Ești macho sau ce...

Băi, da' ce-mi plac mie unii bărbați! Nu generalizez, da, am zis UNII. Așa de tare, că i-aș rumeni pe plită și i-aș decoji ca pe gogoșari. Și asta înainte să-i toc mărunt și să-i adaug în ciorbă ca perișoare, cu un ardei iute înfipt în fiecare. În fiecare perișoară adică...

Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!

Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...

Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!

Scena 3. Nu mai schimbăm decorul, că merge aceeași cameră. (Adevărul e că regizorul artistic s-a dus la budă, deci ne descurcăm cu ce avem...)
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...

Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...

Moși de zăpadă

Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!

Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...

Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!

Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!

Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...

Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.

Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.

Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!

Dansul negru

La o anumită oră a după-amiezii, le vezi că apar: vin din nuştiuce loc şi, în dimineaţa următoare, se duc în acelaşi nuştiuce loc. O bandă neagră, unduitoare, se deşiră pe cer în fiecare "spre seară". N-au ceas, dar am eu şi văd că funcţionează după un program fix: nu vin la prânz, nu pleacă seara şi nu ştiu că s-a dat ceasul cu o oră în urmă.

O fâşie lată de dantelă cu aer goth flutură dintr-o parte în alta a oraşului, zilnic, pe aceeaşi direcţie. Fără busolă, urmează o linie invizibilă trasată între două puncte, un traseu de zbor fix, fără pistă de aterizare, fără marcaje şi fără lumini de semnalizare. Doar sonorul te avertizează că se întâmplă ceva deasupra ta.

Au copaci bine stabiliţi şi, în fiecare zi, se întorc în acelaşi loc. Brusc, liniştea serii e spartă de fâlfâit puternic de aripi, zgomot, cra-uri, ce mai, agitaţie mare... După câteva piruete largi prin aer, crengile se umplu brusc, se înnegresc şi copacul din faţa blocului nu mai e gol şi trist. Devine, în câteva secunde, un pom de ciori. Stau acolo înghesuite, povestesc ce li s-a întâmplat peste zi şi fac planuri pentru mâine-le lor. Un mâine care seamănă cu azi, cu ieri şi cu duminica viitoare. Sau cu marţi, 4 noiembrie...

Uneori ai impresia că se ceartă, că se joacă şi mereu au lucruri importante de spus. Nu le pasă de frig şi nici de Carmen care le spionează de la balcon şi le face poze. Lumea lor se întâmplă între nuştiuce locul acela şi copac. Nu se abat de la traseu, nu se mută şi nu sunt niciodată tăcute. Doar noaptea stau în linişte, că în negrul din jur probabil niciuna nu o vede pe cea de alături şi ciorile nu vorbesc singure.

Mă gândesc că nuştiuce locul respectiv al unui clan de ciori e vreun câmp din afara oraşului, probabil acelaşi câmp de lângă acelaşi oraş. Îmi place să merg toamna cu maşina, sau trenul, să văd mereu în depărtare nori negri. Nu de ploaie, nori de ciori care dansează simfonii mute pe cerul gri de toamnă. Un roi gigant de păsări care se unduieşte lin, pe acorduri numai de ele ştiute, desenează, într-o perfectă armonie, forme abstracte, rotunjite, un nor viu printre ceilalţi nori. Spirale pline care înaintează, se întorc, care par uneori că urcă spre un infinit rece, câteodată ceţos, dar care apoi se opresc brusc din ascensiunea lor şi se îndreaptă în direcţie opusă, vrând parcă să se contopească cu pământul.

Şi, urmărindu-le coregrafia, mă întreb dacă sunt prietene şi se joacă cu vântul, dacă iau ore de balet sau dacă, pur şi simplu, viaţa lor e un permanent dans între două puncte fixe.

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!

Motiv de postare cu hug

Azi îi iar ziua ta! Am observat eu că-n fiecare an, în ziua de azi, e ziua ta. Adică nu azi-azi, ci aziul fiecărui an, care-i mereu alt azi deși e practic același! Da' cea de anul ăsta, deși e în aceeași zi ca până acum, deși durează tot 24 de ore și-i tot în august, e altfel decât cele de până acum și decât aia din anu' care vine. Ce chestie, frate...

