La mulți ani, dragii și simpaticii mei cititori, oameni care nu știu de ce mă citiți dacă nu vă place ce scriu și persoane care nimeriți aici întâmplător când căutați pe net chestii dubioase. La mulți ani și fanului meu numărul unu! De la mine, prințesa cu litere de haur, pentru madam Hitler, pentru fata cu mașină roșie, pentru Șefaaa, fără număăăr!!! Hop, hop! (don't ask!)
În cele ce urmează, vă prezint o aglomerare de gânduri fără cap și coadă.
Știu, n-am mai scris de mult... Am fost întrebată, aproape rugată și delicat amenințată să mai zic și eu ceva. Care că vrea să citească ce-am mai făcut și cine m-a călcat pe coadă, care că n-a mai râs de mult de tâmpeniile fără sens pe care le povestesc, care că n-are ce citi pe budă... Fiecare cu ce-l doare.
Pe mine nu m-au durut foarte multe în perioada asta (printre altele, un genunchi), n-am avut un an prea rău, doar n-am prea avut chef de povești. N-am pățit nimic, doar bucățele de viață care m-au oprit să "vorbesc". Să vorbesc în scris... Să vorbesc cu oricine.
Din fericire, orice s-ar întâmpla, rău sau bun, am lângă mine pe cine-mi trebuie. Mereu, constant, necondiționat. Cică singura care îți e mereu alături când ai nevoie e familia. Fleoșc. Mie îmi sunt alături oamenii pe mi i-am făcut familie. Și e reciproc, că exact același lucru l-a zis unul dintre ei de curând, după ce mi-a făcut cel mai bun piure din lume. Mereu extramegasuper fantastic de bun și mereu mai bun ca cel anterior!
În rest, în materie de personaje, anul ăsta a avut de toate: pe scurt, oameni care m-au surprins plăcut, persoane care m-au enervat așa de tare că m-am transformat în ninja și oameni care m-au dezamăgit. Plus minunații pentru care nu contează ce vrei tu, știu ei mai bine ce-ți trebuie și-ți aranjează viața "cum trebuie". Din păcate cum le trebuie lor, nu ție... Amuzant e că niciunul dintre ei nu știe că a făcut asta. Chestie de percepție, de potriviri, totul e relativ, zăpada e rece și Alba ca zăpada, anul ăsta, a fost blondă.
Liste cu bune/rele, rezoluții și prostii de genul pe anul trecut n-am. Am doar fotografii pe laptop, stik-uri, carduri și în mine, cu sonor, arome, senzații. Și amintiri cu trenuri hurducăicioase, bodegi ciudate, zâmbete cu mici între dinți, somn cu mâțe tropăind pe casă, căni despre amante, cu snoopy pe căsuță, pe cană, croșetat și cel mai breloc, cu o seară perfectă în mansarda mea preferată, cu whatsapp, manele (dont ask!), minioni, șnițele crocante, parfumuri secsi, halate moi, etichete cu poezii, sărit din copaci, pantaloni care curg, lac cu noi în rațe, concerte cu aromă de frăguțe, pat plin cu cadouri ambalate și pisici neambalate, un pepene murat, creveți și sos verde. Multe, multe amintiri cu puțini, puțini oameni. A, da, și am telefon nou cu touchscreen!
Planuri pentru anul viitor? Normal. Da' nu se fac publice, oricum cei cu care le am le știu deja. Cei care nu le știu... probabil e un motiv pentru care nu le știu. Și ce-mi place cel mai tare e că orice plan de an nou începe cu ziua ta și continuă cu ziua noastră.
Cu ocazia noului an, vreau s-o salut călduros și pe tanti Camelia Băncilă care a nimerit pe blogul meu și s-a gândit să nu plece cum a intrat, fără să mă facă oleacă de căcat la mine acasă, că așa e frumos să facă o oaie cre(ș)tină. Că ea e o sensibilă și o deșteaptă și vrea să-mi salveze sufletul. Sau, pur și simplu, s-a gândit că cititorii mei merită să afle cât e ea de speeeciaaalăăă... Saaau, probabil a vrut să ilustreze vorba aia din înțelepciunea poporului, a intrat bou și a ieșit vacă. Auzi, bre mamaie, dacă nu știi despre ce e vorba și nu pricepi ce citești, de ce te bagi?
Duduia în cauză s-a trezit dimineață cu dorința arzătoare de a se pune bine cu Doamne-doamne și a căutat cu încăpățânare pe sfântul net dacă nu cumva a scris cineva și un acatist pentru numele ei, să-l citească în timp ce face mătănii în fața peretelui pe care e pusă carpeta cu răpirea din serai. Mna, ghinion, am scris eu ceva cu titlul ăsta. Ceva ce nu are nimic de-a face cu religia, ceva pentru o prietenă, de ziua ei. Da' duduia s-a ofuscat rău și m-a luat cu, citez: Nu stiu ce.i in capul tau...crezi ca ai haz, asa.i? Mai intreaba si tu in stanga si.n dreapta. Mi se pare mai mult decat jenant sa postezi asa ceva.dar fiecare inceraca sa iasa in fata cu ce poate.daca nu stiai, afla ca pt fiecare cuvant dam socoteala in fata lui Dumnezeu.ce ai scris tu aici sunt numai cuvinte de hula impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor Sai
E infiorator sa ma gandesc ca cineva poate fi atat de mandru de o opera literara de.a dreptul 'desavarsita'. Sfatul meu e sa.ti folosesti timul pt ceva mai constructiv.
Pe scurt:
1. Normal că am haz! Nu tre' să întreb pe nimeni ca să aflu. Și normal că nu știi ce-i în capul meu, în schimb noi știm ce-i în al tău: nimic!
2. Nu încerc să ies nicăieri, e absolut treaba mea cum îmi urez prietenii de ziua lor și nu mă interesează DELOC ce ți se pare ție.
3. Cuvinte de hulă? De unde ai dedus mata că postarea mea are vreo legătură cu Dumnezeu și sfinții săi??? Că n-are. N-ARE!!! E în totalitate despre și pentru un OM foarte drag! Dacă nu-l cunoști, nu ai cum să te prinzi de toate chestiile despre care am scris în postare. Dar, evident, poți să te bagi ca musca-n curu' calului să ne împărtășești părerea ta neprețuită...
4. Dacă prostia ar avea moacă, s-ar vedea pe tine când se uită în oglindă dimineața.
5. Mi se rupe de sfaturile tale, oferă-le cui ți le cere. Sau și mai bine, taci dracu' și nu mai enerva și pe alții cu fâsurile isterice care ți să năzar după ce ai prizat prea multă tămâie. Să fii credincios e una, să fii prost și să te crizezi când citești ceva și nu pricepi e cu totul altceva...
6. E înfiorător să mă gândesc zici? Nope... E înfiorător că nu gândești! Și, da, sunt foarte mândră de postarea aia care nu-i tocmai desăvârșită... Va fi când o să scriu și partea a doua!
7. Îmi folosesc timul pentru ce vrea tastatura mea.
8. Dacă Dumnezeu a citit postarea asta care te-a băgat în spasme cu spume la gură, a râs cu siguranță! În schimb dacă citește comentariul tău, își pune mâna în cap și te trece pe lista cu rebuturi și produse cu defecte tehnice datorate procesului de producție.
9. La mulți ani și ție! Să-ți aducă noul an un neuron. O să fie greu la început, dar poate te obișnuiești cu el...
10. Partea a doua a "acatistului" în curând. Fiți pe fază!
Bravo! Esti o persoana norocoasa! Ai nimerit unde trebuie... :)
Se afișează postările cu eticheta Draci cu craci. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Draci cu craci. Afișați toate postările
marți, 5 ianuarie 2016
marți, 22 septembrie 2015
Ești macho sau ce...
Băi, da' ce-mi plac mie unii bărbați! Nu generalizez, da, am zis UNII. Așa de tare, că i-aș rumeni pe plită și i-aș decoji ca pe gogoșari. Și asta înainte să-i toc mărunt și să-i adaug în ciorbă ca perișoare, cu un ardei iute înfipt în fiecare. În fiecare perișoară adică...
Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!
Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...
Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!
Scena 3. Nu mai schimbăm decorul, că merge aceeași cameră. (Adevărul e că regizorul artistic s-a dus la budă, deci ne descurcăm cu ce avem...)
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...
Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...
Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!
Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...
Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...
Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...
luni, 17 august 2015
Răutate plus prostie și e vai de scăfârlie
Din categoria: astăzi pe facebook de stai/ numai peste tâmpiți dai, vă voi prezenta un specimen aparte și ceea ce a putut el screme din puțul adânc al gândirii sale inexistente.
Conform principiului: de ce să taci când ești prost, dacă poți să deschizi gura ca să afle și ceilalți, am găsit persoana perfectă care să ilustreze expresia foarte plastică pe care am auzit-o, de câteva ori, la fratele unei prietene și m-a amuzat maxim, aceea de "gâscă flaușată".
Mă întreb de ce oare unii nu se simt bine când tac și trebuie neapărat să facă curent între gura lor deschisă și gaura fundului, curent ce trece invariabil prin spațiul gol pe care-l au între urechi. Sau oare asta nu depinde de ei, poate pur și simplu, din cauza multelor aere pe care le au, li se urcă bășinile la cap și, negăsind ceva solid acolo, umplu spațiul gol și se bălăngăne dintr-o parte în cealaltă și, ori de câte ori deschid gura, mai iese câte una, mare, frumoasă, consistentă și odios de puturoasă...
Păi, să vedeți dacă am sau nu dreptate... Pune ieri, pe pagina proprie, o prietenă, niște poze cu ultimele creații: cutie, teniși, tricou și traistă, toate pictate cu sugar skull-și și dreamcatchere. A se vedea în poză. Detalii minuțioase, culori pastelate, compoziție armonioasă, mișto, ce mai... Și primește următorul mesaj:
Doamna cum puteti sa desenati asemenea atrocitati? Va irositi talentul... cum puteti artist fiind sa va lasati mana sa deseneze morti pe care cu mandrie sa vi-i puneti cap de afis? Ce exemplu sunt parintii pentru copiii lor? Cine poarta porcariile acestea pe care le-at desenat? Cum pot doamnele sa spuna ca este extraordinar ce ati facut? Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Nu stiu daca ne cunoastem dar pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii. Sper ca acest " cadou" sa nu fie pentru o fetita. Vai de sufletul ei! Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare si cum promovati poate fara sa judecati uratenie, rautate, moarte. o sa va dau unfriend pentru ca mi-atu stricat ziua iar cine a scris " mununat" "super" "felicitari" sunt oameni pierduti demult. Grav este ca astfel de oameni devin mame. Cu continuarea: sunteti o instigatiare la urat. Stiu ca se poarta insemnul. Sa vezi fete de 5 ani cu cap de mort nu e o realizare a societatii
puteti sa desenati cat vreti morti insa sa mai si vindeti si sa va laudati cu asta este pacat de darul dat de Dumnezeu
Nu v-a fost dat pentru a va inconjura de morti
sau poate nu e de la Dumnezeu darul......dumneavoastra alegeti asta
Trecând peste greșelile fără număr, că nu-i treaba mea că unii nu "știe" românește, să purcedem la o analiză a ideilor moralizatoare râgâite cu patos, presărate cu ceva ură și multă stupizenie. Mai întâi, ce nu înțeleg eu este asta:
Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Băi, tanti, matale ai auzit de dia de los muertos? (sau de virgule...) Evident, nu... Sărbătoarea aia a mexicanilor prin care îi onorează pe cei trecuți dincolo? Ei consideră că persoanele care au murit s-ar simți insultate dacă le-ar boci și dacă ar fi triști, deci le celebrează printr-un mare festival, punând accentul pe ceea ce le-a plăcut lor cât au fost în viață: mâncare, băutură... Și se crede că în acea zi cei care au murit sunt printre cei vii, bucurându-se alături de ei. Nu dau prea multe detalii, cine nu știe să citească în link-ul de mai sus sau în altă parte pe net. Craniul decorat e ditamai simbolul dintr-o ditamai cultura! Și e unul pozitiv, nicidecum violent, dezgustător, instigator. Instigă la ce, în puii mei de crocodil? Da, la bucurie, artă, amintirea celor dispăruți, dar sunt sigură că madama nu s-a gândit la așa ceva... Ca să nu mai zic că există ceva similar și în alte culturi din Europa, America Latină, Africa.
Și apoi, cum îți permiți să spui unui artist care a pictat cu drag la o lucrare că face porcării? Dacă tu ești un muc negânditor și nu înțelegi arta lui sau dacă ție nu-ți place, asta înseamnă că opera aia e o atrocitate? Mnu, înseamnă doar că ești un muc negânditor! Iar asta cu pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii (cu doi de i, nu cu trei) ilustrează perfect acest lucru. Întâmplător știu că cele care au scandalizat-o pe domnița turbată de mai sus au fost cadouri, dar asta nici măcar nu contează... Puteau fi pe bani, care-i problema? Dacă ești femeie trebuie să pictezi numai floricele, fluturași și păsărele?
Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare. Adică cam ce? O să-mi dea sfântu' Petru cu asteroidu' în meclă și n-o să-mi dea voie în rai? O să mă arate doamne-doamne cu degetu' și îngerașu' meu o să-mi pună piedică? Ce-mi plac oamenii ăștia care trântesc replici apocaliptice ca și când ei ar ști ceva ce ignorantul de tine nu ai habar... De unde pisici cu ciupici știi tu ce-i place lui Dumnezeu și ce nu, ca să ameninți în locul lui? Te-a angajat cumva purtător de cuvânt? Poate s-a uitat de acolo, de pe norișor, și a zâmbit că i-au plăcut picturile cu scheleței, na!
