Cu sfinții nu-i de glumă...

Am căutat azi pungi de cadouri. Amuzante, simpatice, cu ursuleți, buline, antene de crocodil, șosete colorate, cireșe care zâmbesc, brioșe, ninja, furnici care cântă în cor..., ceva drăguț. Dar am avut doar trei genuri de opțiuni: teancuri de sacoșele de crăciun, maldăre de pungi cu inimioare în toate pozițiile, cu sau fără trandafiri roșii, și aia pe care am luat-o. Era singură și tristă într-un colț de magazin, nimeni nu se uita la ea, nimeni nu-i zâmbea, nimeni nu-i dădea nici o atenție. Și am salvat-o eu, deși nu era nici pe departe ceea ce căutam...

Dacă ai norocul să fie ziua unui prieten în perioada asta, ai face bine să te gândești să-i iei cadou cu măcar o lună înainte. Că, deși mulți țipă și-și întorc nasul scârbiți că de ce sărbătorim noi Sf. Valentin, se duc pe șest, ei și mulți alții, să cumpere cadouașe drăgălașe, atât de dulci și siropoase de te îngrașă numai cât le vezi, chiar dacă pe ele scrie no sugar, doar bumbac 100% sau chestii de genul... Nu generalizez, mai sunt și oameni drăguți care nu riscă să-și îmbolnăvească de diabet jumătatea oferindu-i siropoșenii. Drept urmare, prin magazine ori găsești numai lucruri cu inimioare, ori nu mai găsești nimic!

Mie nu-mi pasă de Sf. Valentin! Ha!

Și acum, cititorii mei se împart în mai multe categorii:
- ăia care au gândit imediat: daaa, asta e o tristă din aia care nu știe să se distreze; că ăsta e un motiv de încă o sărbătoare, ce strică un party în plus?
- cei care știu ei: clar nu are pe cineva... n-are cui să-i dea cadou; ah, ce bine că iubi al meu e lângă mine acum! Iubi, ce-am vorbit noi? Să nu mai scuipi cojile de semințe pe jos... Că nu vine mă-ta să aspire persanu' din sufragerie! Și mi-ai promis că nu mai faci pârțuri când mă uit la telenovele! Știi doar că-mi sare inima din loc... Iepurelul meu scumpic!
- cei care nu trag încă concluzii și citesc mai departe să vadă ce, cum și de ce.
- ăia doi care deja și-au dat seama și știu de ce nu-mi pasă de Sf. Valentin.

Păi, nu-mi pasă pentru că am ceva mai mult, mai mare și mai tare de sărbătorit! Cu o zi înainte. Deci pe 14, de ziua îndrăgostiților, cel mai probabil bugin cu sfârâit de drujbă toaaaată ziua. N-am nimic împotrivă, doar nu-mi pasă. Ce poate fi mai meseriaș și mai puternic decât ziua dedicată dragostei???, vor întreba unii acum, vizualizând pe iubi (masculin sau feminin, după caz) într-o ramă în formă de inimioară, cu inimioare din sclipici pe ea și cu alte inimioare din pluș care atârnă de ea. Să nu mai măresc suspansul, să nu mai chinui domnițele curioase, dezvălui misterul: mai mișto decât asta, MUUUUUULT mai, e că pe 13 eu sărbătoresc pe Sfânta Camelia! Cu de toate, cum se cuvine. Asta e, fiecare cu sfântul lui.

Încep de dimineață prin a citi cu grație acatistul născut din marea inspirație de geniu pe care am avut-o anul trecut. Continui cu drumuri prin oraș, că mi-am amintit că mai am de cumpărat aia, ailaltă și, da, pungi de cadouri, cum ziceam mai sus. Ambalez cadouri, scriu etichete, compun dedicații, lipesc ambalaje, râd singură când lipesc unele mesaje pe cutie, caut o sacoșă să le cuprindă... Întotdeauna primele două-s prea mici și a treia e cât sacul lui Moș Crăciun și ar trebui s-o târâi, la doi metri în spate, după mine, juma' de oraș. Abia a patra e perfectă! Oare am luat tot? Cred că da. Aoleeeeu... mamaaaaa, chestia cutare e pe dulapul de lângă tine, dreapta, rândul doi? Da. Mi-o aduci și mie, te roooog, că-s înțepenită-n pat, cu toată camera plină în jur și nu am pe unde păși. Deci, cam așa ceva... Apoi party! Pardon, PARTY!