Partea proasta e că anu' ăsta-i fără mine... (sad, sad face)
Partea bună e că o să vii curând și o să-ți aplic toate hug-urile care mă întreabă, de dimineață, de tine.
Partea enervantă e că nu pot să-ți dau cadoul azi.
Da' partea funny e că-i mai bine așa, că tocmai mi-a mai venit o idee și am timp să mai fac ceva!

Să bei un borcan din ăla de whisky&cola și pentru mine și dă dai noroc cu tine din partea mea.

Ani mulți la!

Musafiri de primăvară

Am un pitic nou. Pufos. Și nu locuiește, ca ceilalți, atârnat cu capu'-n jos de neuron. Ăsta e mai special și-și are domiciliul, temporar sper, fix în nas! Mda, chiar așa... A apărut odată cu pufoșirea nenumăraților plopi din oraș și mi-a cucerit nasu'.

Acum, că stă acolo, n-ar fi o problemă foarte mare, dacă ar fi cuminte. Da' îl apucă zilnic nervii, ori de câte ori ies din casă, și mă face, nu, mă obligă, mă stresează, mă silește, mă constrânge să stau cu deștele-n nănău. Bine, nu cu toate zece odată și nu cât să ajung să-mi scarpin creierul, dar îndeajuns cât să-mi trezească din somn mulți alți pitici, care altfel ar fi dormitat leneși și fericiți.

Zilnic e cam așa: ies afară încântată că-i soare, și cald, și frumos și...ninge... Aaaa, nu ninge, e de la plopi. Moment în care țâr-pâr-zdum-bang se trezește piticu' din amorțeală. A zis cineva plopi? Puf? Ieeeee, puuuuuuf!!! Și dă-i ture de bucurie prin nas, sari din fir în fir ca tarzan cu lianele-n junglă, salturi la trambulină-n nara stângă și maraton turbat în aia dreaptă. Dacă obosește? Nu, niciodată! Partea proastă e că face asta și dacă intru pe undeva, încă vreo câteva ore până cade lat. Sau plictisit, că nu m-am lămurit încă exact cum funcționează...

Iar eu, cu toată mișculația asta-n aspirator, ce pot să fac? Mi-am zis: suflu trompa și gata, zboară piticu', călare pe puf, și scap. Fleoșc albina... credeți c-a mers? Nope. Gâdilitura rezistă. Senzația de pitic pufos în nasometru se ține pe poziții. Mă trag de nas, îl scarpin pe dinafară, îl frec isteric până se-nroșește de zici c-am băut o cisternă de whisky. La fel de inutile și manevrele astea... Drept urmare, decid: în situații limită se impun măsuri drastice, urgente și grave. Și uite așa am ajuns eu să stau cu nasu' plin de degete... Delicat, așa, mai pe o parte, mai pe șest, mă tot trag de marginile nasului.

Așa că, vreau să le zic celor cu care ies la bere, la târg, la cafea, plimbare sau în orice alt loc: dacă stau cu mâna agățată de trombofon, nu, nu fac inventarul firelor de păr și nici nu-mi număr mucii, pur și simplu încerc să prind pufoșenia aia nenorocită de pitic ca să-l strâng de gât/înec/strivesc sub adidas/arunc sub troleu/spânzur de primul stâlp/electrocutez/etc./etc./etc...

În rest... Mi-a zis cineva că-i alergie. Nu-i, mă, nu-i! E un PITIC!

Misiune de salvare, cu sârme, crengi și-o zburătoare...

De când mă știu, că de atunci stau în blocul ăsta, în fiecare primăvară, diverse zburătoare se încăpățânează să-și facă cuib din crengi sus, pe burlanul de lângă camera mea. Și, în fiecare an, respectivele fac ce fac și pică în el...

Nici anul ăsta n-au făcut excepție. Zilele trecute s-a auzit un zgomot de ziceai că vine apocalipsa, duruit, huruit, am zis că explodează burlanul, că-l răpesc extratereștrii, sau că trece trenul prin el... Picase un păsăroi cu cuibul aferent. A scos un vecin, cu o sârmă bleagă, o căldare de gunoi din respectivul burlan și a renunțat, că i se blegise de tot. Sârma. Drept urmare, nefericita creatura a tot încercat să iasă singură de acolo, dar fără succes, evident. Până azi.

