Pa pa pa pa pa!

Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)

Dracii mei,

Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)

Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb de unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.

Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...

..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................

M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!

.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................

Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.

Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!

Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!

P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!

P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!

Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)

Povestea unui plod crescut la oraș, lăsat dezlegat la țară

A fost odată și-odată, mai precis acum prea mulți ani, un copil blond cu ochii albaștri și față de îngeraș, un berbecuț mic și zâmbitor, ridicol de cuminte acasă, dar care se transforma într-un drac turbat când scăpa într-o zonă cu căruțe, grădini și case deținătoare de animale. Și uite așa, spune legenda, îngerașul s-a băgat în cușca câinelui împreună cu mâța care nu tocmai voia chestia aia, a stat o săptămână călare-n agud și l-a dezagudat mai ceva ca o armată de omizi hămesite, a fost ridicat în coarne, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă, de un berbec (de data asta adevărat!), a muls vaca lui tanti Leana dar, în altă zi, a fost fugărit de "vaca cu puță" (de fapt cel mai taur din câți au existat pe plaiurile sovejene), și-a băgat cracii (la propriu) în izvorul cu apă sărată de unde-și lua satu' zamă pentru murături, pe motiv că vrea să-i treacă reumatismul (ăla de 7 ani, se știe cât de grav poate fi) și alte asemenea, câtă frunză, iarbă, furnici în mușuroi și pitzi în cluburile din Mamaia sâmbătă noaptea.

Și plodu' ăla blond cu ochi albaștri, față de îngeraș, zâmbitor și cuminte acasă mai e și azi, doar că, dacă e să studiem buletinu', ar trebui să fie om în toată firea. AR TREBUI. Că datele problemei îs așa: berbec zâmbitor dar căpos, cu minte acasă (să-și ascundă prostiile) și, mda, la fel de copil când scapă pe plaiuri cu căruțe, grădini și case cu animale-n curți (bine măcar că dracu' turbat s-a pierdut undeva pe drum, nu se menționează nicăieri pe unde).

Ce încerc eu să vă zic aicea e că tocmai m-am întors dintr-o mini-vacanță la țară. Mai exact la țăroaia, după spusele gazdei. Și acțiunea s-a desfășurat cam astfel.

Ziua unu.
Se adună, în aceeași curte, un scorpion gălățean temporar de Suraia, un rac la fel de gălățean dar din Cernavodă și un berbec tot și din Galați. Nu, cu toate că e o adunătură cam dubioasă de zodii, recunosc, nu urmează povestea unui măcel cu păr scalpat, capete tunse cu treierătoarea și tibii aruncate peste gard. Deși... un păr "scalpat" a existat totuși: cel din curtea lu' tan' Maria, care, nu știu cum s-a întâmplat și prin ce lucrare diavolească a rămas brusc fără jumate din droaia de pere gălbioare, dulci și aromate. Și asta în timp ce vizitam noi grădina și ne sprijineam de crăci! Dar să trecem repede peste această întâmplare inexplicabilă și să ajungem noi la: și Ina a descoperit cuibul de berze.

Momentul ăla în care... Beeeerzeeeee!!! Toată viața, habar n-am de ce, mi-am dorit să fotografiez berze-n cuib! Am lăsat deci aparatu' mic, mi-am scos din rucsac artileria grea și am început ședința foto: din capătul uliței, din dreapta, din stânga, de lângă stâlp, dintre pruni, de lângă roșii, în echilibru dintre ardei, de lângă mașină, de sub corcoduș, din ABSOLUT toate pozițiile click-click bietele zburători. Care la început s-au uitat curioase la mine cum mă foiesc de jur împrejur și, când au văzut că nu mă dau dusă, mi-au întors un trio de cururi mândre, cu penele țanțoș ridicate, cu mesajul: na, pozează!

Ziua s-a terminat cu un grătar porcos și păstrăvos, bălăcit bine-n mujdei cu roșii coapte, whisky cu cola și calea lactee care ne asculta tâmpeniile și probabil se întreba de ce toată lumea râde când le arăt degetul arătător, pesemne magic.

