare (anul trecut am învăţat să merg pe bicicletă, victorieeeee!). Chiar dacă n-a fost călătorie, nici măcar de week-end, în care să nu fi cărat şi laptopul după mine, tot mă relaxez numai fiindcă schimb peisajul. Îmi place atât de mult tot ce ţine de Grecia că m-aş muta acolo şi mâine. Ceea ce sper să se şi întâmple, într-o bună zi. În rest, îmi mai place să joc diverse (puzzle, scrabble), dar nu prea am cu cine (adică deja i-am exasperat pe ai mei, hihi!), m-aş duce la teatru zilnic (mai bine mă mut în culise direct) şi.... mai era ceva? Eh, o fi fost, dar vârsta îşi spune cuvântul. Lecitină, maică, lecitină!
Presupun că-ţi plac dulciurile. Ciocolată sau frişcă? Cacao, sau vanilie? A, da, şi care-i dulceaţa preferată?
Presupui corect :) Categoric ciocolată! Cum o fi, de care o fi, nu contează. Cacao (nu-mi place vanilia). La dulceaţă e mai greu să mă hotărăsc, e după chef: ba de căpşuni, ba de vişine ori de portocale...
Când te duci la mare, te bălăceşti cu colac? :D Ţi-e frică de meduze? Aduni scoici ca să le cari după tine acasă?
Cândva, stăteam agăţată de colac mai ceva ca înecatul de geamandură. Pe la 13 ani, când eram cu gaşca la bălăceală (practic, am copilărit pe plajă, la Constanţa, vara stăteam acolo toată ziulica), văzându-i pe alţii cum înoată frumos şi eu, pe lângă ei, ca toporul la fund, am dat din mâini şi din picioare până mi-a ieşit... ceva. Nu ştiu să înot decât într-un fel (că broasca) şi obosesc rapid, dar tot e un progres, nu? :D Meduzele le-aş lua şi în braţe, mi se par tare drăguţe, dar n-am apucat, că urla toată lumea la mine :))) E posibil să nu-mi împărtăşească şi ele pasiunea şi să fie durere la prima întrevedere. Adunam şi scoici într-o vreme, m-am lăsat. Dar m-am apucat de scotocit după pietricele colorate, cu forme mai curioase. Se pune? :)
Şi acum, în finalul încheierii, pot să te las să faci faza aia cu mulţumirile. Să mulţumeşti cui vrei tu (mătuşii pentru nume, prietenilor că nu te-au lăsat să te îmbrăţişezi cu meduzele, din astea…). Iar eu îţi mulţumesc ţie că ai avut răbdare să prestezi acest minunat interviu, facebook-ului că ne-a permis să-l foim între noi şi lu’ tanti de la cofetărie care a făcut foarte bună prăjitura pe care am halit-o azi dimineaţă! Hough!
Păi îi mulţumesc lui tata că nu m-a blagoslovit cu vreun nume bizar (maică-mea voia să mă boteze Brânduşa....), mulţumesc şi maică-mii că m-a lăsat să fac cam toate tâmpeniile posibile numai ca să mă prind singură că sunt tâmpenii, mulţumesc colegilor care mă suportă zilnic (dar na, e reciproc), mulţumesc superbloggerilor că acceptă de bună-voie şi nesiliţi de nimeni să le mănânc eu zilnic ficaţii cu probe şi deadline-uri (notele le las juriului!), mulţumesc şi sponsorilor că mai pompează o atenţie, o măslină, adicătelea o bicicletă, un gadget, un espressor etc. Şi mai mulţumesc vecinilor pensionari de sus, că au grijă să mă ţină în formă cu un program continuu de bocăneli, tropăieli, bormaşini, zguduieli, strigăte, cântece (de la romanţe până la "Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii"), mai o inundaţie nocturnă, după caz. Aşa să-mi ajute Sfântul Internet!
Cred că un interviu "normal" ar începe cu: spune-ne, te rog, cine e Claudia Pătraşcu. Da’ ăsta nu e tocmai normal şi nu e tocmai interviu, pentru că eu nu-s tocmai jurnalist. Aşa că, n-avem reguli! Oricum juma’ de net ştie cine eşti, să aflăm alte chestii. Ca de exemplu: cum te-ai pricopsit cu numele de Claudia? Care-a fost cu ideea, vreo poveste, ceva?
Zici tu că am avea noi şansă să fim "normale"? Hm, dar ce haz ar mai avea, zău?! Revenind la subiectul predicatului, habar n-am cine, de unde şi de ce mă ştie, dar juma' de net … pe bune? Adicătelea oamenii ăia n-au şi ei altă treabă decât să mă ia pe mine în seamă? :)))
Unii se pare că n-au...
Numele meu are o poveste, aşa că intuiţia ţi-a "suflat" bine. :) În anul de graţie 1979, adică înaintea erei ecografelor, se făcea că ai mei părinţi se aşteptau să aibă băiat. Că aşa le spusese medicul, bazându-se pe cine ştie ce bazaconie o fi simţit el acolo (mi-o fi găsit nasul ori vreun călcâi şi a zis că-i altceva... el ştie). Aşa că ai mei, că nişte părinţi responsabili şi nerăbdători, şi-au făcut frumos o listă cu nume, toate de băieţi, desigur. Şi când am apărut.. na, să vezi belea, că n-aveau niciunul feminin. Cum maică-mea a stat mai mult în spital decât era prevăzut, sarcina de a mă declara la autorităţi i-a revenit lui taică-meu. Care, ca să nu-şi ia asupra-i responsabilitatea numirii odraslei, a întrebat câte o mătuşă de fiecare parte, adică pe sora lui şi pe sora mamei. Prima a zis Claudia, a doua – Gabriela şi aşa m-am pricopsit cu numele. Pfff, mai mult nici că puteam să mă lungesc :p
Dat fiind exploziile de acum ceva timp din blogosferă (sau fâsurile nervoase, după caz), vreau să te întreb: cum a apărut ideea de SuperBlog? Adică, frate, cum ai putut să iniţiezi asemenea grozăvie… Pe bune, chiar un concurs de advertoriale? Să vină, aşa, sponsori cu premii şi să propună probe la care tre’ să te cauţi oleacă la imaginaţie ca să scrii ceva fain, după care să câştigi doar nişte firmituri? Că, de exemplu, un week-end în doi la un hotel bengos în Budapesta, o şmecherie IPL de peste 500 de euro, o biclă roşie megabestială sau greutatea ta în caşcaval sunt nişte premii penibile, de-a dreptul insultătoare pentru efortul de a scrie o postare de 600/1000 de cuvinte. Aşa ceva…
Explozii? Ce explozii? Da, "fâsuri" ar fi mai aproape de adevăr. :p Da, aşa tupeu! :))) Oricât mi-ar plăcea mie să mă împăunez cu ideea, meritul e al altora (colegii mei şi partenerii noştri). Eu mă pricep la implementat chestii, în general, mai rar cu idei strălucite. Premiile sunt, într-adevăr, halucinante. Şi când te gândeşti că oricine îşi poate face blog chiar azi ca să se înscrie în SuperBlog şi că n-are nevoie de vechime, trafic sau page rank, ci doar de un strop de inspiraţie ca să impresioneze sponsorii pe teme date şi să le ia premiile, e de-a dreptul revoltător! Cum adică orice blogger să aibă dreptul să participe aşa, când vrea el, la ce probe vrea el, şi să mai şi câştige? Ba chiar şi premii în bani, dacă ies printre primii? O neruşinare, zău aşa!
Crezi că ar trebui dată o lege prin care să se introducă obligativitatea vaccinului antirabic la oameni? Te-ai simţi mai bine ştiindu-te imună la muşcăturile de cur aplicate de unii bipezi potenţial turbaţi? Mă refer la struţi, evident, că ei merg pe două picioare!
Păi cred că deja m-am imunizat, am experienţă ani buni în "domeniu"! În unele cazuri, mai ales al celor care uită să-şi ia medicamentele, chiar n-ar fi rău, să ştii. Abia nu ne-ar mai tulbura zen-ul şi feng-shui-ul. Pe de altă parte, deşi letală, turbarea e o boală aşa, de mâna a doua, nici măcar nu te poţi lăuda cu ea. Măcar de-ar fi vreun TBC ("boală romantică", are o rezonanţă istorică) sau o Ebola, că se poartă, dar... turbare? Hm, nu impresionează pe nimeni! Cu sau fără vaccin, eu le-aş recomanda să se reprofileze.
Sunt şi eu în grupul SuperBlog şi mai intru pe acolo câteodată, în timpul concursului. Şi întotdeauna m-am întrebat cum de ai atâta răbdare cu toată lumea, în orice situaţie: aplanezi certuri, tragi discret de urechi, atenţionezi finuţ… Te-ai gândit, măcar o dată, cum ar fi să-ţi iei ţoale de comando, o bazooka, câteva grenade, să-ţi faci dungi negre pe faţă (ştii că acum vizualizez toate astea, nu?) şi să dai buzna în grupul ăla unde, uneori, toată lumea e nemulţumită şi se ceartă cu toată lumea?
Mda, deseori sunt acuzată de răbdare în exces. În apărarea mea, pot să spun că nu e vina mea, aşa mi-e firea, o moştenesc de la tata. Bună asta cu bazooka! :))) Să ştii că nu m-am gândit, dar e o idee foarte bună, o reţin şi-ţi dau şi credit pentru ea când m-o întreba cineva ce m-a apucat. Şi apoi, cred că mi-ar sta bine în haine de comando :D Păzea, că vin!
Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să participi la SuperBlog altfel, să fii concurent? Să respecţi termenele, să aştepţi jurizarea, să dai refresh la pagina cu note din 5 în 5 minute, să te enervezi când iei o notă mică pe o postare pe care o credeai genială, să vezi cum se modifică clasamentul şi tu când urci, când cobori… În care tabără crezi că e mai interesant: a organizatorilor sau a participanţilor? Sau a juriului?
Păi dacă acum îmi trebuie cam un bax de Diazepam per ediţie, îţi dai seama, cu regula de trei simplă, câte aş înghiţi ca participant? :))) Mda, nu ştiu, zău, cum sau dacă m-aş descurca. Dar, văzând cât de mult se consumă şi se agită concurenţii, nici că aş avea curaj! Dacă m-aş încumeta, cred că aş sta departe de clasament (zic eu, dac-oi putea!), că nu mă ţine inima. La respectat termene sigur aş da-o în bară (prietenii ştiu de ce :p), de articole geniale nu prea mă cred capabilă, aşa că aş privi-o ca pe un experiment de genul "Hai să văd şi eu ce pot şi ce cred alţii despre textele mele". Teoretic, cu detaşare. Practic, cum s-o putea. Cred că fiecare "tabără" are plusurile şi minusurile ei. E greu şi ca participant, şi ca juriu (am auzit că unii au frigiderul plin, mai ales după jurizare :))) Foştii participanţi care au ajuns să jurizeze ulterior pentru sponsori au aflat din plin. Iar ca organizator, ai ce-i mai bun din toate, că îţi iei înjurături din toate părţile. Dacă întârzie notele, "da' lor de ce le daţi voie?" - eu am cerut la Primărie să se facă un eşafod în piaţa publică pentru juriile indisciplinate, dar nu m-au ascultat! Pe de altă parte, când se supără toată lumea pe toată lumea, şi juriul îşi pune mâinile în cap şi se sperie de avântul revoluţionar al concurenţilor ("aoleu, ce e debandada asta?!"), ghici la gâtul cui sare mai întâi? Ai ghicit, suntem câştigători la puncte! Mai multe decât nota voastră maximă, de 100, sâc!
Ce-ţi place cel mai mult să faci în timpul liber? Bine, asta în perioadele în care nu e concurs, că în timpul SuperBlogului nu cred că ai aşa ceva. Ştiu asta nu din cauză că am vreun glob magic în care să ghicesc, da’ odată m-am înscris pe la 1 noaptea şi am primit confirmarea maxim 5 minute…
Chiar aşa: care timp liber? :))) Glumesc, uneori mai miros şi aşa ceva, deşi nu înseamnă că între ediţiile SuperBlog trăiesc într-o vacanţă permanentă :) Mda, se mai întâmplă să lucrez şi nopţile fiindcă, dacă ştiu eu că sunt chestii care aşteaptă să fie făcute (şi sunt mereu), parcă mă strigă în somn. Dar şi când prind o porţie mai zdravănă de timp liber, îmi place să mă plimb (într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost navigator sau explorator de am un asemenea apetit pentru călătorii; zici că m-a făcut mama în gară!). Indiferent unde, când şi cum, mă simt bine în mişcare (anul trecut am învăţat să merg pe bicicletă, victorieeeee!). Chiar dacă n-a fost călătorie, nici măcar de week-end, în care să nu fi cărat şi laptopul după mine, tot mă relaxez numai fiindcă schimb peisajul. Îmi place atât de mult tot ce ţine de Grecia că m-aş muta acolo şi mâine. Ceea ce sper să se şi întâmple, într-o bună zi. În rest, îmi mai place să joc diverse (puzzle, scrabble), dar nu prea am cu cine (adică deja i-am exasperat pe ai mei, hihi!), m-aş duce la teatru zilnic (mai bine mă mut în culise direct) şi.... mai era ceva? Eh, o fi fost, dar vârsta îşi spune cuvântul. Lecitină, maică, lecitină!
Presupun că-ţi plac dulciurile. Ciocolată sau frişcă? Cacao, sau vanilie? A, da, şi care-i dulceaţa preferată?
Presupui corect :) Categoric ciocolată! Cum o fi, de care o fi, nu contează. Cacao (nu-mi place vanilia). La dulceaţă e mai greu să mă hotărăsc, e după chef: ba de căpşuni, ba de vişine ori de portocale...
Când te duci la mare, te bălăceşti cu colac? :D Ţi-e frică de meduze? Aduni scoici ca să le cari după tine acasă?