Azi nu am mai putut suporta să aud cum se zbate acolo și am plănuit o misiune de salvare. Până m-am echipat eu, mama și mătușa erau deja pe baricade și scuturau cel burlan mai ceva ca pe un pom ca sa-i pice fructele. Și tot îndesau în el o sârmoacă de câțiva metri, de două ori mai leșinată ca a lu' nenea dinainte... Și a venit și o prietenă și ne-am pus toate să beștelim/scobim/zgâlțâim/pocnim cu sete infamul de burlan care ținea captivă biata păsărică ghinionistă.

Eu m-am dus să aduc racul de desfundat țevi și, pentru că nu am dat de el, am apărut în peisaj cu furtunul vechi de la duș, că semăna oarecum. Dar văd pe jos o grămadă de pene care nu se mișcau... La dracu', prea târziu... Dar nu, fâlfâitul din aripi s-a auzit din nou! Ce naiba, doar nu era fantoma păsăroiului... Și dă-i și pocnește, scutură și izbește. Zbang! Alt morman de pene. :| Cum, frate, a trăit 2 zile-n burlan și a crăpat tocmai acum, când echipa de salvare a ajuns la ea? Nu e coreeect!!!

Nu, nu murise. Au mai picat câteva crenguțe și, odată cu ele, și bietul pui, viu și nevătămat! Un pui de cioară. Mă rog, prietena mea zice că-i stăncuță... Așa o fi, dar la mine, tot ce zboară și-i mare și negru e cioară! Sau avion...

A zburat imediat, de parcă nu pățise nimic. Și asta după ce a ciupit-o pe mătușă-mea de 2 ori... Misiune îndeplinită cu succes și senzația aia mișto că ai salvat ceva...

În rest... Nimic... Bună dimineața!

Ziua din care primăvara începe cu tine

Demult, pământul era un tărâm magic unde oamenii și animalele vorbeau aceeași limbă. Toate erau perfecte, pentru că nu inventase nimeni cearta, ura, invidia, tristețea sau răutatea. Singura problemă era că nu exista decât un anotimp: iarna. Totul era alb: și copacii, și animalele, și florile iar oamenii aveau părul alb. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva minunat și nemaivăzut: s-a născut o fetiță cu părul negru.

Nu mai pomenise nimeni până atunci așa ceva, așa că toți voiau s-o vadă. Dar casa ei era mică-mică și nu încăpeau acolo prea mulți, așa că, mama sa a decis să o scoată afară, într-un pătuț pufos din puf de pinguin polar. Afară era soare și, când prima rază a mângâiat fetița, aceasta a zâmbit așa cum nimeni nu mai zâmbise până atunci. A zâmbit și, în acel moment, a apărut pe cer un minunat curcubeu. Înghețat, că acolo era doar iarnă... Dar fetița era magică și, când a zâmbit iar, curcubeul a început să se topească și culorile au căzut, în picuri mari, peste pământ. Afară s-a încălzit și a apărut iarbă verde, flori de toate nuanțele posibile, iar oamenii, brusc, nu mai aveau părul alb.

Aceasta a fost întâia zi colorată din lume. Și de primăvară.

Acum, deși fetița a crescut, continuă să coloreze viețile oamenilor pe care-i întâlnește. A mea? A mea-i cea mai colorată dintre toate, pentru că mie mi-a zâmbit mereu cel mai frumos curcubeu! Sâca-sâc! :D

La mulți ani, prieten magic!

P.S. Acum, hug baban în: 3...2...1...

Poveste albă

Cum să te culci cu iarbă și să te trezești în fucking Narnia!

"Ce cald e azi afară", am zis.
"Ce chestie, fac poză unui trandafir înflorit, în ianuarie", am zis...
"Uite ce verde e în jur, au înflorit și gălbenelele", am mai zis...
Și în seara aia am adormit cuminte, în tricoul cu Tazz, cu piciorul drept evadat din păturile pufoase.

A doua zi nu mai era verde. A doua zi era ce ar fi trebuit să fie de 2 luni: alb. Bonus: vânt și fulgi nervoși. Și un dobitoc de calorifer care s-a gândit să facă ceva și să nu se mai încălzească...

Atacul termitelor furioase

Ieri a trebuit să ies să iau chestii. Magazinul era devastat, rafturile stăteau goale, rușinate, în fața mea. La case, termitele formaseră o coadă lungă și deformată. Aveau coșurile pline vârf cu asocieri ciudate de alimente. Un moș luase ultimele 3 găletușe de smântănă așa că, a trebuit să iau iaurt... Sunt sigură că nu-i trebuiau chiar 3 kile, da' vine codu', tre' să facă provizii! În drum spre casă, m-am întâlnit cu o tanti care mă întreabă mereu ce fac. "Am luat pâine". "De ce, nu se găsește, e criză?" "Mnu, mi se terminase..."

