Despre poezii, pisici, invenții și un crocodil

Întotdeauna mi-a plăcut poezia Trebuiau să poarte un nume a lui Sorescu. Sau ideea, starea cu care rămâneam după ce o citeam. Ieri, am căutat la muncă un fragment din una dintre poeziile lui și am regăsit-o, după mulți ani. 

Azi, pentru că am rămas cu starea aia pe care mi-a dat-o ori de câte ori am citit-o, o să simt ca el, poate, atunci când a scris-o și o să zic așa, mergând pe o aceeași linie imaginară...

Rele și bune împletite haotic în discuții interminabile, până la ora aia când nu știi dacă e noapte sau zi. 

Povești cu arici, cu pisici, cactuși sau dinozauri, gărgărițe ori amintiri tristuțe. 

Cele mai frumoase desene primite de ziua mea, care mă fac să zâmbesc și să trimit pupici imaginari. 

Mare cu cârnăciori supărați, scârțâit de fermoar și poze bronzate.

Afine cu sos de urs, castel, chelneri de modă veche și cameră fără fantome.

Eu aici, tu acolo. Tu aici, cu mine, ai deja o cameră întreagă, numai a ta, la mine în gând.

Omlete-n Saline, țigări în balconul lui Pufu, pomană la ospătărie și căruța care duce la o bodegă în cel mai frumos oraș, unde am stabilit să ne mutăm la pensie. (not!)

Muștar cu mici; berbecuț sălbatic cu orez verde și sos prăjit, bine făcut; ciuperci cu sos de paste; vin iute cu sos de creveți; ciorbă de burtă, ciorbă de burtă, de văcuță, ciorbă de burtă și ciorbă de burtă; sos dublu, sos triplu, toată maioneza și porumb. Și-o drăcoaică ce se-ntinde că-i fierbinte!

Poze. Cu noi, cu trecut, cu acum, cu mâine. Și cu pisici, mereu trebuie să existe poze cu pisici!

Și toate lucrurile alea pe care n-o să le scriu aici. Că tre' să existe mister și suspans...

Yes.

"Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume", s-a inventat cuvântul prieten. Doar că... chiar inventat, nu ar fi fost de ajuns. Ca toate astea să existe și să mi se întâmple mie, a trebuit să apari tu! Orăcăind melodios și cu pasiune, într-o zi de martie, când primăvara stă cu geaca pe ea să nu răcească și când soarele mănâncă mai mult la micul dejun ca să prindă puteri. 

(Trebuia să fie o postare sensibilă, cu viori, floricele și norișori roz. Da' cred că am dat-o-n bară oleacă spre final și s-a transformat în una cu contrabas, zâmbet baban, hugi cu glugi și pupicei purecei.)

Maaaaaaaaau!

P.S. Pfff... am uitat de crocodilul din titlu...

Pofte periculoase

Mi-e poftă e aripioare rumenite cu salată de roșii, mi-am zis eu acum două zile. Și nu era să stau cu pofta-n mațe, să mi se streseze stomacul și să visez pui care dansează turbat în jurul meu toată noaptea, dimineața și după-amiezele între 15 și 17... Am organizat o excursie în minunea de magazin numit Lidl, raiul halelii yummy, am înșfăcat din frigiderul de acolo o tăviță pe care aproape că scria numele meu, am stat (ne)răbdătoare la o coadă cu plozi obraznici care alergau răcnind mai ceva ca niște indieni scalpați și am urmat cea mai scurtă cale spre casa, aragazul și tigaia mea neaderentă.

Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...

Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.

Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.

Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...

A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!

Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!

Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...

Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...

Mica apocalipsă

Azi, dragii mei cititori, e o zi specială. Azi vă voi povesti despre fanul numărul unu al blogului meu.