Dar ce m-a făcut să sufăr deplin și profund în vârful cotului a fost afirmația: cine a scris minunat, super, felicitări (și au fost mulți tare!) sunt oameni pierduți demult. Serios, mă? Pierdută pe veșnicele plaiuri ale prostiei ești matale! Nu te doare tare, n-ai junghiuri când vomiți asemenea minuni jenante? Iar la asta cu: grav este că astfel de oameni devin mame n-am știut cum să reacționez: să râd împreună cu curcile vecinului de tine, să-ți recomand o cămășuță ultima modă, din aia cu mânecuțele legate la spate sau să deșert repertoriul de morți, răniți, căcați și diverse organe învățate în generală la anatomie. Asta e ceva gen: în momentul în care devii mamă ești automat sanctificată, lumea ar trebui să-ți bălească moaștele, trebuie să devii brusc dobitoacă negânditoare, să nu te mai uiți nici în stânga, nici în dreapta și, în nici un caz, să nu îndrăznești să admiri o operă de artă, dacă nu e pampersu' lu' junioru' pictat de curu-i la fel de sfânt și minunat ca tine. Tot ceea ce ai scris în mesaj, dragă imbecilă, transpiră prostie, discriminare, prostie, ură, prostie, lipsa educației. A, da, și prostie, să nu uit!
Și, ca să mori de inimă rea, nu doar de lipsă cronică de creier, o să-ți zic că persoana care a primit toate aceste daruri este mamă. E un om perfect normal, nu mușcă pe stradă și băiețelul ei e un puști binecrescut, simpatic și sigur n-are coarne sau coadă din cauză că lu' mamă-sa îi plac schelețeii! Da' tu, bigotă funestă cu gândire nocivă, nu ai cum să pricepi asta, deci ia poziție și fă niște cruci să te apere doamne-doamne de dracii de noi, cei care știu să aprecieze arta.
În final, vă voi împărtăși ce mi-a scris o prietenă care a văzut mesajul, un om foarte calm și politicos, pe care rareori am văzut-o enervată: Vai, ce dobitoacă. Dacă pentru ea e un simbol violent, în religia mea craniul mă ajută să depistez prostia acută. Ca în cazul de față. Are puteri miraculoase în a scoate la iveală ignoranța și stupizenia maximă. Cei fără creier nu vor înțelege niciodată de ce iubim craniul, casa creierului, pentru că ei au craniul degeaba, gol, fără creier. Să-i urăm din alea cu mausoleu' de la Soveja sau biserica aia din Praga. Care nicidecum nu onorează jertfa, ci există să indigneze proaste colosale. Cred că s-a curentat când era mică la o cutie din aia cu cap de mort și de-atunci simbolul îi amintește de prostia ei și lipsa creierului ei și de aia... Nu că-i mai tare ca tot ce am scris eu în postare?
De ce m-am enervat așa? Că și eu fac scheleței, din și pe diverse și n-are cum să nu-mi sară țandăra când citesc asemenea nerozii bolnave scremute de o tânără oleacă mai mică decât mine, de la care ai avea pretenția că gândește. Nu tocmai...
Conform principiului: de ce să taci când ești prost, dacă poți să deschizi gura ca să afle și ceilalți, am găsit persoana perfectă care să ilustreze expresia foarte plastică pe care am auzit-o, de câteva ori, la fratele unei prietene și m-a amuzat maxim, aceea de "gâscă flaușată".
Mă întreb de ce oare unii nu se simt bine când tac și trebuie neapărat să facă curent între gura lor deschisă și gaura fundului, curent ce trece invariabil prin spațiul gol pe care-l au între urechi. Sau oare asta nu depinde de ei, poate pur și simplu, din cauza multelor aere pe care le au, li se urcă bășinile la cap și, negăsind ceva solid acolo, umplu spațiul gol și se bălăngăne dintr-o parte în cealaltă și, ori de câte ori deschid gura, mai iese câte una, mare, frumoasă, consistentă și odios de puturoasă...
Păi, să vedeți dacă am sau nu dreptate... Pune ieri, pe pagina proprie, o prietenă, niște poze cu ultimele creații: cutie, teniși, tricou și traistă, toate pictate cu sugar skull-și și dreamcatchere. A se vedea în poză. Detalii minuțioase, culori pastelate, compoziție armonioasă, mișto, ce mai... Și primește următorul mesaj:
Doamna cum puteti sa desenati asemenea atrocitati? Va irositi talentul... cum puteti artist fiind sa va lasati mana sa deseneze morti pe care cu mandrie sa vi-i puneti cap de afis? Ce exemplu sunt parintii pentru copiii lor? Cine poarta porcariile acestea pe care le-at desenat? Cum pot doamnele sa spuna ca este extraordinar ce ati facut? Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Nu stiu daca ne cunoastem dar pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii. Sper ca acest " cadou" sa nu fie pentru o fetita. Vai de sufletul ei! Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare si cum promovati poate fara sa judecati uratenie, rautate, moarte. o sa va dau unfriend pentru ca mi-atu stricat ziua iar cine a scris " mununat" "super" "felicitari" sunt oameni pierduti demult. Grav este ca astfel de oameni devin mame. Cu continuarea: sunteti o instigatiare la urat. Stiu ca se poarta insemnul. Sa vezi fete de 5 ani cu cap de mort nu e o realizare a societatii
puteti sa desenati cat vreti morti insa sa mai si vindeti si sa va laudati cu asta este pacat de darul dat de Dumnezeu
Nu v-a fost dat pentru a va inconjura de morti
sau poate nu e de la Dumnezeu darul......dumneavoastra alegeti astaTrecând peste greșelile fără număr, că nu-i treaba mea că unii nu "știe" românește, să purcedem la o analiză a ideilor moralizatoare râgâite cu patos, presărate cu ceva ură și multă stupizenie. Mai întâi, ce nu înțeleg eu este asta:
- De ce unii simt nevoia să arunce mizerii în cineva, fără să se intereseze măcar înainte ce e aia de a creat omul respectiv. Că vor musai să arate cât sunt ei de deștepți? Netu'-i mare, informează-te înainte să lansezi torpila de neghiobie!
- Dacă nu ai curiozitatea să cauți pe net ce reprezintă desenul ăluia, dacă nu te duce mintea s-o faci, de ce e nevoie să-i scrii artistului ditamai mesajul în care să-l faci de căcat pentru că părerea ta e alta decât a lui și a celor care admiră creația respectivă? Te trezești de dimineață critic de artă și explodează fierea-n tine dacă nu-ți expui părerile? Te simți mai bună, mai fericită după?
- Dacă te înghesuie talentul și vrei totuși să-ți zici impresiile, care, în cazul tău, nu interesează pe nimeni, de ce trebuie să jicnești? Nu poți să zici frumos ce ai de zis?
Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Băi, tanti, matale ai auzit de dia de los muertos? (sau de virgule...) Evident, nu... Sărbătoarea aia a mexicanilor prin care îi onorează pe cei trecuți dincolo? Ei consideră că persoanele care au murit s-ar simți insultate dacă le-ar boci și dacă ar fi triști, deci le celebrează printr-un mare festival, punând accentul pe ceea ce le-a plăcut lor cât au fost în viață: mâncare, băutură... Și se crede că în acea zi cei care au murit sunt printre cei vii, bucurându-se alături de ei. Nu dau prea multe detalii, cine nu știe să citească în link-ul de mai sus sau în altă parte pe net. Craniul decorat e ditamai simbolul dintr-o ditamai cultura! Și e unul pozitiv, nicidecum violent, dezgustător, instigator. Instigă la ce, în puii mei de crocodil? Da, la bucurie, artă, amintirea celor dispăruți, dar sunt sigură că madama nu s-a gândit la așa ceva... Ca să nu mai zic că există ceva similar și în alte culturi din Europa, America Latină, Africa.
Și apoi, cum îți permiți să spui unui artist care a pictat cu drag la o lucrare că face porcării? Dacă tu ești un muc negânditor și nu înțelegi arta lui sau dacă ție nu-ți place, asta înseamnă că opera aia e o atrocitate? Mnu, înseamnă doar că ești un muc negânditor! Iar asta cu pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii (cu doi de i, nu cu trei) ilustrează perfect acest lucru. Întâmplător știu că cele care au scandalizat-o pe domnița turbată de mai sus au fost cadouri, dar asta nici măcar nu contează... Puteau fi pe bani, care-i problema? Dacă ești femeie trebuie să pictezi numai floricele, fluturași și păsărele?
Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare. Adică cam ce? O să-mi dea sfântu' Petru cu asteroidu' în meclă și n-o să-mi dea voie în rai? O să mă arate doamne-doamne cu degetu' și îngerașu' meu o să-mi pună piedică? Ce-mi plac oamenii ăștia care trântesc replici apocaliptice ca și când ei ar ști ceva ce ignorantul de tine nu ai habar... De unde pisici cu ciupici știi tu ce-i place lui Dumnezeu și ce nu, ca să ameninți în locul lui? Te-a angajat cumva purtător de cuvânt? Poate s-a uitat de acolo, de pe norișor, și a zâmbit că i-au plăcut picturile cu scheleței, na!
Dar ce m-a făcut să sufăr deplin și profund în vârful cotului a fost afirmația: cine a scris minunat, super, felicitări (și au fost mulți tare!) sunt oameni pierduți demult. Serios, mă? Pierdută pe veșnicele plaiuri ale prostiei ești matale! Nu te doare tare, n-ai junghiuri când vomiți asemenea minuni jenante? Iar la asta cu: grav este că astfel de oameni devin mame n-am știut cum să reacționez: să râd împreună cu curcile vecinului de tine, să-ți recomand o cămășuță ultima modă, din aia cu mânecuțele legate la spate sau să deșert repertoriul de morți, răniți, căcați și diverse organe învățate în generală la anatomie. Asta e ceva gen: în momentul în care devii mamă ești automat sanctificată, lumea ar trebui să-ți bălească moaștele, trebuie să devii brusc dobitoacă negânditoare, să nu te mai uiți nici în stânga, nici în dreapta și, în nici un caz, să nu îndrăznești să admiri o operă de artă, dacă nu e pampersu' lu' junioru' pictat de curu-i la fel de sfânt și minunat ca tine. Tot ceea ce ai scris în mesaj, dragă imbecilă, transpiră prostie, discriminare, prostie, ură, prostie, lipsa educației. A, da, și prostie, să nu uit!
Și, ca să mori de inimă rea, nu doar de lipsă cronică de creier, o să-ți zic că persoana care a primit toate aceste daruri este mamă. E un om perfect normal, nu mușcă pe stradă și băiețelul ei e un puști binecrescut, simpatic și sigur n-are coarne sau coadă din cauză că lu' mamă-sa îi plac schelețeii! Da' tu, bigotă funestă cu gândire nocivă, nu ai cum să pricepi asta, deci ia poziție și fă niște cruci să te apere doamne-doamne de dracii de noi, cei care știu să aprecieze arta.
În final, vă voi împărtăși ce mi-a scris o prietenă care a văzut mesajul, un om foarte calm și politicos, pe care rareori am văzut-o enervată: Vai, ce dobitoacă. Dacă pentru ea e un simbol violent, în religia mea craniul mă ajută să depistez prostia acută. Ca în cazul de față. Are puteri miraculoase în a scoate la iveală ignoranța și stupizenia maximă. Cei fără creier nu vor înțelege niciodată de ce iubim craniul, casa creierului, pentru că ei au craniul degeaba, gol, fără creier. Să-i urăm din alea cu mausoleu' de la Soveja sau biserica aia din Praga. Care nicidecum nu onorează jertfa, ci există să indigneze proaste colosale. Cred că s-a curentat când era mică la o cutie din aia cu cap de mort și de-atunci simbolul îi amintește de prostia ei și lipsa creierului ei și de aia... Nu că-i mai tare ca tot ce am scris eu în postare?
De ce m-am enervat așa? Că și eu fac scheleței, din și pe diverse și n-are cum să nu-mi sară țandăra când citesc asemenea nerozii bolnave scremute de o tânără oleacă mai mică decât mine, de la care ai avea pretenția că gândește. Nu tocmai...
marți, 7 iulie 2015
Pofte periculoase
Mi-e poftă e aripioare rumenite cu salată de roșii, mi-am zis eu acum două zile. Și nu era să stau cu pofta-n mațe, să mi se streseze stomacul și să visez pui care dansează turbat în jurul meu toată noaptea, dimineața și după-amiezele între 15 și 17... Am organizat o excursie în minunea de magazin numit Lidl, raiul halelii yummy, am înșfăcat din frigiderul de acolo o tăviță pe care aproape că scria numele meu, am stat (ne)răbdătoare la o coadă cu plozi obraznici care alergau răcnind mai ceva ca niște indieni scalpați și am urmat cea mai scurtă cale spre casa, aragazul și tigaia mea neaderentă.
Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...
Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.
Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.
Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...
A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!
Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!
Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...
Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...
Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...
Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.
Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.
Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...
A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!
Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!
Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...
Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...
marți, 30 iunie 2015
M-am născut într-un neam falnic de artiști
Motto: Pocni-m-aș singură când decid să-i citesc pe unii, că mai bine autopocnită decât cu sechele literare tatuate pe materia cenușie!
Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?
(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)
Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...
Domnul DEX zice așa:
Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...
Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...
Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.
Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.
MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?
Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?
În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.
Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?
(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)
Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...
Domnul DEX zice așa:
- cel din 1955-1957: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului.
- cel din 1986 și cel din 2000: LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului.
- cel din 2009: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică.
Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...
Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...
Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.
Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.
MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?
Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?
În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.
luni, 22 iunie 2015
Marea și extraordinara aventură în Munții Măcinului
(sau: De ce, semănătoarea și treierătoarea mă-sii cu un cal am zis da?!?)
Dragi prieteni care vă întrebați, posibil/probabil, dacă mai trăiesc, ce ocazie mai perfectă poate fi să încep să scriu iar pe blog, dacă nu o minunată, magnifică, extraordinară, în puii mei, excursie prin munții Măcinului? Postare la care avem două variante:
Varianta scurtă: Băga-mi-aș! Mâinile-n buzunar, desigur...
Varianta lungă: o voi lungi în cele ce urmează.
