Mic îndreptar petrecăreț sau cum să-ți iei interdicție într-un restaurant

Nu știu cu ce să încep...

Moto: În pădurea cu alune/ Aveau casă trei pitici./ Vine bufnița și spune/ Feteloooor, să intrăm să petrecem aici!

Vi s-a întâmplat vreodată să ieșiți în oraș cu un prieten/doi la o bere, pizza sau ceva de genul și să vină peste voi, în localul respectiv, un grup numeros, vorbăreț și mai gălăgios ca o clasă de plozi în pauză, când învățătoarea nu-i păzește? Și nu orice fel de grup, unul de FEMEI. Din alea dezlegate, care umblă-n gașcă, cu poveștile la purtător, mereu cu ceva de spus și de comentat. Cu voce TARE!!!

Dacă s-ar așeza doar la masă, ar comanda ceva, orice, și ar discuta potolit, calm, n-ar fi bai, ar fi loc și pentru ele, și pentru voi, cei 3 prieteni care ați ieșit cuminți la o bere și-o măslină după o zi obositoare de muncă, să vă relaxați oleacă. Pentru că povestea pe care o zic eu nu e de weekend, s-a petrecut fix luni!

Și stai tu cuminte acolo, calm, la o poveste amuzantă, luând înghițituri mici din berea rece când, brusc, ușa de la intrare se deschide și năvălește inamicul. Da, frate, intră patru gagici dezorientate, că nu știau unde e masa rezervată, o găsesc și intră ca o furtună în spațiul tău sonor care-i calm, și cozy, și relaxat. Care ERA! Că, din acel magico-mirifico-magnific moment, hoarda pune stăpânire pe restaurant (sau ce e ăla, bar, cafenea), cucerește toată camera, ia prizonieră ospătărița și... începe showul.

Cum adică începe? Păi, nu a mai durat puțin, măcar până și-au luat ceva de băut, și s-au mai încălzit, și li s-au dezlegat limbile... Mnu. Au venit cu ele gata de atac. Taca-taca, paca-paca, hihihi și hohoho. Și, când zici că mai rău de atât nu se poate, constați că, ba da, se poate: mai apare una, să fie grupul complet, ce naiba! Tăind aerul parfumat al încăperii cu o briză rece adusă de afară, de seară de februarie, răstindu-se agitată: unde eraaaați, că nu vă găseaaam!!! Că localul respectiv avea o multitudine de vreo patru camere, deci era așa simplu să te rătăcești și să nu mai scapi din labirint decât la pensie...

Acum, recunoașteți, deja mă compătimiți și vă simțiți sufletește alături de mine, că sigur ați fost și voi în situația respectivă. Și sigur v-ați enervat, ați bombănit, v-ați strâmbat și, cel mai probabil, după ce le-ați umplut bine frigiderul doamnelor, ați evadat de acolo cât mai repede, spre alte locuri mai pașnice care să nu răsune ca o peșteră în care o turmă de macaci face vocalize matinale. Așa-i? Am dreptate? Și eu am mai fost în situația asta de multe ori și niciodată nu e diferit, mereu se termină la fel: grupul cel mic, de 2-3 persoane, calm și liniștit, evadează disperat, cât mai repede și mai departe cu putință, numai să scape de amenințarea acustică a grupului mai numeros de reprezentante ale sexului frumos care, NICIODATĂ, odată pornite nu mai pot fi oprite câteva ore, că li se blochează butonul pe play.

Vă mulțumesc frumos de sprijinul moral, apreciez gândurile voastre sincere și faptul că mă compătimiți deja pentru seara mea de luni ratată. Că probabil v-ați dat seama că povestesc ce s-a întâmplat aseară. Doar că... Ăăăăă, cum să vă zic eu... Aseară, pentru prima dată-n viață, dap, am făcut parte din hoarda invadatoare. Asta e, se mai întâmplă și din astea, nu putem fi mereu perfecți, nu? Și apoi, trebuia să fiu și de partea cealaltă a baricadei, să văd și eu cum e, că viața-i scurtă, tre' să experimentezi de toate!

Deci, doamnelor și domnilor, minunat auditoriu, aseară am fost în oraș cu 6 doamne (una fiind chiar în rochie cu umărul căzut, machiată și cu mărgele!). Bine, după un târg de trei zile, sculat la 6.30 și opt ore jumate de muncă, eram pe jumătate adormită și n-am reușit să mă desfășor în toată splendoarea și farmecul meu irezistibil. Dar n-a fost o problemă asta, nimeni n-a observat și nu s-a preocupat că mai mult tac. Poate și pentru că, în capul mesei, am avut cu noi o maestră a cuvintelor care are discursul în sânge și care a vorbit, vorbit, vorbit... vorbit și apoi a mai vorbit oleacă. Că nu terminase tot ce avea de zis. Cu fluturat din mânuțe, deget arătător întins amenințător spre tine și mișcări de karate personalizate și adaptate discursului. Și, când făcea pauze să mai tragă un gât de ceva sau să rumege din salata de păpădii cu garnitură de frunze, probabil vorbea în continuare în gând, să nu piardă șirul.

În celălalt cap al mesei, ea, doamna în rochie. ROZ. Pe care eu și toți ceilalți o știm în nădragi cu zeci de buzunare, ghete și geci sport. (Știu că cică se zice geace, da'-mi sună pe dos, deci o să scriu greșitul meu geci.) Aseară eram: băi, e în fustă? Nu, e rochieee! Și ăla-i ruj? Dar să trecem peste, că probabil mai sunt momente în viață când te pălește bibistrocelu' în moalele capului și-ți vine așa un chef să te înțolești elegant, să arăți și tu ca o doamnă, ce puii mei, nu ca un mercenar cool, cu aer de terorist care, dacă se uită la tine, ți se moaie picioarele și vrei să te scurgi în prima canalizare să scapi. O fi și de la sf. Valentin de zilele trecute, nu se știe. Deși arăta foarte altcineva, era cea mai doamnă dintre toate, jos pălăria, ce să zic! O poșetă cu ștrasuri atârnată secsi de antebraț mai lipsea ca imaginea să fie desăvârșită. Data viitoare... (Dacă, după ce tocmai am scris, mai trăiesc să apuc o dată viitoare!)

A mai fost un copil cuminte care se scurgea sub masă de foame. Și de tequilla. O soție respectabilă cu puști acasă și soacră. Urâtă. Nu soția, soacra... Care ne-a zis bancuri și povești cu fluturași cu telecomandă, dileme masculine și care a mâncat, cu sunete dubioase, o felie de tort. A mai fost un mojito care a făcut o victimă inocentă, o pălincă poznașă care a îmbârligat picioare, niște cocktail-uri aparent inofensive, niște vin roșu aducător de cuvinte articulate ciudat și o salată Cezar plină de bacon crocant.

Și să nu uit să povestesc de domnișoara care a plecat îngrozită de poveștile cu nunți, mătuși neinvitate, colaci aruncați și mirese gătite la foc mic, furate și returnate călare pe burți. Din veselă și fericită s-a transformat în ceva cu idei sadice, cum că ne-ar numi, deci și pe mine, domnișoare de onoare care trebuie să vină îmbrăcate-n rochițe roz cu volănașe. Caz în care eu aș fi domnișoară de oRoare! Și, dacă va insista cu acest aspect, promit că voi învăța să cânt la acordeon și-i voi servi aceeași melodie toată ziua nunții!

Ce să vă mai zic? Că, printre atâtea distinse doamne eu eram îndesată-n nădragii mei de camuflaj, în bigmenul de la Moș Crăciun și mai aveam oleacă și adormeam pe masă? Sau că era pe masă o chestie pe care apeși dacă vrei să vină chelnerul și s-au jucat cu ea de am zis că vin ăia și ne-o iau de acolo și ne dau și câteva palme la fund, ca la plozii obraznici. Ori poate de nenea care a îndrăznit să intre să halească, la doi metri de noi, fix când discuția alunecase în zona sex-shopuri și cadouri între prietene.