E cea mai drăguță persoană din galaxie; timidă și tăcută, sensibilă, foarte prietenoasă cu toată lumea. Prezența ei îți înseninează ziua, oricât de mulți nori ar avea. Îți dă mereu dreptate, zâmbindu-ți cald, te strânge în brațe și te încurajează, spunându-ți cele mai drăguțe lucruri pe care ți le poți tu imagina. Aura ei pozitivă te face să te simți în preajma ei în al nouălea cer, roz, cu norișori pufoși, iar energia ei puternică te remontează indiferent de problemele pe care le-ai avea. Fină și delicată, știe mereu să-ți lumineze ziua cu o vorbă bună și... Ăăăăă... Scuze... Stați așa... Paragraful ăsta e din altă poveste! Și noi azi vorbim de:

Madam Hitler. Nu cred că mai trebuie detalii, numele zice totul. Când intră într-o încăpere, se produce un mic cutremur, pereții se înghesuie unul în celălalt, terorizați, tremurând din toate colțurile și pălindu-le varul de frică, indiferent de culoarea pe care o au. Scaunul se face mic și înțepenește îngrozit sub fundul ei. Berea încearcă să se ascundă-n adâncul sticlei și abia abia curge-n pahar, trecând-o fiori reci de groază prin gulerul de spumă. Odată a comandat o salată și nu înțelegeam de ce o mănâncă așa încet. Pentru că bucățile de mâncare, frunzele și sosul alergau disperate prin farfurie, urmărite sadic de furculița-i nemiloasă, sperând să scape de moara care, între timp, mesteca cuvinte cu viteza unui Harley Davidson pe o autostradă americană.

I se mai spune și Sadica, prietenii știu de ce, dar și din motive evidente ce i se citesc pe chip numai cât te uiți la ea. Dacă îți trece prin minte să studiezi mai în amănunt acest aspect, sigur ești masochist sau iubești senzațiile tari. Gen monologuri interminabile în care apuci să zici câte un: da, sigur, ai dreptate, mhm, ahaa... că de, nu vrei să riști s-o superi, să i se zburlească bufnița și să te trezești parașutat în primul copac. Nuuu, nu te aruncă ea de la geam, nu e violentă (sper... că voi fi lângă ea când citește postarea), sari tu de bunăvoie, de frică și de amenințarea unui nou discurs ce e pe cale să-l înlocuiască pe cel abia încheiat!

Vrăjitoarea? Mda, tot dumneaei. Cică asta fuse în viața anterioară. Păi da, sigur e adevărat. A observat cineva, prin filme, că vrăjitorii bolborosesc și spun încontinuu ceva? Da, exact! ÎNCONTINUU! Ăsta e cuvântul și dovada. Bla, bla, bla, taca taca taca,.. Plus că, numai dacă a fost vrăjitoare (și mai e și acum puțin) poate să facă cutii așa de frumoase și de magice cum face ea!

Angajații îi spun Șefa. Ar trebui să ia, cu toții, la salariu, spor de groază, teroare și de amenințare-tăcută-cu-scalparea-în-caz-de-dat-în-bară. Îmi imaginez că toți fug ca potârnichile din calea ei. Până și Dunărea curge mai repede când trece ea peste. Într-o zi cred că o să aflăm de la știri că Dunărea s-a refugiat în Marea Neagră, TOATĂ, că a aflat că vine doamna. Și în ziua aia Moise va fi mic copil pe lângă ea, care va trece albia secată în pas alergător, cu sceptrul ei cu bufniță-n vârf, țipând la plodul patruped că i-a ștampilat cu noroi nădragii. Imagine apocaliptică de film S.F. horror sau de comedie mută cu sonorul dat la maxim. Doamne apără și păzește...