Ziua doi.
Am început-o romantic, pe buda din curte, cu nasu' aproape înșurubat în tufa de regina-nopții din față și cu soarele mângâindu-mi moaca boțită de prea mult somn și freza explodată de lipsa pieptenului uitat acasă, pe scaun, unde-l pusesem lângă rucsac să nu-l uit.

După doar vreo cinșpe minute de spionat berzele, am decis că e timpul să-mi mut atenția în grădină. Că ce s-ar fi făcut vinetele, săracele, dacă nu eram eu acolo să le imortalizez din toate unghiurile? Ar fi intrat în depresie! La fel și ardeii, pe care am stat cu bunghiu' de ziceai că sigur îs de la interpol și ei erau dați în urmărire planetară. Dar, pe când focalizam o roșie, într-o poziție demnă de cea mai credincioasă persoană în viață, respectiv în genunchi, cu curu'-n sus și capul aproape de completarea unei mătănii, îmi amintesc brusc că tre' să plec "la oraș". Am fost! Și uite așa mi-am găsit eu o cămașă bestială de sergent austriac iar V. se poate lăuda, din ziua aia, că a făcut pipilică-n Focșani.

Ora 5. Se trezesc primadonele care au buginit juma' de după-amiază, de sforăia și patu' sub ele. După cafea, ideea era să facem grătarul - episodul doi. Numai că ideea lu' sfântu' Ilie (pomenit cu dărnicie în ziua aia și nu tocmai de roz) a fost alta: să adune toți norii deasupra noastră și să-i stoarco-scuture peste amărâtele de noi, care visam hălci de porc rumenite. Bine, recunosc, eu visam aia... Și să ne fi văzut pe toate trei cum vâsleam de zor la mătură să nu intre apa în bucătăria de vară...record olimpic scria pe moacele noastre murate bine de tot!

Ora 8 jumate, cel mai probabil trecut de... Ne apucăm de grătar. Băgăm nitro să avem spor. Adică pe bune, G. a turnat diluant pe coceni și să fi văzut ce focălău aveam. Dacă în satul vecin ar fi trăit indieni, puteam să comunicăm ușor de tot cu ei și puteam să le povestim o întreagă telenovelă cu fumăroaica aia! Doar că, între timp, s-a întunecat și becul nu era tocmai în zona aia de curte... Nu-i nimic, de aia există lanterne, să faci grătar la lumina lor, nu? Cât despre partea de siguranța muncii, eram și acolo acoperite: eu eram pompierul! De fapt eram șoferul de pe mașina de pompieri, că eu doar țineam cratița cu apă și ele stropeau flăcările care voiau să ne carbonizeze bunătate de pui!

Ora 11. Urlam disperată din bucătărie să vină cineva să mă salveze. Mda, funny... Dar ce vreți, la mine acasă nu țopăie broaște în jurul patului în care DORM EU!
-Dă-o afară, se auzeau hohote sadice de pe verandă.
-Nu pun mâna pe ea, răcneam eu cu părul de pe mine sculat ca la arici.
-Nu cu mâna, ia fărașul și mătura.
-Nuuuuuuu, vino tu! Broasca se urcă-n pat?
-Nu, mă. (Hohote înecate de râs convulsiv)
-Bine, atunci las-o, oftez eu resemnată.
A măturat-o afară până la urmă. Așa că, vreau să mulțumesc lui G. că m-a salvat de la coșmarurile ce se prevedeau în noaptea aia, broaștei că nu a intrat la loc, lui V. că a râs de mine cu muci și lacrimi și lui Amur că m-a leorpăit încurajator.
Știu, cum ziceam, funny. Haha.

Ziua trei.
A fost cea mai tristă, că am plecat acasă... Cu o traistă de bunătăți eco, e adevărat. Nici măcar nu mi-a fost rău în mașină, eu, regina absolută a celor cu rău de mișcare din galaxia noastră! Nimic! Chiar dacă mă aflam în mașina cu numărul 666 SDK...

P.S. Cea mai recentă bucată din istoria mea, cu care m-am gândit să și particip la concursul "Moment umoristic", organizat de Cudi & Ketherius.

click...