Să începem cu seara dinainte de începutul aventurii. Când am fost invitată la o cafea (termen generic pentru băut ceva, orice, trăncănit și râs unul de ceilalți) aparent inofensivă. Și, după înțepături, discuții cu bufnițe, urlete de plozi de clasa a patra care serbau sfârșitul școlii și amenințări să nu se scape careva cu ce se întâmplă-n noua serie din Games of Thrones, berea cu lămâie din care beam tacticos aproape mi s-a înțepenit în gât când cineva, NU DĂM NUME, a zis: să mergem mâine în Măcin! Mergem? Mâine? Da' mergem? Mâine mergem? Da? Mâine? Mergem, da? Mnu, nu era o glumă... Din păcate! Mama ei de viață, cartofii și ridichile mă-sii de idee și păpădiile lu' ta-su de moment în care am zis da...
O să fie frumos, a zis! O să fie fun și o să ne distrăm, a zis! O să ne simțim minunat și o să ne placă tare, A ZIS! Cum, nu vreau să iau parte la ceva așa de mega-ultra-super nemaivăzut de bestial? Nuuuu.... Cum aș putea să nu vreau... Asta e tot ce am visat dintotdeauna, dorința mea secretă și aspirația mea din clipa în care m-am născut, să merg într-o sâmbătă, cu o haită de nebuni periculoși, peste Dunăre, să mă cațăr, să leșin, să-mi intre picioarele-n creier de atâta mers, să... Dar să ne calmăm, guuuusfraaabaaaa, Ina, nu-l pocni pe colegul din stânga, n-are nici o vină...
Plecarea? La 8 jumate, în parcare la Kaufland. Din păcate, cineva, IAR NU DĂM NUME!, s-a rătăcit printre rafturi și am șters-o spre bac undeva pe la 9... Am trecut pe la Brăila, că cică-i mai bine pe acolo, am urmat drumul plin de curbe care rânjeau sadice la stomacul meu revoltat și, într-un final, fără incidente antipatice, gen să dau eu la rațe, am ajuns la Greci. Satul Greci. Stânga, dreapta, dreapta, stânga, pe aici?, nu, pe dincolo, hurduc, zdrang, bang, se termină drumul la baza munților, deci ne oprim. Deși, eu nu m-aș fi supărat să o luăm tot cu mașinile pe versant în sus! Da, nu se poate, știu...
După 5 metri deja gâfâiam, deci am profitat că am văzut o țestoasă și m-am oprit s-o fotografiez. Și am început să urcăm. Și am urcat, am urcat, soarele mă pocnea drept în cap cu niște raze scoase din cuptor, chietrele îmi tot puneau piedică, scaieții mă zgâriau din toate pozițiile și răsuflarea mea era la 2 metri în față, iar eu tot încercam să bag viteză s-o prind din urmă. Și aveam, nene, limba până la genunchi, respiram ca un cașalot eșuat pe plajă și am tot mers așa, vitejește, până a început să mi se rupă filmul și am strigat disperată: pauză! Bine, așa mi s-a părut mie, că nu mai aveam nici voce, "pauză" a zis altcineva, care a văzut că e pericol de cutremur, că mai am oleacă și cad... Mă opresc, respir adânc, ca zmeul care s-a luptat cu Făt-Frumos trei zile, adică încerc să respir, da' plămânii nu voiau neam să se umple cu cât aer aveam eu nevoie. Îmi așez fundu' pe primul cataroi mai răsărit, îmi proptesc picioarele tremurânde să n-o iau în jos de unde am venit și încep să studiez problema. În jos, să tot fi fost vreo 50 de metri. În sus, restul muntelui! Un rest baban care, în momentul ăla, mi se părea ceva infinit, deși el, săracu', e un pârci de deal care-și zice pompos munte. Dar să trecem peste acest aspect neimportant al problemei și să continuăm relatarea apocalipsei montane.
Pornesc iar și urc, și urc, cu suflu' din nou la câțiva metri înainte, fără rucsac, că s-a gândit un zân bun să mi-l ia din spate, un pas după altul, limba mai avea oleacă și se târa pe jos, picioarele tremurau fericite sub mine și apele dezlănțuite care-mi izvorau din cap curgeau lin pe moaca mea disperată. Încă vreo 50 de metri. Sau 40, 27, 31, câți or fi fost... Și în zare, ca un miraj în deșert, apărură câțiva copaci minunați cu umbră răcoroasă, care mă arătau unul altuia cu deștu' și probabil puneau pariu între ei dacă ajung până acolo sau mă prăbușesc fără viață la juma' de metru înaintea lor. Am ajuns la ei, ha! HA! Papurigu' mamii lor de copaci insolenți...
După niște guri de limonado-bere rece și un cur' de popas, am pornit, bombănind și amenințând cu scalparea pe cine puneam ochii. Spre izvorul mult visat la care trebuia să ajungem, destinația finală unde trebuia să ne așezăm și să halim, să ne hodinim pe păturică, să dormim, să STĂM în principal. De ce bombăneam? Pentru căăăă, de ce să mergem noi mai departe pe drum, nu mai bine s-o luăm de-a dreptu' prin văioagă, peste rădăcini crescute pe afară și urme de pârâu de la izvorul mai sus amintit? Mai derapând, mai apucând o mână întinsă încurajator, mai înfigându-mă-n bățul pe care-l culesesem mai devreme și de la care am ditamai zgaiba-n palmă, am ajuns sus, unde credeți, la un bolovan mare care probabil era pus acolo pentru mine, să am pe ce să leșin. A, da, ca să nu râdeți numa' de mine și gâfâiala care mă însoțea, vă zic că ceilalți au folosit, la un moment dat, o lesă ca să urce. Mai bine nu cereți detalii. Discovery era mic copil pe lângă noi... Tehnici de supraviețuire extreme!
Să trecem peste momentul când am zis că nu mai vreau să urc, că eu acolo stau, lipită de bolostânca aia, că cine m-a pus, că biip și biiiiip și să trecem direct la secunda în care mi-am făcut curaj și m-am ridicat și am pornit vitejește în sus, boscorodind în gând că nu aveam cum s-o fac cu voce tare, eram prea ocupată să respir! De data asta, chiar a mai fost puțin până l-am văzut: limpede, rece, susurând vesel, ca un izvor ce se respectă. De fapt asta cred că asta percepea mintea mea epuizată, că în fața noastră behăiau vesele un cârd de capre. Sau mehăiau, că caprele fac mee, oile-s cu beee...
Am luat apă rece și bună, am mai urcat 20 de metri și am ajuns la cel mai mișto loc de picnic ever: ceva poienițe cu flori de câmp, copaci și bolovani imenși presărați peste tot, printre care se vedea, în vale, satul Greci, cel de unde veneam noi. Și eu eram: pe bune, de ACOLO, de jos, de departe am venit noi? Adică EU am urcat toată panta aia fără să mor? Doar bombănind și gâfâind ca peștele-n deșert, da' nu mai conta, eram pe vârf de munte, frate! Ce tare mi-s eu, vorbeam fericită și mândră, cu mine însămi. Bine, gata, alooo, nu mai râdeți acolo (vorbesc cu ăia cu care am fost și care acum citesc), nu era chiar vârf de munte, era, cum să zic eu, un vârf mai mic așezat între alte două vârfuri mai mari, dintre care unul era Țuțuiatu, celălalt nu știu cum se numește că am întrebat și nu știa nimeni...
Pauza. Cidru cu kiwi&lime, bere cu lămâie, haleală di tăti felurile, ziceai că-i nuntă nu picnic, umbră, răcoare, căței, frăguțe din păcate necoapte încă, copaci cu fructe roșii care nu știam ce sunt deci n-am încercat, până și farfurii, cuțite și furculițe am avut, ce mai, relaxare și fericire la puterea n. Numai că, după așa ospăț, trupa s-a pus pe buginit, care unde a prins un capăt de pătură neocupată de blănoși. Deci, plictiseală la greu pe capu' meu, că nu-mi era somn. Așa că am bântuit, am făcut poze și am stat și eu oleacă la orizontală, exact în locul unde soarele trecea printre frunzele copacilor și se proptea în felinarele mele... Ceea ce m-a făcut să pornesc iar să explorez pe acolșa...
Când s-a sunat trezirea, adunarea, strângerea și plecarea (tot eu cred că am fost, că mă durea fundu' de stat pe jos și de plictiseală), cineva a avut ideea genială, briliantă, nemaivăzută că: ce-ar fi s-o luăm pe POTECUȚA AIA? Moacă confuză. Că potecuța aia avea alt marcaj și o lua în cu totul altă direcție decât trebuia să mergem noi, n-a contat. Să mergem înapoi, am zis eu, că nu înaintasem prea mult. Să facem stânga, a zis și GPS-ul, dar la stânga era ditamai râpa de netrecut. Să mergem înapoi, am zis eu din nou și nu numai eu. Să mergem înainte, au zis ceilalți, trebuie să ieșim undeva până la urmă, că-i mai mișto așa, că ce aventură frumoasă va fi, că e prea simplu să ne întoarcem și să coborâm pe unde am venit, că... Și ce frumos a fost! Mai ales când am coborât o pantă abruptă plină de praf, că și acum, după câteva dușuri, cred că mai am noroi de acolo pe mine. Și ce frumos a fost când ne-au atacat, în pădure, cei mai criminali țânțari pe care i-am văzut eu vreodată, parcă erau elefanți zburători cu apetit de aligatori! Am vreo 12 urme cât ștampila pe craci, care se vor scărpinate periodic, când mi-e lumea mai dragă și când nu am cum s-o fac... Și cel mai frumos a fost când am ieșit la vreo 3 kilometri de sat, deci de locul unde erau parcate mașinile. E minunat să mergi pe câmp printre scaieți și plante înțepăcioase care ți se bagă peste tot, cu soarele pocnindu-te semeț în moalele capului și prăjindu-ți mâinile ca să arăți ca un rac pus la grătar.
Partea bună e că, la întoarcere, în ciuda pantelor sinistru de abrupte, a prafului care ne-a făcut proiectile mortale-n nas în caz de strănut, a soarelui dat la maxim, a țânțarilor hămesiți și a țepilor din adidași, drumul COBORA! Deci am reușit, sprijinită-n bâta culeasă de pe marginea potecii minunate, să merg decent, respirând aproape normal, și cărându-mi singurică rucsacul în care duceam, nu știu de ce, o sticlă de lapte bătut, un corn, o cutie de bere și o păturică ce a aterizat la mine după picnic.
Când am ajuns la mașini eram: ieeeee, nu murim azi în pădure, mâncați de hipopotami, girafe sau canguri! Drept urmare, cum se putea sărbători mai bine dacă nu cu o bătaie cu apă? Cu o bătaie cu apă rece, tocmai scoasă din fântână! Unde sticla mea cu supapă și-a atins de fiecare dată ținta. Haha!
Și am plecat spre casă. Ză end.
P.S. Daaar, de acum înainte, va fi așa: ori de câte ori va zice cineva, nu dăm nume nici acum, ceva, răspunsul va fi același, invariabil și ferm: NU!!!!!!!!!
În altă ordine de idei, dacă n-aveți ce face pe acasă, mergeți în Munții Măcinului, e mișto pe acolo. Mergeți chiar dacă aveți impresia că nu puteți urca sau nu aveți rezistență fizică. Dacă am reușit eu și n-am picat eroic pe drum, și am ajuns sus, atunci reușește oricine. Fotografii, mai jos.
Dragi prieteni care vă întrebați, posibil/probabil, dacă mai trăiesc, ce ocazie mai perfectă poate fi să încep să scriu iar pe blog, dacă nu o minunată, magnifică, extraordinară, în puii mei, excursie prin munții Măcinului? Postare la care avem două variante:
Varianta scurtă: Băga-mi-aș! Mâinile-n buzunar, desigur...
Varianta lungă: o voi lungi în cele ce urmează.
Să începem cu seara dinainte de începutul aventurii. Când am fost invitată la o cafea (termen generic pentru băut ceva, orice, trăncănit și râs unul de ceilalți) aparent inofensivă. Și, după înțepături, discuții cu bufnițe, urlete de plozi de clasa a patra care serbau sfârșitul școlii și amenințări să nu se scape careva cu ce se întâmplă-n noua serie din Games of Thrones, berea cu lămâie din care beam tacticos aproape mi s-a înțepenit în gât când cineva, NU DĂM NUME, a zis: să mergem mâine în Măcin! Mergem? Mâine? Da' mergem? Mâine mergem? Da? Mâine? Mergem, da? Mnu, nu era o glumă... Din păcate! Mama ei de viață, cartofii și ridichile mă-sii de idee și păpădiile lu' ta-su de moment în care am zis da...
O să fie frumos, a zis! O să fie fun și o să ne distrăm, a zis! O să ne simțim minunat și o să ne placă tare, A ZIS! Cum, nu vreau să iau parte la ceva așa de mega-ultra-super nemaivăzut de bestial? Nuuuu.... Cum aș putea să nu vreau... Asta e tot ce am visat dintotdeauna, dorința mea secretă și aspirația mea din clipa în care m-am născut, să merg într-o sâmbătă, cu o haită de nebuni periculoși, peste Dunăre, să mă cațăr, să leșin, să-mi intre picioarele-n creier de atâta mers, să... Dar să ne calmăm, guuuusfraaabaaaa, Ina, nu-l pocni pe colegul din stânga, n-are nici o vină...
Plecarea? La 8 jumate, în parcare la Kaufland. Din păcate, cineva, IAR NU DĂM NUME!, s-a rătăcit printre rafturi și am șters-o spre bac undeva pe la 9... Am trecut pe la Brăila, că cică-i mai bine pe acolo, am urmat drumul plin de curbe care rânjeau sadice la stomacul meu revoltat și, într-un final, fără incidente antipatice, gen să dau eu la rațe, am ajuns la Greci. Satul Greci. Stânga, dreapta, dreapta, stânga, pe aici?, nu, pe dincolo, hurduc, zdrang, bang, se termină drumul la baza munților, deci ne oprim. Deși, eu nu m-aș fi supărat să o luăm tot cu mașinile pe versant în sus! Da, nu se poate, știu...