Și când ai toate astea, când ai un prieten mai mișto și mai mirobolant ca toți iubii din lume, de ce ai vrea să sărbătorești pe 14 Sf. Valentin? Păi nu vrei! Vrei doar să vină mai repede 13 februarie, să se facă seară, să iei un taxi și să cobori direct într-un hug baban, mai mare ca toate de peste an, mai strâns și mai fericit ca restul. Și apoi moaca aia de copil responsabil care se bucură când rupe ambalajele, ochii ăia veseli care îți zâmbesc și alte treburi pe care n-o să le povestesc acum. Și toți la mulți anii ziși, scriși și cântați. Toate urările interminabile cu paharele în mână. Toate...

Pe bune, Sf. Valentin??? Nope! Puteți să vă păstrați sfântul, valentinii și valentinele, inimioarele și trandafirii roșii. Să vă bucurați de ele. Eu am sfântul meu! Și, pe barba lu' Burebista, așa cum zicea o prietenă din copilărie, e cel mai valabil sfânt! Iar pe 14, soooooomn! Am zis!

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Pa pa pa pa pa!

Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)

Dracii mei,

Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)

Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb de unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.

Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...

..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................

M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!

.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................

Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.

Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!

Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!

P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!

P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!

Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)

Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!

Ziua din care primăvara începe cu tine

Demult, pământul era un tărâm magic unde oamenii și animalele vorbeau aceeași limbă. Toate erau perfecte, pentru că nu inventase nimeni cearta, ura, invidia, tristețea sau răutatea. Singura problemă era că nu exista decât un anotimp: iarna. Totul era alb: și copacii, și animalele, și florile iar oamenii aveau părul alb. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva minunat și nemaivăzut: s-a născut o fetiță cu părul negru.

Nu mai pomenise nimeni până atunci așa ceva, așa că toți voiau s-o vadă. Dar casa ei era mică-mică și nu încăpeau acolo prea mulți, așa că, mama sa a decis să o scoată afară, într-un pătuț pufos din puf de pinguin polar. Afară era soare și, când prima rază a mângâiat fetița, aceasta a zâmbit așa cum nimeni nu mai zâmbise până atunci. A zâmbit și, în acel moment, a apărut pe cer un minunat curcubeu. Înghețat, că acolo era doar iarnă... Dar fetița era magică și, când a zâmbit iar, curcubeul a început să se topească și culorile au căzut, în picuri mari, peste pământ. Afară s-a încălzit și a apărut iarbă verde, flori de toate nuanțele posibile, iar oamenii, brusc, nu mai aveau părul alb.

Aceasta a fost întâia zi colorată din lume. Și de primăvară.

Acum, deși fetița a crescut, continuă să coloreze viețile oamenilor pe care-i întâlnește. A mea? A mea-i cea mai colorată dintre toate, pentru că mie mi-a zâmbit mereu cel mai frumos curcubeu! Sâca-sâc! :D

La mulți ani, prieten magic!

P.S. Acum, hug baban în: 3...2...1...

Meet Bubu!

El e Bubu.

Bubu e prietenul meu începând de aseară.

Înainte era un deget normal, care făcea ce fac de obicei toate degetele. Dar s-a transformat brusc, printr-o întâmplare tragică, din cauza conjuncției lunii pline cu planeta Marte, a lu' Urania care iar a cobit și, mai ales, a unei conserve de bulion, în unicul, minunatul, prea-nefericitul Bubu.

So...meet Bubu!

A fost diagnosticat cu neatenție senilă bipolară și operat de urgență, fără să-și de-a seama și nici acordul, cu capacul de la conserva de bulion. Mda, săracu'...măcar n-a fost o cutie de la ceva mai de soi: vreun compot de fructu' raiului, o terină de rață cu foie gras marinat în suc de lămâie polară, sau ciuperci sotate-n unt de unicorn adus de pe curcubeu. Nu. Era bulion... Trist... Dar măcar a avut parte de un tratament corespunzător post-operație: a fost dat din belșug cu zahăr și strâns de gât un sfert întreg de oră. Drept urmare, Bubu se poate lăuda că se vindecă magic și că acum e un dulce!

Săracu', nu zicea nimic. Doar că aseară cam înghețase la un moment dat, așa că l-am pus frumos sub marginea fundului să-l încălzesc. De ce? Nu știu, de'aia, de chichi, așa a fost să fie, nu mai puneți și voi întrebări din astea... Totuși, n-a fost o idee prea bună, că au început să-i iasă mațele și a început să doară. Iar eu, ca să se potolească, i-am cântat serenada aia cu "au au au au aaaaauuuuuuu, mamaaaaa, mă doareeee".