A fost odată...

Azi dimineață era soare. Mama m-a asigurat că e cu dinți, unii de -13 grade. Lumina desena modele abstracte pe zăpada necălcată din curtea blocului.

Mă uitam pe geam, în timp ce motanu', tolănit pe caloriferul LUI, îmi ronțăia fericit mâna. Că asta face el când e fericit. Sau e fericit când face asta... Și m-am gândit: ce păcat că nu mai sunt mică... Aș fi fost în extaz! Și m-aș fi dus la tata să-l bat la cap, din 5 în 5 minute, să ieșim cu sania. Și el ar fi mers, niciodată nu mi-a rezistat, eram comoara lui. Și aș fi degerat fericită pe sania trasă încet prin oraș. M-aș fi jucat în zăpadă, cu mâinile pline de mănuși cu un deget, lăsând dâre de o parte și de alta a saniei. Și aș fi strigat, cu sclipiri vesele-n ochi și cu obrajii roșii scăpați de sub fular: "să o luăm pe acolo, pe acolo n-am fost azi!" Nu conta frigul, nu conta fleoșcăiala care urma, nu conta nimic în momentul ăla. Doar zăpada albă, pufoasă și tata care trăgea sania...

Mă uitam pe geam și încercam să-mi amintesc momentul în care nu mi-a mai plăcut zăpada. Ziua vinovată de așa ceva a știut să se ascundă bine în mine, n-am reușit s-o găsesc, oricât de mult m-am gândit. Mă uitam la dunele de zăpadă numai bune de excavat și transformat în cazemate, la scările neatinse de nici un bocanc și la gluga albă de pe acoperișul de vis-a-vis. Motanul nu mă mai ronțăia și se uita și el afară, cu mine.

"Dacă o aveam pe AB mică, ce s-ar mai fi bucurat acum", am zis...

Apoi m-am încheiat la bigmen și m-am dus în pat să fac mărțișoare.

În rest... 

Nu mai e nici sania, nici tata, nici AB. Și nu mai sunt nici eu mică. Atunci...oare de ce mai ninge iarna? Bună dimineața.

The end.

Vine codu', frățioare, să ne ningă o ninsoare...

Nu mă mai uit de ceva timp la televizor. Nu pentru că e la modă să te lauzi cu asta, așa cum am observat că fac unii și apoi se ascund în debara să-și urmărească telenovela preferată, ci pentru că mă uitam aproape doar la Discovery și AXN. La un moment dat am descoperit că e mult mai mișto să-mi scot de pe net serialele și să le văd când și cum vreau eu, nu cum le primești la tembelizor, cu bucățica. Și uite așa am eu nevoie de un nou HDD extern... Dar nu asta voiam să zic.

De ieri, ori de câte ori trec pe la mama prin cameră, aud vorbindu-se la TV doar de coduri și zăpadă. Suntem în ianuarie și afară ninge... Nimic suspect. Treaba e că, ori zic toți același lucru și-l tot repetă crezând că suntem bolnavi de Alzheimer, ori zic chestii complet cretine. A, da, și ăla/aia de-o face pe reporterul behăie repeto-știrea neapărat în mijlocul unui câmp, în punctul x al vijeliei cea mai mare, într-un val de zăpadă care să-i ajungă măcar până la genunchi!

Stau și mă întreb de unde dracu' îi scot pe reporterașii ăștia triști, tonți și bătuți de soartă? Azi era unu' care se bâlbâia profesionist în viscol și se plângea, aproape cu vorbele întretăiate de indignare, că el n-a văzut pe stradă nici un utilaj de deszăpezire. Unu': omu' stătea pe probabil cea mai mică stradă din orașul lui, unde abia încăpeau 2 biciclete una lângă alta și doi: era așa un viscol că, și dacă trecea pe acolo o mașină și lua zăpada, s-ar fi depus la loc în maxim 5 minute...