După 5 metri deja gâfâiam, deci am profitat că am văzut o țestoasă și m-am oprit s-o fotografiez. Și am început să urcăm. Și am urcat, am urcat, soarele mă pocnea drept în cap cu niște raze scoase din cuptor, chietrele îmi tot puneau piedică, scaieții mă zgâriau din toate pozițiile și răsuflarea mea era la 2 metri în față, iar eu tot încercam să bag viteză s-o prind din urmă. Și aveam, nene, limba până la genunchi, respiram ca un cașalot eșuat pe plajă și am tot mers așa, vitejește, până a început să mi se rupă filmul și am strigat disperată: pauză! Bine, așa mi s-a părut mie, că nu mai aveam nici voce, "pauză" a zis altcineva, care a văzut că e pericol de cutremur, că mai am oleacă și cad... Mă opresc, respir adânc, ca zmeul care s-a luptat cu Făt-Frumos trei zile, adică încerc să respir, da' plămânii nu voiau neam să se umple cu cât aer aveam eu nevoie. Îmi așez fundu' pe primul cataroi mai răsărit, îmi proptesc picioarele tremurânde să n-o iau în jos de unde am venit și încep să studiez problema. În jos, să tot fi fost vreo 50 de metri. În sus, restul muntelui! Un rest baban care, în momentul ăla, mi se părea ceva infinit, deși el, săracu', e un pârci de deal care-și zice pompos munte. Dar să trecem peste acest aspect neimportant al problemei și să continuăm relatarea apocalipsei montane.
Pornesc iar și urc, și urc, cu suflu' din nou la câțiva metri înainte, fără rucsac, că s-a gândit un zân bun să mi-l ia din spate, un pas după altul, limba mai avea oleacă și se târa pe jos, picioarele tremurau fericite sub mine și apele dezlănțuite care-mi izvorau din cap curgeau lin pe moaca mea disperată. Încă vreo 50 de metri. Sau 40, 27, 31, câți or fi fost... Și în zare, ca un miraj în deșert, apărură câțiva copaci minunați cu umbră răcoroasă, care mă arătau unul altuia cu deștu' și probabil puneau pariu între ei dacă ajung până acolo sau mă prăbușesc fără viață la juma' de metru înaintea lor. Am ajuns la ei, ha! HA! Papurigu' mamii lor de copaci insolenți...
După niște guri de limonado-bere rece și un cur' de popas, am pornit, bombănind și amenințând cu scalparea pe cine puneam ochii. Spre izvorul mult visat la care trebuia să ajungem, destinația finală unde trebuia să ne așezăm și să halim, să ne hodinim pe păturică, să dormim, să STĂM în principal. De ce bombăneam? Pentru căăăă, de ce să mergem noi mai departe pe drum, nu mai bine s-o luăm de-a dreptu' prin văioagă, peste rădăcini crescute pe afară și urme de pârâu de la izvorul mai sus amintit? Mai derapând, mai apucând o mână întinsă încurajator, mai înfigându-mă-n bățul pe care-l culesesem mai devreme și de la care am ditamai zgaiba-n palmă, am ajuns sus, unde credeți, la un bolovan mare care probabil era pus acolo pentru mine, să am pe ce să leșin. A, da, ca să nu râdeți numa' de mine și gâfâiala care mă însoțea, vă zic că ceilalți au folosit, la un moment dat, o lesă ca să urce. Mai bine nu cereți detalii. Discovery era mic copil pe lângă noi... Tehnici de supraviețuire extreme!
Să trecem peste momentul când am zis că nu mai vreau să urc, că eu acolo stau, lipită de bolostânca aia, că cine m-a pus, că biip și biiiiip și să trecem direct la secunda în care mi-am făcut curaj și m-am ridicat și am pornit vitejește în sus, boscorodind în gând că nu aveam cum s-o fac cu voce tare, eram prea ocupată să respir! De data asta, chiar a mai fost puțin până l-am văzut: limpede, rece, susurând vesel, ca un izvor ce se respectă. De fapt asta cred că asta percepea mintea mea epuizată, că în fața noastră behăiau vesele un cârd de capre. Sau mehăiau, că caprele fac mee, oile-s cu beee...
Am luat apă rece și bună, am mai urcat 20 de metri și am ajuns la cel mai mișto loc de picnic ever: ceva poienițe cu flori de câmp, copaci și bolovani imenși presărați peste tot, printre care se vedea, în vale, satul Greci, cel de unde veneam noi. Și eu eram: pe bune, de ACOLO, de jos, de departe am venit noi? Adică EU am urcat toată panta aia fără să mor? Doar bombănind și gâfâind ca peștele-n deșert, da' nu mai conta, eram pe vârf de munte, frate! Ce tare mi-s eu, vorbeam fericită și mândră, cu mine însămi. Bine, gata, alooo, nu mai râdeți acolo (vorbesc cu ăia cu care am fost și care acum citesc), nu era chiar vârf de munte, era, cum să zic eu, un vârf mai mic așezat între alte două vârfuri mai mari, dintre care unul era Țuțuiatu, celălalt nu știu cum se numește că am întrebat și nu știa nimeni...
Pauza. Cidru cu kiwi&lime, bere cu lămâie, haleală di tăti felurile, ziceai că-i nuntă nu picnic, umbră, răcoare, căței, frăguțe din păcate necoapte încă, copaci cu fructe roșii care nu știam ce sunt deci n-am încercat, până și farfurii, cuțite și furculițe am avut, ce mai, relaxare și fericire la puterea n. Numai că, după așa ospăț, trupa s-a pus pe buginit, care unde a prins un capăt de pătură neocupată de blănoși. Deci, plictiseală la greu pe capu' meu, că nu-mi era somn. Așa că am bântuit, am făcut poze și am stat și eu oleacă la orizontală, exact în locul unde soarele trecea printre frunzele copacilor și se proptea în felinarele mele... Ceea ce m-a făcut să pornesc iar să explorez pe acolșa...
Când s-a sunat trezirea, adunarea, strângerea și plecarea (tot eu cred că am fost, că mă durea fundu' de stat pe jos și de plictiseală), cineva a avut ideea genială, briliantă, nemaivăzută că: ce-ar fi s-o luăm pe POTECUȚA AIA? Moacă confuză. Că potecuța aia avea alt marcaj și o lua în cu totul altă direcție decât trebuia să mergem noi, n-a contat. Să mergem înapoi, am zis eu, că nu înaintasem prea mult. Să facem stânga, a zis și GPS-ul, dar la stânga era ditamai râpa de netrecut. Să mergem înapoi, am zis eu din nou și nu numai eu. Să mergem înainte, au zis ceilalți, trebuie să ieșim undeva până la urmă, că-i mai mișto așa, că ce aventură frumoasă va fi, că e prea simplu să ne întoarcem și să coborâm pe unde am venit, că... Și ce frumos a fost! Mai ales când am coborât o pantă abruptă plină de praf, că și acum, după câteva dușuri, cred că mai am noroi de acolo pe mine. Și ce frumos a fost când ne-au atacat, în pădure, cei mai criminali țânțari pe care i-am văzut eu vreodată, parcă erau elefanți zburători cu apetit de aligatori! Am vreo 12 urme cât ștampila pe craci, care se vor scărpinate periodic, când mi-e lumea mai dragă și când nu am cum s-o fac... Și cel mai frumos a fost când am ieșit la vreo 3 kilometri de sat, deci de locul unde erau parcate mașinile. E minunat să mergi pe câmp printre scaieți și plante înțepăcioase care ți se bagă peste tot, cu soarele pocnindu-te semeț în moalele capului și prăjindu-ți mâinile ca să arăți ca un rac pus la grătar.
Partea bună e că, la întoarcere, în ciuda pantelor sinistru de abrupte, a prafului care ne-a făcut proiectile mortale-n nas în caz de strănut, a soarelui dat la maxim, a țânțarilor hămesiți și a țepilor din adidași, drumul COBORA! Deci am reușit, sprijinită-n bâta culeasă de pe marginea potecii minunate, să merg decent, respirând aproape normal, și cărându-mi singurică rucsacul în care duceam, nu știu de ce, o sticlă de lapte bătut, un corn, o cutie de bere și o păturică ce a aterizat la mine după picnic.
Când am ajuns la mașini eram: ieeeee, nu murim azi în pădure, mâncați de hipopotami, girafe sau canguri! Drept urmare, cum se putea sărbători mai bine dacă nu cu o bătaie cu apă? Cu o bătaie cu apă rece, tocmai scoasă din fântână! Unde sticla mea cu supapă și-a atins de fiecare dată ținta. Haha!
Și am plecat spre casă. Ză end.
P.S. Daaar, de acum înainte, va fi așa: ori de câte ori va zice cineva, nu dăm nume nici acum, ceva, răspunsul va fi același, invariabil și ferm: NU!!!!!!!!!
În altă ordine de idei, dacă n-aveți ce face pe acasă, mergeți în Munții Măcinului, e mișto pe acolo. Mergeți chiar dacă aveți impresia că nu puteți urca sau nu aveți rezistență fizică. Dacă am reușit eu și n-am picat eroic pe drum, și am ajuns sus, atunci reușește oricine. Fotografii, mai jos.
luni, 26 ianuarie 2015
Găina, bate-o vina
Uite că, în sfârșit, s-a încălzit oleacă pe-afară. Dar, în loc să mă bucur și eu de soare și păsărelele din copaci, tre' să mă enervez.
Cum se încălzește puțin și se topește zăpada, apar pe trotuare căcățeii de căței, până nu demult prizonieri nevăzuți în zăpadă. Și, da, peste tot e un caca general. Evident, nu-mi place asta, mai ales când tre' să circul pe întuneric, prin locuri puțin luminate. Da' nu asta e problema mea de azi. Ce mă enervează pe mine e că, de fiecare dată, se creează o isterie generală pe tema asta.
Da, e urât și s-ar putea evita dacă părinții de blănoși ar gândi altfel. Da, oamenii au dreptate să bombăne pe tema asta și să înjure, dar nu-i corect să generalizeze. IUBITORII DE CĂȚEI sunt de vină, să-i omorâm cu pietre, să le dăm cu piciorul în javră și să facem un mic miting pentru eutanasierea maidanezilor, dacă tot suntem la capitolul animale. A, și să înjurăm primarul, că el e de vină, sau pe nuștiucare politician care iubește și apără cățeii!
Nu, bre, nu-s ei de vină, că nu ei au plantat căcățeii în drum. Și nici cățeii, că ei fac unde le vine. Și nici "iubitorii de căței" (proprietarii, după caz) nu-s de vină. Nu TOȚI, nu în general! Că, na, eu fac parte din grupul teribilor și îngrozitorilor iubitori de animale. Dar eu, în 13 ani cât am avut-o pe Annabella mea, am strâns cu punguța fiecare căcățel produs de copil. Și, dacă se întâmpla să scape câte un pișu în fața scării, ieșeam cu sticla cu apă și turnam peste. Nu pentru că ar fi țipat vecinii sau aș fi primit amendă, ci pentru că așa sunt eu, așa cred și așa fac. Nu că așa e bine sau zice lumea că e corect, ci pentru că așa simt eu că tre' să fac. Pentru că pur și simplu. Așa că, să nu mi se isterizeze mie în față moșii, părinții responsabili cu copii, sau ziariștii plătiți să scuipe într-o anumită direcție.
Că, printre altele, moșu' ăla care țipă că e murdar pe jos nu cred că e dintre cei care glumesc vara cu copiii care aleargă dezlegați pe afară sau care-i lasă să mănânce cireșe din copacul din fața scării. E probabil unul dintre ăia mai acri ca o varză murată, care-și suflă mucii, cu țintă precisă, pe trotuar sau care scuipă cu sete în dreapta, după un acces de tuse ivit brusc în stația de autobuz.
Iar mămicile și tăticii care țipă că nu pot ieși la plimbare cu săracii copilași foarte posibil fac parte dintre cei care-și pișă plodul lângă banca din parc, lângă ușa mall-ului și care nu-și duc moștenitorul la un veceu public când îl taie burta, că e plin de microbi acolo și e mai frumos după boschetul de pe faleză. Da, boschetul ăla pe lângă care trec eu cu cățelul meu când îl plimb să ia aer și unde dau de movila lu' plod'su! Despre unii ziariști nu am ce zice, că ăia cam pupă dosu' din care sare banul.
Ce nu înțeleg e că pică în ura asta a celor mulți împotriva iubitorilor de animale și oameni mișto, care gândesc cu capu', nu cu curu'... Repet, îi înțeleg perfect, nici mie nu-mi place situația asta cu trotuarele pline de căcăței, dar și mai mult îmi displace să fiu băgată în aceeași oală a vinovăției colective. Și să fiu făcută nesimțită indirect sau mai știu eu cum. Doar pentru că sunt iubitoare de animale.
Și-mi displace că unii profită de orice ocazie să fie nemulțumiți și să înjure primarul. Că de ce nu face, de ce nu drege. Sau pe iubitorii de căței, că uite ce fac și ce zic. Plus că, nu toți, dar mulți dintre cei cu gura veșnic mare nu-s chiar ușă de biserică, dacă i-ai lua la bani mărunți, sigur ai descoperi că-s și ei o sursă de jigărire a orașului.
Așa că, dragi oameni de bine, corecți și responsabili, când nu vă place un lucru, spuneți-i ăluia de-l face, nu aruncați ouă stricate în toți din jur. Că unii chiar se simt prost să fie jumuliți degeaba. Și, în cazul de față, nu faceți valuri pe net că primarul și iubitorii de animale îs inamicii publici număru' 1. Când îl vedeți pe ăla cu cățelul care face căcuță în drum și nu strânge, dacă vă deranjează așa de tare, spuneți-i sau luați producția de jos și frecați-i-o de moacă. Că degeaba vă agitați ca un biscuit și vă manifestați zgomotos pe net, nu s-a inventat încă o aplicație prin care comentariile la articolele de ziar sau pe facebook să curețe strada.
Și, da, găina nu-i niciodată vinovată! Vina e mereu a primarului și a iubitorilor de animale.
Cum se încălzește puțin și se topește zăpada, apar pe trotuare căcățeii de căței, până nu demult prizonieri nevăzuți în zăpadă. Și, da, peste tot e un caca general. Evident, nu-mi place asta, mai ales când tre' să circul pe întuneric, prin locuri puțin luminate. Da' nu asta e problema mea de azi. Ce mă enervează pe mine e că, de fiecare dată, se creează o isterie generală pe tema asta.