Cândva, stăteam agăţată de colac mai ceva ca înecatul de geamandură. Pe la 13 ani, când eram cu gaşca la bălăceală (practic, am copilărit pe plajă, la Constanţa, vara stăteam acolo toată ziulica), văzându-i pe alţii cum înoată frumos şi eu, pe lângă ei, ca toporul la fund, am dat din mâini şi din picioare până mi-a ieşit... ceva. Nu ştiu să înot decât într-un fel (că broasca) şi obosesc rapid, dar tot e un progres, nu? :D Meduzele le-aş lua şi în braţe, mi se par tare drăguţe, dar n-am apucat, că urla toată lumea la mine :))) E posibil să nu-mi împărtăşească şi ele pasiunea şi să fie durere la prima întrevedere. Adunam şi scoici într-o vreme, m-am lăsat. Dar m-am apucat de scotocit după pietricele colorate, cu forme mai curioase. Se pune? :)
Şi acum, în finalul încheierii, pot să te las să faci faza aia cu mulţumirile. Să mulţumeşti cui vrei tu (mătuşii pentru nume, prietenilor că nu te-au lăsat să te îmbrăţişezi cu meduzele, din astea…). Iar eu îţi mulţumesc ţie că ai avut răbdare să prestezi acest minunat interviu, facebook-ului că ne-a permis să-l foim între noi şi lu’ tanti de la cofetărie care a făcut foarte bună prăjitura pe care am halit-o azi dimineaţă! Hough!
Păi îi mulţumesc lui tata că nu m-a blagoslovit cu vreun nume bizar (maică-mea voia să mă boteze Brânduşa....), mulţumesc şi maică-mii că m-a lăsat să fac cam toate tâmpeniile posibile numai ca să mă prind singură că sunt tâmpenii, mulţumesc colegilor care mă suportă zilnic (dar na, e reciproc), mulţumesc superbloggerilor că acceptă de bună-voie şi nesiliţi de nimeni să le mănânc eu zilnic ficaţii cu probe şi deadline-uri (notele le las juriului!), mulţumesc şi sponsorilor că mai pompează o atenţie, o măslină, adicătelea o bicicletă, un gadget, un espressor etc. Şi mai mulţumesc vecinilor pensionari de sus, că au grijă să mă ţină în formă cu un program continuu de bocăneli, tropăieli, bormaşini, zguduieli, strigăte, cântece (de la romanţe până la "Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii"), mai o inundaţie nocturnă, după caz. Aşa să-mi ajute Sfântul Internet!
duminică, 20 iulie 2014
Hater de hater
Cât trăiești, tot afli periodic o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le știai. Și asta fără ajutorul prințesei magiei albe Florica, nepoată de-a doua a surorii Mercedesa a cumnatei Mamei Miriapoda. Uite așa, pur și simplu, printre altele, care mai de care mai neașteptate și senzaționale, am aflat de ceva timp că-s hater. Da, eu! Știu că nu pare, că nu mă cert cu alții pentru că, în general, sunt pașnică, dar nu contează: probabil mă prefac că-s de treabă, dar de fapt sunt cea mai nasoală și mai malefică persoană-n viață. Că, dacă lumea zice ceva despre tine, apăi aia ești, nu? Așa că, ia să analizez eu problema.
Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!
Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.
Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!
Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...
Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!
Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...
Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.
Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!
Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.
Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!
Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...
Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!
Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...
Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.
sâmbătă, 5 iulie 2014
Cum să te rupi în figuri, că ești tu cel mai jmeker
Din serialul "Facebook îți pune nervii pe bigudiuri", un nou episod despre minunile săvârșite de sfintele genii ale internetului și nu numai.
De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...
Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.
N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.
În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.
Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.
- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?
- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!
- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.
- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.
- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.
În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!
P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.
De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...
Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.
N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.
În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.
Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.
- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?
- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!
- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.
- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.
- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.
În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!
P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.
luni, 9 iunie 2014
Ce faci când ar trebui să te odihnești liniștit
Te gândești. Și, uite așa, se duce dracu' relaxarea în poziția craci pe pereți... După care scrii pe blog, că n-ai stare.
Azi nu înțeleg chestii. Nu, nu m-am tâmpit brusc, n-am dat cu capu' de țeava de la baie și nu m-au răpit extratereștrii ca să-mi facă transplant de creier cu unul de piropopircăniță. Sunt la fel de genială ca până acum, ha! Da' mă tot gândesc la lucruri care mă fac să fabric o armată de întrebări mai mare ca cea a Chinei...
De exemplu. Cât de prost poate să fie cineva, încât să nu-și dea seama că-i prost. Foarte, cred că ar fi un răspuns... Daaar, când ești mai puțin prost ca ăla din întrebarea anterioară, adică ești atât de deștept doar cât să-ți dai seama că ești foarte prost, de ce te încăpățânezi să vorbești mult, să nu zici nica și să le confirmi celorlalți ceea ce deja știu și ce știi și tu, adică că ești prost? N-ar fi mai bine să-ți pui un sac în cap, să te ascunzi sub masă și să taci naibii din gură? Că faptul că caci cuvinte multe, ca mitraliera, nu înseamnă că și zici ceva... Doar arăți că ești prost, dar asta era deja stabilit anterior.
Și de ce, când ești prost, foarte prost, teribil de groaznic de prost și cineva îți zice asta (poate ca să-ți facă un bine, serios...) tu te umfli, ca mămăliga-n maț, și-l acuzi pe ăla că e invidios, lipsit de educație, hater, nemulțumit, frustrat, îl asociezi musai cu un animal, la alegere, îl comentezi cu pretenii tăi (la fel de proști), dacă ai blog, scrii despre asta băgând niște virgule între subiect și predicat, mai pe scurt, te înfoi ca un păun supraponderal năpârlit? Întrebarea asta mi-a venit ieri, da' mi-am amintit-o azi, după ce am citit postarea lui Cami despre invidie, genială! Și brusc mi-au apărut niște moace-n cap, înșiruite tâmp ca la expoziția de galinacee outoare, ale candidaților la întrebarea asta.
Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, că voi nu-i știți pe ăia la care m-am gândit eu, gândiți-vă la cei care vin la emisiuni de genul "Românii au talent", fac pârțuri în mai multe limbi, dansează ca un pinguin cu platfus, imită o bere care se răsuflă-n pahar sau rag ca un măgar cu râie bipolară pruriginoasă pe corzile vocale și apoi se isterizează când li se arată ușa. Și scuipă juriul cu toate cele 128 de cuvinte pe care le au în vocabular. Cam așa ceva...
Sau persoana aia, pe care toți o avem prin preajmă, care vorbește, turuie, taca-taca, care acaparează orice conversație și, la un moment dat, te face să te întrebi: băi, da' asta ce vrea? Croncăne de două ore și încă n-a zis nimic... Te-ai întâlnit cu un prieten? Nu contează, dacă se întâmplă să fie și ea în peisaj, tot ea vorbește, ce dacă nu-l știe bine pe ăla... Și tu cu prietenu' schimbați priviri, vă înțelegeți prin telepatie și vreți să-i faceți vânt pe liniile de troleu, ca să tacă naibii să vorbiți și voi ale voastre.
Sau vecina de la scara 3, care s-a luat după Veta de la patru și și-a făcut blog. Că se plictisea, se poartă și e cool. Și care acum scrie pe el în draci recenzii la telenovele, sfaturi dă dragoste, rețete de tocană, reclamă la chiloți comestibili, aventuri cu instalatorul și cu sex (din ziua în care i-a dat buda pe afară) și povești romantice despre cum ar vrea ea s-o fută ăsta data viitoare, când i s-o înfunda "ghiuveta". Da, să nu uit, mai bagă și ceva fond muzical pe blog, că ce dacă e manea, e treaba ei ce ascultă și, dacă nu-ți place, n-o citi.
Cum subiectul "proști" e infinit, mai las și pentru altă dată, că am și altă dilemă azi. De ce dracu' zic unii țigare??? Mă duc să fumez o țigare. Băăi, mai bine te lași de fumat, că deja se pare că ai cancer la neuron... Și, măcar așa, nu o să mai ai motiv să pocești amărâtul ăla de cuvânt care nu ți-a greșit cu nimic! Sau mingii. O minge, două mingii. Poate ai Parkinson și-ți tremură deștele și tastezi doi de i în loc de unul. Sau, cel mai probabil, ești prost. E "mingi", UN i. La fel cum e "ridichi", nu ridichii! Așa cum zici vacă-vaci, nu vacii!
În rest... Mai am încă, multe, da' mi s-a făcut foame, deci mă duc să sap prin frigider, poate dau de ceva care să se împace cu niște ardei copți... Bună dimineața!
Azi nu înțeleg chestii. Nu, nu m-am tâmpit brusc, n-am dat cu capu' de țeava de la baie și nu m-au răpit extratereștrii ca să-mi facă transplant de creier cu unul de piropopircăniță. Sunt la fel de genială ca până acum, ha! Da' mă tot gândesc la lucruri care mă fac să fabric o armată de întrebări mai mare ca cea a Chinei...
De exemplu. Cât de prost poate să fie cineva, încât să nu-și dea seama că-i prost. Foarte, cred că ar fi un răspuns... Daaar, când ești mai puțin prost ca ăla din întrebarea anterioară, adică ești atât de deștept doar cât să-ți dai seama că ești foarte prost, de ce te încăpățânezi să vorbești mult, să nu zici nica și să le confirmi celorlalți ceea ce deja știu și ce știi și tu, adică că ești prost? N-ar fi mai bine să-ți pui un sac în cap, să te ascunzi sub masă și să taci naibii din gură? Că faptul că caci cuvinte multe, ca mitraliera, nu înseamnă că și zici ceva... Doar arăți că ești prost, dar asta era deja stabilit anterior.
Și de ce, când ești prost, foarte prost, teribil de groaznic de prost și cineva îți zice asta (poate ca să-ți facă un bine, serios...) tu te umfli, ca mămăliga-n maț, și-l acuzi pe ăla că e invidios, lipsit de educație, hater, nemulțumit, frustrat, îl asociezi musai cu un animal, la alegere, îl comentezi cu pretenii tăi (la fel de proști), dacă ai blog, scrii despre asta băgând niște virgule între subiect și predicat, mai pe scurt, te înfoi ca un păun supraponderal năpârlit? Întrebarea asta mi-a venit ieri, da' mi-am amintit-o azi, după ce am citit postarea lui Cami despre invidie, genială! Și brusc mi-au apărut niște moace-n cap, înșiruite tâmp ca la expoziția de galinacee outoare, ale candidaților la întrebarea asta.
Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, că voi nu-i știți pe ăia la care m-am gândit eu, gândiți-vă la cei care vin la emisiuni de genul "Românii au talent", fac pârțuri în mai multe limbi, dansează ca un pinguin cu platfus, imită o bere care se răsuflă-n pahar sau rag ca un măgar cu râie bipolară pruriginoasă pe corzile vocale și apoi se isterizează când li se arată ușa. Și scuipă juriul cu toate cele 128 de cuvinte pe care le au în vocabular. Cam așa ceva...
Sau persoana aia, pe care toți o avem prin preajmă, care vorbește, turuie, taca-taca, care acaparează orice conversație și, la un moment dat, te face să te întrebi: băi, da' asta ce vrea? Croncăne de două ore și încă n-a zis nimic... Te-ai întâlnit cu un prieten? Nu contează, dacă se întâmplă să fie și ea în peisaj, tot ea vorbește, ce dacă nu-l știe bine pe ăla... Și tu cu prietenu' schimbați priviri, vă înțelegeți prin telepatie și vreți să-i faceți vânt pe liniile de troleu, ca să tacă naibii să vorbiți și voi ale voastre.
Sau vecina de la scara 3, care s-a luat după Veta de la patru și și-a făcut blog. Că se plictisea, se poartă și e cool. Și care acum scrie pe el în draci recenzii la telenovele, sfaturi dă dragoste, rețete de tocană, reclamă la chiloți comestibili, aventuri cu instalatorul și cu sex (din ziua în care i-a dat buda pe afară) și povești romantice despre cum ar vrea ea s-o fută ăsta data viitoare, când i s-o înfunda "ghiuveta". Da, să nu uit, mai bagă și ceva fond muzical pe blog, că ce dacă e manea, e treaba ei ce ascultă și, dacă nu-ți place, n-o citi.
Cum subiectul "proști" e infinit, mai las și pentru altă dată, că am și altă dilemă azi. De ce dracu' zic unii țigare??? Mă duc să fumez o țigare. Băăi, mai bine te lași de fumat, că deja se pare că ai cancer la neuron... Și, măcar așa, nu o să mai ai motiv să pocești amărâtul ăla de cuvânt care nu ți-a greșit cu nimic! Sau mingii. O minge, două mingii. Poate ai Parkinson și-ți tremură deștele și tastezi doi de i în loc de unul. Sau, cel mai probabil, ești prost. E "mingi", UN i. La fel cum e "ridichi", nu ridichii! Așa cum zici vacă-vaci, nu vacii!
În rest... Mai am încă, multe, da' mi s-a făcut foame, deci mă duc să sap prin frigider, poate dau de ceva care să se împace cu niște ardei copți... Bună dimineața!
marți, 31 decembrie 2013
Azi, mâine
Mai toată lumea scrie acum ce-a făcut anul ăsta, ce vrea pentru la anu', bilanțuri și chestii care încep cu "de anul viitor voi..." Eu nu prea știu ce să scriu la capitolul ăsta. Nu că aș ține neapărat să povestesc tuturor viața mea... Care probabil doar mie mi se pare frumoasă, amuzantă și simpatică, ceilalți sigur o văd boring, ciudată și cu ușoare tendințe psycho...
Azi mi-a țiuit decent telefonul a mesaje. Asta pentru că, de 2 ani, nu mai răspund celor care trimit urări la grămadă, sau din alea-n versuri stupide, copiate de pe net, cu urări "ca să fie" și stas-uri în ele... Nu am priceput niciodată, de exemplu, aia cu "îți doresc, la cumpăna dintre ani, bla bla bla...". Păi cum îi aia? Că acum e anu' ăsta, mâine e altu'. Cumpăna aia poate fi doar între secunda 12.00 și 12.01. Deci tu îmi urezi chestii doar pentru câteva bucăți de secundă, cum s-ar zice... Și, știu că mă repet, mă enervează îngrozitor de groaznic mesajele alea copiate de pe net, trimise la toată lista! Le-aș face la toți ăștia compul guler și le-aș arunca telefoanele în budă!
Nu mă pricep la postări de sfârșit de an. Dar... Să încercăm...
Anu' ăsta a fost ok.
Am avut târguri la care mi-a mers bine. Iar drumurile spre și de la, au fost demențiale...
Am făcut lucruri mișto și am primit valuri de laude. Îmi place maxim când mă laudă lumea! Da' să fie pe bune...că, dacă e doar pupat în fund, mă-nervez.
Am făcut cadouri frumoase și am primit la schimb hug-uri strânse și priviri surprinse, fericite, care râdeau...
Am dat cu glet, pentru prima dată, o cameră întreagă. Acum ăla, deși nu e la mine acasă, e gletu' meu!