...click

ză grătar!

vecinii de peste drum

copilu'

berzeeeleeeeee!!!

Hater de hater

Cât trăiești, tot afli periodic o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le știai. Și asta fără ajutorul prințesei magiei albe Florica, nepoată de-a doua a surorii Mercedesa a cumnatei Mamei Miriapoda. Uite așa, pur și simplu, printre altele, care mai de care mai neașteptate și senzaționale, am aflat de ceva timp că-s hater. Da, eu! Știu că nu pare, că nu mă cert cu alții pentru că, în general, sunt pașnică, dar nu contează: probabil mă prefac că-s de treabă, dar de fapt sunt cea mai nasoală și mai malefică persoană-n viață. Că, dacă lumea zice ceva despre tine, apăi aia ești, nu? Așa că, ia să analizez eu problema.

Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!

Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.

Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!

Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...

Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!

Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...

Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.

Cum poți să câștigi minunata, unica, căcăreaza de aur a blogosferei

Găsit concurs special. De înjurături, cumva... De dat cu părerea, filozofic, despre concursuri și scris pe bani. De rupt în figuri cu critici vehemente și idei geniale personule. Da, cu u. De reclamat, văitat, bodogănit că "uite, io asta am pățit". De auto-plesnit, de "n-am fost eu, nu știu nimic" și de "a trebuit s-o fac, am fost obligat". Fun!

"Ce trebuie să faci? Să dezbați într-un articol tema prostituției online (intelectuală e mult spus, în majoritatea cazurilor), din perspectiva puzderiei de articole publicitare pe care le aflăm în feed de la cafeaua de dimineață până la extraveralul de seară."

Scriu postarea asta din două motive plus bonus:
1. am văzut că unii s-au bășicat din cauza temei concursului iar mie-mi place să scriu lucruri de la care se inflamează ăia unii.
2. chestia asta, din tema concursului, nu-i albă sau neagră, e gri. Mereu e GRI. (Trust me, I'm a painter!)
Bonusu': dacă câștig, o să am mai mulți bani de dus la mare! (asta dovedind clar teoria precedentă cu gri-ul)

Introducere + cuprins.
Am participat la concursuri și am scris advertoriale. Și o s-o mai fac! Hahaha, sunt Lupu' cel mare și rău!

La SuperBlog am învățat câte ceva despre mine: că pot să scriu despre orice (după ce mă documentez bine), că-mi place să scriu pe o temă dată (cu cât mai ciudată, cu atât neuronu' e mai high), că termenul limită e uneori un stres plăcut (nu și când îți pică netu' și tu mai ai 5 minute să înscrii postarea-n platformă), că mă enervează foarte tare dobitocii, că pot să accept (fără dureri de inimă) că cineva a scris mai mișto ca mine și să-l laud și, cel mai important, am văzut că scriu advertoriale funny, care nu te fac s-o dai în bugineală și de care te prinzi că-s reclamă doar pe la final. (Cudi, ai scris pe undeva, în regulament, că trebuie să mă laud singură, nu? ) Asta nu poate fi rău... Avem prima bilă albă.

De pe platformele de advertoriale am învățat că unele-s mișto, altele-s de căcat. La fel și bloggerii... (Am zis că-i și concurs de oarecum înjurături...)
Am scris mai demult o postare amuzantă cu reclamă la ceva (reclamă pe bune, la o chestie foarte utilă) și sponsorul ăla a fost așa de încântat, că m-a notat maxim și mi-a pus postarea până și pe Pinterest... Și m-a plătit cu cât am vrut eu. Amândoi am fost fericiți, ce-i rău în asta? Până și cititorii au fost, că mi-au comentat și like-uit scriitura. Deci, o bilă albă.