Da, e urât și s-ar putea evita dacă părinții de blănoși ar gândi altfel. Da, oamenii au dreptate să bombăne pe tema asta și să înjure, dar nu-i corect să generalizeze. IUBITORII DE CĂȚEI sunt de vină, să-i omorâm cu pietre, să le dăm cu piciorul în javră și să facem un mic miting pentru eutanasierea maidanezilor, dacă tot suntem la capitolul animale. A, și să înjurăm primarul, că el e de vină, sau pe nuștiucare politician care iubește și apără cățeii!
Nu, bre, nu-s ei de vină, că nu ei au plantat căcățeii în drum. Și nici cățeii, că ei fac unde le vine. Și nici "iubitorii de căței" (proprietarii, după caz) nu-s de vină. Nu TOȚI, nu în general! Că, na, eu fac parte din grupul teribilor și îngrozitorilor iubitori de animale. Dar eu, în 13 ani cât am avut-o pe Annabella mea, am strâns cu punguța fiecare căcățel produs de copil. Și, dacă se întâmpla să scape câte un pișu în fața scării, ieșeam cu sticla cu apă și turnam peste. Nu pentru că ar fi țipat vecinii sau aș fi primit amendă, ci pentru că așa sunt eu, așa cred și așa fac. Nu că așa e bine sau zice lumea că e corect, ci pentru că așa simt eu că tre' să fac. Pentru că pur și simplu. Așa că, să nu mi se isterizeze mie în față moșii, părinții responsabili cu copii, sau ziariștii plătiți să scuipe într-o anumită direcție.
Că, printre altele, moșu' ăla care țipă că e murdar pe jos nu cred că e dintre cei care glumesc vara cu copiii care aleargă dezlegați pe afară sau care-i lasă să mănânce cireșe din copacul din fața scării. E probabil unul dintre ăia mai acri ca o varză murată, care-și suflă mucii, cu țintă precisă, pe trotuar sau care scuipă cu sete în dreapta, după un acces de tuse ivit brusc în stația de autobuz.
Iar mămicile și tăticii care țipă că nu pot ieși la plimbare cu săracii copilași foarte posibil fac parte dintre cei care-și pișă plodul lângă banca din parc, lângă ușa mall-ului și care nu-și duc moștenitorul la un veceu public când îl taie burta, că e plin de microbi acolo și e mai frumos după boschetul de pe faleză. Da, boschetul ăla pe lângă care trec eu cu cățelul meu când îl plimb să ia aer și unde dau de movila lu' plod'su! Despre unii ziariști nu am ce zice, că ăia cam pupă dosu' din care sare banul.
Ce nu înțeleg e că pică în ura asta a celor mulți împotriva iubitorilor de animale și oameni mișto, care gândesc cu capu', nu cu curu'... Repet, îi înțeleg perfect, nici mie nu-mi place situația asta cu trotuarele pline de căcăței, dar și mai mult îmi displace să fiu băgată în aceeași oală a vinovăției colective. Și să fiu făcută nesimțită indirect sau mai știu eu cum. Doar pentru că sunt iubitoare de animale.
Și-mi displace că unii profită de orice ocazie să fie nemulțumiți și să înjure primarul. Că de ce nu face, de ce nu drege. Sau pe iubitorii de căței, că uite ce fac și ce zic. Plus că, nu toți, dar mulți dintre cei cu gura veșnic mare nu-s chiar ușă de biserică, dacă i-ai lua la bani mărunți, sigur ai descoperi că-s și ei o sursă de jigărire a orașului.
Așa că, dragi oameni de bine, corecți și responsabili, când nu vă place un lucru, spuneți-i ăluia de-l face, nu aruncați ouă stricate în toți din jur. Că unii chiar se simt prost să fie jumuliți degeaba. Și, în cazul de față, nu faceți valuri pe net că primarul și iubitorii de animale îs inamicii publici număru' 1. Când îl vedeți pe ăla cu cățelul care face căcuță în drum și nu strânge, dacă vă deranjează așa de tare, spuneți-i sau luați producția de jos și frecați-i-o de moacă. Că degeaba vă agitați ca un biscuit și vă manifestați zgomotos pe net, nu s-a inventat încă o aplicație prin care comentariile la articolele de ziar sau pe facebook să curețe strada.
Și, da, găina nu-i niciodată vinovată! Vina e mereu a primarului și a iubitorilor de animale.
luni, 15 decembrie 2014
Ca să nu treacă decembrie fără nici o postare
Da, ştiu, scriu din ce în ce mai rar pe blog. Şi-mi pare rău pentru cei care chiar mă citesc şi aşteaptă prostii proaspăt scoase din cuptor. Am obosit... Da' sper să-mi treacă repede!
Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...
Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!
Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.
Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.
Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!
Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!
P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!
Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...
Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!
Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.
Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.
Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!
Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!
P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!
duminică, 20 iulie 2014
Hater de hater
Cât trăiești, tot afli periodic o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le știai. Și asta fără ajutorul prințesei magiei albe Florica, nepoată de-a doua a surorii Mercedesa a cumnatei Mamei Miriapoda. Uite așa, pur și simplu, printre altele, care mai de care mai neașteptate și senzaționale, am aflat de ceva timp că-s hater. Da, eu! Știu că nu pare, că nu mă cert cu alții pentru că, în general, sunt pașnică, dar nu contează: probabil mă prefac că-s de treabă, dar de fapt sunt cea mai nasoală și mai malefică persoană-n viață. Că, dacă lumea zice ceva despre tine, apăi aia ești, nu? Așa că, ia să analizez eu problema.
Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!
Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.
Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!
Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...
Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!
Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...
Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.
Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!
Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.
Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!
Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...
Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!
Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...
Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.
sâmbătă, 5 iulie 2014
Cum să te rupi în figuri, că ești tu cel mai jmeker
Din serialul "Facebook îți pune nervii pe bigudiuri", un nou episod despre minunile săvârșite de sfintele genii ale internetului și nu numai.
De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...
Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.
N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.
În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.
Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.
- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?
- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!
- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.
- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.
- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.
În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!
P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.
De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...
Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.
N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.
În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.
Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.
- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?
- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!
- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.
- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.
- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.
În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!
P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.
marți, 17 iunie 2014
Aamiiin!
Ieri am avut o zi de meditație zen asupra vieții și a unor probleme acute ale existenței noastre pământene. De fapt, am avut o leeneee și am tratat-o cu împachetări calde cu păturică pufoasă, moțăială și somn în reprize. Cu episoade noi și melodii frumoase trimise, mie personal, de zâna muzicii. ( :D ) Cu pepsi și cavit fără zahăr, bomboane agricole (sămânță de floare, pentru cine n-a prins zicerea), chips-uri din creveți și poze cu ardei umpluți.
Între două episoade de documentar, sau de cugetat cu ochii închiși și sunete-scoase-pe-nasu'-înfipt-în-pernă, cu un vizibil efort să-mi țin telescoapele deschise, învârteam, într-un sictir relaxat, rotița aia de pe mouse și derulam, derulam, derulam pagina de facebook. Care însă nu-mi arăta nimic relevant pentru starea mea de puturoșeală acută, cu care m-am procopsit în urma a trei zile de târg.
Și, când eram eu să adorm iar, îmi sare-n ochi, din fericire doar virtual, poza asta --> Măi, să fie, s-a apucat Înalt Luminatu' și Preafericitu' episcop de renovat clădiri? Vrea să-și arate credința, a renunțat la merțan, coroană și tronul de aur pentru trafaletul de vopsea? Își arată umilința prestând muncă fizică în loc de vocalize, întins mâna la pupat și zdrăngănit cădelnița? Se vede clar că eram într-o stare de creier relaxat dacă am putut gândi asta... Că, de fapt, Preabucuria sa sfințea o clădire.
Ce buchețel de busuioc aromat muiat în apa sfințită... Ce stropit multidirecțional cu respectivul, ca stropii sfinți să ajungă PESTE TOT... Nu, frate, se înmoaie trafaletu' din burete în aghiazmă și se freacă conștiincios, cum faci cu amorsa, pereții, siglele, aparatura, icoanele, oamenii. Sau ăia nu au beneficiat de atingerea divină a trafaletului? Păi cum, buchețelul de busuioc e so last year... Trebuie să ne modernizăm!
Uneori ma mai duc prin vizite obligat-forțat și, în multe locuri, am văzut pe pereți semne ciudate. Și-am întrebat, na, că mă rodea. "Da' ce-s petele alea în formă de cruce de sub tavan?" Răspunsul venea prompt, spus cu o față serioasă și solemnă: am sfințit casa și părintele le-a făcut. Aaaaaaa... "Da' cum a ajuns acolo?" continuă să enerveze curiozitatea mea. S-a suit pe scaun. Și io care credeam că popa a închis ochii, a zis o rugăciune și semnele au apărut din senin, datorită marii lui credințe... Și semnele alea erau ciudate, scurse, că erau făcute cu mir. Dar, mai apoi, am văzut că au trecut la un alt nivel, fleoșc-pleoșc ștampilă cu cruce, frumos, curat, modern.
Și mă gândesc eu acum: dacă vreun popă mai zelos și mai sărăcuț în neuroni vede poza asta cu Preamulțumitu' și se gândește să-l imite? Și-l chemi să-ți sfințească casa și el vine cu trafaletu'? Și nu dă cu apă sfințită, ci cu mir? Așa, câte o cruce maaare pe fiecare perete proaspăt văruit cu ultima generație de var, care a costat cât un automobil mai mic... Că e sfântă și face bine, chiar dacă se scurge și ia forme dubioase și se lipește praful pe ele.
În ordinea asta de idei, eu propun așa:
- Când vine popa de Crăciun și Bobotează, să nu-mi mai ardă câte un măturoi din ăla ud în freză, să folosească o sticluță cu pufăitor, ca să nu-mi mai șiroiască aghiazma aia până-n șosete...
- La slujbă să nu mai folosească tămâie aprinsă, ci un aparat din ăla cu fum din aburi. Că mirosul ăla greu de tămâie arsă se amestecă cu al "doamnelor" spălate doar sâmbăta, dacă nu pică-n zi de sărbătoare... Și devine toxico-ucigător.
- La împărtășit să folosească lingurițe din zahăr care se topesc în gura credinciosului. Ca să nu-mi mai imaginez eu, ori de câte ori aud cuvântul, o orgie în grup, cu babe care ling fericite aceeași linguriță.
- La botez să folosească o stropitoare și să nu mai bage plodu' cu capu'-n apă, să rămână săracu' traumatizat pe viață și să meargă apoi la mare, toată viața lui, doar călare pe o rață-colac.
- Și, nu în ultimul rând (mai am, da' nu-mi ofer, pe tavă, toate ideile mărețe din prima...), să pună băncuțe în biserici. Ca, la slujbă, cei care îngenunchează să nu fie nevoiți să adulmece picioarele aromate (sau mai rău!) ale celui din față.
În rest... Oare ăia din iad nu s-au modernizat și ei? Cu centrale și căldură-n pardoseală în loc de cazane și foc... Da' chiar, acum mi-a venit: ăia cum fac focul acolo, au copaci imaginari care ard? Bună dimineața!
Între două episoade de documentar, sau de cugetat cu ochii închiși și sunete-scoase-pe-nasu'-înfipt-în-pernă, cu un vizibil efort să-mi țin telescoapele deschise, învârteam, într-un sictir relaxat, rotița aia de pe mouse și derulam, derulam, derulam pagina de facebook. Care însă nu-mi arăta nimic relevant pentru starea mea de puturoșeală acută, cu care m-am procopsit în urma a trei zile de târg.
 |
| sursa: adevărul.ro |
Ce buchețel de busuioc aromat muiat în apa sfințită... Ce stropit multidirecțional cu respectivul, ca stropii sfinți să ajungă PESTE TOT... Nu, frate, se înmoaie trafaletu' din burete în aghiazmă și se freacă conștiincios, cum faci cu amorsa, pereții, siglele, aparatura, icoanele, oamenii. Sau ăia nu au beneficiat de atingerea divină a trafaletului? Păi cum, buchețelul de busuioc e so last year... Trebuie să ne modernizăm!
Uneori ma mai duc prin vizite obligat-forțat și, în multe locuri, am văzut pe pereți semne ciudate. Și-am întrebat, na, că mă rodea. "Da' ce-s petele alea în formă de cruce de sub tavan?" Răspunsul venea prompt, spus cu o față serioasă și solemnă: am sfințit casa și părintele le-a făcut. Aaaaaaa... "Da' cum a ajuns acolo?" continuă să enerveze curiozitatea mea. S-a suit pe scaun. Și io care credeam că popa a închis ochii, a zis o rugăciune și semnele au apărut din senin, datorită marii lui credințe... Și semnele alea erau ciudate, scurse, că erau făcute cu mir. Dar, mai apoi, am văzut că au trecut la un alt nivel, fleoșc-pleoșc ștampilă cu cruce, frumos, curat, modern.
Și mă gândesc eu acum: dacă vreun popă mai zelos și mai sărăcuț în neuroni vede poza asta cu Preamulțumitu' și se gândește să-l imite? Și-l chemi să-ți sfințească casa și el vine cu trafaletu'? Și nu dă cu apă sfințită, ci cu mir? Așa, câte o cruce maaare pe fiecare perete proaspăt văruit cu ultima generație de var, care a costat cât un automobil mai mic... Că e sfântă și face bine, chiar dacă se scurge și ia forme dubioase și se lipește praful pe ele.
În ordinea asta de idei, eu propun așa:
- Când vine popa de Crăciun și Bobotează, să nu-mi mai ardă câte un măturoi din ăla ud în freză, să folosească o sticluță cu pufăitor, ca să nu-mi mai șiroiască aghiazma aia până-n șosete...
- La slujbă să nu mai folosească tămâie aprinsă, ci un aparat din ăla cu fum din aburi. Că mirosul ăla greu de tămâie arsă se amestecă cu al "doamnelor" spălate doar sâmbăta, dacă nu pică-n zi de sărbătoare... Și devine toxico-ucigător.
- La împărtășit să folosească lingurițe din zahăr care se topesc în gura credinciosului. Ca să nu-mi mai imaginez eu, ori de câte ori aud cuvântul, o orgie în grup, cu babe care ling fericite aceeași linguriță.