Am avut câteva zile în care am fost mai fericită ca niciodată și-n care râdeam în hohote în fiecare sms.
N-am fost la mare, dar o ieșire la bazin, cu mici, pâinici făcute la comandă și miros puternic de clor, a fost cam la fel de faină...
Am găsit un pui de cameră foto care știe ce-mi place și se chinuie să-mi facă pe plac.
Și am avut cel mai fain crăciun din câte îmi amintesc eu...
A fost un an ok. Păcat că în final a fost de căcat...
Anu' ăsta, azi mai exact, am făcut, pentru prima dată, salată boeuf cu boeuf. Până acum era salată boeuf cu pui. Și n-am făcut că e revelionu' și trebuie neapărat să existe în meniu... Mi s-a făcut ieri poftă de ciorbiță de văcuță și m-am gândit să fac ceva 2 în 1, cu cât mai puțină muncă... Așa că, s-au distrat cu toatele, pentru câteva ore, în aceeași oală, ca mai apoi să o ia pe drumuri diferite.
Ciocolata de casă tre' să fie albă, cu foarte multă vanilie, de preferat în formă de pisici. Pate-ul e pate doar dacă e din ficăței îmbătați cu vin aromat, dreși cu piper și frecați cu un pachet de unt până le sare muștarul. Iar plăcinta de iaurt cu brânză nu e bună dacă nu inventezi rețeta pe moment, dacă nu "scapi" în ea mai multe ouă decât trebuie, sau dacă nu-ți explodează oleacă în cuptor...
Ce-o să fac la anu'? Păi, tot ce fac și acum. Că "la anu'" e peste câteva ore și clar n-o să mă schimb brusc în altcineva care face altceva... "La anu'" probabil o să fiu în pantalonii mei de pijama de la TheBestSantaEver, o să am o sarma, jumate-n mână, jumate-ntre dinți, un pahar cu ceva în el, cel puțin un mâț alături, poate un grup-hug, din astea...
Și, la anul, într-o zi, o să am un cățel. :)
În rest... Vouă, celor care treceți mereu pe aici, vă zic LA MULȚI ANI! De la o anumită vârstă, când începi să scârțâi, urezi celorlalți sănătate și asta vă zic și eu... Iar sufletul, care o să rămână mereu de plod căpos și pus pe șotii, vă zice: nu fiți prea cuminți, faceți ce vă face fericiți, nu vă gândiți la "ce-o să zică lumea dacă..." și distrați-vă (chiar dacă asta înseamnă, de exemplu, să vă dați cu trotineta, la muuulți ani în buletin, pe o faleză plină de moși care te comentează. Priceless!) Bună dimineața!
P.S. Iar unei persoane mai speciale, așa, îi doresc:
-să-i iasă pe cur bube în formă de ponei care se cacă curcubeie.
-mult noroc adus zilnic de câte un găinaț de cioară (păcat că nu există pe aici și struți zburători...), bine plasat pe capul sec.
-dea domnu' să-ți crească și ție măcar juma' de neuron, să nu mai beși păreri de capră miloagă pe moșia altora.
Și-i dau un sfat deștept: dacă simți nevoia să te manifești public, mănâncă căcat pe blogu' tău, nu-mi mai umple mie spamu' cu comentarii dobitoace, care demonstrează că nu ai mai multă minte ca un cur de maimuță cu râie la subraț. Și mergi la un control la etaju' 9, îți trebuie și e gratis cu trimitere de la medicu' de familie. Marș!
luni, 9 decembrie 2013
Sunt foarte mic, dar știu să iubesc mult
A fost lung. A fost cam greu. A fost amuzant. A fost cu carnaval, cu vrăjitoare, beduin și pirat. A lipsit doar Scufița Roșie... A fost cu drum dus/întors în orașul vecin, cu mașina plină de nebuni, de caterincă și râs scăpat de sub control... A fost cu prieteni, cu oameni calzi, cu laude, cu țopârlani și cu vizite dese în magazinul unde erau reduși șoseți si budigăi. A fost cu poze multe și amuzante, cu focaccia și cu bomboane de pom. A fost frumos... O să vă mai povestesc.
Apoi am dormit 2 zile.
Ieri am avut norocul să cunosc cei mai drăguți pui de cățel din lume. Pătuță și Ursulețu'. Ea, Pătuță, e o fetiță mică, cu burtică roz, codiță foarte scurtă (nu-i tăiată, cred că așa s-a născut), iubicioasă, lipicioasă și foarte frumoasă. Are cel mai roz nas cu puncte negre, numai bun de pupat în rafale. Dacă o iei în brațe, se bagă în tine și stă acolo cuminte, fără să miște. Știe să se lipească de gâtul tău astfel încât să te determine să nu te miști DELOC, nu care cumva s-o deranjezi. Are și un frățior jucăuș, Ursulețu', care a descoperit singur apa și bulinuțele, care știe să se joace cu șosetele tale și care aleargă crăcănat. Știu să iubească oamenii și pisicile! Verificat! Au fost găsiți de două prietene, în drum spre muncă. Erau părăsiți într-un parc...Nici una dintre noi nu are cum să-i țină în casă, fiecare având deja două sau mai multe animăluțe. O ador pe gălușca aia mică cu nas pătat și mă simt nasol tare că n-o pot lua la mine. Chiar nu am cum... Dar tare aș vrea să-i găsesc părinți buni, care s-o iubească și să aibă grijă de ea. Și pentru frățiorul ei deasemenea... Sunt mici, cuminți și n-au nici o vină că un dobitoc i-a aruncat pe stradă fără să-i pese și fără să se gândească că sunt ființe nu obiecte...
Omul ăla bun care se îndrăgostește de ei și-i vrea alături, la bine și la rău, pentru totdeauna, să știe că au zestre! Ceva mâncărică de căței cuminți și, din partea mea, o cutie pictată cât pot eu de frumos! În schimb, vreau doar să promită că n-o să-i părăsească niciodată! Bine...și că o să-mi mai trimită și mie poze cu ei, din când în când... Sau, dacă e din Galați, și mai bine, să mă lase să-i mai văd când se poate!
În rest... Mă întreb de ce unii sunt atât de dobitoci, mă amuză amar grupa mică și sunt curioasă dacă unii își dau seama cât sunt de absurzi... Hai, luați burtoșii ăștia mici, n-o să vă pară rău. Promit! Bună dimineața!
P.S. Foarte important! Deși sunt foarte mici (nu cred că au 2 luni...) au început să învețe să facă pe ziar. Adică ieri au făcut! Și eu am fost tare mândră de ei...
sâmbătă, 16 noiembrie 2013
Fericiți cei săraci cu duhul
...că a lor este împărăția cerurilor. Dar vai de ăia care tre' să-i suporte până o să se întâmple asta...
Azi am o mulțime de dileme. De exemplu, nu pricep dacă unii sunt dobitoci din naștere sau dacă asta e o calitate dobândită cu chin și trudă de-a lungul amuzantei lor vieți de doi bani! Și nu mai pricep un lucru: dacă-s dobitoci, sărmani cu duhu' și cretini, de ce dracu' nu țin asta doar pentru ei, suflețelul lor curat și creierașul imaculat pe care-l posedă? De ce pana struțului tre' s-o spună la toți, s-o arate-n public, să-mi strice mie ziua și să mă facă să mi-i închipui în fel și fel de ipostaze violente, macabre și mult prea light pentru ce ar merita în realitate. Singurul răspuns care-mi vine-n minte e că dobitocii îs atât de dobitoci încât nici măcar nu-și dau seama că-s dobitoci! Și nici asta nu pricep. Cum vine asta, frate? Adică te porți ca păduchele boului, dar ai impresia că de fapt ești Maica Tereza... Îți dai aere de geniu dar de fapt doar...dai aere. Și-apoi știi vorba aia, nu: ești ceea ce mănânci... Deci încetează să mai halești căcați moțați! Nu de alta, da' mi-e c-o să mănânci vreodată căcatul greșit și-o să faci o indigestie letală de n-o să te vezi!
Altceva ce nu înțeleg nici dacă-mi ameninț neuronul cu mitraliera e: de ce nu-și văd unii de ale lor și stau mereu cu bunghiul pe alții? Altceva mai bun n-ai de prestat? Ai prea mult timp la dispoziție și nu știi ce să faci cu el? Ți se pare mai palpitantă viața altora de-ți permiți să intri în ea fără invitație și cu bocancii jegoși? Cu siguranță e, altfel ți-ai vedea de borșu' tău... Și nu ar mai puți în așa hal din cauza invidiei pe care o emani. Sau e ciudă cronică? Sau pur și simplu e din cauză că te speli doar sâmbăta, dacă nu cumva pică în vreo zi de sărbătoare "cu roșu"... Ce-ar fi să-ți vezi de maglavaisu' tău și lasă-i dracu' pe alții în pace!
Ca să nu mai vorbim de facebook, care e pe cale să devină raiu' proștilor. Sau netu' în general... De ce piticu' mă-sii îl transformă unii în ring de urmărire, mai ceva ca-ntr-un film polițist din ăla nasol? Pentru ca, mai apoi, să-și târască pe acolo propria viață, transformată și ea într-o parodie ieftină, proastă, jalnică... Să și-o târască pe-acolo în timp ce urmăresc peste tot curu' lu' cutare, pe-al meu sau pe al tău, care brusc a devenit obiectul curiozității lor bolnave! Și oare de ce simt unii nevoia să-și vaite public, cu patos și tremolo durerile și nemulțumirile. Ca mai apoi să aștepte cu înfrigurare să muște momeala alți "preteni" care să-i consoleze și să le ia partea.
Mă, dacă ce zici tu acolo e de o majoră importanță pentru tine, n-ai decât să faci borș pe wallu' tău, sau la tine "acasă", dar dacă te pui să vomiți tâmpenii public, atunci țin să te anunț, scurt și tare, că ai o problemă. Una care se numește retard paranoid bipolar cu influențe episodice de prostie crasă, răutate gratuită și imbecilitate infantilă de grad avansat! Îmi pare rău, dar trebuie să-ți dau o veste proastă: nu o să te vindeci niciodată. Prostia nu regresează, din contră, mâine va fi mai cruntă ca azi! Iar viața ta mică și neimportantă, bingo, va rămâne la fel de mică și neimportantă... Iar asta e valabil și pentru cei care-și "reglează conturile" online, pe Facebook sau în altă parte. Să-ți zic un secret vital: facebook nu-i = cu viața personală, reală. E doar un loc unde dai like la poze cu mâțe, la căței drăguți, unde pui melodii pentru tine sau pentru prieteni, poze cu mesaje poate stupide dar amuzante, sau care te anunță de ziua cuiva care nu ți-e foarte apropiat deci nu îi ții minte data nașterii... Netu', în general, nu e o sală de tribunal, o scenă din Judecata de apoi și nici cel mai potrivit loc în care să arăți cât ești de prost. Trezește-te și crești dracu'...
În rest... Azi am văzut doi bătrânei pe stradă: și el și ea erau în trening, adidași și șepcuță. Clar veneau de pe faleză, unde au făcut atâta sport cât le permite vârsta. Și se țineau de mână... Oare câți din ziua de azi or să ajungă așa?...
Bună dimineața!
P.S. Ia să vedem dacă se simte careva și-mi aplică un unfriend, ignore, block, sau cum se cheamă. Îmi place foarte mult când cineva se simte inferior mie și face chestiile astea pentru că e prea găină și n-are curaj să-mi zică în față când/dacă are ceva cu mine. Și, sincer, piciorul de la masă suferă mult când se întâmplă asta... Fă-l să-l doară!!!
Azi am o mulțime de dileme. De exemplu, nu pricep dacă unii sunt dobitoci din naștere sau dacă asta e o calitate dobândită cu chin și trudă de-a lungul amuzantei lor vieți de doi bani! Și nu mai pricep un lucru: dacă-s dobitoci, sărmani cu duhu' și cretini, de ce dracu' nu țin asta doar pentru ei, suflețelul lor curat și creierașul imaculat pe care-l posedă? De ce pana struțului tre' s-o spună la toți, s-o arate-n public, să-mi strice mie ziua și să mă facă să mi-i închipui în fel și fel de ipostaze violente, macabre și mult prea light pentru ce ar merita în realitate. Singurul răspuns care-mi vine-n minte e că dobitocii îs atât de dobitoci încât nici măcar nu-și dau seama că-s dobitoci! Și nici asta nu pricep. Cum vine asta, frate? Adică te porți ca păduchele boului, dar ai impresia că de fapt ești Maica Tereza... Îți dai aere de geniu dar de fapt doar...dai aere. Și-apoi știi vorba aia, nu: ești ceea ce mănânci... Deci încetează să mai halești căcați moțați! Nu de alta, da' mi-e c-o să mănânci vreodată căcatul greșit și-o să faci o indigestie letală de n-o să te vezi!
Altceva ce nu înțeleg nici dacă-mi ameninț neuronul cu mitraliera e: de ce nu-și văd unii de ale lor și stau mereu cu bunghiul pe alții? Altceva mai bun n-ai de prestat? Ai prea mult timp la dispoziție și nu știi ce să faci cu el? Ți se pare mai palpitantă viața altora de-ți permiți să intri în ea fără invitație și cu bocancii jegoși? Cu siguranță e, altfel ți-ai vedea de borșu' tău... Și nu ar mai puți în așa hal din cauza invidiei pe care o emani. Sau e ciudă cronică? Sau pur și simplu e din cauză că te speli doar sâmbăta, dacă nu cumva pică în vreo zi de sărbătoare "cu roșu"... Ce-ar fi să-ți vezi de maglavaisu' tău și lasă-i dracu' pe alții în pace!
Ca să nu mai vorbim de facebook, care e pe cale să devină raiu' proștilor. Sau netu' în general... De ce piticu' mă-sii îl transformă unii în ring de urmărire, mai ceva ca-ntr-un film polițist din ăla nasol? Pentru ca, mai apoi, să-și târască pe acolo propria viață, transformată și ea într-o parodie ieftină, proastă, jalnică... Să și-o târască pe-acolo în timp ce urmăresc peste tot curu' lu' cutare, pe-al meu sau pe al tău, care brusc a devenit obiectul curiozității lor bolnave! Și oare de ce simt unii nevoia să-și vaite public, cu patos și tremolo durerile și nemulțumirile. Ca mai apoi să aștepte cu înfrigurare să muște momeala alți "preteni" care să-i consoleze și să le ia partea.