Dar, într-o zi, m-a mâncat în posteriorul dorsal din spate să mă înscriu pe o platformă nouă, să văd cum îi pi acoloșa. Ei bini, acoloșa îi o cufureală di ți si-noadă mațili, mai șeva ca cum ai crăpa în ghiorț pești din ăla puturos, cu aromă di chișioari maturati-n brânzî di caprî. E un fel de loc cu mulți chinezi mici care muncesc mult, pe aproape nimic. Doar că nu-s tocmai chinezi, ci bloggeri jmecheri, unu' și unu', pe care-i vezi cum se bat cu pumnul în chiept pe tot netu' că ce buni îs ei și care se milogesc acolo pentru niște campanii și sume hilare. (Cum ar fi ceva gen: te plătesc cu 3 mici, muștar inclus, ca să publici pe blogul tău ceva scris de mine... Lame...) Însă, cine-s eu să-i judec? Dacă pe ei îi face fericiți asta, problema lor, nu a mea. Eu îi ocolesc frumos și gata. Dar...mult și ieftin => bilăăă neaaagrăăă!

Există apoi o droaie de concursuri pentru bloggeri. Site-uri care se ocupă doar de asta. Și oameni entuziasmați care scriu la TOATE aceste concursuri. Premiul 1, un set de chiloți cu elasticul pictat hand-made, trebuie doar să scrieți o postare despre ceapa organică, să puneți link-uri și titlul să conțină neapărat combinația: motor drujbă portocalie. (Niciodată combinațiile astea nu sună normal!) Cei de pe locurile 2 și 3 vor putea, la alegere, să pipăie setul de chiloți sau să-și facă o poză cu ei trași pe cap. Și vezi 50 de articole, eventual și ceva ceartă prin comentariile la concurs. Bilă neaaagră!

Am scris și eu la vreo 3, dar care nu aveau chestii obligatoriii în titlu, că mă seacă pe creier... La unul am primit niște sandale, le-am testat și apoi am tastat despre ele: laudă maximă, că erau bestiale! La altul a trebuit să scriu despre tricoul meu preferat și am câștigat un altul, unul beton, cu un spiriduș (bine, e o motocicletă cică, da' pe cuvântu' meu că arată a spiriduș!). Și la al treilea am lăudat niște țoale care chiar arătau bine și am câștigat un parfum mișto și un ceas și mai mișto. O fost rău asta? O fost bine? Băi, a fost nașpa! Cum am putut oare să fac așa ceva? Să scriu eu chestiile alea și să și câștig... Nasol tare, să-mi fie rușine! Ar trebui să-mi pun pătura-n cap și să mă bag sub pat și să nu mai ies de acolo toată viața! Sau nu... Deci, avem bilă albă.

Și există SuperBlogul. Cu păreri pro/contra cât să scrii o carte stufoasă... Nu intru în amănunte. Zic doar că mie mi-a plăcut și, datorită lui, am cunoscut bloggeri care scriu bine. Am râs pe burtă la povestea cuiva (nu dau nume, că dup'aia o să zică lumea că vreau să mă pun bine cu juriul!) pentru Asus Lamborghini. Și abia așteptam să văd ce-a scris Cami, care are postări-advertoriale de-a dreptul geniale. Și care, nu, NU PAR ADVERTORIALE! Biloi alb.

Și mai există tipul meu preferat de blogger: ăla care scrie la toate campaniile și concursurile. Și blogul lui e o înșiruire minunato-superbă de postări despre: bijuterii, căluți de mare, pastile de modelat-curu'-fără-efort, mobilă pentru gravide, jucării comestibile, tampoane care se schimbă singure, cugetări filozofice despre orice, pompă de desfundat oala de noapte, telenovele, salon de masaj erotic, dopuri de urechi, vinuri de colecție pentru necunoscători, ciocan pneumatic, dragoste fucsia, laxative, mașină de tuns părul dintre fese, sfinți și minuni, produse cosmetice... Cantitate. Cum dracu' să fii credibil dacă scrii câte 3 advertoriale pe zi?... Pe ăștia-i văd ca pe o grupare secretă, se citesc și se comentează între ei. Doar că, din păcate, nu-i nimic secret, îs peste tot. Acum e momentul să se enerveze vreo duduie și să-mi comenteze pițigăiat că, dacă nu-mi place, să nu mai intru să citesc, că fiecare e liber să scrie ce vrea pe blogul lui. Adevăraaat... Doar că...problema e că eu nu intru pe acolo, le găsesc postările împrăștiate prin toate grupurile posibile de pe facebook... Pe lângă ăia care cerșesc like-uri și vând telefoane, sunt și ăștia de mai sus. Pentru râie există tratament, pentru asta nu, invazie maximă... Și bilă neagră...