Asta a fost, în mare, aventura de ieri seara. A fost interesant, dar eu încă mai cred că ăia ne-au făcut poză pe ascuns și ne-au pus la intrare, la panoul cu: Așa nu! Sau pe afișul maaare prin care se anunță că ne este interzis să mai călcăm acolo în următorii 57 de ani!

Moși de zăpadă

Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!

Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...

Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!

Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!

Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...

Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.

Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.

Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!

Mâncătoru' de pui cu pene

Și se făcea, într-o minunată zi de (parcă) vară, că era un târg handmade. Și la două mese mai în stânga mea (respectiv dreapta dacă ședeai cu dosul la masă) se afla una bucată tanti cu niște chestii pictate de stătea mâța-n echilibru în coadă (dacă i-ar fi dat prin cap să încerce așa ceva). Și eu, politicoasă cum îs în majoritatea cazurilor, dau bună ziua, zâmbesc cu toată iahnia de fasole la vedere și încep să bodogănesc, eu cu mine, că oaa, ce fel e aia și ce, mamăăă, e cealaltă de frumoasă. Tanti nu m-a prea băgat în seamă.

A doua zi, dau să-mi plimb iar lunetele pe la masa doamnei artist, da' mă uit la ea mai întâi, să-i ofer un alt salut zâmbăreț. Și era... frate, era cam așa: ziceai că până la ora aia își mușcase toți vecinii și acum se pregătește să mă fugărească și pe mine ca să-mi aplice același tratament. Mi-am înghițit hlizeala, am bodogănit un salut, am făcut stânga-mprejur și mi-am lipit fundoaca de scaunul meu, privind  numa' în direcție opusă până seara.

Și a trecut timpul, au trecut târguri, au trecut oameni și-ntr-o zi, nu mai știu cum, m-am trezit că mi-e prietenă. Așa, pur și simplu... Și, cel mai important, acum știu că dacă are față de fugărit vecini, nu-i și pentru mine. Știu că pot s-o sun la 1 și 16 minute noaptea dacă am vreo problemă (gen: vreau să-mi iau un crocodil, da' nu știu ce rasă sau altele asemenea), știu că există, în universul ăsta infinit, o mașină în care stau mereu în față (că altfel...mna, am rău de mașină și...) și mai știu că mama-i liniștită când merg la târguri, că există cineva de majoră încredere care are grijă de plodu'-i retardat... De un singur lucru nu-s sigură: oare, până la urmă, am rău de teleportare?

Legenda spune că ar mânca pui cu pene. Nimeni nu a putut dovedi asta, dar toți știu că e adevărat. Mie nu mi-e teamă de așa ceva, eu îs în siguranță, pe mine nu m-ar jumuli niciodată. De ce sunt așa sigură de asta? Că m-am uitat în oglindă și am văzut că nu am moacă de pui și n-am nici pene, deci... îs safe! Plus că, dacă vreodată i-o trece prin minte să se ia de domnia mea, imediat încep să plâng cu muci (că așa-s eu...) și tot ea o s-o bage pe mânecă și n-o să știe ce să presteze ca să mă facă să tac.

Eu nu prea vorbesc despre mine, nu arăt nimănui că-mi place dacă nu e așa și nu prea mă manifest cu mandoline și tralala-uri de corazon. Da' dacă te strâng tare-n brațe, dacă mă uit la tine și zâmbesc tâmpit fără motiv, dacă te-mpung cu deștu' în mână și, mai ales, dacă fac mișto de tine fără să-mi fie teamă că te superi, atunci e cam clar, mi-ești cam prieten...

Deci, așadar și în concluzie: La mulți ani! Să fii fericită, buni, să ne trăiești (până la adânci bătrâneți, ca în povești), să ai idei mărețe și să te și distrezi (nu doar treabă să prestezi)! Aoleu, dacă am început să o zic în versuri e grav, semn că ar trebui să mă opresc și să bag nănău-n pernă, poate-mi revin până mâine la (a)normal. A, da, să nu uit: și să-ți faci casa aia cu cartelă de acces!

Aamiiin!

Ieri am avut o zi de meditație zen asupra vieții și a unor probleme acute ale existenței noastre pământene. De fapt, am avut o leeneee și am tratat-o cu împachetări calde cu păturică pufoasă, moțăială și somn în reprize. Cu episoade noi și melodii frumoase trimise, mie personal, de zâna muzicii. ( :D ) Cu pepsi și cavit fără zahăr, bomboane agricole (sămânță de floare, pentru cine n-a prins zicerea), chips-uri din creveți și poze cu ardei umpluți.

Între două episoade de documentar, sau de cugetat cu ochii închiși și sunete-scoase-pe-nasu'-înfipt-în-pernă, cu un vizibil efort să-mi țin telescoapele deschise, învârteam, într-un sictir relaxat, rotița aia de pe mouse și derulam, derulam, derulam pagina de facebook. Care însă nu-mi arăta nimic relevant pentru starea mea de puturoșeală acută, cu care m-am procopsit în urma a trei zile de târg.

sursa: adevărul.ro

Și, când eram eu să adorm iar, îmi sare-n ochi, din fericire doar virtual, poza asta --> Măi, să fie, s-a apucat Înalt Luminatu' și Preafericitu' episcop de renovat clădiri? Vrea să-și arate credința, a renunțat la merțan, coroană și tronul de aur pentru trafaletul de vopsea? Își arată umilința prestând muncă fizică în loc de vocalize, întins mâna la pupat și zdrăngănit cădelnița? Se vede clar că eram într-o stare de creier relaxat dacă am putut gândi asta... Că, de fapt, Preabucuria sa sfințea o clădire.


Ce buchețel de busuioc aromat muiat în apa sfințită... Ce stropit multidirecțional cu respectivul, ca stropii sfinți să ajungă PESTE TOT... Nu, frate, se înmoaie trafaletu' din burete în aghiazmă și se freacă conștiincios, cum faci cu amorsa, pereții, siglele, aparatura, icoanele, oamenii. Sau ăia nu au beneficiat de atingerea divină a trafaletului? Păi cum, buchețelul de busuioc e so last year... Trebuie să ne modernizăm!

Uneori ma mai duc prin vizite obligat-forțat și, în multe locuri, am văzut pe pereți semne ciudate. Și-am întrebat, na, că mă rodea. "Da' ce-s petele alea în formă de cruce de sub tavan?" Răspunsul venea prompt, spus cu o față serioasă și solemnă: am sfințit casa și părintele le-a făcut. Aaaaaaa... "Da' cum a ajuns acolo?" continuă să enerveze curiozitatea mea. S-a suit pe scaun. Și io care credeam că popa a închis ochii, a zis o rugăciune și semnele au apărut din senin, datorită marii lui credințe... Și semnele alea erau ciudate, scurse, că erau făcute cu mir. Dar, mai apoi, am văzut că au trecut la un alt nivel, fleoșc-pleoșc ștampilă cu cruce, frumos, curat, modern.

Și mă gândesc eu acum: dacă vreun popă mai zelos și mai sărăcuț în neuroni vede poza asta cu Preamulțumitu' și se gândește să-l imite? Și-l chemi să-ți sfințească casa și el vine cu trafaletu'? Și nu dă cu apă sfințită, ci cu mir? Așa, câte o cruce maaare pe fiecare perete proaspăt văruit cu ultima generație de var, care a costat cât un automobil mai mic... Că e sfântă și face bine, chiar dacă se scurge și ia forme dubioase și se lipește praful pe ele.