Altul anunța afectat, serios și extrem de degerat, că nuștiuce drum e închis. Și nu putea s-o zică de la el din birou, călare pe calorifer, ci musai știrea trebuia dată lângă tabla de circulație care anunța asta, în inima vijeliei... Unii îs așa de tălâmbi, că ar fi în stare să vină la tine, pe cel mai adevărat crivăț, să te întrebe foarte serios: bună ziua, se pare că a venit iarna, vă e frig? Și asta cu "se pare că a venit în sfârșit iarna" e în gura tuturor. Mnu... Iarna a venit la 1 decembrie iar dacă până acum a fost cald și au înflorit trandafirii în ianuarie, tot iarnă era, doar că una beată... Și muuult mai drăguță ca asta de azi!

Azi, care mai de care s-a grăbit să anunțe că ninge, să pună poze pe facebook și să se laude că a fost afară. Am ieșit și eu dimineață, na! Bine, recunosc, n-aș fi părăsit păturicile mele pufoase de bună voie, m-a trimis mama în misiune. Și, cum câmpul de luptă era foarte aproape de faleză, am dat o fugă până acolo să fac niște fotografii. Aveam la mine ambele camere, că plănuiam eu să fac niște setări ca să se vadă bine fulgii viscoliți. Da... Vezi să nu... La 2 minute după ce am ieșit din casă eram congelată. Cine să mai dea jos rucsacul, să scoată gentuța din el, să extragă aparatul din ea, să facă setările...prea complicat de înghețat! Mâna în buzunar, scos puiu' de cameră, făcut poze cu țurțuri la gene, deci mai mult pe ghicite, și home sweet home!

aia din fața doamnelor e Dunărea...

Și mai am una pe care am făcut-o zilele trecute și-mi place așa mult că vreau să v-o arăt și vouă. Așa că, voilà!

În rest... Nu-mi testasem puiu' de cameră pe zăpadă. Hmmm... Începe să-mi placă din ce în ce mai mult! Bună dimineața.

Nom nom nom și-un gnom

Azi, aproape toată ziua, am studiat zâne, elfi și gnomi. Am avut una dintre ideile mele mărețe și, ca s-o pun în aplicare, trebuie să fie rumegată bine de tot. M-am uitat... M-am gândit... Iar m-am uitat. Am schimbat planul, proiectul, detaliile și, până la urmă, am reușit să fac un desen care să fie cât mai aproape de banner-ul cu ideea, care flutură fericit pe neuronu' meu!

Nu pot să zic încă despre ce-i vorba, e strict secret, în dosar negru iar ideea e bine păzită de pitici. De piticii mei! Ăia din cap, cum care... Treaba e că azi, cu toată magia care m-a înconjurat, s-a întâmplat ceva minunat de fantastic de frumos: a venit moșu'! Da, da, știu, e deja ianuarie și trebuia să vină luna trecută. Păi a venit și atunci și azi! A? Cum sună asta? Nu că tare de tot?

Ciocoleți. Nu e ciocolată și nu-s pufuleți. Îs de-a dreptu' și fără nici un dubiu ciocoleți! Cică un elf de-al moșului era așa de răcit, că a adormit dus și vasele cu ciocolată s-au vărsat peste pufuleți. Banda de ambalare și-a făcut treaba și nimeni nu și-a dat seama de greșeală. Doar elful, când s-a trezit, dar i-a fost frică să povestească ce făcuse... Așa că, ciocoleții au fost puși în cadourile de Crăciun, au fost livrați pe 24, ca în fiecare an și gata. Numai că, anul viitor, trei sferturi dintre copii au scris moșului că vor iar ciocoleți. Au stat toți elfii cu moșu'-n frunte, s-au sucit, s-au învârtit și, nimic, nu știau ce-s ăia și ce vor copiii. Dar, în cele din urmă elful dormicios a mărturisit speriat ce făcuse. N-a pățit nimic, nici nu avea cum...descoperise, din întâmplare, a 11 minune a lumii: ciocoleții!

Zmeură. Da, da, acum, în mijlocul iernii! E direct din grădina moșului, ce știți voi... Ce? Grădina e la Polu' Nord deci nu are cum să fie acolo zmeură? Ba da! Grădina moșului e magică iar eu am în seara asta zmeură de acolo! E drept, e înghețată, da' mi se pare normal ca la pol zmeura să crească înghețată! Nu?!...