- La botez să folosească o stropitoare și să nu mai bage plodu' cu capu'-n apă, să rămână săracu' traumatizat pe viață și să meargă apoi la mare, toată viața lui, doar călare pe o rață-colac.
- Și, nu în ultimul rând (mai am, da' nu-mi ofer, pe tavă, toate ideile mărețe din prima...), să pună băncuțe în biserici. Ca, la slujbă, cei care îngenunchează să nu fie nevoiți să adulmece picioarele aromate (sau mai rău!) ale celui din față.
În rest... Oare ăia din iad nu s-au modernizat și ei? Cu centrale și căldură-n pardoseală în loc de cazane și foc... Da' chiar, acum mi-a venit: ăia cum fac focul acolo, au copaci imaginari care ard? Bună dimineața!
luni, 9 iunie 2014
Ce faci când ar trebui să te odihnești liniștit
Te gândești. Și, uite așa, se duce dracu' relaxarea în poziția craci pe pereți... După care scrii pe blog, că n-ai stare.
Azi nu înțeleg chestii. Nu, nu m-am tâmpit brusc, n-am dat cu capu' de țeava de la baie și nu m-au răpit extratereștrii ca să-mi facă transplant de creier cu unul de piropopircăniță. Sunt la fel de genială ca până acum, ha! Da' mă tot gândesc la lucruri care mă fac să fabric o armată de întrebări mai mare ca cea a Chinei...
De exemplu. Cât de prost poate să fie cineva, încât să nu-și dea seama că-i prost. Foarte, cred că ar fi un răspuns... Daaar, când ești mai puțin prost ca ăla din întrebarea anterioară, adică ești atât de deștept doar cât să-ți dai seama că ești foarte prost, de ce te încăpățânezi să vorbești mult, să nu zici nica și să le confirmi celorlalți ceea ce deja știu și ce știi și tu, adică că ești prost? N-ar fi mai bine să-ți pui un sac în cap, să te ascunzi sub masă și să taci naibii din gură? Că faptul că caci cuvinte multe, ca mitraliera, nu înseamnă că și zici ceva... Doar arăți că ești prost, dar asta era deja stabilit anterior.
Și de ce, când ești prost, foarte prost, teribil de groaznic de prost și cineva îți zice asta (poate ca să-ți facă un bine, serios...) tu te umfli, ca mămăliga-n maț, și-l acuzi pe ăla că e invidios, lipsit de educație, hater, nemulțumit, frustrat, îl asociezi musai cu un animal, la alegere, îl comentezi cu pretenii tăi (la fel de proști), dacă ai blog, scrii despre asta băgând niște virgule între subiect și predicat, mai pe scurt, te înfoi ca un păun supraponderal năpârlit? Întrebarea asta mi-a venit ieri, da' mi-am amintit-o azi, după ce am citit postarea lui Cami despre invidie, genială! Și brusc mi-au apărut niște moace-n cap, înșiruite tâmp ca la expoziția de galinacee outoare, ale candidaților la întrebarea asta.
Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, că voi nu-i știți pe ăia la care m-am gândit eu, gândiți-vă la cei care vin la emisiuni de genul "Românii au talent", fac pârțuri în mai multe limbi, dansează ca un pinguin cu platfus, imită o bere care se răsuflă-n pahar sau rag ca un măgar cu râie bipolară pruriginoasă pe corzile vocale și apoi se isterizează când li se arată ușa. Și scuipă juriul cu toate cele 128 de cuvinte pe care le au în vocabular. Cam așa ceva...
Sau persoana aia, pe care toți o avem prin preajmă, care vorbește, turuie, taca-taca, care acaparează orice conversație și, la un moment dat, te face să te întrebi: băi, da' asta ce vrea? Croncăne de două ore și încă n-a zis nimic... Te-ai întâlnit cu un prieten? Nu contează, dacă se întâmplă să fie și ea în peisaj, tot ea vorbește, ce dacă nu-l știe bine pe ăla... Și tu cu prietenu' schimbați priviri, vă înțelegeți prin telepatie și vreți să-i faceți vânt pe liniile de troleu, ca să tacă naibii să vorbiți și voi ale voastre.
Sau vecina de la scara 3, care s-a luat după Veta de la patru și și-a făcut blog. Că se plictisea, se poartă și e cool. Și care acum scrie pe el în draci recenzii la telenovele, sfaturi dă dragoste, rețete de tocană, reclamă la chiloți comestibili, aventuri cu instalatorul și cu sex (din ziua în care i-a dat buda pe afară) și povești romantice despre cum ar vrea ea s-o fută ăsta data viitoare, când i s-o înfunda "ghiuveta". Da, să nu uit, mai bagă și ceva fond muzical pe blog, că ce dacă e manea, e treaba ei ce ascultă și, dacă nu-ți place, n-o citi.
Cum subiectul "proști" e infinit, mai las și pentru altă dată, că am și altă dilemă azi. De ce dracu' zic unii țigare??? Mă duc să fumez o țigare. Băăi, mai bine te lași de fumat, că deja se pare că ai cancer la neuron... Și, măcar așa, nu o să mai ai motiv să pocești amărâtul ăla de cuvânt care nu ți-a greșit cu nimic! Sau mingii. O minge, două mingii. Poate ai Parkinson și-ți tremură deștele și tastezi doi de i în loc de unul. Sau, cel mai probabil, ești prost. E "mingi", UN i. La fel cum e "ridichi", nu ridichii! Așa cum zici vacă-vaci, nu vacii!
În rest... Mai am încă, multe, da' mi s-a făcut foame, deci mă duc să sap prin frigider, poate dau de ceva care să se împace cu niște ardei copți... Bună dimineața!
Azi nu înțeleg chestii. Nu, nu m-am tâmpit brusc, n-am dat cu capu' de țeava de la baie și nu m-au răpit extratereștrii ca să-mi facă transplant de creier cu unul de piropopircăniță. Sunt la fel de genială ca până acum, ha! Da' mă tot gândesc la lucruri care mă fac să fabric o armată de întrebări mai mare ca cea a Chinei...
De exemplu. Cât de prost poate să fie cineva, încât să nu-și dea seama că-i prost. Foarte, cred că ar fi un răspuns... Daaar, când ești mai puțin prost ca ăla din întrebarea anterioară, adică ești atât de deștept doar cât să-ți dai seama că ești foarte prost, de ce te încăpățânezi să vorbești mult, să nu zici nica și să le confirmi celorlalți ceea ce deja știu și ce știi și tu, adică că ești prost? N-ar fi mai bine să-ți pui un sac în cap, să te ascunzi sub masă și să taci naibii din gură? Că faptul că caci cuvinte multe, ca mitraliera, nu înseamnă că și zici ceva... Doar arăți că ești prost, dar asta era deja stabilit anterior.
Și de ce, când ești prost, foarte prost, teribil de groaznic de prost și cineva îți zice asta (poate ca să-ți facă un bine, serios...) tu te umfli, ca mămăliga-n maț, și-l acuzi pe ăla că e invidios, lipsit de educație, hater, nemulțumit, frustrat, îl asociezi musai cu un animal, la alegere, îl comentezi cu pretenii tăi (la fel de proști), dacă ai blog, scrii despre asta băgând niște virgule între subiect și predicat, mai pe scurt, te înfoi ca un păun supraponderal năpârlit? Întrebarea asta mi-a venit ieri, da' mi-am amintit-o azi, după ce am citit postarea lui Cami despre invidie, genială! Și brusc mi-au apărut niște moace-n cap, înșiruite tâmp ca la expoziția de galinacee outoare, ale candidaților la întrebarea asta.
Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, că voi nu-i știți pe ăia la care m-am gândit eu, gândiți-vă la cei care vin la emisiuni de genul "Românii au talent", fac pârțuri în mai multe limbi, dansează ca un pinguin cu platfus, imită o bere care se răsuflă-n pahar sau rag ca un măgar cu râie bipolară pruriginoasă pe corzile vocale și apoi se isterizează când li se arată ușa. Și scuipă juriul cu toate cele 128 de cuvinte pe care le au în vocabular. Cam așa ceva...
Sau persoana aia, pe care toți o avem prin preajmă, care vorbește, turuie, taca-taca, care acaparează orice conversație și, la un moment dat, te face să te întrebi: băi, da' asta ce vrea? Croncăne de două ore și încă n-a zis nimic... Te-ai întâlnit cu un prieten? Nu contează, dacă se întâmplă să fie și ea în peisaj, tot ea vorbește, ce dacă nu-l știe bine pe ăla... Și tu cu prietenu' schimbați priviri, vă înțelegeți prin telepatie și vreți să-i faceți vânt pe liniile de troleu, ca să tacă naibii să vorbiți și voi ale voastre.
Sau vecina de la scara 3, care s-a luat după Veta de la patru și și-a făcut blog. Că se plictisea, se poartă și e cool. Și care acum scrie pe el în draci recenzii la telenovele, sfaturi dă dragoste, rețete de tocană, reclamă la chiloți comestibili, aventuri cu instalatorul și cu sex (din ziua în care i-a dat buda pe afară) și povești romantice despre cum ar vrea ea s-o fută ăsta data viitoare, când i s-o înfunda "ghiuveta". Da, să nu uit, mai bagă și ceva fond muzical pe blog, că ce dacă e manea, e treaba ei ce ascultă și, dacă nu-ți place, n-o citi.
Cum subiectul "proști" e infinit, mai las și pentru altă dată, că am și altă dilemă azi. De ce dracu' zic unii țigare??? Mă duc să fumez o țigare. Băăi, mai bine te lași de fumat, că deja se pare că ai cancer la neuron... Și, măcar așa, nu o să mai ai motiv să pocești amărâtul ăla de cuvânt care nu ți-a greșit cu nimic! Sau mingii. O minge, două mingii. Poate ai Parkinson și-ți tremură deștele și tastezi doi de i în loc de unul. Sau, cel mai probabil, ești prost. E "mingi", UN i. La fel cum e "ridichi", nu ridichii! Așa cum zici vacă-vaci, nu vacii!
În rest... Mai am încă, multe, da' mi s-a făcut foame, deci mă duc să sap prin frigider, poate dau de ceva care să se împace cu niște ardei copți... Bună dimineața!
joi, 29 mai 2014
Cum poți să câștigi minunata, unica, căcăreaza de aur a blogosferei
Găsit concurs special. De înjurături, cumva... De dat cu părerea, filozofic, despre concursuri și scris pe bani. De rupt în figuri cu critici vehemente și idei geniale personule. Da, cu u. De reclamat, văitat, bodogănit că "uite, io asta am pățit". De auto-plesnit, de "n-am fost eu, nu știu nimic" și de "a trebuit s-o fac, am fost obligat". Fun!
"Ce trebuie să faci? Să dezbați într-un articol tema prostituției online (intelectuală e mult spus, în majoritatea cazurilor), din perspectiva puzderiei de articole publicitare pe care le aflăm în feed de la cafeaua de dimineață până la extraveralul de seară."
Scriu postarea asta din două motive plus bonus:
1. am văzut că unii s-au bășicat din cauza temei concursului iar mie-mi place să scriu lucruri de la care se inflamează ăia unii.
2. chestia asta, din tema concursului, nu-i albă sau neagră, e gri. Mereu e GRI. (Trust me, I'm a painter!)
Bonusu': dacă câștig, o să am mai mulți bani de dus la mare! (asta dovedind clar teoria precedentă cu gri-ul)
Introducere + cuprins.
Am participat la concursuri și am scris advertoriale. Și o s-o mai fac! Hahaha, sunt Lupu' cel mare și rău!
La SuperBlog am învățat câte ceva despre mine: că pot să scriu despre orice (după ce mă documentez bine), că-mi place să scriu pe o temă dată (cu cât mai ciudată, cu atât neuronu' e mai high), că termenul limită e uneori un stres plăcut (nu și când îți pică netu' și tu mai ai 5 minute să înscrii postarea-n platformă), că mă enervează foarte tare dobitocii, că pot să accept (fără dureri de inimă) că cineva a scris mai mișto ca mine și să-l laud și, cel mai important, am văzut că scriu advertoriale funny, care nu te fac s-o dai în bugineală și de care te prinzi că-s reclamă doar pe la final. (Cudi, ai scris pe undeva, în regulament, că trebuie să mă laud singură, nu? ) Asta nu poate fi rău... Avem prima bilă albă.
De pe platformele de advertoriale am învățat că unele-s mișto, altele-s de căcat. La fel și bloggerii... (Am zis că-i și concurs de oarecum înjurături...)
Am scris mai demult o postare amuzantă cu reclamă la ceva (reclamă pe bune, la o chestie foarte utilă) și sponsorul ăla a fost așa de încântat, că m-a notat maxim și mi-a pus postarea până și pe Pinterest... Și m-a plătit cu cât am vrut eu. Amândoi am fost fericiți, ce-i rău în asta? Până și cititorii au fost, că mi-au comentat și like-uit scriitura. Deci, o bilă albă.
Dar, într-o zi, m-a mâncat în posteriorul dorsal din spate să mă înscriu pe o platformă nouă, să văd cum îi pi acoloșa. Ei bini, acoloșa îi o cufureală di ți si-noadă mațili, mai șeva ca cum ai crăpa în ghiorț pești din ăla puturos, cu aromă di chișioari maturati-n brânzî di caprî. E un fel de loc cu mulți chinezi mici care muncesc mult, pe aproape nimic. Doar că nu-s tocmai chinezi, ci bloggeri jmecheri, unu' și unu', pe care-i vezi cum se bat cu pumnul în chiept pe tot netu' că ce buni îs ei și care se milogesc acolo pentru niște campanii și sume hilare. (Cum ar fi ceva gen: te plătesc cu 3 mici, muștar inclus, ca să publici pe blogul tău ceva scris de mine... Lame...) Însă, cine-s eu să-i judec? Dacă pe ei îi face fericiți asta, problema lor, nu a mea. Eu îi ocolesc frumos și gata. Dar...mult și ieftin => bilăăă neaaagrăăă!