În ordinea asta de idei, eu propun așa:
- Când vine popa de Crăciun și Bobotează, să nu-mi mai ardă câte un măturoi din ăla ud în freză, să folosească o sticluță cu pufăitor, ca să nu-mi mai șiroiască aghiazma aia până-n șosete...
- La slujbă să nu mai folosească tămâie aprinsă, ci un aparat din ăla cu fum din aburi. Că mirosul ăla greu de tămâie arsă se amestecă cu al "doamnelor" spălate doar sâmbăta, dacă nu pică-n zi de sărbătoare... Și devine toxico-ucigător.
- La împărtășit să folosească lingurițe din zahăr care se topesc în gura credinciosului. Ca să nu-mi mai imaginez eu, ori de câte ori aud cuvântul, o orgie în grup, cu babe care ling fericite aceeași linguriță.
- La botez să folosească o stropitoare și să nu mai bage plodu' cu capu'-n apă, să rămână săracu' traumatizat pe viață și să meargă apoi la mare, toată viața lui, doar călare pe o rață-colac.
- Și, nu în ultimul rând (mai am, da' nu-mi ofer, pe tavă, toate ideile mărețe din prima...), să pună băncuțe în biserici. Ca, la slujbă, cei care îngenunchează să nu fie nevoiți să adulmece picioarele aromate (sau mai rău!) ale celui din față.

În rest... Oare ăia din iad nu s-au modernizat și ei? Cu centrale și căldură-n pardoseală în loc de cazane și foc... Da' chiar, acum mi-a venit: ăia cum fac focul acolo, au copaci imaginari care ard? Bună dimineața!

Poveste povestită de povestitor

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, acum aș fi stat cuminte să sparg bile pe facebook în loc să chinuiesc tastele laptopului, a fost un mare și vestit grup de spiriduși artiști. Și se înțelegeau între ei ca untul cu gemul, ca pisica cu cașcavalul, albina cu floricica, pofta cu pizza, perfect adică, ați priceput voi ce vreau să explic aici... Și fiecare meșterea, în legea lui, chestiuțe minunate, după cum îl ducea capul sau îl bombardau ideile când stătea, fericit, pe budă.

Din timp în timp, șeful lor spiritual se ocupa de organizarea unor adunări în care toți își expuneau creațiile, ca să le vândă și să primească în schimb praf magic. Dar, pentru că hotărâseră că sunt un grup unit, la bine și la rău, se mai întâlneau și cu alte ocazii: mai o cafea, mai o aniversare, când își scoteau albinele la plimbare seara sau, pur și simplu, fără nici un motiv. Și se simțeau bine mereu, se distrau și se îmbrățișau strâns după ce nu se vedeau perioade mai lungi de timp.

Toate bune până într-o zi, când se pare că a dat strechea-n ei... Nu-și mai vedea fiecare de invențiile lui și, brusc, în căutare de mai mult praf magic, au început să se poarte ciudat. Nu mai erau de ajuns ideile pe care le avea fiecare, unii le găseau mai strălucite pe cele de alături. Sau, poate stăteau mai puțin pe budă și, astfel, le veneau mult mai puține idei... Nu se mai ajutau ca înainte, fiecare era pentru el și pentru praful magic. Nu se mai recomandau unul pe celălalt, ca prietenii, și-și furau admiratorii între ei.

Nici adunările-expoziție nu mai erau la fel. S-au dat peste cap când a apărut Zâna Pisălogelii, care s-a ținut de fiecare-n parte să meargă la adunarea ei, că-i mai mare, mai frumoasă, mai profi, nu ca celelalte, care cică erau mai ca la țară... Și s-a mai trezit și unul dintre spiriduși că-i el mai moțat și poa' să facă și el expoziție. Bine, la marginea pădurii, în luminișul din dos, da' ce contează, poate și el! Unii dintre ei au rămas uniți, da' ce folos, erau prea puțini... Totul se schimbase.

.................................

Zilele noastre.

La sfârșit de săptămâna asta trebuia să-mi plimb mâțele și gărgării prin mall, la târg. Da' nu se mai ține... Așa că, mă gândesc eu, măi frate, ia să fac eu un târg! Păi ce, bă, io-s mai fraieră? Ce, eu nu pot să dau, mult și prost, din papagal, să agasez lumea din toate direcțiile și să promit vânzări spectaculoase care vor intra în cartea recordurilor? Ei nu... Așa că:

Lume, lume, organizez târg handmade! La mătușa-n curte, într-una din zile, prima la dreapta după copacul ăla mare, din balamaua porții și până-n gardu' dorsal al curții. Ofer, din partea casei, păturică în carouri pe care se poate expune marfa și umbra făcută de pomi. În caz de sete, apa de la robinet se plătește, că mătușa are apometre. Dar, bonus, veți avea fiecare o șosetă, ușor uzată dar personalizată, în care să vă strângeți câștigurile după târg. Cei care cred că vor da lovitura să mă anunțe din timp să le rezerv dresuri, există doar 3 perechi, deci, grăbiți-vă. Taxa este gratuită și costă 15 lei de persoană. Pentru alte detalii și nelămuriri, cugetați singuri, că nu-mi place să vorbesc la telefon și am uitat parola de la mail. Vă doresc succeși mari, inspirație la cumpărături și fir întins! Și vă aștept la cel mai frumos, mirific, genial, extraordinar de splendid târg! Nu știu încă care este acesta, dar, imediat ce aflu, vă anunț!

Azi, mâine

Mai toată lumea scrie acum ce-a făcut anul ăsta, ce vrea pentru la anu', bilanțuri și chestii care încep cu "de anul viitor voi..."  Eu nu prea știu ce să scriu la capitolul ăsta. Nu că aș ține neapărat să povestesc tuturor viața mea... Care probabil doar mie mi se pare frumoasă, amuzantă și simpatică, ceilalți sigur o văd boring, ciudată și cu ușoare tendințe psycho...

Azi mi-a țiuit decent telefonul a mesaje. Asta pentru că, de 2 ani, nu mai răspund celor care trimit urări la grămadă, sau din alea-n versuri stupide, copiate de pe net, cu urări "ca să fie" și stas-uri în ele... Nu am priceput niciodată, de exemplu, aia cu "îți doresc, la cumpăna dintre ani, bla bla bla...". Păi cum îi aia? Că acum e anu' ăsta, mâine e altu'. Cumpăna aia poate fi doar între secunda 12.00 și 12.01. Deci tu îmi urezi chestii doar pentru câteva bucăți de secundă, cum s-ar zice... Și, știu că mă repet, mă enervează îngrozitor de groaznic mesajele alea copiate de pe net, trimise la toată lista! Le-aș face la toți ăștia compul guler și le-aș arunca telefoanele în budă!

Nu mă pricep la postări de sfârșit de an. Dar... Să încercăm...

Anu' ăsta a fost ok. 

Am avut târguri la care mi-a mers bine. Iar drumurile spre și de la, au fost demențiale...

Am făcut lucruri mișto și am primit valuri de laude. Îmi place maxim când mă laudă lumea! Da' să fie pe bune...că, dacă e doar pupat în fund, mă-nervez. 

Am făcut cadouri frumoase și am primit la schimb hug-uri strânse și priviri surprinse, fericite, care râdeau... 

Am dat cu glet, pentru prima dată, o cameră întreagă. Acum ăla, deși nu e la mine acasă, e gletu' meu! 

Am avut câteva zile în care am fost mai fericită ca niciodată și-n care râdeam în hohote în fiecare sms. 

N-am fost la mare, dar o ieșire la bazin, cu mici, pâinici făcute la comandă și miros puternic de clor, a fost cam la fel de faină...

Am găsit un pui de cameră foto care știe ce-mi place și se chinuie să-mi facă pe plac.

Și am avut cel mai fain crăciun din câte îmi amintesc eu...

A fost un an ok. Păcat că în final a fost de căcat...

Anu' ăsta, azi mai exact, am făcut, pentru prima dată, salată boeuf cu boeuf. Până acum era salată boeuf cu pui. Și n-am făcut că e revelionu' și trebuie neapărat să existe în meniu... Mi s-a făcut ieri poftă de ciorbiță de văcuță și m-am gândit să fac ceva 2 în 1, cu cât mai puțină muncă... Așa că, s-au distrat cu toatele, pentru câteva ore, în aceeași oală, ca mai apoi să o ia pe drumuri diferite.