În rest, e cuminte. Păcat că n-are voie să facă baie... Dar cum eu fac iar el nu poa' să se despartă de mine nici măcar pentru câteva momente, a trebuit să ajungem la un compromis. Acesta se numește simplu: pungă de plastic și scotch, bine înfășurate în jurul lui! Și funcționează! E drept, i s-au aburit oleacă ochii, da' a ieșit din duș uscat, alb și mirosind tot a tinctură de propolis...

Partea mai proastă e că Bubu nu poate să picteze. Că, dacă el se agită și se îndoaie, mă doare pe mine... Așa că, azi l-am scos la plimbare, că tot stătea degeaba în casă. Cred că s-a simțit bine, că se uitau toate gagicile la el pe stradă. Vreo câteva au râs chiar, fericite, când le-am făcut cunoștință. E un șmecher Bubu ăsta...

În rest... Cică vrea un suc. Pot eu acum să nu-i fac toate poftele? Că e mic și decupat... Nu pot! Așa că, vă las. I-am pus fular, să nu răceasscă, și ne ducem la chioșc! Bună dimineața!

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

Azi, mâine

Mai toată lumea scrie acum ce-a făcut anul ăsta, ce vrea pentru la anu', bilanțuri și chestii care încep cu "de anul viitor voi..."  Eu nu prea știu ce să scriu la capitolul ăsta. Nu că aș ține neapărat să povestesc tuturor viața mea... Care probabil doar mie mi se pare frumoasă, amuzantă și simpatică, ceilalți sigur o văd boring, ciudată și cu ușoare tendințe psycho...

Azi mi-a țiuit decent telefonul a mesaje. Asta pentru că, de 2 ani, nu mai răspund celor care trimit urări la grămadă, sau din alea-n versuri stupide, copiate de pe net, cu urări "ca să fie" și stas-uri în ele... Nu am priceput niciodată, de exemplu, aia cu "îți doresc, la cumpăna dintre ani, bla bla bla...". Păi cum îi aia? Că acum e anu' ăsta, mâine e altu'. Cumpăna aia poate fi doar între secunda 12.00 și 12.01. Deci tu îmi urezi chestii doar pentru câteva bucăți de secundă, cum s-ar zice... Și, știu că mă repet, mă enervează îngrozitor de groaznic mesajele alea copiate de pe net, trimise la toată lista! Le-aș face la toți ăștia compul guler și le-aș arunca telefoanele în budă!

Nu mă pricep la postări de sfârșit de an. Dar... Să încercăm...

Anu' ăsta a fost ok. 

Am avut târguri la care mi-a mers bine. Iar drumurile spre și de la, au fost demențiale...

Am făcut lucruri mișto și am primit valuri de laude. Îmi place maxim când mă laudă lumea! Da' să fie pe bune...că, dacă e doar pupat în fund, mă-nervez. 

Am făcut cadouri frumoase și am primit la schimb hug-uri strânse și priviri surprinse, fericite, care râdeau... 

Am dat cu glet, pentru prima dată, o cameră întreagă. Acum ăla, deși nu e la mine acasă, e gletu' meu! 

Am avut câteva zile în care am fost mai fericită ca niciodată și-n care râdeam în hohote în fiecare sms. 

N-am fost la mare, dar o ieșire la bazin, cu mici, pâinici făcute la comandă și miros puternic de clor, a fost cam la fel de faină...

Am găsit un pui de cameră foto care știe ce-mi place și se chinuie să-mi facă pe plac.

Și am avut cel mai fain crăciun din câte îmi amintesc eu...

A fost un an ok. Păcat că în final a fost de căcat...

Anu' ăsta, azi mai exact, am făcut, pentru prima dată, salată boeuf cu boeuf. Până acum era salată boeuf cu pui. Și n-am făcut că e revelionu' și trebuie neapărat să existe în meniu... Mi s-a făcut ieri poftă de ciorbiță de văcuță și m-am gândit să fac ceva 2 în 1, cu cât mai puțină muncă... Așa că, s-au distrat cu toatele, pentru câteva ore, în aceeași oală, ca mai apoi să o ia pe drumuri diferite.