Mă, dacă ce zici tu acolo e de o majoră importanță pentru tine, n-ai decât să faci borș pe wallu' tău, sau la tine "acasă", dar dacă te pui să vomiți tâmpenii public, atunci țin să te anunț, scurt și tare, că ai o problemă. Una care se numește retard paranoid bipolar cu influențe episodice de prostie crasă, răutate gratuită și imbecilitate infantilă de grad avansat! Îmi pare rău, dar trebuie să-ți dau o veste proastă: nu o să te vindeci niciodată. Prostia nu regresează, din contră, mâine va fi mai cruntă ca azi! Iar viața ta mică și neimportantă, bingo, va rămâne la fel de mică și neimportantă... Iar asta e valabil și pentru cei care-și "reglează conturile" online, pe Facebook sau în altă parte. Să-ți zic un secret vital: facebook nu-i = cu viața personală, reală. E doar un loc unde dai like la poze cu mâțe, la căței drăguți, unde pui melodii pentru tine sau pentru prieteni, poze cu mesaje poate stupide dar amuzante, sau care te anunță de ziua cuiva care nu ți-e foarte apropiat deci nu îi ții minte data nașterii... Netu', în general, nu e o sală de tribunal, o scenă din Judecata de apoi și nici cel mai potrivit loc în care să arăți cât ești de prost. Trezește-te și crești dracu'...
În rest... Azi am văzut doi bătrânei pe stradă: și el și ea erau în trening, adidași și șepcuță. Clar veneau de pe faleză, unde au făcut atâta sport cât le permite vârsta. Și se țineau de mână... Oare câți din ziua de azi or să ajungă așa?...
Bună dimineața!
P.S. Ia să vedem dacă se simte careva și-mi aplică un unfriend, ignore, block, sau cum se cheamă. Îmi place foarte mult când cineva se simte inferior mie și face chestiile astea pentru că e prea găină și n-are curaj să-mi zică în față când/dacă are ceva cu mine. Și, sincer, piciorul de la masă suferă mult când se întâmplă asta... Fă-l să-l doară!!!
sâmbătă, 2 noiembrie 2013
Alandala...
Zile bune, zile rele. Frumoase, neutre, obositoare. Pline, pierdute, însorite, libere, sau zile de naștere cu surprize, pupături și îmbrățișări uriașe și fericite.
Persoane deștepte, persoane proaste. Foarte proaste...
Oameni dragi, oameni indiferenți. Oameni care-ți plac. Oameni la care ții mult, foarte mult! Cu care te simți bine oriunde, oricum, oricând. Care au un loc acolo, în tine. Definitiv. Care te fac să zâmbești larg și care te privesc frumos. Zâmbesc senin și mă uit la tine zâmbind cu totul doar dacă țin la tine. Altfel, doar zâmbesc. La tine țin mult! Știi, nu?
Oameni care pleacă. Oameni care rămân. Și tu... Abia aștept să vii!
Persoane care te enervează. Care ai vrea să dispară. Sau măcar să tacă dracu' din gură... Care vorbesc mult, prea mult, dar nu zic nimic. Care se bagă în viața ta, ca musca în curu' calului, deși te văd cu sprânceana ridicată.
Oameni zgârciți. Oameni defecți. Oameni slabi. Ai vrea să-i înțelegi, da' nu reușești... Că, pur și simplu, tu nu ești așa.
Oameni buni. Și răi. Egoiști. Frustrați. Încrezuți. Reci. Indiferenți. Prost crescuți. Proști...
Oameni care zic că n-au hug-uri, dar care totuși fabrică repede unul, că te văd că-ți trebuie neapărat.
Persoane vesele. Chiar dacă au lumea bucăți... Persoane mereu nemulțumite. Cu drame existențiale puerile, scremute și caraghioase. Persoane care nu pot trăi decât dacă se bagă în viața celorlalți. Persoane cu care-ți face plăcere să vorbești. Și persoane cărora simți că poți să le zici orice. Și le zici...
Persoane corecte. Sincere. Persoane în care ai încredere. Care ți-o merită... Și alea care te dezamăgesc.
Oameni pe care-i cunoști într-o seară, cu care schimbi doar câteva vorbe și priviri, dar care-ți plac din prima și știi c-or să-ți fie prieteni. Simți cumva... Sau pe care-i cunoști pe net și ai impresia că-i știi dintotdeauna.
Oameni pe care-i iubești.
Fapte bune făcute că te vede doamne-doamne. Fapte rele, că nu-ți pasă de nimic. Sau fapte bune pentru că așa simți și ești.
Persoane care zic că-s nașpa, și uneori chiar sunt, dar la care țin mult. Și persoane care se cred faine, dar îs la fel de mișto ca o durere de măsele! Pe care le-aș lega cu scotch de plop și le-aș lăsa acolo să le bată ciocănitoarea-n țeastă, până iese timpul la pensie... Persoane sincere. Și persoane false. Scârbos de... Și eu, care încerc să fiu un om bun. Nu știu cât îmi iese...
Prieteni. Amici. Cunoștințe. Oameni care-ți plac da' nu știi exact ce sunt... Și ăia care vrei să meargă la capătu' lumii și să sară de acolo! Fără parașută și cu un căcat fosilizat de T-rex, legat de picioare, pentru o viteză crescută.
Am un prieten spiriduș! Știu pentru că i-am văzut odată fesul luuung, cu moț. Cel mai bun prieten. Ăla care face farfurii. Cel magic, care știe tot. Cel cu două codițe. Sau ăla care face cea mai bună cafea.
Și am, undeva, o farfurie cu broască țestoasă plină cu cartofi prăjiți.
În rest... Unii sunt dog person, alții cat person. Eu cred că sunt cocker person! Și mai sunt ăia care vor să omoare câinii. A, da...și ăia care-și rezolvă problemele dând block, unfriend și trecând pe lângă tine ca vaca la câmp, fără să salute. Nice people! Pffff... Bună dimineața!
Persoane deștepte, persoane proaste. Foarte proaste...
Oameni dragi, oameni indiferenți. Oameni care-ți plac. Oameni la care ții mult, foarte mult! Cu care te simți bine oriunde, oricum, oricând. Care au un loc acolo, în tine. Definitiv. Care te fac să zâmbești larg și care te privesc frumos. Zâmbesc senin și mă uit la tine zâmbind cu totul doar dacă țin la tine. Altfel, doar zâmbesc. La tine țin mult! Știi, nu?
Oameni care pleacă. Oameni care rămân. Și tu... Abia aștept să vii!
Persoane care te enervează. Care ai vrea să dispară. Sau măcar să tacă dracu' din gură... Care vorbesc mult, prea mult, dar nu zic nimic. Care se bagă în viața ta, ca musca în curu' calului, deși te văd cu sprânceana ridicată.
Oameni zgârciți. Oameni defecți. Oameni slabi. Ai vrea să-i înțelegi, da' nu reușești... Că, pur și simplu, tu nu ești așa.
Oameni buni. Și răi. Egoiști. Frustrați. Încrezuți. Reci. Indiferenți. Prost crescuți. Proști...
Oameni care zic că n-au hug-uri, dar care totuși fabrică repede unul, că te văd că-ți trebuie neapărat.
Persoane vesele. Chiar dacă au lumea bucăți... Persoane mereu nemulțumite. Cu drame existențiale puerile, scremute și caraghioase. Persoane care nu pot trăi decât dacă se bagă în viața celorlalți. Persoane cu care-ți face plăcere să vorbești. Și persoane cărora simți că poți să le zici orice. Și le zici...
Persoane corecte. Sincere. Persoane în care ai încredere. Care ți-o merită... Și alea care te dezamăgesc.
Oameni pe care-i cunoști într-o seară, cu care schimbi doar câteva vorbe și priviri, dar care-ți plac din prima și știi c-or să-ți fie prieteni. Simți cumva... Sau pe care-i cunoști pe net și ai impresia că-i știi dintotdeauna.
Oameni pe care-i iubești.
Fapte bune făcute că te vede doamne-doamne. Fapte rele, că nu-ți pasă de nimic. Sau fapte bune pentru că așa simți și ești.
Persoane care zic că-s nașpa, și uneori chiar sunt, dar la care țin mult. Și persoane care se cred faine, dar îs la fel de mișto ca o durere de măsele! Pe care le-aș lega cu scotch de plop și le-aș lăsa acolo să le bată ciocănitoarea-n țeastă, până iese timpul la pensie... Persoane sincere. Și persoane false. Scârbos de... Și eu, care încerc să fiu un om bun. Nu știu cât îmi iese...
Prieteni. Amici. Cunoștințe. Oameni care-ți plac da' nu știi exact ce sunt... Și ăia care vrei să meargă la capătu' lumii și să sară de acolo! Fără parașută și cu un căcat fosilizat de T-rex, legat de picioare, pentru o viteză crescută.
Am un prieten spiriduș! Știu pentru că i-am văzut odată fesul luuung, cu moț. Cel mai bun prieten. Ăla care face farfurii. Cel magic, care știe tot. Cel cu două codițe. Sau ăla care face cea mai bună cafea.
Și am, undeva, o farfurie cu broască țestoasă plină cu cartofi prăjiți.
În rest... Unii sunt dog person, alții cat person. Eu cred că sunt cocker person! Și mai sunt ăia care vor să omoare câinii. A, da...și ăia care-și rezolvă problemele dând block, unfriend și trecând pe lângă tine ca vaca la câmp, fără să salute. Nice people! Pffff... Bună dimineața!
joi, 17 octombrie 2013
Din (stră)fundul gândirii
Ăia oleacă mai măricei, ca să zic așa, mai știți afișele alea din copilărie cu: păstrați liniștea între orele 13-17; program de bătut covoare, între aceleași ore; păstrați curățenia, placă tăiată asimetric și atârnată sus, pe perete, în scara blocului. Pluuus, biletele puse la avizier, prin care administratorul/a voia să anunțe chestii de maximă importanță pentru viața locatarilor, scrise pe foi dictando, cu pixul! Scrise agramat, pe un ton autoritar, nervos și mai mereu răutăcios, pline de amenințări și de greșeli.
Am crezut că au dispărut, frate... Dar nu, se pare că cei ce le scriau acum 30 de ani încă trăiesc și simt nevoia să se exprime în scris, la fel de răutăcios și agramat. Încă mai sunt blocuri în care s-au păstrat, perfect conservate, nederanjate de trecerea timpului și a diverselor "epoci", acele afișe. La avizier încă e șef președintele de bloc sau administratorul iar anunțurile se scriu cam tot pe foaie de caiet...
Acum. Dacă tu, cetățean de rând, vajnic locuitor al blocului vrei să te manifești, să-ți zici părerea, să-ți descarci oful...pune-ți pofta-n cui de avizier, ăla e, așa cum am stabilit, doar pentru fețele luminate de la "conducere". Așa că, nu-ți mai rămâne decât să-ți scuipi răutatea pe o foaie mototolită de caiet vechi ca tine și s-o plasezi strategic în cutia poștală a vecinului pe care ți s-a pus pata. Pata fiind chestia aia abstractă, căcată de neuronul aflat în stare de scleroză parkinsoniană a unora ce concurează pentru "cea mai vie fosilă din lume".
Ei bine, o astfel de mostră (pardon, "monstră", ca să priceapă și o anumită parte a populației care poate ateriza pe aici din întâmplare) a fost găsită de o prietenă în propria sa și anume cutie poștală. Asta de mai jos... Iar înainte de a face analiza "scriitorului", o să zic că eu aș paria că e vorba de baba în fucsia de care povesteam mai demult...
A început în forță, cu majuscule. Țipa în scris. Clocotea adrenalina în ea și nervii erau întinși ca funia de rufe din balcon. Dar, na, vârsta a potolit-o rapid și i-a calmat literele. Sau a început cu majuscule gândindu-se că, de draci, n-o să fie în stare să scrie cu litere mici. Cine știe, nebănuite sunt căile...alfabetului... Ce nu pricep eu însă e altceva: de ce puii mei a mai scris pe foaie cu linii, dacă și-a mâzgâlit mesajul patriotic pe invers?
Apoi am început să-mi imaginez povestea. Plină de năduf și nădușind masiv de oftică, sună ea la 112. Unde răspunde un tânăr drăguț, binevoitor, dezghețat, care vrea s-o ajute pe tovarășa cetățeancă aflată în nevoie urgentă. Printre gâfâieli înrudite cu apoplexia și oftaturi nevricoase, îl poftește pe domnul polițist degrabă la bloc să ia "apretele" de pe punga cu gunoi puțind a cur de sconcs, usturoi trezit sau a capotul ei... Unde "apretele" este probabil maglavaisu' cu care apretează ea chiloții lu' bărba'su, lunar, adică atunci când îi spală. Și când îl spală!
"În acest"...și aici nu știu dacă a scris loc sau floc, dar nici unul dintre cele două nu purta în el greutatea și gravitatea situației, deci a decis că va folosi cuvântul "Bloc". Cu B mare în fix mijlocu' propoziției, ca să sublinieze tragedia metamorfozantă de sorginte bipolară a locului de baștină, precum și congruența extracuriculară a instinctului de cavernă îmbinat armonios cu simțul hiperbolizat de proprietate. Pentru autoare, Blocul scris cu B mare reprezintă simbolul triumfului personal și este tot ce există mai important în lume. În lumea ei mică, prea puțin spălată, plictisitoare și foarte rea...
De faza cu "mai rău ca la țigani în 40" nici nu-mi vine să mă leg, că mă enervez... Discriminare, rasism, prostie... Am prieteni care stau acolo, care nu-s țigani. Sunt străzi locuite aproape în întregime de țigani, iar în curtea lor e mai curat ca la ea în casă... Bine, există și opusul medaliei, așa cum există și mulți "români" împuțiți. Sau blocuri cu persoane ce se vor a fi "selecte" dar care-și scot mereu gunoiul pe hol, de tre' să-mi prind nasu' cu cârligu' de rufe să nu dau la rațe, atunci când trec pe acolo... Dar pentru "doamna"/țața/mamaia în cauză, se pare că 40-ul e capătul lumii, că altfel nu-l încercuia apocaliptic...
Și acum stau eu și mă întreb: madam fucsioasa, sau altă fosilă umblătoare, a scris bilețelul în mai multe exemplare? După cum arată, aș zice că nu. Și atunci, de ce dracu' s-a trezit ea să-l pună tocmai în cutia poștală a prietenei mele, dintr-o scară cu câțiva zeci de oameni? Asta în situația în care nu numai că ea-și duce zilnic gunoiul unde trebuie, da'-l mai duce și împărțit, sortat pe categorii și îndeasă fiecare chestie în containerul de culoarea x, y, z... Pentru că unii simt acut nevoia să arate și altora că-s proști și răi? Pentru că se plictisește grav și nu-i vine nici o altă idee decât să muște pe altul de cur? Sau poate, pur și simplu, de ciudă că stă cu bunghiu' la vizor/geam și cu toate astea încă nu a reușit să-l prindă pe ăla de aruncă sacul de gunoi în scară, așa că, în stilul românesc, să ne răzbunăm pe cineva, nu contează pe cine...