Ciocolata de casă tre' să fie albă, cu foarte multă vanilie, de preferat în formă de pisici. Pate-ul e pate doar dacă e din ficăței îmbătați cu vin aromat, dreși cu piper și frecați cu un pachet de unt până le sare muștarul. Iar plăcinta de iaurt cu brânză nu e bună dacă nu inventezi rețeta pe moment, dacă nu "scapi" în ea mai multe ouă decât trebuie, sau dacă nu-ți explodează oleacă în cuptor...

Ce-o să fac la anu'? Păi, tot ce fac și acum. Că "la anu'" e peste câteva ore și clar n-o să mă schimb brusc în altcineva care face altceva... "La anu'" probabil o să fiu în pantalonii mei de pijama de la TheBestSantaEver, o să am o sarma, jumate-n mână, jumate-ntre dinți, un pahar cu ceva în el, cel puțin un mâț alături, poate un grup-hug, din astea...

Și, la anul, într-o zi, o să am un cățel. :)

În rest... Vouă, celor care treceți mereu pe aici, vă zic LA MULȚI ANI! De la o anumită vârstă, când începi să scârțâi, urezi celorlalți sănătate și asta vă zic și eu... Iar sufletul, care o să rămână mereu de plod căpos și pus pe șotii, vă zice: nu fiți prea cuminți, faceți ce vă face fericiți, nu vă gândiți la "ce-o să zică lumea dacă..." și distrați-vă (chiar dacă asta înseamnă, de exemplu, să vă dați cu trotineta, la muuulți ani în buletin, pe o faleză plină de moși care te comentează. Priceless!) Bună dimineața!

P.S. Iar unei persoane mai speciale, așa, îi doresc:

        -să-i iasă pe cur bube în formă de ponei care se cacă curcubeie.

        -mult noroc adus zilnic de câte un găinaț de cioară (păcat că nu există pe aici și struți zburători...), bine plasat pe capul sec.

        -dea domnu' să-ți crească și ție măcar juma' de neuron, să nu mai beși păreri de capră miloagă pe moșia altora. 

Și-i dau un sfat deștept: dacă simți nevoia să te manifești public, mănâncă căcat pe blogu' tău, nu-mi mai umple mie spamu' cu comentarii dobitoace, care demonstrează că nu ai mai multă minte ca un cur de maimuță cu râie la subraț. Și mergi la un control la etaju' 9, îți trebuie și e gratis cu trimitere de la medicu' de familie. Marș!

Hug

Sunt hug addicted. Am o colecție întreagă!
Hug albastru, pufos, bombănit dar strâns. Mereu cu mulți de u. Uneori ciufulit. De fiecare dată pus bine la păstrare, într-un loc secret și foarte sigur din mine.
Hug virtual, călătorit prin internet, pe care-l simt și mi-l imaginez la fel de uriaș ca cel real. De care mi-e foarte dor...
Hug alintat, de juma' de noapte. Cu vin roșu, somn și poze cu pisici. Sau baban. Cu miau și cu pup. Hug frumos. Din care vreau de fiecare dată, dar uneori sunt prea timidă să zic. Cu brațe foarte lungi, egale sau nu.
Hug zâmbitor, sincer, cu cercei roz cu lăbuțe. Și ochi albaștri.
Hug în pantaloni scurți, când se crapă de ziuă. Tristuț dar bucuros. Sau noaptea, în acompaniament de zgârieturi. Sau în fața unui magazin.
Hug strâns. Primul. Cu gărgăr.
Hug ținut de mână. A fost odată...
Poți să-mi aplici unul oricând și o să vezi un copil fericit. Dar doar dacă știi că-mi placi. Sau dacă ți-am dat eu unul și zâmbeam toată. Dacă nu, mai bine traversezi pe partea cealaltă a străzii, a Dunării, a planetei...

În rest... Am promis poze cu noile cutii, care mi-au adus un sac de laude. Bună dimineața! Hug!

Poză făcută de Ana

Poză făcută de Iulia

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Povești din târg

În weekend-ul care a trecut, am fost la un târg handmade cu un nume pompos, într-unul dintre mall-urile patriei. A fost atât de...plin, de-am zis că tre' să scriu despre el câteva cuvinte. Iaca, abia azi am reușit... După trei zile în care am stat pe baricade 13-14 ore, luni am dormit toată ziua și toată noaptea, cu pauze de halit ca să nu ajung să arăt ca un plod somalez și cu necesarele excursii la budă. Iar ieri am bântuit prin oraș să rezolv treburi și să plătesc facturi...

Eram pentru prima dată în mall-ul respectiv și am presupus că e ca orice spațiu comercial cu multe magazine: oameni obișnuiți care vin acolo, cumpără chestii și pleacă. Hmmm... Uitasem că "obișnuit" e ceva relativ... Dacă târgul ar fi fost afară, mă mai plimbam, mă foiam, dar așa, aproape tot timpul am stat la stand și m-am uitat la cei care ne vizitau, sau care mișunau de colo colo. Și am făcut numeroase observații științifice!

Uite așa am constatat eu, în doar trei zile, că mall-ul e un spațiu închis, locuit de multe și diverse magazine, patrulat de gardienii unei firme de pază și populat zilnic, între 10 și 10, de un număr relativ mic de oameni, câțiva plozi în general urlăcioși sau tropăitori și în rest, multe pitzi (am ț la tastatură, da' sună mai pe limba lor așa...) însoțite de cele mai multe ori de masculul feroce adiacent.

Vineri am descoperit o specie nouă de biped: revărsatul. Să vă povestesc... Stăteam eu moțăitoare-n scaun și priveam în gol, când ochii mei minunat de albaștri s-au trezit brusc și violent la vederea unui nene care defila spre mine. Avea nădragii proptiți sub burdihan, dar asta nu ar fi fost nimic, toți bărbații "bine făcuți" fac asta... Avea un tricou cu ceva sclipici și nici asta n-ar fi fost nimic... Da' era așa de scurt tricoul ăla, măi frate, că i se ițea de sub el un moț de burtoi întreținut cu simț de răspundere, care n-a văzut o sală în viața lui, care evadase de sub țoala lu' nenea și care atârna insolent, arătându-și pielea transpirată și nebronzată... Duduia de lângă părea foarte încântată de bărbatu' mișto pe care-l avea alături. Iar eu am crezut că, na, se mai întâmplă să existe și câte o chestie de genul... Dar nu, în astea trei zile, am văzut mai mulți bărbați însărcinați, revărsați din tricou, cu șuncile la vedere, decât în toată viața mea. Concluzia logică fiind că această specie trăiește mai mult prin mall și umblă neapărat însoțit de o ea cu creier de dimensiuni reduse, sau cu vederea nu prea bună, altfel neputând fi explicată asocierea dintre cei doi...

Apoi, mai există fufa licurici. Acea apariție suavă, îmbrăcată-n culori neon care-ți zgârie retina și care, când te întreabă ceva, își țuguie buzițele ca ornitorincu'. Da' pe ea o înțeleg de ce se îmbracă așa. Explicația e foarte simplă: a fost prea mult la solar, s-a bronzat prea tare, e prea maronie și nu se mai distinge bine în peisaj. Și, probabil din cauză că umblă mult pe jos, îi e frică să n-o pupe dulce vreo mașină. Așa, apelând la uniforma neon, e sigură c-o vede și cârtița, dacă s-ar uita la ea!

Gagica de criză e o altă specie. N-are săraca prea mulți bani și nu-și permite o pereche de nădragi cu lungime normală. Se adaptează însă foarte ușor la situație și-și trage una pereche pantaloni scurți, reciclați probabil dintr-o cravată, cu buzunarele ieșind a pagubă de sub cracii scurți spre inexistenți ai pantalonilor și cu rotunjimile dorsale (mai mult sau mai puțin îmbrăcate-n celulită) expuse cu tupeu spre încântarea privitorilor.