Acum (înainte să bombăne careva) nu zic că blogul meu e mai bun, dar măcar toate postările din el îs scrise-n același registru de țicneală... Au ca o ață trecută prin ele și-s ca niște mărgele care se asortează cu mine. Da, am și eu advertoriale. Calitate, nu cantitate... (Da, mă laud, și ce dacă???) Cuvintele mele, blogul meu, prețul meu. Concursuri? Prezent! Am scris și pentru așa ceva, dar am obiceiul să le aleg, să scriu doar dacă-mi place rău de tot premiul. Sau dacă e ceva amuzant/interesant. Dacă aș participa la toate, să mor eu dacă aș mai intra la mine pe blog!

Concluzie măreață.
Dacă ne imaginăm că bilele de mai sus, alea albe și negre, sunt de paintball și noi le dăm încetișor prin mașina de tocat, ce iese? GRI. Cum ziceam... Nu poți fi categoric și să zici: e rău să faci reclamă, sau e perfect dacă ai blogul plin de advertoriale. Concursuri? Publicitate? Cu măsură și respect de sine, eu zic că-s ok să le ai pe blog. Dacă scriu un advertorial bun și amuzant și iau pe el atât cât merită, nu are de ce să-mi fie rușine cu asta. La fel cum, dacă cățelu' tău ia de afară câte 2-3 pureci pe lună, e ok, da' dacă ia 50, deja aia e o problemă numită invazie/infestare/parazitoză și-i nașpa...

Apoi, nimeni nu scrie doar ca să scrie. Cine zice asta minte! Gratis? Dacă știi cum, scrii pentru bani. Scrii ca să te cunoască lumea. Scrii ca să primești like-uri și comentarii pozitive, să te știi citit și poate admirat. Scrii ca să-ți faci prieteni, virtuali sau reali. Scrii să scuipi tot răul din tine când te doare ceva. Sau să împarți bucurie când ai prea multă-n tine. Scrii pentru cineva anume, sperând să te citească și să-ți trimită un semn/zâmbet/hug, sau la modul general. Și te bucuri când cineva necunoscut "te vizitează" și se identifică cu ce ai scris tu acolo. Iar toate astea nu înseamnă gratis. Pentru că investești în fiecare postare o bucățică din tine și aia e prețioasă și o vrei "plătită" în vreun fel de cititori: cu un like, mesaj sau orice, sau doar cu o nouă vizită să vadă ce ai mai scris...

În rest... Îmi pare rău, da' nu mă pot abține... Cum puteam să nu particip la așa ceva? Cum să nu fie cel mai tare concurs unul la care tre' să vorbești despre "mai scrie și gratis", ca să câștigi un milion jumate? Peace, sister! Amen!

Articolul participă la concursul "Mai scrieți și gratis, mno!", organizat de Cudi și Ketherius. (Și face parte din avalanșa de păreri personale-care-trebuie-neapărat-împărtășite, Autobiografia unui geniu, vol. 1, capitolul "Eu am întotdeauna dreptate, chiar și atunci când n-am".)

Bună dimineața!

Dependență wireless

Mă numesc Ina și sunt dependentă. Nici azi n-am rezistat tentației și am comis-o. Dar să încep cu începutul...

Dintotdeauna am fost fascinată de tehnologie, oricare ar fi fost aceasta. Astfel, pe la 4-5 ani eram foarte mândră că am cea mai tare tabletă din curtea blocului. Cu scratchscreen. Nu știți ce-i aia? Păi să vă explic. Era o chestie dreptungiulară, făcută dintr-o folie neagră și una albă, semitransparentă, peste. Nu făcea nimic dacă-i atingeam "ecranul" cu degețelele. În schimb, aveam un creion special, din plastic, pe care-l plimbam deasupra și lăsa semne! Și așa, cu cea mai concentrată și superioară moacă pe care o aveam la vârsta aia, ședeam eu pe banca din fața scării și desenam, scriam (cu majuscule, că altfel nu prea-mi ieșea...) numele prietenilor, al cățelului de la 3 (cu desenul aferent), ale personajelor din poveștile preferate sau chitanțe de pensie (mă rog, aia ziceam eu că sunt!). Apoi ștergeam totul mișcând stânga/dreapta un cursor care era între cele două folii și o luam de la capăt! Nu râdeți acolo, era tableta mea magică, de care nu mă despărțeam deloc și care-mi ocupa o mare parte din timp.