Există apoi o droaie de concursuri pentru bloggeri. Site-uri care se ocupă doar de asta. Și oameni entuziasmați care scriu la TOATE aceste concursuri. Premiul 1, un set de chiloți cu elasticul pictat hand-made, trebuie doar să scrieți o postare despre ceapa organică, să puneți link-uri și titlul să conțină neapărat combinația: motor drujbă portocalie. (Niciodată combinațiile astea nu sună normal!) Cei de pe locurile 2 și 3 vor putea, la alegere, să pipăie setul de chiloți sau să-și facă o poză cu ei trași pe cap. Și vezi 50 de articole, eventual și ceva ceartă prin comentariile la concurs. Bilă neaaagră!
Am scris și eu la vreo 3, dar care nu aveau chestii obligatoriii în titlu, că mă seacă pe creier... La unul am primit niște sandale, le-am testat și apoi am tastat despre ele: laudă maximă, că erau bestiale! La altul a trebuit să scriu despre tricoul meu preferat și am câștigat un altul, unul beton, cu un spiriduș (bine, e o motocicletă cică, da' pe cuvântu' meu că arată a spiriduș!). Și la al treilea am lăudat niște țoale care chiar arătau bine și am câștigat un parfum mișto și un ceas și mai mișto. O fost rău asta? O fost bine? Băi, a fost nașpa! Cum am putut oare să fac așa ceva? Să scriu eu chestiile alea și să și câștig... Nasol tare, să-mi fie rușine! Ar trebui să-mi pun pătura-n cap și să mă bag sub pat și să nu mai ies de acolo toată viața! Sau nu... Deci, avem bilă albă.
Și există SuperBlogul. Cu păreri pro/contra cât să scrii o carte stufoasă... Nu intru în amănunte. Zic doar că mie mi-a plăcut și, datorită lui, am cunoscut bloggeri care scriu bine. Am râs pe burtă la povestea cuiva (nu dau nume, că dup'aia o să zică lumea că vreau să mă pun bine cu juriul!) pentru Asus Lamborghini. Și abia așteptam să văd ce-a scris Cami, care are postări-advertoriale de-a dreptul geniale. Și care, nu, NU PAR ADVERTORIALE! Biloi alb.
Și mai există tipul meu preferat de blogger: ăla care scrie la toate campaniile și concursurile. Și blogul lui e o înșiruire minunato-superbă de postări despre: bijuterii, căluți de mare, pastile de modelat-curu'-fără-efort, mobilă pentru gravide, jucării comestibile, tampoane care se schimbă singure, cugetări filozofice despre orice, pompă de desfundat oala de noapte, telenovele, salon de masaj erotic, dopuri de urechi, vinuri de colecție pentru necunoscători, ciocan pneumatic, dragoste fucsia, laxative, mașină de tuns părul dintre fese, sfinți și minuni, produse cosmetice... Cantitate. Cum dracu' să fii credibil dacă scrii câte 3 advertoriale pe zi?... Pe ăștia-i văd ca pe o grupare secretă, se citesc și se comentează între ei. Doar că, din păcate, nu-i nimic secret, îs peste tot. Acum e momentul să se enerveze vreo duduie și să-mi comenteze pițigăiat că, dacă nu-mi place, să nu mai intru să citesc, că fiecare e liber să scrie ce vrea pe blogul lui. Adevăraaat... Doar că...problema e că eu nu intru pe acolo, le găsesc postările împrăștiate prin toate grupurile posibile de pe facebook... Pe lângă ăia care cerșesc like-uri și vând telefoane, sunt și ăștia de mai sus. Pentru râie există tratament, pentru asta nu, invazie maximă... Și bilă neagră...
Acum (înainte să bombăne careva) nu zic că blogul meu e mai bun, dar măcar toate postările din el îs scrise-n același registru de țicneală... Au ca o ață trecută prin ele și-s ca niște mărgele care se asortează cu mine. Da, am și eu advertoriale. Calitate, nu cantitate... (Da, mă laud, și ce dacă???) Cuvintele mele, blogul meu, prețul meu. Concursuri? Prezent! Am scris și pentru așa ceva, dar am obiceiul să le aleg, să scriu doar dacă-mi place rău de tot premiul. Sau dacă e ceva amuzant/interesant. Dacă aș participa la toate, să mor eu dacă aș mai intra la mine pe blog!
Concluzie măreață.
Dacă ne imaginăm că bilele de mai sus, alea albe și negre, sunt de paintball și noi le dăm încetișor prin mașina de tocat, ce iese? GRI. Cum ziceam... Nu poți fi categoric și să zici: e rău să faci reclamă, sau e perfect dacă ai blogul plin de advertoriale. Concursuri? Publicitate? Cu măsură și respect de sine, eu zic că-s ok să le ai pe blog. Dacă scriu un advertorial bun și amuzant și iau pe el atât cât merită, nu are de ce să-mi fie rușine cu asta. La fel cum, dacă cățelu' tău ia de afară câte 2-3 pureci pe lună, e ok, da' dacă ia 50, deja aia e o problemă numită invazie/infestare/parazitoză și-i nașpa...
Apoi, nimeni nu scrie doar ca să scrie. Cine zice asta minte! Gratis? Dacă știi cum, scrii pentru bani. Scrii ca să te cunoască lumea. Scrii ca să primești like-uri și comentarii pozitive, să te știi citit și poate admirat. Scrii ca să-ți faci prieteni, virtuali sau reali. Scrii să scuipi tot răul din tine când te doare ceva. Sau să împarți bucurie când ai prea multă-n tine. Scrii pentru cineva anume, sperând să te citească și să-ți trimită un semn/zâmbet/hug, sau la modul general. Și te bucuri când cineva necunoscut "te vizitează" și se identifică cu ce ai scris tu acolo. Iar toate astea nu înseamnă gratis. Pentru că investești în fiecare postare o bucățică din tine și aia e prețioasă și o vrei "plătită" în vreun fel de cititori: cu un like, mesaj sau orice, sau doar cu o nouă vizită să vadă ce ai mai scris...
În rest... Îmi pare rău, da' nu mă pot abține... Cum puteam să nu particip la așa ceva? Cum să nu fie cel mai tare concurs unul la care tre' să vorbești despre "mai scrie și gratis", ca să câștigi un milion jumate? Peace, sister! Amen!
Articolul participă la concursul "Mai scrieți și gratis, mno!", organizat de Cudi și Ketherius. (Și face parte din avalanșa de păreri personale-care-trebuie-neapărat-împărtășite, Autobiografia unui geniu, vol. 1, capitolul "Eu am întotdeauna dreptate, chiar și atunci când n-am".)
Bună dimineața!
"Ce trebuie să faci? Să dezbați într-un articol tema prostituției online (intelectuală e mult spus, în majoritatea cazurilor), din perspectiva puzderiei de articole publicitare pe care le aflăm în feed de la cafeaua de dimineață până la extraveralul de seară."
Scriu postarea asta din două motive plus bonus:
1. am văzut că unii s-au bășicat din cauza temei concursului iar mie-mi place să scriu lucruri de la care se inflamează ăia unii.
2. chestia asta, din tema concursului, nu-i albă sau neagră, e gri. Mereu e GRI. (Trust me, I'm a painter!)
Bonusu': dacă câștig, o să am mai mulți bani de dus la mare! (asta dovedind clar teoria precedentă cu gri-ul)
Introducere + cuprins.
Am participat la concursuri și am scris advertoriale. Și o s-o mai fac! Hahaha, sunt Lupu' cel mare și rău!
La SuperBlog am învățat câte ceva despre mine: că pot să scriu despre orice (după ce mă documentez bine), că-mi place să scriu pe o temă dată (cu cât mai ciudată, cu atât neuronu' e mai high), că termenul limită e uneori un stres plăcut (nu și când îți pică netu' și tu mai ai 5 minute să înscrii postarea-n platformă), că mă enervează foarte tare dobitocii, că pot să accept (fără dureri de inimă) că cineva a scris mai mișto ca mine și să-l laud și, cel mai important, am văzut că scriu advertoriale funny, care nu te fac s-o dai în bugineală și de care te prinzi că-s reclamă doar pe la final. (Cudi, ai scris pe undeva, în regulament, că trebuie să mă laud singură, nu? ) Asta nu poate fi rău... Avem prima bilă albă.
De pe platformele de advertoriale am învățat că unele-s mișto, altele-s de căcat. La fel și bloggerii... (Am zis că-i și concurs de oarecum înjurături...)
Am scris mai demult o postare amuzantă cu reclamă la ceva (reclamă pe bune, la o chestie foarte utilă) și sponsorul ăla a fost așa de încântat, că m-a notat maxim și mi-a pus postarea până și pe Pinterest... Și m-a plătit cu cât am vrut eu. Amândoi am fost fericiți, ce-i rău în asta? Până și cititorii au fost, că mi-au comentat și like-uit scriitura. Deci, o bilă albă.
Dar, într-o zi, m-a mâncat în posteriorul dorsal din spate să mă înscriu pe o platformă nouă, să văd cum îi pi acoloșa. Ei bini, acoloșa îi o cufureală di ți si-noadă mațili, mai șeva ca cum ai crăpa în ghiorț pești din ăla puturos, cu aromă di chișioari maturati-n brânzî di caprî. E un fel de loc cu mulți chinezi mici care muncesc mult, pe aproape nimic. Doar că nu-s tocmai chinezi, ci bloggeri jmecheri, unu' și unu', pe care-i vezi cum se bat cu pumnul în chiept pe tot netu' că ce buni îs ei și care se milogesc acolo pentru niște campanii și sume hilare. (Cum ar fi ceva gen: te plătesc cu 3 mici, muștar inclus, ca să publici pe blogul tău ceva scris de mine... Lame...) Însă, cine-s eu să-i judec? Dacă pe ei îi face fericiți asta, problema lor, nu a mea. Eu îi ocolesc frumos și gata. Dar...mult și ieftin => bilăăă neaaagrăăă!
Există apoi o droaie de concursuri pentru bloggeri. Site-uri care se ocupă doar de asta. Și oameni entuziasmați care scriu la TOATE aceste concursuri. Premiul 1, un set de chiloți cu elasticul pictat hand-made, trebuie doar să scrieți o postare despre ceapa organică, să puneți link-uri și titlul să conțină neapărat combinația: motor drujbă portocalie. (Niciodată combinațiile astea nu sună normal!) Cei de pe locurile 2 și 3 vor putea, la alegere, să pipăie setul de chiloți sau să-și facă o poză cu ei trași pe cap. Și vezi 50 de articole, eventual și ceva ceartă prin comentariile la concurs. Bilă neaaagră!
Am scris și eu la vreo 3, dar care nu aveau chestii obligatoriii în titlu, că mă seacă pe creier... La unul am primit niște sandale, le-am testat și apoi am tastat despre ele: laudă maximă, că erau bestiale! La altul a trebuit să scriu despre tricoul meu preferat și am câștigat un altul, unul beton, cu un spiriduș (bine, e o motocicletă cică, da' pe cuvântu' meu că arată a spiriduș!). Și la al treilea am lăudat niște țoale care chiar arătau bine și am câștigat un parfum mișto și un ceas și mai mișto. O fost rău asta? O fost bine? Băi, a fost nașpa! Cum am putut oare să fac așa ceva? Să scriu eu chestiile alea și să și câștig... Nasol tare, să-mi fie rușine! Ar trebui să-mi pun pătura-n cap și să mă bag sub pat și să nu mai ies de acolo toată viața! Sau nu... Deci, avem bilă albă.
Și există SuperBlogul. Cu păreri pro/contra cât să scrii o carte stufoasă... Nu intru în amănunte. Zic doar că mie mi-a plăcut și, datorită lui, am cunoscut bloggeri care scriu bine. Am râs pe burtă la povestea cuiva (nu dau nume, că dup'aia o să zică lumea că vreau să mă pun bine cu juriul!) pentru Asus Lamborghini. Și abia așteptam să văd ce-a scris Cami, care are postări-advertoriale de-a dreptul geniale. Și care, nu, NU PAR ADVERTORIALE! Biloi alb.
Și mai există tipul meu preferat de blogger: ăla care scrie la toate campaniile și concursurile. Și blogul lui e o înșiruire minunato-superbă de postări despre: bijuterii, căluți de mare, pastile de modelat-curu'-fără-efort, mobilă pentru gravide, jucării comestibile, tampoane care se schimbă singure, cugetări filozofice despre orice, pompă de desfundat oala de noapte, telenovele, salon de masaj erotic, dopuri de urechi, vinuri de colecție pentru necunoscători, ciocan pneumatic, dragoste fucsia, laxative, mașină de tuns părul dintre fese, sfinți și minuni, produse cosmetice... Cantitate. Cum dracu' să fii credibil dacă scrii câte 3 advertoriale pe zi?... Pe ăștia-i văd ca pe o grupare secretă, se citesc și se comentează între ei. Doar că, din păcate, nu-i nimic secret, îs peste tot. Acum e momentul să se enerveze vreo duduie și să-mi comenteze pițigăiat că, dacă nu-mi place, să nu mai intru să citesc, că fiecare e liber să scrie ce vrea pe blogul lui. Adevăraaat... Doar că...problema e că eu nu intru pe acolo, le găsesc postările împrăștiate prin toate grupurile posibile de pe facebook... Pe lângă ăia care cerșesc like-uri și vând telefoane, sunt și ăștia de mai sus. Pentru râie există tratament, pentru asta nu, invazie maximă... Și bilă neagră...
Acum (înainte să bombăne careva) nu zic că blogul meu e mai bun, dar măcar toate postările din el îs scrise-n același registru de țicneală... Au ca o ață trecută prin ele și-s ca niște mărgele care se asortează cu mine. Da, am și eu advertoriale. Calitate, nu cantitate... (Da, mă laud, și ce dacă???) Cuvintele mele, blogul meu, prețul meu. Concursuri? Prezent! Am scris și pentru așa ceva, dar am obiceiul să le aleg, să scriu doar dacă-mi place rău de tot premiul. Sau dacă e ceva amuzant/interesant. Dacă aș participa la toate, să mor eu dacă aș mai intra la mine pe blog!