De ce scriu toate astea? Că e ziua ei! Și, mai mult ca sigur, cum s-a trezit azi a verificat blogul să vadă dacă am scris ceva și a fost foarte dezamăgită să vadă că nu. Dar există postare programată, iar asta, deși a fost scrisă aseară, se publică singură în fix momentul în care ajungem la jumatea primei beri. Și, dacă tot sunt șmecheră și pot face asta, o să scriu și urările aici, să nu mai fiu nevoită să țin un discurs live. Deci: dragă doamnă, să vă fie viața senină ca cerul însorit de iunie, cel de-al am-uitat-al-câtelea trandafir prins în buchetul vieții să rămână mereu tânăr, fie ca... just kidding! Să fii la fel de scorpie ca până acum, că-i fun, să ai noroc în zilele pare și în alea impare să ai baftă, să vină banii la tine ca purecii pe Poxi nedată cu picătură, colecția de zburătoare să se mărească atât de tare că vei câștiga la loto un apartament ca să ai unde să le ții, să reușești să-ți iei carnetul fără să fie decretată în România stare de urgență în ziua în care dai examen, să ai inspirație și chef de creat minunății, spor și voie bună, piersici, prune și-o alună! Și să nu bei prea mult la petrecere, că o să uiți unde ți-ai parcat mătura... La anu' și la mulți ani!

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

Postarea ta din martie al nostru

Îmi place tare luna martie. Că-n martie e ziua mea! Și începe să fie cald, începe să fie verde. Și martie ăsta e cel mai frumos dintre toate de până acum.

Dar cel mai mult îmi place luna martie pentru că începe cu ziua ta. De fapt, mai exact, pentru că suntem noi altfel și cool și mai cu moț, martie al nostru e mai special, că începe în februarie și ține o lună și un pic.

E un martie plin de hug-uri! Din alea adevărate, multe, strânse și fericite. Care miros a parfumul preferat, sunt cu ciocolată, au zâmbete fericite, sunt îmbrăcate-n liliac sau pijama pufoasă, încep pe un 13 și țin mai mult de o lună. Și sunt și pupăcioase, că nu se poate altfel! Uneori cu proteze...

Pentru toată lumea, liliacul înflorește primăvara mai târziu. Pentru noi, cel mai simpatic liliac existent în galaxie a apărut la începutul lui martie. Că, am zis deja, suntem cool și mai cu moț.

Până și surprizele și bucuriile pe care le fac par mai mari și mai frumoase în martie. Că le simți altfel când sunt în luna ta. Și zâmbetele-s mai multe parcă, mai largi și mai dințoase. Și pupii sunt altfel, mai veseli și mai dolofani. Și ochii sunt mai luminoși și mai senini. Și mai calzi!

Îmi place tare luna martie. Că te simt și mai aproape, și mai acolo, și mai a mea. A noastră. Că epilog-ul nostru e mai altfel, microfonul se aude mai bine (:D) și puiul se țopăie. Până și pozele ies mai ceva ca în restul anului! Și dacă mai e și cu piure, atunci e un martie perfect!

Când ceva e al meu, meu, nu prea-mi place să-l împart cu altcineva. Dar sunt mai mult decât bucuroasă să împart martie cu tine, n-aș putea altfel. Numai cu tine. Restul, zic eu, să-și caute altă lună!

Legenda boabelor magice

Când stai acasă 4 zile și șezi în pături moi și calde ce faci? Te uiți la un documentar/film/desen animat. Da' dacă nu faci asta, ce altceva prestezi? Da, stai pe facebook. Și uite așa afli că e ziua lu' cutare, citești meniul de sărbători a celor din listă, te uiți la dansu' cârnatului de la revelioanele făcute-n restaurant, mai vezi o poză cu un plod care molfăie beteală sau cățelu' sau afli...

Că anu' ăsta vei fi complet amărât și nefericit dacă nu deții și porți ceva care să conțină semințe de Rudraksha. Știu că probabil nu știți ce-s alea. Nici eu nu știam, da' m-am gândit că ar fi bine să aflu și să-mi umplu destinul de noroc, fericire și prosperitate. Pe scurt, dacă porți boabe din astea pe tine, l-ai apucat pe Dumnezo de picior. Sau pe Shiva, că ăl copac de face fructele albastre cu sâmbure magic crește prin S-E Asiei.