Ciocolata de casă tre' să fie albă, cu foarte multă vanilie, de preferat în formă de pisici. Pate-ul e pate doar dacă e din ficăței îmbătați cu vin aromat, dreși cu piper și frecați cu un pachet de unt până le sare muștarul. Iar plăcinta de iaurt cu brânză nu e bună dacă nu inventezi rețeta pe moment, dacă nu "scapi" în ea mai multe ouă decât trebuie, sau dacă nu-ți explodează oleacă în cuptor...

Ce-o să fac la anu'? Păi, tot ce fac și acum. Că "la anu'" e peste câteva ore și clar n-o să mă schimb brusc în altcineva care face altceva... "La anu'" probabil o să fiu în pantalonii mei de pijama de la TheBestSantaEver, o să am o sarma, jumate-n mână, jumate-ntre dinți, un pahar cu ceva în el, cel puțin un mâț alături, poate un grup-hug, din astea...

Și, la anul, într-o zi, o să am un cățel. :)

În rest... Vouă, celor care treceți mereu pe aici, vă zic LA MULȚI ANI! De la o anumită vârstă, când începi să scârțâi, urezi celorlalți sănătate și asta vă zic și eu... Iar sufletul, care o să rămână mereu de plod căpos și pus pe șotii, vă zice: nu fiți prea cuminți, faceți ce vă face fericiți, nu vă gândiți la "ce-o să zică lumea dacă..." și distrați-vă (chiar dacă asta înseamnă, de exemplu, să vă dați cu trotineta, la muuulți ani în buletin, pe o faleză plină de moși care te comentează. Priceless!) Bună dimineața!

P.S. Iar unei persoane mai speciale, așa, îi doresc:

        -să-i iasă pe cur bube în formă de ponei care se cacă curcubeie.

        -mult noroc adus zilnic de câte un găinaț de cioară (păcat că nu există pe aici și struți zburători...), bine plasat pe capul sec.

        -dea domnu' să-ți crească și ție măcar juma' de neuron, să nu mai beși păreri de capră miloagă pe moșia altora. 

Și-i dau un sfat deștept: dacă simți nevoia să te manifești public, mănâncă căcat pe blogu' tău, nu-mi mai umple mie spamu' cu comentarii dobitoace, care demonstrează că nu ai mai multă minte ca un cur de maimuță cu râie la subraț. Și mergi la un control la etaju' 9, îți trebuie și e gratis cu trimitere de la medicu' de familie. Marș!

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Gărgăriță riță...

Oare cum o fi să fii gărgăriță?

Să fii mereu îmbrăcată în costumul tău vesel. Același număr de puncte negre pe armura roșie. Să patrulezi grăbită de colo colo, fiind în cine știe ce misiune, în timp ce toți ceilalți or să creadă că te învârți fără rost. Să observi oamenii. Și să le zâmbești pe limba ta. Apoi, dacă ți se pare ceva suspect, să-ți scoți aripile transparente de sub hăinuță și să te ridici curajos în aer. Pornind spre soare. Sau spre cel mai apropiat nor, în care să te ascunzi. Să te camuflezi devenind un gărgăr-nor. De acolo, lumea trebuie să fie mult mai frumoasă... Pentru că oamenii mici devin invizibili și rămân pe pământ doar cei cu suflet mare. Colorat. Iar de acolo de sus, vezi doar pete multicolore care, uneori, se întâlnesc și formează curcubeie. Și asta fără să plouă...

Când o să fiu mare, vreau să mă fac gărgăr-nor. Să stau pe degetul tău și să te aud cum îmi cânți. Apoi să-ți îndeplinesc toate dorințele, înainte să plec în zbor spre soare...

Over the rainbow...

E ca și cum toată viața am văzut curcubeul alb-negru și, de când te-am cunoscut pe tine, am început să-l văd în culori.
E ca și cum nu mi-am ridicat niciodată privirea noaptea spre cer, pentru că mi-era frică să-l văd așa infinit de întunecat... Dar acum e plin de stele care-mi fac complice cu ochiul și-mi povestesc despre tine și zâmbetul tău.
E ca și cum în lumea mea licuricii zburau mereu cu lumina stinsă... Acum se întrec și fiecare vrea să fie cel care luminează cel mai tare. E întuneric doar atunci când sunt plecați să-ți lumineze ție visele, să ți le facă cele mai vesele.
E ca și cum palma mea credea că-i singură pe lume. Până a întâlnit una care să i se potrivească perfect.
E ca și cum ochii mei priveau mereu în gol, pentru că nu aveau pe ce să se oprească. Până au descoperit că se pot sprijini în privirea ta. Și că știu să râdă...
E ca și cum aș sta în fața ta și ți-aș spune toate astea Și tu mi-ai zâmbi.
E ca și cum m-aș naște în fiecare zi și aș învăța să iubesc. Iar și iar...
E ca și cum...