Mâine mă duc acolo și stau până seara pe banca babelor, să le văd cum migrează în altă parte bombănind acid și veninos la adresa "tinerilor insolenți din ziua de azi"!
În rest... Abia aștept să merg la vânătoare de gărgări! Cu aparatul foto, desigur...
Toate bune! Or să. Bună dimineața!
Am crezut că au dispărut, frate... Dar nu, se pare că cei ce le scriau acum 30 de ani încă trăiesc și simt nevoia să se exprime în scris, la fel de răutăcios și agramat. Încă mai sunt blocuri în care s-au păstrat, perfect conservate, nederanjate de trecerea timpului și a diverselor "epoci", acele afișe. La avizier încă e șef președintele de bloc sau administratorul iar anunțurile se scriu cam tot pe foaie de caiet...
Acum. Dacă tu, cetățean de rând, vajnic locuitor al blocului vrei să te manifești, să-ți zici părerea, să-ți descarci oful...pune-ți pofta-n cui de avizier, ăla e, așa cum am stabilit, doar pentru fețele luminate de la "conducere". Așa că, nu-ți mai rămâne decât să-ți scuipi răutatea pe o foaie mototolită de caiet vechi ca tine și s-o plasezi strategic în cutia poștală a vecinului pe care ți s-a pus pata. Pata fiind chestia aia abstractă, căcată de neuronul aflat în stare de scleroză parkinsoniană a unora ce concurează pentru "cea mai vie fosilă din lume".
Ei bine, o astfel de mostră (pardon, "monstră", ca să priceapă și o anumită parte a populației care poate ateriza pe aici din întâmplare) a fost găsită de o prietenă în propria sa și anume cutie poștală. Asta de mai jos... Iar înainte de a face analiza "scriitorului", o să zic că eu aș paria că e vorba de baba în fucsia de care povesteam mai demult...
A început în forță, cu majuscule. Țipa în scris. Clocotea adrenalina în ea și nervii erau întinși ca funia de rufe din balcon. Dar, na, vârsta a potolit-o rapid și i-a calmat literele. Sau a început cu majuscule gândindu-se că, de draci, n-o să fie în stare să scrie cu litere mici. Cine știe, nebănuite sunt căile...alfabetului... Ce nu pricep eu însă e altceva: de ce puii mei a mai scris pe foaie cu linii, dacă și-a mâzgâlit mesajul patriotic pe invers?
Apoi am început să-mi imaginez povestea. Plină de năduf și nădușind masiv de oftică, sună ea la 112. Unde răspunde un tânăr drăguț, binevoitor, dezghețat, care vrea s-o ajute pe tovarășa cetățeancă aflată în nevoie urgentă. Printre gâfâieli înrudite cu apoplexia și oftaturi nevricoase, îl poftește pe domnul polițist degrabă la bloc să ia "apretele" de pe punga cu gunoi puțind a cur de sconcs, usturoi trezit sau a capotul ei... Unde "apretele" este probabil maglavaisu' cu care apretează ea chiloții lu' bărba'su, lunar, adică atunci când îi spală. Și când îl spală!
"În acest"...și aici nu știu dacă a scris loc sau floc, dar nici unul dintre cele două nu purta în el greutatea și gravitatea situației, deci a decis că va folosi cuvântul "Bloc". Cu B mare în fix mijlocu' propoziției, ca să sublinieze tragedia metamorfozantă de sorginte bipolară a locului de baștină, precum și congruența extracuriculară a instinctului de cavernă îmbinat armonios cu simțul hiperbolizat de proprietate. Pentru autoare, Blocul scris cu B mare reprezintă simbolul triumfului personal și este tot ce există mai important în lume. În lumea ei mică, prea puțin spălată, plictisitoare și foarte rea...
De faza cu "mai rău ca la țigani în 40" nici nu-mi vine să mă leg, că mă enervez... Discriminare, rasism, prostie... Am prieteni care stau acolo, care nu-s țigani. Sunt străzi locuite aproape în întregime de țigani, iar în curtea lor e mai curat ca la ea în casă... Bine, există și opusul medaliei, așa cum există și mulți "români" împuțiți. Sau blocuri cu persoane ce se vor a fi "selecte" dar care-și scot mereu gunoiul pe hol, de tre' să-mi prind nasu' cu cârligu' de rufe să nu dau la rațe, atunci când trec pe acolo... Dar pentru "doamna"/țața/mamaia în cauză, se pare că 40-ul e capătul lumii, că altfel nu-l încercuia apocaliptic...
Și acum stau eu și mă întreb: madam fucsioasa, sau altă fosilă umblătoare, a scris bilețelul în mai multe exemplare? După cum arată, aș zice că nu. Și atunci, de ce dracu' s-a trezit ea să-l pună tocmai în cutia poștală a prietenei mele, dintr-o scară cu câțiva zeci de oameni? Asta în situația în care nu numai că ea-și duce zilnic gunoiul unde trebuie, da'-l mai duce și împărțit, sortat pe categorii și îndeasă fiecare chestie în containerul de culoarea x, y, z... Pentru că unii simt acut nevoia să arate și altora că-s proști și răi? Pentru că se plictisește grav și nu-i vine nici o altă idee decât să muște pe altul de cur? Sau poate, pur și simplu, de ciudă că stă cu bunghiu' la vizor/geam și cu toate astea încă nu a reușit să-l prindă pe ăla de aruncă sacul de gunoi în scară, așa că, în stilul românesc, să ne răzbunăm pe cineva, nu contează pe cine...
Mâine mă duc acolo și stau până seara pe banca babelor, să le văd cum migrează în altă parte bombănind acid și veninos la adresa "tinerilor insolenți din ziua de azi"!
În rest... Abia aștept să merg la vânătoare de gărgări! Cu aparatul foto, desigur...
Toate bune! Or să. Bună dimineața!
joi, 12 septembrie 2013
Musca din lapte (p.2)
Și eram eu azi pe aceeași bancă, cu aceeași prietenă, aceeași marcă de țigări și același tip de cafea. luată de la același chioșc. Doar tâmpeniile pe care le trăncăneam erau altele. Când, brusc și fără s-o aud, apare.
Bluză roșie ca...roșia... (paranteză: nu pricep expresia roșu ca focu'...că ăla e oricum: galben, portocaliu, albastru, numa' roșu nu!) Freza sculată rebel. Nu din cauza gelului magic, ci a vreunui somn de după-amiază prea lung și prea pe aceeași parte... Atitudine deloc timidă. Ba din contră, mâinile bine înfipte-n cele două șolduri masive, ce completau de minune alura ei de scândură roasă de timp și umflată de apă. Se oprește în fața noastră, se întoarce lent, ca-n filmele horror și ne fixează cu privirea. Eu nu-i par cunoscută, deci își mută laserul pe prietena mea. Și tace. Sinistru. Apoi tună spre ea: "cu trambucu' în gură, da? E frumos așa, nu?" Și se uită și mai și la noi, cu privirea ei de fantomă a mătușii lu' Decebal... Nu, nu era baba în fucsia de data trecută. Era una nouă! Dar, cum astea nu circulă niciodată singure, tadaaaaam...da, apare de după gard chiar ea, fucsioasa... Am recunoscut-o după tricou. Același. Se pun la vorbă mai departe de banca noastră, tot uitându-se spre noi. Noi, care râdeam cu spume, că nu mai știu ce tâmpenie spusesem eu.
Se termină episodul. Apare în zare și moșu' care era nemulțumit data trecută că ne afumăm plămânii, dar pleacă în altă direcție. Trece tanti care hrănește mâțele și salută politicos, fără să latre vreun reproș sau nemulțumire. Trece și o mâță și halește niște bulinuțe pierdute prin iarbă. Toate bune și frumoase, deci, ne întoarcem la discuția noastră. Taca-taca, maca-maca, hihihi, hahaha, mă uit în dreapta și o văd. Tanti în fucsia se holba la noi. Băi, să-mi dau una...știi cum apar? Parcă levitează, că nu le auzi neam. Le vezi când e prea târziu și nu ai unde să te ascunzi... De data asta voia să știe dacă noi, sora, fratele, vecina mătușii verișoarei de-a doua a cuscrului colegului unchiului, sau oricine altcineva cunoscut nouă și nu ei nu vrea din întâmplare bilete de autobuz din alea moacă, de se dau la pensionari.
Eu: "da'-s altfel, nu le putem folosi noi, că ne dă amendă"
Ea: "le dau ieftin, 1 leu bucata".
Eu: "îs altfel, nu le putem folosi."
Ea: "le voia (de fapt a zis vroia...) aia de la chioșc, da' gratis; nu pot așa, măcar o pâine să iau și eu"
Eu: tac.
Ea: "și Florica (sau Tanța, Veta, Safta, nu mai știu ce nume era...) le vrea, că ei i-au dat doar 5, că a ieșit înainte de vârstă; nu pot să le dau gratis..."
Eu: tac și mă uit deja foarte urât! Prietena mea îi promite că întreabă la serviciu și "afacerista" se cară, bodogănind în continuare chestii despre biletele ei moacă pe care le are de vânzare.
Și m-au apucat pe mine dracii, așa... Băi, frate, ai primit biletele alea gratis, n-ai făcut nimic special să le meriți, doar că ai vârsta lu' Tutankhamon și iei pensie. Și atunci, dacă tot nu te-au costat nimic, de ce dracu' nu poți face și tu o faptă bună să le dai cuiva care chiar are nevoie de ele, dacă tu nu-ți deplasezi târtița decât de la o bancă la alta, prin jurul blocului? Să le dai GRATIS, așa cum le-ai primit! Eu te cred că poate nu ai o pensie foarte mare, deși tricourile tale aproape neon zic altceva, dar chiar și așa, nu poți face și tu ceva frumos pentru ăla de lângă tine, care poate are un sfert din pensia ta? Grrr...
În rest... Azi m-a prins o ploaie cu soare și stropi uriași, prin care m-am plimbat la pas, sub privirile înspăimântate ale duduilor care nu aveau umbrela cu ele; mi-am luat un set megabestial de ștampile și am mâncat porumb fiert. Și mi-a fost dor de tine toată ziua... Bună dimineața!
Bluză roșie ca...roșia... (paranteză: nu pricep expresia roșu ca focu'...că ăla e oricum: galben, portocaliu, albastru, numa' roșu nu!) Freza sculată rebel. Nu din cauza gelului magic, ci a vreunui somn de după-amiază prea lung și prea pe aceeași parte... Atitudine deloc timidă. Ba din contră, mâinile bine înfipte-n cele două șolduri masive, ce completau de minune alura ei de scândură roasă de timp și umflată de apă. Se oprește în fața noastră, se întoarce lent, ca-n filmele horror și ne fixează cu privirea. Eu nu-i par cunoscută, deci își mută laserul pe prietena mea. Și tace. Sinistru. Apoi tună spre ea: "cu trambucu' în gură, da? E frumos așa, nu?" Și se uită și mai și la noi, cu privirea ei de fantomă a mătușii lu' Decebal... Nu, nu era baba în fucsia de data trecută. Era una nouă! Dar, cum astea nu circulă niciodată singure, tadaaaaam...da, apare de după gard chiar ea, fucsioasa... Am recunoscut-o după tricou. Același. Se pun la vorbă mai departe de banca noastră, tot uitându-se spre noi. Noi, care râdeam cu spume, că nu mai știu ce tâmpenie spusesem eu.
Se termină episodul. Apare în zare și moșu' care era nemulțumit data trecută că ne afumăm plămânii, dar pleacă în altă direcție. Trece tanti care hrănește mâțele și salută politicos, fără să latre vreun reproș sau nemulțumire. Trece și o mâță și halește niște bulinuțe pierdute prin iarbă. Toate bune și frumoase, deci, ne întoarcem la discuția noastră. Taca-taca, maca-maca, hihihi, hahaha, mă uit în dreapta și o văd. Tanti în fucsia se holba la noi. Băi, să-mi dau una...știi cum apar? Parcă levitează, că nu le auzi neam. Le vezi când e prea târziu și nu ai unde să te ascunzi... De data asta voia să știe dacă noi, sora, fratele, vecina mătușii verișoarei de-a doua a cuscrului colegului unchiului, sau oricine altcineva cunoscut nouă și nu ei nu vrea din întâmplare bilete de autobuz din alea moacă, de se dau la pensionari.
Eu: "da'-s altfel, nu le putem folosi noi, că ne dă amendă"
Ea: "le dau ieftin, 1 leu bucata".
Eu: "îs altfel, nu le putem folosi."
Ea: "le voia (de fapt a zis vroia...) aia de la chioșc, da' gratis; nu pot așa, măcar o pâine să iau și eu"
Eu: tac.
Ea: "și Florica (sau Tanța, Veta, Safta, nu mai știu ce nume era...) le vrea, că ei i-au dat doar 5, că a ieșit înainte de vârstă; nu pot să le dau gratis..."
Eu: tac și mă uit deja foarte urât! Prietena mea îi promite că întreabă la serviciu și "afacerista" se cară, bodogănind în continuare chestii despre biletele ei moacă pe care le are de vânzare.
Și m-au apucat pe mine dracii, așa... Băi, frate, ai primit biletele alea gratis, n-ai făcut nimic special să le meriți, doar că ai vârsta lu' Tutankhamon și iei pensie. Și atunci, dacă tot nu te-au costat nimic, de ce dracu' nu poți face și tu o faptă bună să le dai cuiva care chiar are nevoie de ele, dacă tu nu-ți deplasezi târtița decât de la o bancă la alta, prin jurul blocului? Să le dai GRATIS, așa cum le-ai primit! Eu te cred că poate nu ai o pensie foarte mare, deși tricourile tale aproape neon zic altceva, dar chiar și așa, nu poți face și tu ceva frumos pentru ăla de lângă tine, care poate are un sfert din pensia ta? Grrr...