Nectarul de banane, în schimb, e făcut și livrat direct din țara lui. Elfii, călare pe reni, adună bananele, renii le pun la presă, în centrifugă, la pasteurizat și...diiirect la mine acasă apoi! Păi, da, că dacă ar trece mai întâi pe la Polul Nord ar îngheța și s-ar transforma în granita de banane. Iar moșul știe că mă doare gâtul dacă beau foarte rece. Așa că... Special pentru mine, nectar de banane din fabrica moșului din Țara-cea-caldă. Nie, nie, nie!

Un ren are entorsă și cam șchiopătează, deci au cam hurducăit sania și au întârziat puțin... Drept urmare, iaurtul s-a amestecat cu vișinele iar înghețata s-a muiat oleacă, doar atât cât să devină catifelată și să fie numai bună de savurat! S-a mirat cineva că mi-a adus înghețată iarna? Doar vine de la pol, normal că mi-a adus înghețată... Făcută de doamna soția sa! Yummi...

Atât vă zic. Restul darurilor sunt secrete. Sunt doar pentru mine! Pentru că moșu' înseamnă magie. Iar voi, oamenii mari, oricum nu mai credeți în el...

În rest... V-am zis că anul ăsta am avut cel mai fain Crăciun? Acum x2. Bună dimineața!

În loc de vorbe

În ultimul timp n-am putut să mai scriu. Nu știu, parcă aș avea un buton care a fost apăsat și care mi-a zăpăcit cuvintele. Sau le-a oprit. Sau le-a ascuns pe undeva...

Deschid pagina albă și îmi vin în minte doar lucruri care mă fac să mă uit tâmp la ea. Și să debitez chestii retardate, ca frazele de mai sus, dacă încerc să scriu...

Azi am fost pe faleză și am fotografiat random. E 28 decembrie și eu am surprins, pe camera mea cea nouă, mică și neagră, copaci înmuguriți, frunze proaspăt ieșite, păpădii și alte flori, adică treburi care se fotografiază de obicei în mijlocul iernii.

frunze din soare

bleu timid

frunze camuflate

la umbră...

marți e revelionul?

păpădii de decembrie

nu, nu sunt ardei iute!

eu pe boabe

salcie bigudată

"floare" de pom

lavă de copac

riduri de frunză

avem țepi

și în rest...cer

alone

În rest... Ne mai auzim zilele astea... Bună dimineața!

7 noiembrie cu cățel, cutii și like-uri

Am făcut 2 cutii noi (poate pun poze zilele următoare, după târg, că-s foarte încântată și mândră de mine când le privesc). Și normal, ce altceva să fac decât să mă laud cu ele... Se trimit sms-uri prietenilor, se sună persoanele care știu să aprecieze treaba asta și, dacă prinzi pe cineva pe facebook, zi-i rapid de cutii! Nu în ultimul rând se sună un prieten și se corupe la o cafea în parcul însorit, ca să i le arăți, bineînțeles!

Mi-am luat eu o ciocolată caldă micuță, dulcică și drăguță, m-am plantat în banca cu vedere la soare și le-am scos. Cutiile, bre, de ele e vorba. Fii atent, nu pierde șirul... Le despachetez atent din plasticul cu bule de aer, le întind ușurel, pentru o impresie artistică maximă și mă pregătesc să primesc laudele cu cel mai inocent și baban zâmbet din mine. Și stăteam eu așa, zâmbind larg, când văd o namilă de câine care părăsește grupul ce urmărea o cățelușă și zdup sus pe bancă, în spatele meu.

Acum stăteam nemișcată: să mă uit, să nu mă uit... M-am uitat. Stătea în fund cuminte, dând fericit din ditamai codoiul pe care-l avea. Uitându-se la mine. Nu mi-e mie frică de câini dar totuși, era la 10 cm de moaca mea... I-am zis că ar fi drăguț din partea lui să coboare. Dădea din coadă. I-am explicat că nu am nimic de mâncare. Dădea din coadă. M-am ridicat spunându-mi că, poate dacă mă vede mai mare ca el, se intimidează și pleacă iar eu pot să-mi continui discuția, ciocolata caldă și laudele. S-a așezat mai comod, mai exact cu fundoaca pe juma' din rucsacul meu. Și dădea din coadă. Așa că, mi-am luat jucăriile și ne-am mutat pe altă bancă.