Și probabil istoria fu așa: un indian nefericit, cu cârpa ce-i acoperea cucu' veche și ferfenițită, cu părul lung și încâlcit ș-un muc uscat în nara dreaptă, balansându-se în sens invers acelor de ceasornic de foame, s-a împiedecat de o piatră și a picat, cu moalele capului, într-un copac. Cum era căpos, moalele capului n-a pățit nimic, dar, în cădere, a zdruncinat bine copacul și câteva fructe au picat din el, stropșindu-i-se indianului în cap. Cum era necăjit și înfometat, le-a halit rapid, scuipând cu talent și cu boltă sâmburii la doi metri în față. Da' având stomacul gol, fructele au înaintat rapid și s-a bușit la mațe. A fugit după copac și, în timp ce făcea el fericit eliberatoarea căcuță, a văzut deodată cum semințele pe care le stuchise mai devreme străluceau în praf, învăluite de soarele călduț al după-amiezii. S-a ridicat, s-a scărpinat concomitent în cap și pe buca stângă, le-a cules, le-a înșirat pe o ață trasă din cârpa ce, de emoție, îi intrase-n fund și le-a pus la mână. Și brusc totul s-a luminat, iar viața i s-a schimbat definitiv din acel moment! A devenit faimos, bogat, frumos îmbrăcat, și-a luat mașină și în jurul lui roiau gagicile mai ceva ca ciorile în jurul unui sac cu grâu.

Cum, o să mă întrebați curioși? A fost un semn divin? Cum de i s-a schimbat viața așa repede și atât de radical (ori doi la pătrat)? Păi simplu! După ce și-a pus brățara de boabe, a venit la el un turist să-i facă poze și i-a dat niște bani pentru asta. Și indianul a vrut să-i dea și el un suvenir și i-a dat brățara din semințe, spunându-i că-i cel mai tare talisman din lume, care face și drege și care o să-i aducă noroc și bunăstare imediat. Turistul, din întâmplare, era naiv și a crezut. Și, cu ochii inimioare, l-a rugat pe indian să-i mai vândă câteva brățări, să ducă familiei, vecinei de la 3, verișoarei cumătrului soacrei și secretarei cu care se juca de-a doctorul duminică seara. Și așa s-a ales indianul cu niște bani, turistul a povestit și altora și, în curând, s-a făcut coadă la coliba indianului care, astfel, s-a apucat de handmade. Și a tot mâncat fructe albastre de Rudraksha, a scuipat sâmburii și i-a înșirat în brățări pe care le-a vândut până a făcut atât de mulți bani, că viața i s-a schimbat cum nici n-a visat vreodată.

Și de atunci trecu' ceva timp și legenda semințelor magice a ajuns și la amărâții de români care, dacă le promiți că or să fie bogați și fericiți, îs în stare să-ți poarte și căcăreze de oaie lipite între ele cu gumă de mestecat și aurite cu bronz de sobe! Altfel nu-mi explic de ce există site-uri care vând în draci șiraguri din semințe din astea la preț de una bucată bicicletă, mărgele de le iei cu juma' de salariu minim pe economie ori brățări care costă cât un parfum de firmă, 50 de beri sau 75 de mici cu muștar și pâine feliată.