În rest... Azi m-a prins o ploaie cu soare și stropi uriași, prin care m-am plimbat la pas, sub privirile înspăimântate ale duduilor care nu aveau umbrela cu ele; mi-am luat un set megabestial de ștampile și am mâncat porumb fiert. Și mi-a fost dor de tine toată ziua... Bună dimineața!
luni, 9 septembrie 2013
Nervi explodați
Băi, m-am săturat! De câteva zile mi-au explodat nervii. Pe stradă aud numa' discuții despre câini. Pe bloguri se scrie în draci pro sau contra acelorași câini. Pe facebook aproape nu mai intru de ieri, că nu mai pot. Dacă nu văd păreri dobitoace, argumentate prost sau deloc, care "urlă" sinistru, turbat și cu priviri psihopate că toți câinii trebuie omorâți, văd poze cu animale călcate de mașină, decapitate, spânzurate , împușcate..., puse de tabăra adversă. Și, pe bune, îmi vine să mă iau de toată lumea... Și apoi să emigrez pe Marte.
Încerc să-i înțeleg și pe unii și pe ceilalți. Ce nu înțeleg e ura asta care s-a iscat între ei, motivele pe care le invocă unii dintre cei care vor să fie omorâți TOȚI câinii, faptul că nici una dintre tabere nu vrea să asculte alte păreri... Pe cei care susțin eutanasia încerc să-i înțeleg în măsura în care vor asta pentru că le e frică. În măsura în care vor ca asta să se facă prin metode "civilizate", dacă există așa ceva... În măsura în care vor să dispară de pe stradă câinii bolnavi sau cei violenți. Da, câinii psihopați nu trebuie să rămână pe stradă! Dar nu îi pot înțelege pe cei care transpiră ură prin toți porii. Pe cei care se înfoaie și își rag public părerea peste tot, cum că ei zic să fie omorâte toate animalele, fără excepție și prin nu contează ce metodă, inclusiv cu bâta.
Și știi ce aș face eu? Aș lua dintre ei o mamaie nervoasă, sau o mămică crizată, sau o domnișoară cu aere de geniu neînțeles, i-aș da un par în mână și aș băga-o într-o cușcă cu câinele ăla, să-l omoare ea, dacă e așa de tare. Și nu cu un câine fioros, cu unul bun, cu cel mai blând dintre ei dar care trebuie omorât pentru că, na, e câine... Aș vrea să știu dacă în momentul ăla, o să mai fie convinsă de căcaturile pe care le scuipa înainte. Aș fi curioasă dacă ar omorî câinele ăla care se uită cu ochi blânzi la ea. Mai mult ca sigur nu... Pentru că cei care țipă cel mai tare nu dau soluții, ei vor doar ca altcineva să facă treaba murdară pe care o doresc, ei să stea acasă, să posteze tâmpenii pe facebook și să se trezească a doua zi într-un oraș fără animale.
Pe de altă parte, mă enervează și unii dintre cei care sunt contra eutanasiei, dar nu fac decât să ridice pumnul împotriva celorlalți și să țipe pe interneți. N-am văzut pe nici unul care să ia pe cineva dintre ăia anti-câini și să-i explice ce tre' să facă și cum să se poarte ca să nu mai fie lătrat, fugărit și mușcat. Nu că ăla ar asculta, da' măcar să încerce... Citeam zilele astea un scenariu apocaliptic, în care toate femeile (nu pricep de ce nu și bărbații, da' mă rog...) care militează pentru câini ar trebui aruncate în mijlocul haitelor furioase, să fie sfâșiate și să le treacă cheful de apărat patrupede. Căcat! Adică...CĂCAT! Hai, pune-mă față în față cu câinele care te-a speriat cel mai tare în viața ta și lasă-mă să-ți arăt cum mă lasă în pace...
Și m-am săturat de replica: să te văd dacă aveai și tu copil, vorbeai tot așa? Sau varianta: dacă ăla era copilul tău, tot asta ai fi susținut? Dacă aș avea copil, apăi ăluia nu i-ar fi frică de câini! Pentru că aș ști să-l EDUC să nu-i fie, să știe cum să se poarte cu un animal și să-l respecte. Dacă tu respecți câinele ăla, și el o să facă același lucru. Iar dacă plodu' ăla ar fi fost al meu, azi ar fi bine merci... Pentru că nu l-aș fi lăsat afară cu cineva iresponsabil, cu cineva care nu-l urmărește în fiecare minut. E vorba de un plod mic, nu e admisibil să-l scapi din ochi gândind că se joacă pe undeva și, dacă vrea apă sau dacă-i curg mucii vine el... Cât de strâmb tre' să ai neuronu' ca să emită o asemenea părere?
N-am copil, dar am un cățel. Chiar dacă unii nu pot pricepe asta, cățelul ăla e copilul meu! Aș face orice pentru el. E bătrân, are 13 ani. Ei bine, în toți anii ăștia, la fiecare plimbare, când i-am dat drumul din lesă în locurile pe unde poate alerga fără nici un pericol, NU L-AM PIERDUT DIN OCHI O CLIPĂ!!! Drept urmare, n-a pățit niciodată nimic. Annabella, așa o cheamă, e cel mai bun și mai cuminte copil din lume. Din fericire pentru ea și pentru mine, s-a născut când și unde trebuie și a ajuns la mine. Dar sunt mulți câini cuminți și pe străzi. Ei de ce trebuie omorâți? Doar pentru că au avut ghinionul să se nască într-o țară în care animalele nu sunt respectate...
Sunt proști în ambele tabere. Care măcăie și atât. Și mă enervează pe mine... Sunt câini tâmpiți care fac rău. Și sunt căței buni, care te pupă fără să te cunoască, se uită în ochii tăi și dau din coadă fericiți. Sunt oameni care iubesc animalele și câini care iubesc oameni, necondiționat. Și mai sunt unii care vor să-i omoare pe toți! Pe câini. Dar, dacă s-ar putea și n-ar fi ilegal, sunt unii care i-ar omorî și pe cei care iubesc animalele...
În rest, pe principiul: dacă mai mulți îți zic că ești beat înseamnă că ești și ar fi bine să te duci să te culci, dacă mai mulți îți zic că ești prost, ar fi bine să stai acasă și să taci. Bună dimineața...
Încerc să-i înțeleg și pe unii și pe ceilalți. Ce nu înțeleg e ura asta care s-a iscat între ei, motivele pe care le invocă unii dintre cei care vor să fie omorâți TOȚI câinii, faptul că nici una dintre tabere nu vrea să asculte alte păreri... Pe cei care susțin eutanasia încerc să-i înțeleg în măsura în care vor asta pentru că le e frică. În măsura în care vor ca asta să se facă prin metode "civilizate", dacă există așa ceva... În măsura în care vor să dispară de pe stradă câinii bolnavi sau cei violenți. Da, câinii psihopați nu trebuie să rămână pe stradă! Dar nu îi pot înțelege pe cei care transpiră ură prin toți porii. Pe cei care se înfoaie și își rag public părerea peste tot, cum că ei zic să fie omorâte toate animalele, fără excepție și prin nu contează ce metodă, inclusiv cu bâta.
Și știi ce aș face eu? Aș lua dintre ei o mamaie nervoasă, sau o mămică crizată, sau o domnișoară cu aere de geniu neînțeles, i-aș da un par în mână și aș băga-o într-o cușcă cu câinele ăla, să-l omoare ea, dacă e așa de tare. Și nu cu un câine fioros, cu unul bun, cu cel mai blând dintre ei dar care trebuie omorât pentru că, na, e câine... Aș vrea să știu dacă în momentul ăla, o să mai fie convinsă de căcaturile pe care le scuipa înainte. Aș fi curioasă dacă ar omorî câinele ăla care se uită cu ochi blânzi la ea. Mai mult ca sigur nu... Pentru că cei care țipă cel mai tare nu dau soluții, ei vor doar ca altcineva să facă treaba murdară pe care o doresc, ei să stea acasă, să posteze tâmpenii pe facebook și să se trezească a doua zi într-un oraș fără animale.
Pe de altă parte, mă enervează și unii dintre cei care sunt contra eutanasiei, dar nu fac decât să ridice pumnul împotriva celorlalți și să țipe pe interneți. N-am văzut pe nici unul care să ia pe cineva dintre ăia anti-câini și să-i explice ce tre' să facă și cum să se poarte ca să nu mai fie lătrat, fugărit și mușcat. Nu că ăla ar asculta, da' măcar să încerce... Citeam zilele astea un scenariu apocaliptic, în care toate femeile (nu pricep de ce nu și bărbații, da' mă rog...) care militează pentru câini ar trebui aruncate în mijlocul haitelor furioase, să fie sfâșiate și să le treacă cheful de apărat patrupede. Căcat! Adică...CĂCAT! Hai, pune-mă față în față cu câinele care te-a speriat cel mai tare în viața ta și lasă-mă să-ți arăt cum mă lasă în pace...
Și m-am săturat de replica: să te văd dacă aveai și tu copil, vorbeai tot așa? Sau varianta: dacă ăla era copilul tău, tot asta ai fi susținut? Dacă aș avea copil, apăi ăluia nu i-ar fi frică de câini! Pentru că aș ști să-l EDUC să nu-i fie, să știe cum să se poarte cu un animal și să-l respecte. Dacă tu respecți câinele ăla, și el o să facă același lucru. Iar dacă plodu' ăla ar fi fost al meu, azi ar fi bine merci... Pentru că nu l-aș fi lăsat afară cu cineva iresponsabil, cu cineva care nu-l urmărește în fiecare minut. E vorba de un plod mic, nu e admisibil să-l scapi din ochi gândind că se joacă pe undeva și, dacă vrea apă sau dacă-i curg mucii vine el... Cât de strâmb tre' să ai neuronu' ca să emită o asemenea părere?
N-am copil, dar am un cățel. Chiar dacă unii nu pot pricepe asta, cățelul ăla e copilul meu! Aș face orice pentru el. E bătrân, are 13 ani. Ei bine, în toți anii ăștia, la fiecare plimbare, când i-am dat drumul din lesă în locurile pe unde poate alerga fără nici un pericol, NU L-AM PIERDUT DIN OCHI O CLIPĂ!!! Drept urmare, n-a pățit niciodată nimic. Annabella, așa o cheamă, e cel mai bun și mai cuminte copil din lume. Din fericire pentru ea și pentru mine, s-a născut când și unde trebuie și a ajuns la mine. Dar sunt mulți câini cuminți și pe străzi. Ei de ce trebuie omorâți? Doar pentru că au avut ghinionul să se nască într-o țară în care animalele nu sunt respectate...
Sunt proști în ambele tabere. Care măcăie și atât. Și mă enervează pe mine... Sunt câini tâmpiți care fac rău. Și sunt căței buni, care te pupă fără să te cunoască, se uită în ochii tăi și dau din coadă fericiți. Sunt oameni care iubesc animalele și câini care iubesc oameni, necondiționat. Și mai sunt unii care vor să-i omoare pe toți! Pe câini. Dar, dacă s-ar putea și n-ar fi ilegal, sunt unii care i-ar omorî și pe cei care iubesc animalele...
În rest, pe principiul: dacă mai mulți îți zic că ești beat înseamnă că ești și ar fi bine să te duci să te culci, dacă mai mulți îți zic că ești prost, ar fi bine să stai acasă și să taci. Bună dimineața...
joi, 5 septembrie 2013
Musca din lapte
Am uneori zile în care stau ca pensionarii, pe o bancă, la o cafea și o țigară, cu câte cineva. Asta dacă avem norocul să bunghim vreo bancă liberă, neocupată de adevărații pensionari, care se cred stăpânii absoluți ai parcurilor, autobuzelor, băncilor și, în general, ai universului.
Azi a fost cod vișiniu pestriț dungat cu bulinuțe - de vânt. Cu alte cuvinte, am avut noroc, banca mea preferată dintr-o anumită zonă a orașului era liberă de vietăți bârfitoare, puțin spălate și emițătoare de păreri și sfaturi atotvalabile. Se pare că teama să nu le pice vreo cracă-n cap, oală de ciorbă sau ghiveci de flori, le-a ținut în arest voit la domiciliu.
Așa că, mi-am înșurubat cât mai comod fundu' pe stinghiile de lemn încălzite de soare, cu cafeaua fierbinte în mână și mă bâjbâiam prin buzunar după brichetă. O găsesc, dau foc țigării slim mentolate/minunate și-mi umplu cu sete plămânii de fum aromat, închizând ochii de plăcere. Cum n-am decât un set de plămâni cu care să respir, după câteva secunde expir încet, deschizând în același timp obloanele. În fața mea se afla EL. Nu, n-am avut o viziune, era o țigară normală... "El" era un moș durduliu, cu nădragi jegoși și privire de cucuvea senilizată care mă fixa. Adică se holba la mutra mea fericită din acel moment.
"Nu e bine să fumezi." Ei, da, pe bune? "Da' nu fumăm, ținem țigările aprinse să le bată vântul", i-a zis prietena mea cu un zâmbet angelic. "Nu e bine să fumezi." Da, a mai zis asta o dată iar eu am auzit din prima... Îmi scarpin piciorul stâng, atacat de vânt și mă uit în altă parte, poate se simte și pleacă. A avut efect, moșul se duce-n drumul lui. Noi taca taca, chiți biți, bla bla bla... "Nu mai fuma". Nu, n-am avut auzenii, era același fel de țigară normală aia de o fumam și în stânga mea era același moș. Venise de unde plecase mai devreme și a găsit de cuviință să ne atenționeze iar de pericolele apocaliptice care ne pasc dacă ne delectăm cu frunze aprinse.
Și am stat eu acolo, pe banca, la soare, în bătaia vântului turbat și codat, gândindu-mă: ce dracu'-i face pe oameni, de la o anumită vârstă, să fie așa băgăcioși? Chiar nu poa' să treacă pe lângă tine, un străin, fără să se bage-n seamă, fără să dea sfaturi divine și fără să se bage-n viața altora? Să treacă-n treaba lor și să te lase pe tine-n treaba ta! Se pare că asta e ceva imposibil, teribil și foarte improbabil... Și, din păcate, vârsta la care se declanșează această manie, cea a băgării în seamă, scade pe zi ce trece...
Pleacă creatura înțeleaptă acasă și noi ne punem iar pe tocat mărunt ale noastre. Nu pentru mult timp. Că brusc apare o mamaie, oleacă mai bătrână ca mumiile, în tricou polo fucsia, care s-a așezat zâmbind lângă noi. Zic eu ceva, se uită la mine. Zice prietena mea ceva, se uită la ea. Moment în care am tăcut și am început să suflăm fum gros de ziceai că aveam trabuce... Nu știu dacă a impresionat-o cu ceva, da' s-a cărat în cele din urmă. Și-am plecat și eu.