Femeia religioasă o să ziceți că e arhicunoscută. Nope. Astea-s dintr-o ramură nouă. N-au batic și nici fustă lungă. Dar credința li se citește pe tricou și se măsoară în funcție de cât de groasă, mare și sclipicioasă e crucea desenată pe el! Uneori vine la pachet cu mutantul tatuat. Ăsta e un tip mare, gras, cu forme incerte și picioarele tatuate acoperite cu un păr des, creț, ca ăla de pe...să vă fie rușine dacă v-ați gândit la ce m-am gândit și eu!

Vă mai zic două lucruri și termin, că mă așteaptă un păpușoi uriaș, cald și dat bine cu sare pe la încheieturi. (păpușoi = porumb...) Am văzut o tanti sf, cu niște pantofi înalți de vreo 15 cm, doar cu juma' de platformă și fără toc. Nu știu cât de clară e descrierea mea, da' dacă nu ați înțeles, puteți să vă imaginați o copită de cămilă supraetajată. M-a fascinat. Pe bune că nu pricep cum putea merge pe chestiile alea... Pentru că, să ne înțelegem, eu mi-am rupt piciorul pe un trotuar fără găuri, încălțată-n adidași... Și a doua chestie: dacă nu știați, inelele se probează-n oglindă! Aha... Îl pui pe deșt și apoi îl privești în oglindă! De ce? Să fiu a naibii dacă pricep... Da' nu contează. După ce a probat așa juma' din inelele mele, tanti a cumpărat unul. Deci, trăiască oglinda!

În rest... Să fiți cuminți, pe principiul "nu faceți ca ei"! Bună dimineața!

Azi, 30 iunie

Azi mi-a fost poftă de pizza. Da' o poftă din aia criminală! Ceea ce e ciudat, că eu nu am pofte foarte des... Și, nu, nu-s embarasada. Ca să nu mai zic că, de ceva timp, mi-a fugit de acasă și pofta de mâncare. Aia comună, pe care o au toți... Dar care se pare că s-a întors azi, a complotat cu portofelul meu cel anorexic, cu neuronu' proaspăt trezit din somn de răcoarea cu miros de ploaie și mi-au trântit pe mijlocul imaginației poza devastatoare a unei pizze maaari, cu multe chestii și multă brânză pe ea! Până și asta e ciudat, că de obicei nu prefer pizza cu multe chestii... Brânză întinsăcioasă să aibă, în rest...nu mai contează! Așa că, m-am dus țintă și mi-am cumpărat...mda, parizer... Sfârâit în teflon, cu pâine prăjită și puțin unt. N-a avut chiar față și gust de pizza, da' a fost bun...

Azi trebuia să fiu la un târg handmade. Doar că tanti de la meteo a cobit că o să plouă și, frate, a turnat nu glumă! Numa' vina ei... Acum aștept vijelia de la miezu' nopții și codul de nush ce culoare, care va apărea brusc deasupra noastră, cu o nouă echipă de nori furioși, joc de lumini cu bass-ul adiacent și vreo două bălți evaporate pe care or să le fleoșcăie peste noi. Deci, pauză târg...

Azi te-am vizitat după mult timp. Și-am zâmbit. Nu știu de ce tocmai azi, de ce nu ieri, de ce nu mâine... Așa am simțit. M-am uitat peste tot și mi-am dat seama ce dor mi-a fost. Totul e la fel, ca ultima dată când am fost la tine iar mie-mi place așa cum e. Am zâmbit... Altfel decât în ultimul timp. Am zâmbit așa cum făceam în serile când mă salutai înainte să te culci. Am realizat cât de repede trece timpul. Cinci luni e mult... Iar partea care mă sperie e că nu le simt că au trecut.

Azi am vrut o îmbrățișare babană! Încă mai vreau... Doar că e 9 jumate și nu mai ies nicăieri. Așa că, ăi de se știu că mă strâng în brațe ca o caracatiță, fiți atenți: dacă vă visez la noapte, mai întâi de toate să-mi aplicați un hug. Unu' din ăla care să-mi topească toate lucrurile nașpa, pufos, cald și dat din toată inima! A big bear hug... Și, dacă tot veniți la mine-n vis, aduceți și-o pizza. Țărănească, pls!

În rest... Noapte bună... Vă las să ascultați ceva înainte de somn.

Zi cu soare, iarbă tare, babă proastă și-o cântare...

Și-am avut, frate, un weekend plin și nebun... În principal a fost "ocupat" de Târgul creatorilor populari, unde mi-am dus și eu gărgărițele, pisicile și alte alea... A început bine de tot, cu un nene și a lui criză de nervi că-i călcăm în picioare "iarba" lui cea verde, mare și tare. Am pus ghilimele că de fapt, acolo unde eram noi, era doar pământ uscat fără fir de plantă pe el...  Mare e grădina Domnului... La propriu!


Și la târg am aflat așa:

Că, dacă ți-e prea cald în casă, îți înnebunesc grav piticii. Drept urmare, îți ridici poalele la spate și defilezi, la ore de vârf, prin mijlocul Târgului supraplin, arătând lumii întregi ce mândrețe de posterior gol ți-a dăruit mama la naștere. Dacă ar fi unul tânăr, revoluționar, bine făcut și ridicat în slăvi, aș ovaționa și încuraja asemenea manifestări. Da' când ai un cur scos la pensie, obosit, cu o vădită tendință spre delăsare și alb ca mușețelu', apăi nu faci din astea, să-mi agresezi, sperii și șochezi ochișorii mei care au nevoie de ochelari de vedere din februarie, dar care totuși văd bine...

Am mai auzit apoi, direct de la sursă (una mirosind a parfum prost, cu iz de mumie, ruj dat pe bot ca pișatu' boului și față mai acră ca varza în postul Crăciunului) că, țineți-vă bine, băncile sunt pentru pensionari! Da. Ignoranților! Credeați că voi, ca tineri, aveți voie să vă odihniți pe băncile patriei? Ei bine, nu, așa ceva e interzis cu desăvârșire de...de cine-n puii mei?!? De o coțofană care a venit în fața mea, a pufnit nervos că am ocupat banca, și-a înșurubat sănătos cele 7 buci din dotare în locșorul liber de lângă mine, 5 pe partea lemnoasă, 2 pe piciorul meu stâng și a zis prețios și plin de înțelepciune milenară: repet, BĂNCILE-S PENTRU PENSIONARI! Ei, pe bune... Să-ți moară ție proteza și să-ți sece bășinile-n drum spre cur... Da' unde scrie, măiculiță, grozăvia asta? Cred că, în curând, creaturile astea vor scoate afișe cu slogane și le vor lipi prin parcuri, cabinete medicale și în autobuze. Că și acolo dețin monopolul, dacă prinzi un scaun liber poți să bifezi realizarea-n calendar, că n-o să mai pupi curând așa ceva...

Apoi, mamaia cu damf de spray stătut pentru molii mutante și-a început programul probabil zilnic... Și așa am aflat cum suntem noi, artiștii, niște boschetari care luăm marfă de "peste tot" și încercăm apoi să i-o vindem ei. Sau cum fetele din ziua de azi sunt niște "putori" care ar trebui închise în casă. Și mi-aș mai fi îmbogățit cunoștințele cu multe alte cugetări scuipate cu ciudă, dacă mai rezistam mirosului crunt și nu mă sculam de pe banca EI minunată, ca să fug cât mai departe de norii toxici ce-i pluteau, amenințător, în jur. După un timp, s-a plictisit de mâncat căcat, probabil același pe care-l "servește" zilnic atunci când iese la plimbare și s-a cărat de acolo, aruncându-mi o privire ucigătoare pentru că am îndrăznit s-o contrazic și să-i răspund la cretinitatea cu trecerea băncilor de către domnia sa în posesia de drept a prea cuvioșilor și prea respectabililor pensionari.