Taca-taca mai departe. Mă uit în spate: nu știu când venise acolo dar ședea tacticos, culcat, lângă noua bancă. Cred că mai avea un pic și începea să-mi zâmbească. Am zis că așa e el, foarte prietenos. Dar atunci de ce nu se ducea și nu dădea atenție nici unei persoane care trecea pe acolo?... Hmmm... Se uita la oameni, tolănit, fără interes. Asta până a apărut o pereche de moși, el și ea, care arătau a fi mai acri decât murăturile vecinei de la 2. Și unde se pune domnu' cățel cel pașnic pe lătrat poșeta madamei de ziceai că a depistat un roi de draci în ea și vrea să-i extermine. Ăia au început să înjure cu atâta ură că parcă o vedeai cum plutește, puțind, în jurul lor. Și se aplecau după pietre. Repet, cățelul nu lătra la babă, ci la poșeta ei! Prietena mea, care se cam teme de câini, se făcuse mică în colțul ei de bancă. Am liniștit-o spunându-i cum stă treaba: sunt sigură că, la un moment dat, băbăciunea respectivă a pocnit acel câine cu acea sau altă poșetă. Și așa ceva nu se uită...

În rest... Nu știu cum și ce s-a întâmplat azi, da' de pe la 5 așa au început să curgă like-urile la pagina mea de handmade. Muuuuulte! Adică incredibil și ciudat de foarte multe. S-a spart țeava... Da' nu mă plâng. Deloc... Bună dimineața!

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Laudă la 5 grade

Ieri seară am vrut să scriu ceva postare. Da' n-am mai apucat, că m-am luat cu altele. Respectiv...tadadaaam: mi-am făcut pagină la blog. Una nou-nouță, la care m-am uitat azi toată ziua, ca o piți, să văd câte like-uri noi am. Na, ce să fac, om îs și eu... A, mi-am pus și șmecherie din ala pe blog, de dai like paginii direct de aici, fără să mai vizitezi facebook-ul. Am fost harnică, așa-i? Deci, doamnelor și domnilor, încă mă mai uit la ea, să văd cum crește numărul ăla magic de like-uri, așa că, dacă nu te scot din țâțâni prea tare și vrei să-mi mai citești aberațiile, bagă un click acoloșa în dreapta. Așa o să fii primul/a care află în ce ape se mai scaldă neuronu' meu amețit și ce idei tembele îi mai vin. Amețit de frig, evident, că-l tratez doar cu ceai fierbinte non-alcoolizat! Sau de bătrânețe. De prăjitură cu ciocolată. Sau de prea mult cugetat în somn...

Dacă aseară nu prestam acest lucru de o magistrală importanță, aș fi scris că de ieri a venit toamna. Că până acum vremea s-a maimuțărit, vară deghizată care s-a jucat de-a toamna. Pentru prima dată, din primăvară-ncoace, am dormit cu geamul închis, mi-am pus bigmen sub haină și am admirat ploaia care a turnat pe mine, cu simț de răspundere, toată rezerva ei de apă pe câteva săptămâni. Și nu-mi explicam deloc cum de am apă și în ghetele mele magnifice, impermeabile, de necucerit. Păi simplu...se scurgea de pe pantalonii agățați artistic de limbile bocancilor.

Azi, în schimb, nu mai scriu asta. Azi zic că a venit naibii iarna de-a binelea. Pe bune, fără preaviz, fără avertismente, fără milă. Da, știu, e octombrie și e normal să fie frig, să plouă, să bată vântul. Da' nu ATÂT de frig! Am poze cu mine, de început de octombrie anul trecut, în tricou! Azi am stat puțin pe bancă cu o prietenă și m-am căutat prin toate buzunarele să văd dacă nu cumva am pe acolo vreo pereche de mănuși rătăcite. N-aveam... Așa că am ajuns acasă cu deștele țapene, vinete și tremurânde. Și poimâine am un mini-târg, tre' să-mi fac văzut mimunatu-mi fund la Sărbătoarea recoltei... Abia aștept... Aha...

Singura parte bună în toată povestea asta? Motanul meu, care nu voia să doarmă în brațe, stă acum pe mine, în păturică și toarce fericit în cele mai ciudate poziții îmbârligăcioase încercate vreodată... A, da...și: am paginăăăăăăă pe facebook! (Asta n-are nici o legătură cu frigul, sau toamna, sau cu motanul, da' trebuia să mă mai laud, măcar încă o dată, înainte să termin!)

În rest... Cică se încălzește! Iar eu acum mă duc să pictez mâți... Bună dimineața!