3...2...1...

Mai e doar o jumătate de oră și gata! Cum gata ce?!?... Vine primăvara! Vine martie! Luna mea! Oameni de martie... Sună frumos asta, nu? O prietenă mi-a spus-o odată...peștii și berbecii sunt oameni de martie. Cu noi începe primăvara! Ar trebui ca și anul să înceapă acum, nu în ianuarie. Primăvara se nasc verdele și celelalte culori, se coc apoi vara, toamna pălesc și iarna mor sub prea mult alb. Și cenușiu, și negru... Mor doar puțin, până în primăvara următoare...

Anul meu începe în martie.

 În postarea asta încă mai am stare de iarnă, de frig, de gol, de teamă, de gri, de vânt, de doar eu... Dar de mâine asta o să se schimbe. O să încep să mă uit prin grădini după colțuri verzi de viitoare flori, printre nori după V-uri de păsări, prin cenușiul rece din jur după o bucățică de soare, în mine o să caut curcubeul pe care l-am furat atunci din privirea ta și o să aștept zâmbetul ăla care o să mă învețe din nou să zbor.

 Acum aș vrea să mă culc. Aș vrea să adorm iarna și să mă trezesc în martie...

 

Azi e The Day!

Înainte, când era ziua cuiva, te duceai la telefonul tău cel mare, învârteai discul cu cifre de câteva ori, așteptai să răspundă și-l felicitai pe respectivul urându-i toate cele bune, fericire, noroc, împliniri și bucurii. Aceleași tuturor... Dacă erai foarte șmecher, dădeai un anunț în ziar, aia era culmea urărilor! Sau ieșeai cu sărbătoritul la plimbare, mâncai o prăjitură și luați și o citronadă, așa, ca de ocazie specială. În cel mai fericit caz, erai sunat și erai invitat la "petrecerea" făcută acasă, cu tartine și prăjituri delicioase. Azi există telefoane mobile, sms-uri, facebook, blog și restul net-ului unde poți să-ți "strigi" urările și bucuria că-i ziua cuiva drag! Există baruri, pizza și prăjituri yummy pe care le iei gata făcute. Dar, cel mai important rămâne tot telefonul ăla de "la mulți ani", unde îl auzi pe celălalt și-i simți bucuria în glas... Ciufuleala, pupicii și hug-ul live!

Monica e ciudată. Uneori lucrează la ING, alteori cheamă taxiul din Real, stabilește întâlniri, sau mănâncă pizza în barul preferat. Nu se știe dacă îi place să o strigi "Monica" și nici dacă poți s-o îmbrățișezi în public. La mulți ani, Monica!

Eugenia, Agripina, Eufrosina, Filofteia sau Despina apar pe afară mai rar. Eu încă nu le-am cunoscut personal. Nici nu știu dacă aș vrea... Sigur sunt și ele ciudate, deștepte, cu pitici care au mers la aceeași școală cu ai mei și sunt sigură că știu toate să zâmbească sadic. Să gândească sadic și să se uite la tine sadic! Privire din aia care sigur are drept cauză toporul ascuns la spate, mâinile lungi pregătite să te gâtuie, sau arbaleta de cuvinte pitită sub limbă. În rest, cred că-s amuzante și drăgălașe. Cred... La mulți ani, Eugenia, Agripina, Eufrosina, Filofteia și Despina!

Camelia... Eh, ea e mai drăguță decât toate celelalte. Asta dacă n-o strigi CAMELIA, că atunci se rupe filmu' și vei regreta mult timp că i-ai zis așa. Pentru că o să-ți spună toată ziua Diana, ca să te calce pe nervii capului sau orice alt nerv de care dispui. A...mie îmi zice Diana, ție s-ar putea să-ți găsească un alt nume, dacă nu te cheamă și așa, unul care sigur va fi enervant din cale afară pentru tine... La mulți ani, Camelia!