Și așa mi-am zis eu să încep noul an cu o afacere. Ce, io ce-am, nu pot să dau cu fundu' în comoară? O să iau un kil de fasole. Din aia mică și afurisită, cu bobu' vișiniu. Și vorbesc cu vecina să-mi dea niște budigăi de 2 metri pătrați, le iau elasticu' și inventez brățara Pilimilitokimpu care te apără și păzește 24 de ore din 24, fără s-o pupi și fără să spui Înger îngerașu' meu. Și poate fi brățara prieteniei, că nu te oprește nimeni s-o faci cadou pretenei (pentru care pot adăuga cristale swarovski din 3 în 3 fasoli). E și de supraviețuire că, dacă te pierzi în pădure, cu elasticul și niște bețe faci un foc, fierbi fasolea, o halești, faci un pârț să te încălzești și așa nu mori nici de foame, nici de frig. Și mai e și magie solidă pe elastic, că poți pune câte o dorință pentru fiecare boabă. Ai mai multe dorințe decât are brățara boabe? Nu-i bai, îți fac mărgele de pus la gât, lungi cât păru' lu' Alba ca zăpada sau și mai și. Ai și un cățel, pisic, hamster sau dihor? Facem și pentru ei, ce, numai tu să ai noroc? Dau și certificat de garanție cu poveste personalizată. Adică, funcționează sigur, iar dacă nu se schimbă nimic în bine, îmi pare rău, înseamnă că e ceva defect la tine, că fasoleo-amuletele mele-s perfecte! Că-s elf și știu să fac chestii magice!

Cum afacerea o să meargă ca pe roate, o să am nevoie de ajutoare. Și în primăvară ne diversificăm proiectul: știu pe cineva care are-un cireș în curte care face fructe delicioase. Dacă brățările din fasole-s minunat de magice, să le vedeți pe alea din sâmburi de cireș!

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!

Cum mi-am recăpătat suplețea cu Pastila minune Lotuslim

             sau  
                      Drama fără secrete a unui om obișnuit
             sau  
                      Cum am decis eu să mă hlizesc să mă confesesc publicului (mda, știu cum se scrie!)
             sau
                        Eu, am slăbit! Poți și tu!

Mă numesc Ina și vreau să vă spun povestea mea. Adică, am vrut să zic că vreau să depăn, fir cu fir, istoria uimitoare a luptei crâncene cu kilogramele abjecte și nemiloase care s-au adunat, ca la meci, pe mărețu-mi fund. Și nu numai.

Ați auzit voi, dragii mei, de firma SC Lotus Mixnet SeReLe? Nu? Ei bine, nici eu, da' nu contează! E întâia firmă din România, lider mondial de piață în țara noastră în materie de pastile de slăbit. Așa cum zice și-n denumirea ei, în serele mirifice pe care le deține (bio, eco și vegane ), spiriduși care noaptea stau și meditează în poziția Lotus cultivă, cu mânuțele lor micuțe și îndemânatice, cele mai puternice și mai eficace plante care ard grăsimile. Nu, nu vă imaginați că, dacă apelați la această formă de slăbit, vine la voi plăntuța micuță și drăguță cu bricheta și vă arde, pe rând, straturile bobârcate de celulită. Nu. Plăntuțele sunt transformate în capsule magice, într-un mediu total steril, cu talent și multă dragoste, cu ajutorul utilajelor de ultimă generație. Și a spiridușilor, desigur!

Când i-am descoperit, pentru câteva momente mi-a stat inima: acolo scria că au tratament pentru "femeile care, în lipsă de OTV, se uită la telenovele, Noră pentru mama, Ginere pentru tata, Schimb de copii și teleshopping." M-am panicat pentru că eu nu mă uit așa ceva, deci destinul meu nemilos și crud era să rămân grasă pe vecie. Pentru că eu nu mă uit la așa ceva. (Am mai zis asta o dată, nu?) Dar, grație și datorită operatorului online 24/24 de ore, am fost lămurită, cu cea mai mare amabilitate și cu cel mai proFund respect, că tocmai au inventat o gamă de buline și pentru gagicile care se uită la Discovery și la Survivor. Phiu, ce ușurare. La propriu. Că, numai glasul cristalin care mă anunța că mai am o speranță pe lumea asta m-a făcut, din cauza bucuriei nețărmurite, să elimin vreo 500 de grame. Vă puteți imagina așa ceva? Cât de eficient e acest tratament, dacă numai glasul încântător al consultantului e diuretic?