Afară e vară

În seara asta am fost funny. Zic eu...
În seara asta am fost creepy. Au zis alții...
În seara asta aș fi fost altfel dacă aș fi fost cu tine. Nu știu exact cum. Altfel... Și-s curioasă tu cum ai fi zis că sunt...

 Zilele trecute mi-a murit un prieten drag. Nu de tot, de fapt era un fel de zombi. Avea ceva viață-n el, da' era totuși mort! Da, laptopul. S-a gândit el așa, că aș putea să trăiesc foarte bine și fără dumnealui. Drept urmare, a leșinat de câteva ori, eu l-am resuscitat, apoi a închis brusc ochii și dus a fost. Împreună cu toate chestiile mele extrem de importante pe care le avea în grijă... Gen: gărgărițe, poze, gărgărițe, un folder cu postările mele preferate, gărgărițe, chestii scrise doar pentru mine, deci nepublicate și nesalvate niciunde, din astea... A, și gărgărițe, uitasem să zic! Acum îi bine, sănătos, mulțumesc de întrebare! Aranjat, curățel, cu hăinuțe noi...

În seara asta am fost funny. Paharul de vin roșu n-a avut nici o legătură. Mi-am amintit, pur și simplu, că exiști în viața mea și am început să zâmbesc. Și să mă port ca un plod retardat. Eh, se mai întâmplă... Dar asta e altă poveste, una pe care n-o s-o spun acum...

Ești prea departe... Hug mare, da?

În rest... Bună dimineața!


3 Doors Down - Landing In London (All I Think About Is You)

Faleză de sfârșit de mai

Azi am fost pe faleză. Și, probabil pentru că se apropie 1 iunie, sau din cauză de lună plină sau de alinierea astrelor, azi am fost un copil perfect! M-am cățărat după agudele cele mai coapte dintre cele verzi și am adunat un pumn întreg, care a adus după el o dorință. Una care știu că nu se va îndeplini, dar nu pot să nu încerc... Apoi mi-am cules o pungă de pietre, viitoare pisici, căsuțe sau gărgărițe... Am dispărut încontinuu printre tufe după flori și am traversat boscheții de pe malul apei, ca să ajung la nisipul umed sau noroiul pe lângă care am făcut exerciții de echilibristică, în căutare de melci transparenți sau scoici albe. Și am mirosit teii înfloriți ...

Pentru că nu aveam stare, m-am furișat pe după copaci să pozez păsări. Noroc de zoom-ul aparatului, că nu mă pricep la furișat, chiar dacă am luat, când eram mică, lecții de la Winnetou. Și n-am nici chestie din aia care zboară și face poze de sus!

Aproape am ratat o șalupă care mai că zbura pe apă. Așa că, imediat ce a apărut un vapor, am alergat de-a lungul malului ca să-l prind fix în locul în care trebuia să apară în poză.

Oile tot nu erau la locul lor, peste Dunăre... Dar văd că au apărut niște vaci. Poate au făcut schimb de pășuni...

În schimb copacii din locul nostru magic nu mai sunt în apă. Semn că, nu peste mult timp, o să putem merge să aprindem un nou foc. Unde să facem voodoo cu bucăți generoase de porc tânăr, sacrificat, feliat și condimentat cu ierburi secrete, alese cu grijă, așa cum zic scrierile culinare sacre.

Soarele a fost șef toată dimineața. A jucat cu mine ascunselea: el printre nori, eu pe sub copaci... Iar furtuna anunțată toată dimineața nu mi-a stricat ziua. A avut bunul simț să stea departe de oraș și de mine. Mai bine, că tocmai ce a fost pe aici și a avut ceva zgomot, efecte luminoase și apă cu ea... Dar acum îs în casă, cuminte, deci poate să-și facă de cap cât vrea ea. Îmi place.

Tot n-am văzut nici un gărgăr... Probabil de data asta erau în vacanță la munte. Acolo, în locul meu... Unde n-o să mai merg niciodată.

Azi am descoperit existența a două tipuri de nori nemaiîntâlniți până acum: norul măturat și norul elefant. Le-am făcut repede poze, să am dovada în caz că propune cineva să apar și eu, cu descoperirile mele, în vreun tratat de norologie...

Cam atât pe ziua de azi... Bună dimineața!

P.S. Oare are vreun mesaj în ea?...