Și ajungem la Ea, cea pentru care scriu postarea asta... Care e bucur-oasă că-i ziua ei. Pe ea, spre deosebire de celelalte, o cunosc bine. E o poveste frumoasă pe care am descoperit-o de ceva timp și pe care o citesc cu drag în fiecare zi. E despre pitici, pisici, curcubeie, prieteni, încredere, ochi albaștri, povești amuzante sau pufi, zâmbete mari și sincere, poze funny, hug strâns și cald, cuvinte geniale, muzică faină și multe, multe alte chestii.
Am căutat azi prin sacul cu urări să aleg câteva pentru tine, că așa e frumos de ziua cuiva, dar am constatat că le ai pe toate din anii trecuți. Mai mici, mai mari, rotunde, pătrate, alb/negru sau colorate, amuzante sau serioase, lungi, scurte, ciudate, obișnuite, speciale, precum și ză urare... Deci, na, acum ce pot să fac? Hmmm... Ca să nu mă repet, îți zic scurt că-ți dau tot sacul meu de urări pufoase! Îs toate mișto, să știi, iar dacă o să găsești ceva nou pe acolo, fă-i poză s-o văd și eu... La Mulți Ani!!! >:D<

De ascultat... (45)

N-am mai scris de mult, știu... N-o să scriu nici azi. Am treabă! De ceva zile fac chestii. De-ale mele, colorate, gărgărițe, floricele, monștri, inimioare, multe chestii. A, da, și curcubeie! În week-end vreau să le fac poze, dacă sunteți cuminți, o să vă arăt și vouă...

 Și, cum n-am chef să mă culc încă, pentru că ideile oricum nu m-ar lăsa să adorm, tre' să aud ceva în căști în timp ce mâinile se joacă în pastă colorată... Melodia asta e tocmai bună...

 

Sfârșitul lumii

Nu, nu vă speriați, glumesc doar. Nu e programat nici un sfârșit de lume azi. Doar unul de an. Sau de lună... Sau, în cazul meu, un sfârșit de sticlă de suc, tocmai am terminat una, de bani, am rămas fără, de tine, a fost ciudat să vorbim așa ieri... La sfârșitul de an fiscal nu vreau să mă gândesc, că asta implică hârtii de completat, calcule de făcut și cozi la care trebuie să stau.

Începusem aseară să scriu o postare roz și dulce, cu fluturași, floricele, zâmbete și chestii frumoase. Până mi-a zdrăngănit odată tavanu' în cap de mi-a tăiat cheful de lucruri sweet. Pentru că, da, vecina mea trânticioasă s-a întors acasă, a hârâit 2 ore scaunele și și-a scăpat pe jos, nu știu, dulapul din bucătărie, cred, după ce zgomot a făcut! Deci adio fun și chef de scris chestii pozitive... Plus că, m-am gândit eu că cei care sunt mereu acolo, lângă mine, știu ce mi-a fost bine sau rău, ce m-a bucurat sau ce m-a durut. Pe restul, oricum nu cred că-i interesează așa mult de viața mea, deci n-are rost să-i plictisesc cu povești și bilanțuri de sfârșit de an...

Am vrut să scriu totuși ceva, ca să le spun LA MULȚI ANI celor care mă citesc: pentru că mă cunosc, pentru că-i amuză, sau îi enervează..., din curiozitate, pentru că vor să vadă dacă n-am murit cumva, sau că au ajuns la mine dintr-o întâmplare și se mai întorc periodic să vadă cum bat câmpii... Să aveți un an frumos, colorat, cald și cu un portofel supraponderal spre obez. Cu oameni dragi și buni în jurul vostru, cu familii sănătoase, cu căței, pisici, pești sau alte animăluțe lângă, în pat sau peste voi. Cu zâmbete sincere, îmbrățișări strânse și multe curcubeie. Cu vacanțe faine tare, ieșiri fără număr, bere rece, cafea cu muuuult lapte, prieteni nebuni alături și cuvinte de toate felurile, numa' frumoase și bucuroase să fie.

Și mai vreau să zic ceva. La mulți ani, bestie! Să fii bine, enervant de bine!

Doi fulgi

Știi că fulgii de zăpadă nu seamănă între ei, nu? Fiecare e altfel, nu există doi la fel. Amprente de fulgi...

Dar într-un decembrie friguros, un nor care se plictisea s-a întrecut pe el însuși și a creat două bucățele de gheață identice. Erau mici de tot și, când s-au văzut, s-au recunoscut imediat. Erau fulgi gemeni! Primul era celălalt și invers. Nici o dunguță în plus, nici un milimetru de ac diferență. Au zâmbit unul la altul și au început să danseze pe cerul de un albastru foarte albastru. În jurul lor erau alți fulgi, unii mai mari, unii prinși în hore ad-hoc, alții se alergau dar toți alunecau încet spre pământ. Fulgii gemeni, fiind foarte mici, nu aveau viteză, deci au zburat mult prin aerul rece și mirosind a iarnă. Toți se mirau când îi observau, pentru că nimeni nu mai văzuse până atunci, niciodată, doi fulgi identici. Și ei se alergau și râdeau, se înălțau și coborau iar. Până au ajuns jos s-au distrat tare, au cântat și au zâmbit unul la celălalt.