Pastila Lotuslim. Ce nume divin! Minunea din grădina de aur a științei moderne, care săvârșește miracol după miracol în rândul doamnelor plinuțe, grăsuțe, obeze, tip vacă-pe-pășune, suPREAponderale, umflate cu pompa sau, pur și simplu, rotunjoare! Nu are contraindicații, reacții adverse sau interdicții alimentare. Poți să bagi la sertar șaormă după șaormă, hamburger după mic, sarma după șuncă și ciocolată după tort. Vei slăbi!

Te-ai săturat să râdă colegele de tine? Aleluia, există Lotuslim! Iubitul nu mai încape-n pat de tine sau, mai rău, v-ați prăbușit amândoi, cu tot cu pat, peste vecinul de dedesubt în timp ce făceați sex? Lăudat fie Mixtet! Mixnet, pardon, că alaltă e o brânză! Nu mai încapi decât în prelata de la tractor? Lotus, preamărit să-ți fie numele! De azi, gata cu glumele despre curu' dumneavoastră care produce eclipse de soare, gata cu bluzele mulate pe colacul propriu de salvare din jurul taliei inexistente, gata cu înlocuitul suspensiilor la mașină o dată pe săptămână. De azi veți începe o nouă viață! Aleluia, surori întru pieirea kilogramelor în plus puse peste alea 120 pe care le aveați anul trecut! Din acest moment, Lotuslim este cu voi! Pastila miracol de slăbit va acționa, secundă după minut, asupra corpului vostru înecat de șuncile nerușinate care s-au abătut asupra voastră ca uliul asupra puiului nevinovat!

Cu doar 5 (cinci) pastile pe zi, minunea scăderii în greutate va pogorî asupra voastră. Rapid și sigur! Dar, atenție: nu depășiți doza zilnică recomandată pentru că riscați să vă cadă nădragii în vine pe stradă, în autobuz, sau la ședință. Atât de puternic e efectul bulinei revoluționare care a revoluționat revoluția curelor de slăbit! Și, pentru persoanele care au dificultăți în a înghiți 5 bucăți de Lotuslim, nu disperați, pentru voi, la cerere, se pot face capsule-supozitor. Pentru că Lotuslim vă slăbește din toate pozițiile!

Și, înainte să închei, vreau să vă mai zic că, în timpul curei cu această minune a științei nu e nevoie să faceți mișcare. Puteți continua să comandați șaormaua din fotoliu, să chemați omu' cu pizza tolănită-n pat, sau să terminați găleata cu înghețată așezată-n cur în fața frigiderului. Un Lotuslim și orice mâncați vă va slăbi!

Eu am reușit! (Cum adică ce? Să termin postarea asta, dăăăă...) Puteți și voi. Să slăbiți adică! (Să scrieți așa postare, never!) Iar acum e așa de simplu! Luăm Lotuslim și slăbim! Ce sublim!

P.S. Dacă ai observat virgula dintre subiect și predicat:
1. Bravo, ai câștigat un... era o glumă, n-ai câștigat nimic!
2. Dacă voiai să-mi comentezi ca să-mi zici despre ea, hmmm. Nu, sunt zen, azi nu înjur!
3. Dacă nu știi despre ce vorbesc, pot să-ți recomand niște bloguri minunate pe care să le citești de acum înainte.
4. Ce faci acolo? Râzi cumva? S-ar putea să-mi placi, știi?

Ziua din care primăvara începe cu tine

Demult, pământul era un tărâm magic unde oamenii și animalele vorbeau aceeași limbă. Toate erau perfecte, pentru că nu inventase nimeni cearta, ura, invidia, tristețea sau răutatea. Singura problemă era că nu exista decât un anotimp: iarna. Totul era alb: și copacii, și animalele, și florile iar oamenii aveau părul alb. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva minunat și nemaivăzut: s-a născut o fetiță cu părul negru.