La aprozarul din drum, unde m-am oprit să iau struguri: "le-ai scăpat și s-au trecut". Am făcut ce? S-a trecut ce? Și, mai ales, ce-au azi persoanele de vârsta a cinșpea cu mine??? Aveam în buzunarul de la cămașă o chestie culeasă din copac, un fel de lampioane cafenii cu bobițe negre înăuntru iar tanti evident trebuia să remarce că floarea mea, sau ce era aia, trebuia culeasă cu 2 zile, 6 ore, 27 de minute și 41 de secunde mai devreme, ca să arate în toată splendoarea ei. Floarea, nu tanti. Nu pierdeți șirul... După care mi-a zâmbit, m-a tras de mânecă și mi-a făcut cu ochiul. AAAAAAAAAA... Nu-i tocmai visul meu ca domnișoare de-o vârstă cu mama lu' Decebal să fie vrăjite de farmecul meu irezistibil și să pice ca găinile în fața mea, făcându-mi ochi dulci... Pe ce lume trăim?!?...
În rest, vântul s-a oprit complet, copilu' păros mă pândește nu cumva să mănânc ceva bun fără știrea ei și un film mă așteaptă să-l văd. Bună dimineața!
Azi a fost cod vișiniu pestriț dungat cu bulinuțe - de vânt. Cu alte cuvinte, am avut noroc, banca mea preferată dintr-o anumită zonă a orașului era liberă de vietăți bârfitoare, puțin spălate și emițătoare de păreri și sfaturi atotvalabile. Se pare că teama să nu le pice vreo cracă-n cap, oală de ciorbă sau ghiveci de flori, le-a ținut în arest voit la domiciliu.
Așa că, mi-am înșurubat cât mai comod fundu' pe stinghiile de lemn încălzite de soare, cu cafeaua fierbinte în mână și mă bâjbâiam prin buzunar după brichetă. O găsesc, dau foc țigării slim mentolate/minunate și-mi umplu cu sete plămânii de fum aromat, închizând ochii de plăcere. Cum n-am decât un set de plămâni cu care să respir, după câteva secunde expir încet, deschizând în același timp obloanele. În fața mea se afla EL. Nu, n-am avut o viziune, era o țigară normală... "El" era un moș durduliu, cu nădragi jegoși și privire de cucuvea senilizată care mă fixa. Adică se holba la mutra mea fericită din acel moment.
"Nu e bine să fumezi." Ei, da, pe bune? "Da' nu fumăm, ținem țigările aprinse să le bată vântul", i-a zis prietena mea cu un zâmbet angelic. "Nu e bine să fumezi." Da, a mai zis asta o dată iar eu am auzit din prima... Îmi scarpin piciorul stâng, atacat de vânt și mă uit în altă parte, poate se simte și pleacă. A avut efect, moșul se duce-n drumul lui. Noi taca taca, chiți biți, bla bla bla... "Nu mai fuma". Nu, n-am avut auzenii, era același fel de țigară normală aia de o fumam și în stânga mea era același moș. Venise de unde plecase mai devreme și a găsit de cuviință să ne atenționeze iar de pericolele apocaliptice care ne pasc dacă ne delectăm cu frunze aprinse.
Și am stat eu acolo, pe banca, la soare, în bătaia vântului turbat și codat, gândindu-mă: ce dracu'-i face pe oameni, de la o anumită vârstă, să fie așa băgăcioși? Chiar nu poa' să treacă pe lângă tine, un străin, fără să se bage-n seamă, fără să dea sfaturi divine și fără să se bage-n viața altora? Să treacă-n treaba lor și să te lase pe tine-n treaba ta! Se pare că asta e ceva imposibil, teribil și foarte improbabil... Și, din păcate, vârsta la care se declanșează această manie, cea a băgării în seamă, scade pe zi ce trece...
Pleacă creatura înțeleaptă acasă și noi ne punem iar pe tocat mărunt ale noastre. Nu pentru mult timp. Că brusc apare o mamaie, oleacă mai bătrână ca mumiile, în tricou polo fucsia, care s-a așezat zâmbind lângă noi. Zic eu ceva, se uită la mine. Zice prietena mea ceva, se uită la ea. Moment în care am tăcut și am început să suflăm fum gros de ziceai că aveam trabuce... Nu știu dacă a impresionat-o cu ceva, da' s-a cărat în cele din urmă. Și-am plecat și eu.
La aprozarul din drum, unde m-am oprit să iau struguri: "le-ai scăpat și s-au trecut". Am făcut ce? S-a trecut ce? Și, mai ales, ce-au azi persoanele de vârsta a cinșpea cu mine??? Aveam în buzunarul de la cămașă o chestie culeasă din copac, un fel de lampioane cafenii cu bobițe negre înăuntru iar tanti evident trebuia să remarce că floarea mea, sau ce era aia, trebuia culeasă cu 2 zile, 6 ore, 27 de minute și 41 de secunde mai devreme, ca să arate în toată splendoarea ei. Floarea, nu tanti. Nu pierdeți șirul... După care mi-a zâmbit, m-a tras de mânecă și mi-a făcut cu ochiul. AAAAAAAAAA... Nu-i tocmai visul meu ca domnișoare de-o vârstă cu mama lu' Decebal să fie vrăjite de farmecul meu irezistibil și să pice ca găinile în fața mea, făcându-mi ochi dulci... Pe ce lume trăim?!?...
În rest, vântul s-a oprit complet, copilu' păros mă pândește nu cumva să mănânc ceva bun fără știrea ei și un film mă așteaptă să-l văd. Bună dimineața!
vineri, 12 iulie 2013
Bilanț de vineri
Azi am descoperit și halit cea mai bună carne la borcan din viața mea. După care am zis că aș putea trăi de acum înainte mâncând doar asta... Și legume chinezești. Și supe toxice cu macaroane crețe. Și bomboane de ciocolată cu tărie în ele. Și salam uscat, cu strat gros de mucegai, neafumat și feliat subțire. Și brânză galbenă cu orificii de aerisire. Susan cu zahăr ars. Pui afumat. Cremvuști murați. Porumb fiert. Piersici OZN. Pepene înroșit de prea mult stat la soare. Ardei obezi. Și suc de zmeură.
Până una alta, acum tastez doar cu o mână, cealaltă fiind ocupată să excaveze-n găleata XXL cu popcorn cu caramel și să ducă materia primă-n ronțăitoare.
Azi a fost o zi minunată! Printre altele, am aflat cum tanti cutare îl iubește pe bărba-su. Extrem de mult și grețos de PUBLIC! Și a simțit nevoia să anunțe asta, ca să-mi apară mie în feed și, probabil, să mă zgârii pe ochi cu furculița de ciudă. Da, așa e, sunt foarte invidioasă și-mi doresc isteric un soț gras, cu părul nespălat și cu față de Bulă dând bac-ul pentru a 17 oară... De când domnița respectivă a vrut să-mi fie pretină pe facebook, am aflat atâtea despre ea, că aș putea scrie o carte cât Dex-ul despre viața ei mică, plină de clișee și sinistru de plictisitoare. Pentru că spune absolut TOT ce face. Aștept statusul cu: "sunt constipată, am băut ceai de crușin, Gigel e trist și mă privește îngrijorat"...
Apoi am văzut cum arată plodu' roșu, crăcănat, cu ochi umflați de melc, creponat și nou-născut a lu' X-uleasca. Sincer, nu voiam să știu... Oricum arată toți la fel! Și stau și mă întreb cum m-aș simți eu azi, dacă ai mei, acum muuulți ani, ar fi pus undeva unde să poată vedea tătă lumea pozele mele în fundu' gol la mare, orăcăind ca un broscoi în prima mea zi, sau stând în poala lu' Moș Crăciun la grădiniță, privindu-l îngrozită... Din fericire, fac parte dintr-o familie de oameni care gândesc!
Și mai e o duduie care umblă dezlegată pe net și care-mi provoacă urticarie numai cât deschide gura și-și tastează pe net gândurile, problemele și întrebările ce-i apar, în mod misterios, în spațiul gol dintre urechi. Aș pune-o la presat sub curu' unui elefant nervos. Aș lipi-o cu scotch de burta unei girafe care traversează un râu adânc. Aș duce-o ca dar de nuntă, cu un ananas înfipt în bot, unei familii de canibali hămesiți. Sau, cel mai logic lucru, i-aș tăia dracu' cablu' de net să nu mai aibă cui să se plângă, să țină totu-n ea și să facă implozie, poate din Big Bang-ul ăla o să rezulte o bucățică de creier care să fie atrasă de vidul din cap, să se stabilească acolo, să învețe să gândească și astfel lumea va fi salvată!!! Nu, nu-s nervoasă deloc, doar am o imaginație bogată și fericită...
Acum aștept furtuna aia care trebuia să vină de ieri da' s-a pierdut pe drum. Sau s-o fi consumat până aici...
În rest... Nu mâncați popcorn cu caramel, dă dependență... Bună dimineața!
marți, 25 iunie 2013
Zi cu soare, iarbă tare, babă proastă și-o cântare...
Și-am avut, frate, un weekend plin și nebun... În principal a fost "ocupat" de Târgul creatorilor populari, unde mi-am dus și eu gărgărițele, pisicile și alte alea... A început bine de tot, cu un nene și a lui criză de nervi că-i călcăm în picioare "iarba" lui cea verde, mare și tare. Am pus ghilimele că de fapt, acolo unde eram noi, era doar pământ uscat fără fir de plantă pe el... Mare e grădina Domnului... La propriu!
Și la târg am aflat așa:
Că, dacă ți-e prea cald în casă, îți înnebunesc grav piticii. Drept urmare, îți ridici poalele la spate și defilezi, la ore de vârf, prin mijlocul Târgului supraplin, arătând lumii întregi ce mândrețe de posterior gol ți-a dăruit mama la naștere. Dacă ar fi unul tânăr, revoluționar, bine făcut și ridicat în slăvi, aș ovaționa și încuraja asemenea manifestări. Da' când ai un cur scos la pensie, obosit, cu o vădită tendință spre delăsare și alb ca mușețelu', apăi nu faci din astea, să-mi agresezi, sperii și șochezi ochișorii mei care au nevoie de ochelari de vedere din februarie, dar care totuși văd bine...
Am mai auzit apoi, direct de la sursă (una mirosind a parfum prost, cu iz de mumie, ruj dat pe bot ca pișatu' boului și față mai acră ca varza în postul Crăciunului) că, țineți-vă bine, băncile sunt pentru pensionari! Da. Ignoranților! Credeați că voi, ca tineri, aveți voie să vă odihniți pe băncile patriei? Ei bine, nu, așa ceva e interzis cu desăvârșire de...de cine-n puii mei?!? De o coțofană care a venit în fața mea, a pufnit nervos că am ocupat banca, și-a înșurubat sănătos cele 7 buci din dotare în locșorul liber de lângă mine, 5 pe partea lemnoasă, 2 pe piciorul meu stâng și a zis prețios și plin de înțelepciune milenară: repet, BĂNCILE-S PENTRU PENSIONARI! Ei, pe bune... Să-ți moară ție proteza și să-ți sece bășinile-n drum spre cur... Da' unde scrie, măiculiță, grozăvia asta? Cred că, în curând, creaturile astea vor scoate afișe cu slogane și le vor lipi prin parcuri, cabinete medicale și în autobuze. Că și acolo dețin monopolul, dacă prinzi un scaun liber poți să bifezi realizarea-n calendar, că n-o să mai pupi curând așa ceva...
Apoi, mamaia cu damf de spray stătut pentru molii mutante și-a început programul probabil zilnic... Și așa am aflat cum suntem noi, artiștii, niște boschetari care luăm marfă de "peste tot" și încercăm apoi să i-o vindem ei. Sau cum fetele din ziua de azi sunt niște "putori" care ar trebui închise în casă. Și mi-aș mai fi îmbogățit cunoștințele cu multe alte cugetări scuipate cu ciudă, dacă mai rezistam mirosului crunt și nu mă sculam de pe banca EI minunată, ca să fug cât mai departe de norii toxici ce-i pluteau, amenințător, în jur. După un timp, s-a plictisit de mâncat căcat, probabil același pe care-l "servește" zilnic atunci când iese la plimbare și s-a cărat de acolo, aruncându-mi o privire ucigătoare pentru că am îndrăznit s-o contrazic și să-i răspund la cretinitatea cu trecerea băncilor de către domnia sa în posesia de drept a prea cuvioșilor și prea respectabililor pensionari.
După ceva timp, în aceeași zi, a apărut pe aceeași bancă un boschetar. Care, la un moment dat, mi-a luat un inel de pe masă și s-a făcut că plouă. Adică nu, nu un inel, mi-a luat un GĂRGĂR! A vrut să plece cu el și să mi-l ducă într-o lume urâtă, unde nu l-ar fi iubit și îngrijit nimeni. Deci, trecem peste amenințările inutile să mi-l înapoieze și ajungem la scena în care l-am apucat de mânecă, i-am zis că-i fut una dacă nu se oprește și la smulsul gărgărului mic și nevinovat de pe degetul slinos și scârbos al individului. Dar l-am recuperat! Și șters temeinic cu șervețel umed antibacterian...
Zile nebune, v-am zis... Și calde tare, cu soare mult și încăpățânat, cu suc yummy și rece, plictiseală majoră în orele amiezii și cu glume înțepătoare pe care unii nu le-au înțeles. Ghinion, dacă ești prost, stai oleacă mai departe de mine să nu auzi ce spun! Altfel, dacă te superi, nu-i vina mea...
Pe mâna stângă am o vânătaie. M-a pocnit patul, în mișcarea lui de revoluție în jurul soarelui de la miezul nopții... Dar abia aștept să ne vedem. Să tastez cuminte la interfon 02 și apoi să zic magnific că-s INA! Balerina. Care iubește salata cu aromă de oțet, mirosul de usturoiuț și șorțulețul invizibil de pe Rosalinda. Juana. Dolores de la Mañana von Hambre.
La concert o să merg cu tine. Cu tine, sau n-o să merg... O să cânte doar pentru noi și-o să simțim fiecare notă și fiecare privire care o să i se oprească în ochii noștri. O să fiu fericită, foarte, iar tu o să-mi zâmbești calm și amuzat, așa cum îi zâmbești unui copil care tocmai a primit și mâncat o cutie întreagă de acadele și are stele-n priviri.
One night, the game return(s) where you are, away. Gone...