Dar pământul era prea cald... Au căzut pe o frunză încă verde de trifoi sălbatic și s-au transformat imediat în două picături în care soarele desena curcubeie. Două cristale lichide. Gemene. Pe o frunză norocoasă de trifoi... Care apoi se vor transforma în doi mini-norișori la fel de gemeni!

Și au hotărât să rămână mereu unul lângă celălalt, orice s-ar întâmpla.

Uneori, în decembrie se întâmplă lucruri magice...

Vreme nervoasă

După furtunica de ieri, m-a apucat așa un chef de făcut poze, că mi-am luat aparatul, am evadat din siguranța casei și am pornit vitejește printre ultimele picături care se mai chinuiau să pice din nori.. De cum am ieșit, am simțit că parcă-s pe câmpu' de luptă, așa arăta orașul... Crăci și frunze peste tot. Și copaci picați. Panouri publicitare dărâmate. Și bălți care păreau fără fund, în zone prin care trecusem cu câteva ore înainte și care erau uscate ca Sahara. Și pisici ude...

Am făcut poze peste poze... Dar aici pun doar câteva.

P.S. Curcubeul e pentru tine! ;)

Invazia extratereștrilor de după curcubeu

Azi am fost cuminte. Am stat în pătuț și am șlefuit/găurit/pictat chestiuțe de-ale mele. Și mai pune o culoare, și-ncă una, da' parcă mai trebuie, așa că stoarce-n paletă încă vreo câteva tuburi. Amestecă, testează pe mână, înmoaie pensulele peste tot și mâzgâlește tot ce prinzi. Și am avut mâini colorate și azi...

Da' la un moment dat, am început să nu mai văd ce fac. Mă uit afară, se întunecase. Deja? Ce repede s-a făcut azi seară... Chiar că nu mai simți timpul ăsta, curge prea repede. Aveam o mulțime de lucruri înșirate în jur și nimic nu era terminat. Ciudat... Dar cum am laptopu' lângă mine, arunc un ochi pe ceas și...stai așa. Piua! Ăla-mi arăta că e încă zi. Mă uit afară, acolo era seară... Nu se mișca nici o frunză, căldura intra pe geam în valuri și motanul buginea liniștit pe pervaz... Și se întuneca mai rău ca la eclipsă! O, doamne, au venit extratereștrii! S-a întunecat de la nava lor! Au dat timpul peste cap și săracu' nu mai știe ce-i cu el! Aaaaaa, mamaaaaa....

Dar mama era deja în ușă. Cu lumânarea de la paști în mână. Văleu, e de rău, pe aia o aprinde doar când e ceva grav.
-Ce faci cu lumânarea? Am avut dreptate deci, am fost invadați, vor apărea omuleți gri cu ochi maaari. Or să mă răpească și-or să mă ducă pe nuștiuce planetă unde nu există ciocolată! Nuuuu....
-Vine furtuna. Doar știi c-o aprind ca să treacă repede.
Hmmm... Era plauzibil. Se poate să nu fie totuși un O.Z.N. Mă cațăr în pat ca să ajung la geam, dau două palme neuronului să se trezească și încep să studiez problema pe toate părțile. Miros de praf umed, nu se auzea nici cioc de pasăre, începuse să bată vântul și, mda, nori cât cuprinde. Phiu! Am scăpat și de data asta, nu erau extratereștrii...

Îmi place furtuna. Să fluiere vântul sinistru prin plopi, fulgere/tunete cu sonorul la maxim (eventual din alea care trezesc alarmele la mașini!), perdea de ploaie de sus până jos... Frumos tare! Da', cum ziceam mai sus, de câte ori începe o minunăție din asta, apare mama cu lumânarea aia de la Paști, o aprinde și pa furtună. Se termină rapid, de parcă n-a fost nimic afară. O fi doar coincidență probabil, nu știu care-i misterul, dacă e vreunul, da' mereu îmi alungă bunătate de furtuni cu cea lumânare. Așa că azi am rugat-o, din tot suflețelul meu mare de copil, s-o lase stinsă. Să-mi lase furtuna în pace, să vină și să se dezlănțuie dincolo de geam, să bubuie, să toarne și să bată vântul. Sincer, nu știu cum de m-a ascultat, probabil nu s-a simțit amenințată, că altfel, nu mai pupam eu distracție azi...