Nu mai pomenise nimeni până atunci așa ceva, așa că toți voiau s-o vadă. Dar casa ei era mică-mică și nu încăpeau acolo prea mulți, așa că, mama sa a decis să o scoată afară, într-un pătuț pufos din puf de pinguin polar. Afară era soare și, când prima rază a mângâiat fetița, aceasta a zâmbit așa cum nimeni nu mai zâmbise până atunci. A zâmbit și, în acel moment, a apărut pe cer un minunat curcubeu. Înghețat, că acolo era doar iarnă... Dar fetița era magică și, când a zâmbit iar, curcubeul a început să se topească și culorile au căzut, în picuri mari, peste pământ. Afară s-a încălzit și a apărut iarbă verde, flori de toate nuanțele posibile, iar oamenii, brusc, nu mai aveau părul alb.

Aceasta a fost întâia zi colorată din lume. Și de primăvară.

Acum, deși fetița a crescut, continuă să coloreze viețile oamenilor pe care-i întâlnește. A mea? A mea-i cea mai colorată dintre toate, pentru că mie mi-a zâmbit mereu cel mai frumos curcubeu! Sâca-sâc! :D

La mulți ani, prieten magic!

P.S. Acum, hug baban în: 3...2...1...

Meet Bubu!

El e Bubu.

Bubu e prietenul meu începând de aseară.

Înainte era un deget normal, care făcea ce fac de obicei toate degetele. Dar s-a transformat brusc, printr-o întâmplare tragică, din cauza conjuncției lunii pline cu planeta Marte, a lu' Urania care iar a cobit și, mai ales, a unei conserve de bulion, în unicul, minunatul, prea-nefericitul Bubu.

So...meet Bubu!

A fost diagnosticat cu neatenție senilă bipolară și operat de urgență, fără să-și de-a seama și nici acordul, cu capacul de la conserva de bulion. Mda, săracu'...măcar n-a fost o cutie de la ceva mai de soi: vreun compot de fructu' raiului, o terină de rață cu foie gras marinat în suc de lămâie polară, sau ciuperci sotate-n unt de unicorn adus de pe curcubeu. Nu. Era bulion... Trist... Dar măcar a avut parte de un tratament corespunzător post-operație: a fost dat din belșug cu zahăr și strâns de gât un sfert întreg de oră. Drept urmare, Bubu se poate lăuda că se vindecă magic și că acum e un dulce!

Săracu', nu zicea nimic. Doar că aseară cam înghețase la un moment dat, așa că l-am pus frumos sub marginea fundului să-l încălzesc. De ce? Nu știu, de'aia, de chichi, așa a fost să fie, nu mai puneți și voi întrebări din astea... Totuși, n-a fost o idee prea bună, că au început să-i iasă mațele și a început să doară. Iar eu, ca să se potolească, i-am cântat serenada aia cu "au au au au aaaaauuuuuuu, mamaaaaa, mă doareeee".

În rest, e cuminte. Păcat că n-are voie să facă baie... Dar cum eu fac iar el nu poa' să se despartă de mine nici măcar pentru câteva momente, a trebuit să ajungem la un compromis. Acesta se numește simplu: pungă de plastic și scotch, bine înfășurate în jurul lui! Și funcționează! E drept, i s-au aburit oleacă ochii, da' a ieșit din duș uscat, alb și mirosind tot a tinctură de propolis...

Partea mai proastă e că Bubu nu poate să picteze. Că, dacă el se agită și se îndoaie, mă doare pe mine... Așa că, azi l-am scos la plimbare, că tot stătea degeaba în casă. Cred că s-a simțit bine, că se uitau toate gagicile la el pe stradă. Vreo câteva au râs chiar, fericite, când le-am făcut cunoștință. E un șmecher Bubu ăsta...