În rest... Să ne auzim cu bine și voi să fiți cuminți... Eu n-o să fiu...
luni, 10 decembrie 2012
Nervi și zâmbete
Azi m-am tuns. În sfârșit! Mai aveam puțin și arătam ca omul peșterilor, gâtul nu mi se mai vedea de păr și bretonul ajunsese mult sub nas. Încă puțin și puteam zice, uneori, că am mustață... Sau, după alte păreri, arătam ca un cățel. Asta spus serios, cu un zâmbet angelic... Dar gata cu toate astea, acum arăt gigea, fiecare fir tuns perfect, fiecare șuviță la locul ei, toate formând un tot unitar perfect!
Am început cu partea frumoasă a zilei, că-n rest...
Mi-e frig, mi se înfundă nasu' și cohăi de n-am aer. Iau pastile degeaba, mama mă îndoapă cu sirop de pătlagină producție proprie degeaba, iar ceaiul e și el la fel de degeaba! Eu tușesc în continuare în rafale, pe mai multe voci, scoțând câteodată niște sunete sinistre ce amintesc de vântul care șuieră prin casele bântuite de fantome din filmele horror.
Apoi, mă termină nervos tanti de deasupra mea. Care pare blândă, politicoasă și de treabă. Asta până nu începe să hârâie mobilele, să spele multe lucruri și să scape mereu, fără oprire, câte ceva: cutii pline și alte chestii. Și prin "alte chestii" nu înțeleg furculița sau bateria de la ceas, ci ceva gen sertarul cu tacâmuri și bateria de la mașină! Toate astea, alternativ, ori până la 4 dimineață, ori de la 4 dimineața... Adică exact la orele la care se presupune că ar trebui să doarmă dusă. Aș, ce somn... Zgomot, duduieli și hârșâieli toată noaptea. Drept urmare, mă culc și mă trezesc la ore anapoda, altele decât cele la care vreau sau îs obișnuită. Ghiciți ce? Azi și-a început programul mai devreme, deja e activă!
Așa că, tocmai mi-am amintit că mă enervează șoferii de maxi-taxi care stau minute în șir în stații, mult peste timpul legal sau cel de bun simț, iar apoi mai stau și la fiecare căcat de semafor de pe traseu, chiar dacă e verde și ar putea trece. Mai stau oleacă la cerșit și acolo, poate se mai suie vreun fraier înghețat sau murat de ploaie. Și mă mai enervează șoferii de maxi care se uită ca boii la mine când îi salut și apoi se întorc fără să răspundă. De ce-i salut? Nu știu, așa sunt eu, când intru undeva, salut, că nu mă doare gura... Și azi m-a scos din sărite și șoferul de taxi care s-a scuzat, pe banii mei, că e nou și nu știe bine străzile, deci de aia a ratat strada pe care trebuia să ajung și a avut un traseu ca pișatu' boului, pe ocolite, străzi paralele și străduțe...
Îs obosită și nervoasă și nu pot bea whisky că am uitat să-mi iau cola iar acum e prea târziu ca să mai ies. Târziu și mi-e frig și mai bine nu mai beau nimic. Apă de la canal sau ceai antitusiv sunt cele două opțiuni pe care le am la ora asta. Cred c-o să aleg o supă toxică de legume. Nu era printre opțiunile prezentate mai sus dar văd colțul unui plic pe masă. Sper să nu fie ăla gol de la supa de aseară...
Și azi m-am tot gândit la ceva. Mă enervează că nu ți se îndeplinește odată dorința. AIA. O știi care. Nu ți-am zis, da' mă enervează universul că nu ți-o îndeplinește! Dar eu încă mai sper. Așa-s copiii, speră fără limite. Iar eu îs un copil mare și sper să fii bine de tot. Să ai un zâmbet complet și să nu mai văd uneori umbre triste în ochii tăi. În curând începe un nou an. Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut ăsta... Un an nou, o dorință veche și o rezolvare perfectă!
Azi am făcut schimb de steluțe și a fost fain. Am zâmbit.
Azi am fost "mâț" și am zâmbit. Așa cum am făcut acum ceva timp la remarca: "ai ochi de husky"...
Azi am vrut să vorbesc cu tine pentru că mi s-a făcut cam dor.
Azi m-am tuns și-mi place cum îmi stă!
Am început cu partea frumoasă a zilei, că-n rest...
Mi-e frig, mi se înfundă nasu' și cohăi de n-am aer. Iau pastile degeaba, mama mă îndoapă cu sirop de pătlagină producție proprie degeaba, iar ceaiul e și el la fel de degeaba! Eu tușesc în continuare în rafale, pe mai multe voci, scoțând câteodată niște sunete sinistre ce amintesc de vântul care șuieră prin casele bântuite de fantome din filmele horror.
Apoi, mă termină nervos tanti de deasupra mea. Care pare blândă, politicoasă și de treabă. Asta până nu începe să hârâie mobilele, să spele multe lucruri și să scape mereu, fără oprire, câte ceva: cutii pline și alte chestii. Și prin "alte chestii" nu înțeleg furculița sau bateria de la ceas, ci ceva gen sertarul cu tacâmuri și bateria de la mașină! Toate astea, alternativ, ori până la 4 dimineață, ori de la 4 dimineața... Adică exact la orele la care se presupune că ar trebui să doarmă dusă. Aș, ce somn... Zgomot, duduieli și hârșâieli toată noaptea. Drept urmare, mă culc și mă trezesc la ore anapoda, altele decât cele la care vreau sau îs obișnuită. Ghiciți ce? Azi și-a început programul mai devreme, deja e activă!
Așa că, tocmai mi-am amintit că mă enervează șoferii de maxi-taxi care stau minute în șir în stații, mult peste timpul legal sau cel de bun simț, iar apoi mai stau și la fiecare căcat de semafor de pe traseu, chiar dacă e verde și ar putea trece. Mai stau oleacă la cerșit și acolo, poate se mai suie vreun fraier înghețat sau murat de ploaie. Și mă mai enervează șoferii de maxi care se uită ca boii la mine când îi salut și apoi se întorc fără să răspundă. De ce-i salut? Nu știu, așa sunt eu, când intru undeva, salut, că nu mă doare gura... Și azi m-a scos din sărite și șoferul de taxi care s-a scuzat, pe banii mei, că e nou și nu știe bine străzile, deci de aia a ratat strada pe care trebuia să ajung și a avut un traseu ca pișatu' boului, pe ocolite, străzi paralele și străduțe...
Îs obosită și nervoasă și nu pot bea whisky că am uitat să-mi iau cola iar acum e prea târziu ca să mai ies. Târziu și mi-e frig și mai bine nu mai beau nimic. Apă de la canal sau ceai antitusiv sunt cele două opțiuni pe care le am la ora asta. Cred c-o să aleg o supă toxică de legume. Nu era printre opțiunile prezentate mai sus dar văd colțul unui plic pe masă. Sper să nu fie ăla gol de la supa de aseară...
Și azi m-am tot gândit la ceva. Mă enervează că nu ți se îndeplinește odată dorința. AIA. O știi care. Nu ți-am zis, da' mă enervează universul că nu ți-o îndeplinește! Dar eu încă mai sper. Așa-s copiii, speră fără limite. Iar eu îs un copil mare și sper să fii bine de tot. Să ai un zâmbet complet și să nu mai văd uneori umbre triste în ochii tăi. În curând începe un nou an. Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut ăsta... Un an nou, o dorință veche și o rezolvare perfectă!
Azi am făcut schimb de steluțe și a fost fain. Am zâmbit.
Azi am fost "mâț" și am zâmbit. Așa cum am făcut acum ceva timp la remarca: "ai ochi de husky"...
Azi am vrut să vorbesc cu tine pentru că mi s-a făcut cam dor.
Azi m-am tuns și-mi place cum îmi stă!
luni, 20 august 2012
Nervi obosiți
Am mai spus-o de câteva ori: mă enervează cei care nu se spală. Dacă ți-e frică de apă, dacă vrei să consumi doar un metru cub de apă pe lună, ca să faci economie, sau dacă ai chestii mult prea importante de făcut într-o zi și nu găsești 10 minute să faci un duș, stai naibii departe de mine! Ai impresia, poate, că nu puți. Ei bine, e doar o impresie, nasu' meu tresare de fiecare dată când treci prin raza lui de acțiune. Iar dacă mai trebuie și să stăm, temporar, în același spațiu închis, aerisit doar printr-un geam, atunci ai face bine ori să faci pași de acolo, ori să faci uriașul efort și să-ți schimbi, pentru câteva zile, obiceiurile. Și să te SPELI! Eu înțeleg că poate nasul tău s-a obișnuit cu anumite parfumuri proprii, da' al meu încă funcționează bine și dă să leșine ori de câte ori îți recepționează urma.
Mă enervează și mă distrează, în egală măsură, cei care se încăpățânează să se ia de mine, deși știu foarte bine că n-au nici o șansă să-mi facă față. Dacă nu te desființez de fiecare dată când arunci săgeți anemice spre mine, nu înseamnă că n-o pot face și că n-o s-o fac la un moment dat. Nu omori muște de fiecare dată când te bâzâie, uneori te mulțumești să le faci vânt de câteva ori, până zboară să enerveze pe altu'. Sunt puține persoane care pot să-mi țină piept într-o înfruntare verbală. Și cu alea nu mă cert, doar ne înțepăm în glumă. Dacă nu știi sigur că faci parte dintre ele, mai bine înghiți și taci. Pentru că o să mă prinzi odată în toane rele și o să te fac de râs, de față cu cei din jur, de o să-ți dorești să nu mă fi cunoscut. Cu zâmbetul pe buze și elegant, nu te gândi că o să ridic vocea sau că o să vorbesc urât. Pot face mișto de tine o zi întreagă. O zi, o lună, o viață... Pentru că am de ce și cu ce.
Timpul trece, oamenii se poartă altfel, par că se schimbă... Nu, nu se schimbă, au fost așa dintotdeauna dar nu m-am prins eu de asta. Sau m-am prins, da' n-am dat prea mare importanță, am tot trecut cu vederea... Nu sunt destul de prietenă pentru tine? Te enervez? Ai pe cineva mai bun, mai amuzant, mai frumos? Nu e de ajuns cât te-am ascultat, cât te-am ajutat, cât am fost lângă tine? Ești liber să cauți persoana perfectă, care te va satisface mai bine ca mine. Eu atâta pot. Sau atâta vreau. Poate, până la urmă, o să găsești pe cineva ca tine și o să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți... Sau poate o să ajungi una dintre persoanele alea bătrâne, singure, frustrate și acre de care se feresc toți. Da' nu-i problema mea asta, nu depinde de mine și nu mă interesează... Mi-e milă doar că nu știi ce-i ăla prieten. Nu cred c-o să știi vreodată. N-ai cum...
Azi am vrut să fiu Moș Crăciun și pizza delivery boy. Wrong day... Stupid me, pentru unele jocuri e nevoie de mai mult de o persoană. Dar am reușit să mă joc de-a dezinsecționistu'... Din cauza mea, există câțiva pureci mai puțin pe lume, mai exact pe 2 pisici. M-am jucat și de-a somnul, în două reprize, cu pauză de masă între. Acum, cu o mână tastez și cu cealaltă încerc să pornesc motanu', să toarcă. Dacă aș mai avea o mână, aș bea niște apă...
Mi-ai spus odată că dau prea mult. Ai avut dreptate, mai mereu ai. Unii primesc prea mult. Mâine spune-mi că o să reușesc să schimb asta și o să te cred. Pe tine te cred mereu. Uneori am impresia că nu știi să minți. Nu vrei. Ai tot respectul meu pentru asta. Și pentru altele... Ai mai mult decât atât.
Mă enervează și mă distrează, în egală măsură, cei care se încăpățânează să se ia de mine, deși știu foarte bine că n-au nici o șansă să-mi facă față. Dacă nu te desființez de fiecare dată când arunci săgeți anemice spre mine, nu înseamnă că n-o pot face și că n-o s-o fac la un moment dat. Nu omori muște de fiecare dată când te bâzâie, uneori te mulțumești să le faci vânt de câteva ori, până zboară să enerveze pe altu'. Sunt puține persoane care pot să-mi țină piept într-o înfruntare verbală. Și cu alea nu mă cert, doar ne înțepăm în glumă. Dacă nu știi sigur că faci parte dintre ele, mai bine înghiți și taci. Pentru că o să mă prinzi odată în toane rele și o să te fac de râs, de față cu cei din jur, de o să-ți dorești să nu mă fi cunoscut. Cu zâmbetul pe buze și elegant, nu te gândi că o să ridic vocea sau că o să vorbesc urât. Pot face mișto de tine o zi întreagă. O zi, o lună, o viață... Pentru că am de ce și cu ce.
Timpul trece, oamenii se poartă altfel, par că se schimbă... Nu, nu se schimbă, au fost așa dintotdeauna dar nu m-am prins eu de asta. Sau m-am prins, da' n-am dat prea mare importanță, am tot trecut cu vederea... Nu sunt destul de prietenă pentru tine? Te enervez? Ai pe cineva mai bun, mai amuzant, mai frumos? Nu e de ajuns cât te-am ascultat, cât te-am ajutat, cât am fost lângă tine? Ești liber să cauți persoana perfectă, care te va satisface mai bine ca mine. Eu atâta pot. Sau atâta vreau. Poate, până la urmă, o să găsești pe cineva ca tine și o să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți... Sau poate o să ajungi una dintre persoanele alea bătrâne, singure, frustrate și acre de care se feresc toți. Da' nu-i problema mea asta, nu depinde de mine și nu mă interesează... Mi-e milă doar că nu știi ce-i ăla prieten. Nu cred c-o să știi vreodată. N-ai cum...
Azi am vrut să fiu Moș Crăciun și pizza delivery boy. Wrong day... Stupid me, pentru unele jocuri e nevoie de mai mult de o persoană. Dar am reușit să mă joc de-a dezinsecționistu'... Din cauza mea, există câțiva pureci mai puțin pe lume, mai exact pe 2 pisici. M-am jucat și de-a somnul, în două reprize, cu pauză de masă între. Acum, cu o mână tastez și cu cealaltă încerc să pornesc motanu', să toarcă. Dacă aș mai avea o mână, aș bea niște apă...
Mi-ai spus odată că dau prea mult. Ai avut dreptate, mai mereu ai. Unii primesc prea mult. Mâine spune-mi că o să reușesc să schimb asta și o să te cred. Pe tine te cred mereu. Uneori am impresia că nu știi să minți. Nu vrei. Ai tot respectul meu pentru asta. Și pentru altele... Ai mai mult decât atât.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)