Numai că, din păcate, n-a fost cine știe ce. A tunat slab până la moderat, vânticel anemic, ploaie așa și așa, răcoare călduță... Eh... Distracție minoră. Dar plăcută. Care însă i-a stricat ziua motanului, pentru că i-a udat pervazul...

Una peste alta, a fost o zi faină. S-a mai răcorit și apoi s-a luminat repede. Așa am reușit să-mi termin chestiuțele pictate. Și, fără nici o legătură cu ploaia, azi am avut palme curcubeu... Cred că de asta a fost unul și pe cer! Când am ieșit eu la geam, palmele mi s-au oglindit în picăturile calde de ploaie din nori... Așa că, azi, dacă v-ați uitat pe cer după furtună, ați văzut curcubeul din mâinile mele...

Despre culori, curcubeie și flori

În ultimul timp, am avut cam multe zile gri. Din fericire, știu cum se face să le colorezi. S-ar putea să ți se pară complicat, dar nu e. Simplu ca "bună dimi"...

Mai întâi se ia ziua, se întoarce pe toate părțile, se constată gradul de gri pe care-l are și se programează urgent ședința de colorare. E un pic ca atunci când vrei să-ți vopsești părul: te uiți în oglindă, te studiezi bine, iei vopseaua, o amesteci și fleoșc pe cap. După o oră ești ca nou. Așa și cu zilele, doar că aici, procesul poate să dureze mai mult de o oră...

Etapa a doua: se pornește vitejește spre cel mai apropiat parc. Eu prefer faleza... Primul lucru pe care-l vezi? Iarba. Rupi câteva fire, le îndeși sub nas, le miroși cu toate nările și gata, deja ziua ta nu mai e gri. A devenit verde. Dar acum o să mă întrebi: ce mi-e una, ce mi-e alta? Păi stai așa, ăsta-i abia începutul... Deci, acum ziua ta e ca un greiere. Strălucește și miroase-a verde. N-am mirosit niciodată un greiere, dar verdele miroase a iarbă proaspăt cosită. A munte. A copilărie. Iar în lumea mea greierii așa sunt: verzi și cântăcioși.

Trei: te întorci în toate direcțiile și capturezi imagini cu florile din jurul tău. Da' toate! Pe ele nu le rupi, stau mai bine acolo, în aer și-n soare... Dar te uiți bine la ele și-ți imaginezi cum miroase fiecare culoare. Poți să închizi ochii, asta ajută. Și spouf, ziua ta nu mai e doar verde. E multicoloră. E ca paleta mea când pictez. Ca palmele mele când mă decid să desenez chestii din lumea mea. Atunci am palme curcubeu... Magice. Trebuie doar să le atingi și ziua ți se colorează imediat. Asta e metoda super/rapido/specială. Ai putea să încerci odată...

Și, că tot veni vorba de asta... Știi că florile, la început, nu erau colorate? Da, erau complet verzi. Iar când ploua, deveneau și mai și. Nu erau urâte, dar era cam monoton să le vezi pe toate la fel. Într-o zi, după o ploaie mare, caldă și bleu, un nor mai nebunatic a avut o idee: s-a gândit el să așeze picăturile de ploaie în așa fel încât să adune în ele razele de soare. Dar ce a ieșit a fost mai fain: razele intrau aurii în picături și plecau de acolo colorate. Primul curcubeu. Și norișorul a fost așa de încântat de ce făcuse că a început să danseze pe curcubeu scuturându-i culorile pe pământ. Iar ele au căzut pe flori și le-au colorat. De asta sunt azi florile așa de frumoase, că până au ajuns pe pământ, culorile s-au amestecat în toate felurile.

Sau, cel mai simplu și mai simplu... Când ai o zi gri, îți iei oamenii dragi și stai cu ei câteva ore. Cu sau fără cremă de zahăr ars, cu sau fără pizza, cu sau fără bere...ziua o să ți se coloreze mai ceva ca cel mai frumos curcubeu. O să se coloreze cu zâmbete.

Prietenii mei au cele mai frumoase zâmbete. Iar zâmbetele lor sunt cel mai fain curcubeu al meu. Al meu!