După ceva timp, în aceeași zi, a apărut pe aceeași bancă un boschetar. Care, la un moment dat, mi-a luat un inel de pe masă și s-a făcut că plouă. Adică nu, nu un inel, mi-a luat un GĂRGĂR! A vrut să plece cu el și să mi-l ducă într-o lume urâtă, unde nu l-ar fi iubit și îngrijit nimeni. Deci, trecem peste amenințările inutile să mi-l înapoieze și ajungem la scena în care l-am apucat de mânecă, i-am zis că-i fut una dacă nu se oprește și la smulsul gărgărului mic și nevinovat de pe degetul slinos și scârbos al individului. Dar l-am recuperat! Și șters temeinic cu șervețel umed antibacterian...

Zile nebune, v-am zis... Și calde tare, cu soare mult și încăpățânat, cu suc yummy și rece, plictiseală majoră în orele amiezii și cu glume înțepătoare pe care unii nu le-au înțeles. Ghinion, dacă ești prost, stai oleacă mai departe de mine să nu auzi ce spun! Altfel, dacă te superi, nu-i vina mea...

Pe mâna stângă am o vânătaie. M-a pocnit patul, în mișcarea lui de revoluție în jurul soarelui de la miezul nopții... Dar abia aștept să ne vedem. Să tastez cuminte la interfon 02 și apoi să zic magnific că-s INA! Balerina. Care iubește salata cu aromă de oțet, mirosul de usturoiuț și șorțulețul invizibil de pe Rosalinda. Juana. Dolores de la Mañana von Hambre.

La concert o să merg cu tine. Cu tine, sau n-o să merg... O să cânte doar pentru noi și-o să simțim fiecare notă și fiecare privire care o să i se oprească în ochii noștri. O să fiu fericită, foarte, iar tu o să-mi zâmbești calm și amuzat, așa cum îi zâmbești unui copil care tocmai a primit și mâncat o cutie întreagă de acadele și are stele-n priviri.

One night, the game return(s) where you are, away. Gone...

În rest... Să ne auzim cu bine și voi să fiți cuminți... Eu n-o să fiu...

UFO

(Unde UFO nu e prescurtarea de la: un furnic obosit...)

Azi a fost o zi... Adică ieri, că e deja azi și eu zic de azi-ieri nu de azi-azi...

Am lansat lampioane. Ador să lansez lampioane!!! Data viitoare o să-mi iau un pachet întreg și le dau drumul la toate. EU! Da, când e vorba de lampioane sunt egoistă. N-aș da la nimeni, le iubesc și le vreau pe toate numai pentru mine. Cică berbecii îs egoiști. Eu îs berbec. Asta mă face egoistă, nu? Pe lângă ciudată, bleagă, nașpa, tăcută, refugiată-n lumea mea, varză sau căpoasă. Mi-a zis o prietenă să nu mă mai leg de zodie, că nu totul ține de asta. Știu că e așa, dar i-am răspuns că tre' să dau vina pe ceva, doar n-o să zic că-i vina mea...

90% ține de zodie... Din păcate...

Mi-e milă de cei care zic că au o inimă mare. Eu sper să nu am așa ceva, pentru că asta nu înseamnă decât că ai insuficiență cardiacă. Iar inima aia mare nu folosește la nimic. Mare = nasol. Uneori dimensiunea chiar nu contează! Plus că, am mai zis o dată, inima nu face decât să plimbe sângele prin tine. Dacă-i mare nu-i mai bună și nu te face superom... Nici bun. Nici deosebit. Te face doar pacient de cardiologie!

La primul lampion am uitat să-mi pun dorință. Oricum cred că asta-i o poveste de adormit copiii. Și nici măcar una foarte bună... Dar la cel de-al doilea mi-am amintit și...nu știu de ce continui să pun dorința aia... Și să sper să se îndeplinească... Am o listă întreagă, aș putea alege orice altceva. Orice! Dar în momentul z uit lista...

Lampioanele noastre au zburat frumos. Au fost perfecte. Eu nu sunt perfectă dar sunt eu. Oare cineva, pe undeva, s-a întrebat în seara asta dacă nu cumva vede OZN-uri?

Astea au fost de azi-ieri. Azi-azi vreau să-ți zic La mulți ani! Fără alte adaosuri și floricele, că nu pot aduna nimic din adâncul neuronului. Nu că n-ar fi acolo un maldăr de chestii numai bune de dorit, cu etichetă cu numele tău pe ele... Dar e 4, îs amorțită, gândurile-mi sunt împrăștiate pe unde nu trebuie, domnul neuron cască cu zgomot și mâine tre' să mă trezesc la 6 jumate, că am târg cu aromă de scrumbie. Adică azi... Și nu mi-e somn. :I

Mi-e sete și n-am suc de zmeură, motanul patrulează zgomotos prin casă, mă doare ceva-n dreapta și nu e cotul, net-ul îmi pică mai des ca de obicei și mi-au înghețat degetele de la picioare. Iar mâine o să fiu grumpy și o să trăiesc în lumea mea. Și o să fac poze la păpădii, copaci și gărgărițe, dacă o să-mi recuperez bateriile mele colorate...

La mulți ani! Pisoi! (Da, știu că te enervează să-ți zic așa...da'-i prea funny să n-o fac!)
Florile au nevoie de pământ, apă și soare ca să se facă mari și frumoase. Și dragoste. Și cineva să le fie aproape, să le zâmbească și să le păzească fundu' ca să nu le rumege capra... Ție nu-ți trebuie apă, să nu ruginească încheieturile. Pământ, nu-i așa amuzant să fii cu picioarele pe el. Când soarele ăla adevărat e cu capu'-n nori, poți apela oricând la cel care există în tine. Iar restul ai... Plus că, în oraș nu există capre! Iar tu ești deja mare și frumoasă.

Me.

La mulți ani! :)

Foarte mulți.

Scrisoare

Dragă blogule,

Știu că probabil te simți părăsit, nu prea te-am mai băgat în seamă în ultimul timp... Dar vreau să-ți zic că e doar ceva temporar. Sper... Și să știi că eu te iubesc oricum, chiar dacă nu dau nici un semn cu zilele. În tot timpul ăsta m-am gândit mereu la tine și ți-am scris o mulțime de postări...în gând. Erau frumoase, câteva vesele, una cu pisici pictate, vreo 3 nervoase tare, una despre proști, facebook, mașini, despre motanul meu care linge pungi, una despre magie și dragoni... Vezi, m-am gândit mult la tine!

În seara asta nu vreau să-ți spun cum e să zâmbești când ești trist și când ți-e frică, cum e să aștepți un "o să fie bine" dar care probabil n-o să vină, cum e să nu știi ce să zici unei persoane la care ții și care nu e tocmai bine, cum e să te ascunzi în spatele unor glume care ți se par ciudate și străine, sau cum e să te trezești zile la rând, când crapă de ziuă, pentru că visezi urât. În seara asta o să-ți povestesc cum e când "copiii" vin pe rând la tine, unul să te toarcă foindu-se în același timp, celălalt să vrea "în bățică", să doarmă oleacă pe tine, cu toate cele 18 kg din dotare... O să-ți mai zic cum e să primești cadou o cutie uriașă pentru inele, pe care ți-o doreai de luni de zile, și cum e să stai, așezat turcește, să o umpli cu gărgări, inimioare, scheleței și alte zăpăcenii... Sau cum foșnește ața de mărțișor și nodurile alunecă, alb pe roșu, și se desfac invariabil... Și o să-ți mai zic cum se numără mâțele: pe culori, din trei în trei, toate mustăcioase și fericite!

După târgul din weekend-ul ăsta, a cărui pregătire aproape m-a transformat în zombi, promit să te mai vizitez, măcar cu câteva gânduri. Sper mai vesele și mai optimiste. Până atunci, ai grijă de tine și de musafiri, poți să le arăți ce ai tu mai frumos între foile tale virtuale.

Cu mult drag. Eu.

12. 12. douămii12

E 12 și 12 minute. AM... 12 a 12-a 2012. Azi nu se întâmplă nimic? Adică, ceva alinieri de planete, invazii extraterestre, avalanșe în Sahara, cutremur de mică adâncime la acvariul din Constanța, furtuni de nisip pe fundul Atlanticului, sau poate o înflorire bruscă a vișinului din fața blocului... Ceva? Orice? Nimic?