Concluzie măreață.
Dacă ne imaginăm că bilele de mai sus, alea albe și negre, sunt de paintball și noi le dăm încetișor prin mașina de tocat, ce iese? GRI. Cum ziceam... Nu poți fi categoric și să zici: e rău să faci reclamă, sau e perfect dacă ai blogul plin de advertoriale. Concursuri? Publicitate? Cu măsură și respect de sine, eu zic că-s ok să le ai pe blog. Dacă scriu un advertorial bun și amuzant și iau pe el atât cât merită, nu are de ce să-mi fie rușine cu asta. La fel cum, dacă cățelu' tău ia de afară câte 2-3 pureci pe lună, e ok, da' dacă ia 50, deja aia e o problemă numită invazie/infestare/parazitoză și-i nașpa...
Apoi, nimeni nu scrie doar ca să scrie. Cine zice asta minte! Gratis? Dacă știi cum, scrii pentru bani. Scrii ca să te cunoască lumea. Scrii ca să primești like-uri și comentarii pozitive, să te știi citit și poate admirat. Scrii ca să-ți faci prieteni, virtuali sau reali. Scrii să scuipi tot răul din tine când te doare ceva. Sau să împarți bucurie când ai prea multă-n tine. Scrii pentru cineva anume, sperând să te citească și să-ți trimită un semn/zâmbet/hug, sau la modul general. Și te bucuri când cineva necunoscut "te vizitează" și se identifică cu ce ai scris tu acolo. Iar toate astea nu înseamnă gratis. Pentru că investești în fiecare postare o bucățică din tine și aia e prețioasă și o vrei "plătită" în vreun fel de cititori: cu un like, mesaj sau orice, sau doar cu o nouă vizită să vadă ce ai mai scris...
În rest... Îmi pare rău, da' nu mă pot abține... Cum puteam să nu particip la așa ceva? Cum să nu fie cel mai tare concurs unul la care tre' să vorbești despre "mai scrie și gratis", ca să câștigi un milion jumate? Peace, sister! Amen!
Articolul participă la concursul "Mai scrieți și gratis, mno!", organizat de Cudi și Ketherius. (Și face parte din avalanșa de păreri personale-care-trebuie-neapărat-împărtășite, Autobiografia unui geniu, vol. 1, capitolul "Eu am întotdeauna dreptate, chiar și atunci când n-am".)
Bună dimineața!
luni, 26 mai 2014
Cu gheață, vă rog!
Cum în ultimele zile piticu' pufos a dat semne de intrat în hibernare, mă pregăteam și eu să fiu mai liniștită, fericită, cu zâmbetu' mai toată ziua lipit de moacă. Ei, da, vezi să nu... A apărut altul! Pitic. Așa, brusc, furios și nu știu de unde. Unul mirositor și lipicios! Nu, n-am pitici jegoși în dotare, ăsta e frumos mirositor și delicios de dulce. Ca să înțelegeți...
Mi-a venit mie brusc să țin dietă, neimportant asta, ideea e că nu beau sucuri cu zahăr. Deci, vaivaivai, anu' ăsta m-am lins pe bot de socată, una dintre chestiile care-mi plac mult. Că jumatea aia de zahăr din bidonul socăcios nu se pupă și se urăște de moarte cu dieta mea. Big problem, ce mă fac? Da' dacă (vine ea, ideea salvatoare), dacă-mi fac eu sirop de soc? Câte un pahar de suc, făcut cu apă minerală rece și cuburi de gheață, savurat încetișor în timpurile care vor veni, când surplusul de bacon o să-mi mai dispară și o să pot să-mi permit s-o scap pe alături și să dau pe gât cantități decente de "ceva dulce". Da, daaa, minunată idee!
Tastez pe net frumos: sirop de soc, plesnesc cu deștu' tasta enter și încep să explorez nenumăratele site-uri culinare care se înșiruiau ordonate pe laptopul meu. Prima rețetă nu m-a convins. Următoarele se cam băteau cap în cap și se înțelegeau doar într-o singură privință: se lasă florile-n apă, care zice cu, care fără zahăr, 5 ZILE, timp în care se amestecă viguros, de câteva ori pe zi. Adică...făurirea minunatului sirop durează ciiiinci ziiile??? Ceva e complet și foarte grav în neregulă...
Nu mai vreau, nu-mi mai trebuie, mă biiiiip în el de sirop, lala lala la la... Piticu' a început să urle disperat că el nu poate fără sirop și eu, cu un satâr virtual în mână, mă uitam sadic la sacoșa burdușită cu flori delicate, cu miros suav, care trona în bucătăria mea. Da, mă mâncase și le luasem înainte să văd rețeta... Am tras aer în piept, am trimis piticu' să se culce sau îl dau afară pe geam cu sacoșa cu flori cu tot, am scărpinat partea stângă-spate a frezei și m-am pus pe gândit, cu fum și scuturături de neuron.
În loc să las florile alea fleoșcăite-n apă 5 zile, în frigiderul în care n-am loc, ia să fac eu un fel de ceai din ele, aromat și gălbior, care să păstreze-n el tot parfumul micuțelor floricele de socuțel. Și le las până-n ziua următoare, când le storc până la ultima picătură. Trântesc zahărul, fierb maglavaisu' până mi se pare mie că arată lipicios și gata, fierbinte-n sticle, ascunse apoi în pături. Sună a plan bun. Genial, chiar! Și așa am făcut (după ce am stat 2 ore să culeg flocirelele alea minuscule de pe crăci...) Și a ieșit yuuuuummmyyyy!!! Că, asta e acum, am ținut dieta de vorbă să nu se prindă și am băut și io 2 guri de suc din ăsta rece, acidulat, acruț și cu gust de fix socată!
În rest... Azi am văzut, de la distanță, alt pitic care se uita insistent la mine. Și nu era chiar nașpa... Dacă mă trezesc cu el pe aici, poate vă povestesc. Bună dimineața!
Mi-a venit mie brusc să țin dietă, neimportant asta, ideea e că nu beau sucuri cu zahăr. Deci, vaivaivai, anu' ăsta m-am lins pe bot de socată, una dintre chestiile care-mi plac mult. Că jumatea aia de zahăr din bidonul socăcios nu se pupă și se urăște de moarte cu dieta mea. Big problem, ce mă fac? Da' dacă (vine ea, ideea salvatoare), dacă-mi fac eu sirop de soc? Câte un pahar de suc, făcut cu apă minerală rece și cuburi de gheață, savurat încetișor în timpurile care vor veni, când surplusul de bacon o să-mi mai dispară și o să pot să-mi permit s-o scap pe alături și să dau pe gât cantități decente de "ceva dulce". Da, daaa, minunată idee!
Tastez pe net frumos: sirop de soc, plesnesc cu deștu' tasta enter și încep să explorez nenumăratele site-uri culinare care se înșiruiau ordonate pe laptopul meu. Prima rețetă nu m-a convins. Următoarele se cam băteau cap în cap și se înțelegeau doar într-o singură privință: se lasă florile-n apă, care zice cu, care fără zahăr, 5 ZILE, timp în care se amestecă viguros, de câteva ori pe zi. Adică...făurirea minunatului sirop durează ciiiinci ziiile??? Ceva e complet și foarte grav în neregulă...
Nu mai vreau, nu-mi mai trebuie, mă biiiiip în el de sirop, lala lala la la... Piticu' a început să urle disperat că el nu poate fără sirop și eu, cu un satâr virtual în mână, mă uitam sadic la sacoșa burdușită cu flori delicate, cu miros suav, care trona în bucătăria mea. Da, mă mâncase și le luasem înainte să văd rețeta... Am tras aer în piept, am trimis piticu' să se culce sau îl dau afară pe geam cu sacoșa cu flori cu tot, am scărpinat partea stângă-spate a frezei și m-am pus pe gândit, cu fum și scuturături de neuron.
În loc să las florile alea fleoșcăite-n apă 5 zile, în frigiderul în care n-am loc, ia să fac eu un fel de ceai din ele, aromat și gălbior, care să păstreze-n el tot parfumul micuțelor floricele de socuțel. Și le las până-n ziua următoare, când le storc până la ultima picătură. Trântesc zahărul, fierb maglavaisu' până mi se pare mie că arată lipicios și gata, fierbinte-n sticle, ascunse apoi în pături. Sună a plan bun. Genial, chiar! Și așa am făcut (după ce am stat 2 ore să culeg flocirelele alea minuscule de pe crăci...) Și a ieșit yuuuuummmyyyy!!! Că, asta e acum, am ținut dieta de vorbă să nu se prindă și am băut și io 2 guri de suc din ăsta rece, acidulat, acruț și cu gust de fix socată!
În rest... Azi am văzut, de la distanță, alt pitic care se uita insistent la mine. Și nu era chiar nașpa... Dacă mă trezesc cu el pe aici, poate vă povestesc. Bună dimineața!
sâmbătă, 17 mai 2014
Musafiri de primăvară
Am un pitic nou. Pufos. Și nu locuiește, ca ceilalți, atârnat cu capu'-n jos de neuron. Ăsta e mai special și-și are domiciliul, temporar sper, fix în nas! Mda, chiar așa... A apărut odată cu pufoșirea nenumăraților plopi din oraș și mi-a cucerit nasu'.
Acum, că stă acolo, n-ar fi o problemă foarte mare, dacă ar fi cuminte. Da' îl apucă zilnic nervii, ori de câte ori ies din casă, și mă face, nu, mă obligă, mă stresează, mă silește, mă constrânge să stau cu deștele-n nănău. Bine, nu cu toate zece odată și nu cât să ajung să-mi scarpin creierul, dar îndeajuns cât să-mi trezească din somn mulți alți pitici, care altfel ar fi dormitat leneși și fericiți.
Zilnic e cam așa: ies afară încântată că-i soare, și cald, și frumos și...ninge... Aaaa, nu ninge, e de la plopi. Moment în care țâr-pâr-zdum-bang se trezește piticu' din amorțeală. A zis cineva plopi? Puf? Ieeeee, puuuuuuf!!! Și dă-i ture de bucurie prin nas, sari din fir în fir ca tarzan cu lianele-n junglă, salturi la trambulină-n nara stângă și maraton turbat în aia dreaptă. Dacă obosește? Nu, niciodată! Partea proastă e că face asta și dacă intru pe undeva, încă vreo câteva ore până cade lat. Sau plictisit, că nu m-am lămurit încă exact cum funcționează...
Iar eu, cu toată mișculația asta-n aspirator, ce pot să fac? Mi-am zis: suflu trompa și gata, zboară piticu', călare pe puf, și scap. Fleoșc albina... credeți c-a mers? Nope. Gâdilitura rezistă. Senzația de pitic pufos în nasometru se ține pe poziții. Mă trag de nas, îl scarpin pe dinafară, îl frec isteric până se-nroșește de zici c-am băut o cisternă de whisky. La fel de inutile și manevrele astea... Drept urmare, decid: în situații limită se impun măsuri drastice, urgente și grave. Și uite așa am ajuns eu să stau cu nasu' plin de degete... Delicat, așa, mai pe o parte, mai pe șest, mă tot trag de marginile nasului.
Așa că, vreau să le zic celor cu care ies la bere, la târg, la cafea, plimbare sau în orice alt loc: dacă stau cu mâna agățată de trombofon, nu, nu fac inventarul firelor de păr și nici nu-mi număr mucii, pur și simplu încerc să prind pufoșenia aia nenorocită de pitic ca să-l strâng de gât/înec/strivesc sub adidas/arunc sub troleu/spânzur de primul stâlp/electrocutez/etc./etc./etc...
În rest... Mi-a zis cineva că-i alergie. Nu-i, mă, nu-i! E un PITIC!
Acum, că stă acolo, n-ar fi o problemă foarte mare, dacă ar fi cuminte. Da' îl apucă zilnic nervii, ori de câte ori ies din casă, și mă face, nu, mă obligă, mă stresează, mă silește, mă constrânge să stau cu deștele-n nănău. Bine, nu cu toate zece odată și nu cât să ajung să-mi scarpin creierul, dar îndeajuns cât să-mi trezească din somn mulți alți pitici, care altfel ar fi dormitat leneși și fericiți.
Zilnic e cam așa: ies afară încântată că-i soare, și cald, și frumos și...ninge... Aaaa, nu ninge, e de la plopi. Moment în care țâr-pâr-zdum-bang se trezește piticu' din amorțeală. A zis cineva plopi? Puf? Ieeeee, puuuuuuf!!! Și dă-i ture de bucurie prin nas, sari din fir în fir ca tarzan cu lianele-n junglă, salturi la trambulină-n nara stângă și maraton turbat în aia dreaptă. Dacă obosește? Nu, niciodată! Partea proastă e că face asta și dacă intru pe undeva, încă vreo câteva ore până cade lat. Sau plictisit, că nu m-am lămurit încă exact cum funcționează...
Iar eu, cu toată mișculația asta-n aspirator, ce pot să fac? Mi-am zis: suflu trompa și gata, zboară piticu', călare pe puf, și scap. Fleoșc albina... credeți c-a mers? Nope. Gâdilitura rezistă. Senzația de pitic pufos în nasometru se ține pe poziții. Mă trag de nas, îl scarpin pe dinafară, îl frec isteric până se-nroșește de zici c-am băut o cisternă de whisky. La fel de inutile și manevrele astea... Drept urmare, decid: în situații limită se impun măsuri drastice, urgente și grave. Și uite așa am ajuns eu să stau cu nasu' plin de degete... Delicat, așa, mai pe o parte, mai pe șest, mă tot trag de marginile nasului.
Așa că, vreau să le zic celor cu care ies la bere, la târg, la cafea, plimbare sau în orice alt loc: dacă stau cu mâna agățată de trombofon, nu, nu fac inventarul firelor de păr și nici nu-mi număr mucii, pur și simplu încerc să prind pufoșenia aia nenorocită de pitic ca să-l strâng de gât/înec/strivesc sub adidas/arunc sub troleu/spânzur de primul stâlp/electrocutez/etc./etc./etc...
În rest... Mi-a zis cineva că-i alergie. Nu-i, mă, nu-i! E un PITIC!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)