În rest... Cică vrea un suc. Pot eu acum să nu-i fac toate poftele? Că e mic și decupat... Nu pot! Așa că, vă las. I-am pus fular, să nu răceasscă, și ne ducem la chioșc! Bună dimineața!

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

Nom nom nom și-un gnom

Azi, aproape toată ziua, am studiat zâne, elfi și gnomi. Am avut una dintre ideile mele mărețe și, ca s-o pun în aplicare, trebuie să fie rumegată bine de tot. M-am uitat... M-am gândit... Iar m-am uitat. Am schimbat planul, proiectul, detaliile și, până la urmă, am reușit să fac un desen care să fie cât mai aproape de banner-ul cu ideea, care flutură fericit pe neuronu' meu!

Nu pot să zic încă despre ce-i vorba, e strict secret, în dosar negru iar ideea e bine păzită de pitici. De piticii mei! Ăia din cap, cum care... Treaba e că azi, cu toată magia care m-a înconjurat, s-a întâmplat ceva minunat de fantastic de frumos: a venit moșu'! Da, da, știu, e deja ianuarie și trebuia să vină luna trecută. Păi a venit și atunci și azi! A? Cum sună asta? Nu că tare de tot?

Ciocoleți. Nu e ciocolată și nu-s pufuleți. Îs de-a dreptu' și fără nici un dubiu ciocoleți! Cică un elf de-al moșului era așa de răcit, că a adormit dus și vasele cu ciocolată s-au vărsat peste pufuleți. Banda de ambalare și-a făcut treaba și nimeni nu și-a dat seama de greșeală. Doar elful, când s-a trezit, dar i-a fost frică să povestească ce făcuse... Așa că, ciocoleții au fost puși în cadourile de Crăciun, au fost livrați pe 24, ca în fiecare an și gata. Numai că, anul viitor, trei sferturi dintre copii au scris moșului că vor iar ciocoleți. Au stat toți elfii cu moșu'-n frunte, s-au sucit, s-au învârtit și, nimic, nu știau ce-s ăia și ce vor copiii. Dar, în cele din urmă elful dormicios a mărturisit speriat ce făcuse. N-a pățit nimic, nici nu avea cum...descoperise, din întâmplare, a 11 minune a lumii: ciocoleții!

Zmeură. Da, da, acum, în mijlocul iernii! E direct din grădina moșului, ce știți voi... Ce? Grădina e la Polu' Nord deci nu are cum să fie acolo zmeură? Ba da! Grădina moșului e magică iar eu am în seara asta zmeură de acolo! E drept, e înghețată, da' mi se pare normal ca la pol zmeura să crească înghețată! Nu?!...

Nectarul de banane, în schimb, e făcut și livrat direct din țara lui. Elfii, călare pe reni, adună bananele, renii le pun la presă, în centrifugă, la pasteurizat și...diiirect la mine acasă apoi! Păi, da, că dacă ar trece mai întâi pe la Polul Nord ar îngheța și s-ar transforma în granita de banane. Iar moșul știe că mă doare gâtul dacă beau foarte rece. Așa că... Special pentru mine, nectar de banane din fabrica moșului din Țara-cea-caldă. Nie, nie, nie!

Un ren are entorsă și cam șchiopătează, deci au cam hurducăit sania și au întârziat puțin... Drept urmare, iaurtul s-a amestecat cu vișinele iar înghețata s-a muiat oleacă, doar atât cât să devină catifelată și să fie numai bună de savurat! S-a mirat cineva că mi-a adus înghețată iarna? Doar vine de la pol, normal că mi-a adus înghețată... Făcută de doamna soția sa! Yummi...

Atât vă zic. Restul darurilor sunt secrete. Sunt doar pentru mine! Pentru că moșu' înseamnă magie. Iar voi, oamenii mari, oricum nu mai credeți în el...

În rest... V-am zis că anul ăsta am avut cel mai fain Crăciun? Acum x2. Bună dimineața!