Cică pe 21 a 12-a e sfârșitu' lumii. De ce atunci și nu pe 12? Da, știu, pentru că așa au zis maiașii sau cam așa ceva... 21 e săptămâna viitoare iar eu am târg! Primul Târg de Crăciun din oraș... Cam amețit, ce-i drept, că cică vor fi doar câteva, patru, căsuțe populate doar de noi, tabăra creatorilor populari din urbe, frumos decorate și plasate într-un parc central unde e un brad mare, luminos, un om de zăpadă, parcă, și un ren! Deci sigur n-o să se sfârșească atunci lumea, e prea interesantă acțiunea iar eu o să am treabă în ziua aia. Mama, azi: "vineri începe târgul? și te duci, că e sfârșitul lumii și vreau să stai acasă"... Hmmm... Dacă chiar ar fi ceva, sunt sigură că nu contează unde o să mă aflu eu, lumea ar putea să se sfârșească foarte bine și fără mine!

Deci, am stabilit: vinerea viitoare, mă, lume, nu fă figuri... Pe 21, eu, mâțele, gărgărițele mele și numai vom îngheța artistic în parc, lângă ren și termosul cu vin fiert. Că ce târg de iarnă e ăla fără un vin fiert de mine, cu mix-ul propriu și secret de condimente?

Cu alte cuvinte, azi pe 12 va fi booooring. Nici un eveniment special, nimic interesant, toate vechi și noi în toate...

Mâine, adică azi..., vrei să-ți mai trimit un pup? Prin delegat! Sau poate vrei 12... Pe care să le întorci, transformate-n hugus giganticus, cu prima ocazie! Și nu te uita afară, nu ninge. E doar aer alb solid care se scutură din Univers. O să dispară mai devreme sau mai târziu, să știi. Promit!

Mâine, adică azi..., cu ocazia că e 12 a 12-a, a anului cu 12 în coadă, o să mai vorbești mult cu mine? Măcar  cu atâta lucru să mă pot lăuda și eu că s-a întâmplat special...

Memorie colorată

Și s-a mai dus o vară... Și cu ea, cea mai faină vacanță la mare ever. Asta până la anu', când sper că va fi altă "cea mai faină vacanță la mare ever"... Dar au rămas fotografii în urma verii ăsteia. Multe tare și cele mai frumoase! Din care am ales câteva, puține și nu cele mai semnificative... Alea sunt doar de uz intern, ca să zic așa, se vizionează în cerc închis, pe un covor tip junglă, cu mâțe nergre alături, cu popcoarne în castroane, vin sau bere în pahare, prieteni în jur și moacele tapetate cu zâmbete. Ce zâmbete...râsete cu sughițuri, mai degrabă!
Și nu contează că s-a dus vara. A venit toamna, una care va fi la fel de faină, cu la fel de multe poze și cu aceiași la fel de prieteni!

Prima minivacanță, peste Dunăre, denumită strategic de cineva genial "picnic cu oi", s-a soldat cu pozele următoare:

 Weekend-ul la mare! Sau îi mai putem zice: weekend la mare cu minigrup și 4 giga de poze! Peste o mie, partea mea "doar" vreo șase sute...

Călătoria la Tulcea, care a fost 2 în 1, un fel de vacanță muncită, mi-a mărit colecția de poze făcute de pe bac. Și nu numai...

Un mac foarte mac, parcă evadat dintr-un set de-al meu de bijuterii...

Și, evident, nu puteam termina decât cu o gărgăriță! Nu din vacanțele de anul ăsta și nu una la întâmplare, ci o gărgăriță veritabilă de Odessa, care știa să pozeze. Făcea plajă în port, toamna trecută...

Berbecul din mine, are, n-are de ce, e foarte mândru de pozele lui. Așa că, participă cu ele la concursul propus de Blogatu.

Viață de artist... :D P.3

Azi sunt în grevă. Pe la 12 plec spre casă, deci nu mai întind standul pentru 3 ore... Îmi ajunge! Mă duc prin oraș să fac poze și să caut cadouri!

Poza cu cercei e pentru Vienela, care-i Toma necredinciosu', până nu vede, nu crede... Deci: pisici, margarete, zombie, gărgă... Da?

A fost frumos, a fost obositor, a fost pe alocuri enervant, a fost amuzant, a fost încă un târg.
Frumos când cineva îmi admira/cumpăra entuziasmat chestiile și când zâmbea la pisicile mele.
Obositor - 14 ore înconjurată de multă lume, stând când în picioare când jos, ținând panourile să nu le zboare vântul, dormit lipită de perete, aproape în aceeași poziție, să nu cad din pat...
Enervant să vezi cât de retardați sunt unii oameni, când vezi că nu se spală, când nu țin gura închisă doar pentru că vor să-ți dovedească, că-s tonți, să nu mai ai nici un dubiu.
Amuzant să glumesc, să fac mișto, să mă sms-uiesc cu cei de acasă, să fac poze, să observ oamenii, să dau peste nas, să râd din orice de oboseală, să scriu...

Mă duc la masă că pleacă tantile de la bucătărie și rămân cu burtica goală... Hehe... Ne "vedem" acasă!

Viață de artist... :D P.2

Suntem cazați la internatul seminarului. Pe strada Gloriei! Deși nu eu îs cea glorioasă. Foarte frumos acolo: toate tantile sunt drăguțe, bucătăresele fac papa bună, e curat, liniște, au și paraclis pentru cine are nevoie... Doar că...(trebuia să existe ceva, nu?) paturile sunt din alea suprapuse. Asta n-ar fi ceva rău, dacă aș fi în cameră doar cu persoane tinere, care să doarmă sus, sau dacă patul de deasupra n-ar fi la doi metri jumate de podea!

Și-așa am ajuns eu să dorm în pod. Că nu poți să urci sus o tanti de 60 și ceva de ani care abia se mișcă, sau un nene de 105 kg... Deci, urcă, Ina mamă, la etaj dacă vrei să dormi undeva noaptea, în Tulcea. Acum, de urcat a fost cum a fost, da' când să cobor... M-am uitat vreo 5 minute-n jos, la scară, la pat, la podea, la scară... Și-am coborât, fără prea multe detalii ale operațiunii, că nu vreau să mă fac de râs. Ce m-a ajutat mult, cred c-a fost berea pe care o băusem înainte să mă culc... Acum m-am obișnuit, deja e fun! Dar tot cu spatele lipit de perete dorm...

Pe strada Gloriei sunt numai căței mici, corcituri de pechinezi, cred. Acum două seri, stăteam la berea și țigara de seara, pe scări, afară. Și apare, mă, un maimuțoi mic de cățel, negru cu alb, care nu stătea locului deloc. Și l-am smotocit pe rând, el ne-a pupat pe rând, și-a lătrat pe acolo, fioros, să ne arate cum apără el curtea. A doua zi am aflat că era un escroc mic, nimeni nu-l cunoștea și curtea pe care o păzea cu atâta zel nu era a lui...

Pe strada asta e o casă tristă. The SAD house. Nu știu cine-a supărat-o și de ce, da'-mi pare rău pentru ea. Mai ales că i-au scris mare, în frunte, asta, să știe toată lumea...

Azi e ultima zi când dorm acolo. Mâine vin acasă! Ieeeee, acasă!!!

Viață de artist... :D

Jurnal scris, de pe front. Frontu' târgului creatorilor populari din Tulcea. Live!

Sunt aici de 3 zile. În Piața civică, cică se cheamă locu'. Sculat de dimineață să mergem la masă, plecat spre târg, aranjat stand, juma' de zi umbră, jumate soare, porumbei nestresați care stau peste tot în jurul tău, loc de joacă în spate, cu plozi urlăcioși fără număr, oameni care se foiesc și-mi amețesc neuronu' deja obosit și nervos, fundu' meu care a luat deja forma scaunului triunghiular de pescar, fântână arteziană cu program, seara - adunat armate de gâze cu un bec și un neon, apoi strâns stand, cumpărat bere, plecat la cazare, duș, băut bere pe treptele internatului și apoi nani în patul suspendat din camera unde toți, în afară de mine, sforăie pe multe voci. Cam asta e o zi de-a mea, una din cele 6, aproape identice, pe care le-am și o să le petrec aici.

Pauză, am clienți.
...
Voia să știe cât de grea-i o pisică. Una pictată pe un cercel... I l-am dat în mână, l-a bâțâit, uitându-se la el cu un aer de cunoscător, mi l-a dat înapoi și a plecat. Măcar a mulțumit înainte... Apropos de asta. Vreo 5 persoane, și numărul tot crește, m-au întrebat, după ce le-am răspuns cât costă cerceii, "unu', sau perechea?"  Asta sună ciudat...

Soarele-i cam la limită, mai e puțin și începe să mă bată-n cap. Și va face asta, cu sadism, până seara, când apune după un bloc, blocu' salvator! Moment în care, tre' să instalăm becu' mobil. Și neonul meu, pe care-l am de la Lizu. Și-ncepe baieramu'! Toate gâzele din Tulcea cred că se vorbesc între ele, își anunță și rudele din județ și apar. Toate odată, buluc pe becu' nostru. Și pe neon, normal! Și sunt așa: țânțari obișnuiți și unii mutanți, uriași, cu cracii lungi; niște musculițe cu doi țepi în fund; molii de toate felurile și mărimile; gândaci zburători care bâzâie și-ți pică cu grație, sau fără, drept în moalele capului, pe spate, pe umărul gol sau direct în tricou (asta n-am pățit eu, că dacă aș fi, acum eram cu un infarct în cv...); gâze mici și inofensive și goange care se urcă pe neon, via piciorul mesei... A se observa creația artistică, de mare valoare, care ne luminează serile! Sigur n-ați mai văzut așa ceva...


Azi a venit la standu' nostru un cățel. Mic, slab și trist... Am pus bani, eu și tanti de lângă mine, și s-a dus să-i ia ceva bun de papa: tobă de casă. Ne-ar fi mâncat și degetele, dacă ajungea la ele... I-am dat juma' de porție, să nu i se facă rău și i-am zis să facă nani, cuminte, că după, mai mănâncă o dată. M-a ascultat, dovada e alături!




Gata pe ziua de azi. Episodul următor, mâine. Sper...

Ca-n povești

Azi am inventat pisici elegante care miau-ie și motani grași, puturoși, care mau-ie. Apoi, pisicuțe și lăbuțe! Și am mai făcut portretul unei doamne văcuțe, care avea o criză de identitate.

Margaretele au fost desenate special pentru a se potrivi rochițelor de vară, colorate și sexi, iar puii de margarete și gărgărițele își țin companie reciproc. Gărgărițele fiind de multe feluri: cu prea multe picioare, cu doar 2 care se bâțâie sau fără; cu antene sau fără; cu puncte simetrice sau aruncate neglijent pe spate; cu ochii deschiși sau dormind, toate însă având ceva în comun - sunt roșii! Deși am văzut și gărgă negre cu puncte galbene... Dar alea cred că veneau de la vreun bal mascat, sau se plimbau undercover.

Zilele trecute mă plângeam că nu știu cum se desenează un zombie, da' azi văd că mi-au ieșit cu toții chiar foarte zombie... Cu șerpii răciți am o mică problemă, nu știu de care ceai să le desenez în cană! Și cei care beau suc cu paiul, pot oare să le pun în pahare fanta de căpșuni cu kiwi? M-am răzvrătit azi și mi-am luat un ditamai sticloiul. E yummy, cred că or să fie încântați!

Mâine o să încerc niște ciupercuțe. Deja le văd cum vor arăta: roșii, cu multe puncte și vesele. Și o pereche de fantomițe: el cu papion, ea cu fundiță roz. Și neapărat cu inimioare! Aoleu, da, iar uitam de ele, mâine o să  fac și mini-turma de oițe albe/negre.
Și ce-o mai inventa neuronu'... Nu contează, are dezlegare de la mine, poa' să creeze tot ce vrea. Orice, dar neapărat colorat!

Până marți tre' să fie toate gata, pentru că plecăm în alt regat. Mă trimit iar să văd de niște treburi ale împărăției. Mai ții minte?

Cu plictiseala-n băț

Știți aia cu "și-altă dată, altă dată, o s-o facem și mai, și mai lată"? Asta o fi valabilă la oamenii normali... Noi, când o facem, o facem lungă! De exemplu, aseară distracția a avut 2 metri. Receeee! Și aromă de muștar. Și mai erau vreo 30 de centimetri incerți pe acolo, da' ăia nu se pun. Plus bonus! Pe care acum nu știu să-l transform în unități de măsură, e mult prea curând, neuronu' șef încă doarme. Și-i atât de fericit că, dacă deschid gura, se aude în cameră cum sforăie. Dacă se întreabă cineva, acum funcționez cu neuronu' de avarie. Nu-l folosesc foarte des, că-i cam nebun și zice numai tâmpenii. Doar că acum, na, trebuie, n-am de ales...

I-auzi, mă întreabă dacă sunt sigură că vreau să scriu cu el. Nu sunt, da' n-am ce face și, decât să mor de plictiseală, mai bine risc. Ce se poate întâmpla rău? Aproape nimic. Și așa unii, cineva, zice că îmi sună capu' a sec, în cel mai rău caz pot să-i confirm teoria. Deși, dacă mă gândesc eu bine, ar fi câteva explicații pentru asta.
Unu. Bățu' avea altă densitate decât "toba" și de aia, datorită forțelor de frecare și a gravitației, sunetul produs a fost recepționat de timpanul dumneavoastră într-un mod cu totul distorsionat. Pentru că în urechile mele suna a foarte plin!
Doi. Neuronu' meu, care bineînțeles e foarte activ, și-a găsit prin altă zonă a creierului gagică și s-a pus pe făcut neuronași. Între timp, responsabil cum e, a făcut puțin loc progeniturilor, să aibă unde să crească. Mari și geniali ca tati! Deci, dacă suna oleacă mai înfundat, ai nimerit fix camera copiilor...
Trei. Dacă-mi mai dai cu bățu' de tobă-n cap, te bag cu mansarda-n acvariu să te epileze Mirabel în nas! Mrrrrrrr... (Se observă acum ce ziceam mai sus, de rezerva de avarie... Iar eu n-am ce-i face, nu pot să mă pun cu el când se enervează și zice tâmpenii!)

Mi-e somn. Nu-mi explic de ce am dormit doar 5 ore, când aș fi avut nevoie de măcar dublu. Mi-e cald. Și peste puțin timp tre' să plec pe faleză, la târg, unde o să trebuiască să-mi așez standul. Iar... Și acolo or să mă oblige să beau cea mai bună cafea cu lapte și bere rece, poate din cea nefiltrată. Sau cu limonadă, pe căldurile astea e numai bună! Și-o să stau iar toată seara cu miros de floricele-n nas și cu un dozator de bragă pe retină... Sunt curioasă azi ce-o să se mai întâmple. Că ieri a fost ziua gărgărițelor. Le-am dat cadou, le-am desenat, le-am pozat... A, și-n schimbul uneia, am primit un tablouaș foarte fain. De la Aida!

A...aaAaa...A...adsfil donfe plestu nimot sangon tec... Uh, gata, tre' să mă opresc, uitați-vă numai cum a început să facă nebunu' ăsta... Și cică ești safe că ai neuron de rezervă! Are nevoie urgentă de o pauză, 2 caramele, sticks-uri cu cașcaval, încă 2 aspirine, multă apă și juma' de oră de somn! Sau poate face așa săracu' că, de câteva zile, aude doar o singură melodie, foarte des, în căști. Asta e, se mai întâmplă...

Hasta la vista!
O zi bună, zâmbitoare, până data viitoare!
Și câte un >:D< pentru cei care-mi suportă aberațiile postare după postare...