Și-au trecut anii, eu am avut, în ordinea apariției lor: radio Ric, walkman, reportofon, video, aparat foto automat, telefon mobil, cd-player, etc., etc., etc... Sărim peste, că nu despre ele vreau să povestesc și ajungem la momentul în care au apărut telefoanele cu touchscreen. N-am vrut! Că pentru mine, care-s mai căpoasă, așa, de felu' meu, telefonul e ceva-ul ăla la care vorbești și care te sună dimineață. Ce net, ce jocuri, ce poze încărcate pe facebook... Plus că, ziceam sus și tare că eu nu vreau touchscreen, că n-am de gând să-mi mângâi ecranul ca să presteze chestii... Am văzut oferte bestiale și reduceri care mai de care mai tentante, da' eu o țineam pe a mea...

Asta până într-o toamnă. 2012 mai exact. Când două prietene se jucau, când am ieșit noi la un pahar de vorbă, cu o tabletă. Una adevărată, de data asta... Și, după ce am făcut eu oleacă 13-14 că erau ocupate cu respectiva și mie nu-mi dădeau foarte mare atenție (așa cum tre' să faci cu un berbec cu care stai la masă...), am izbucnit: vreau și eu "aia" s-o văd! Da, îmi cer scuze, așa i-am zis:"aia", pentru că nu știam, n-am bănuit nici o clipă și n-am avut nici cea mai vagă idee că acea tabletă o să mă transforme... Și că o să:

"Oaaa...da' ce frumos se văd pozele pe ea! Uiteeee, poți intra și pe facebook! Stai, știu că știți că nu-mi place, da' vreau să dau un check-in! Și, muzică aveți pe ea? Mamăăă, vreau și eu una! "

Da, a fost dragoste la prima vedere. Din fericire, tableta respectivă era de vânzare și am luat-o. Pe EA, nu alta! Eu... Eu să mă îndrăgostesc de ceva cu touchscreen... Nici acum, când povestesc, nu-mi vine să cred! Sau da, că cea care a devenit brusc, din acea specială seară de toamnă, iubirea vieții mele se află... în brațele mele, că la ea scriu acu'! Păăăi... mi-e cam friguț și laptopul e pe maaasă și mai bine-i cocoțată-n pătuț, în păturica mea moale, cu tabletuța în mânuuuțe...

Dar să revenim la berbecii oile noastre. Mică, delicată, ecran negru/spate argintiu din aluminiu, de nici 10 mm grosime, se deschide rapid și-și revine imediat din stand-by... Cum să nu mor după ea? Plus că, cei care mă citesc știu că fac chestii handmade și merg pe la târguri. Ce pot să-mi doresc mai frumos acolo, când sunt departe de casă, de motan și de cei dragi, când mă pălește somnul pe scaun sau plictiseala aia cruntă, decât o tabletuță micuță, pe care să am cele mai importante lucruri și care e ușor de transportat? Nimic altceva, e maximul posibil! Pentru că:

1. Am pe ea poze cu persoanele la care țin, cu locurile mele preferate, cu băietu' (Motanschi al meu, mare, negru și pufos!), am acolo cartea mea preferată, scrisă de o prietenă, pe care o citesc mereu zâmbind, am muzici multe și diverse, ca să am de unde alege, în funcție de stare și, în special, am desenul meu animat preferat, Tangled, pe care nu mă satur niciodată să-l privesc... Și, în afară de toate astea, mai am tăt netu', frate!
2. Sunt genul de creatură care nu poartă poșetă și care se îmbracă cu țoale cu multe buzunare, ca să aibă unde să-și îndese nenumăratele lucruri fără de care nu poate pleca de acasă. Și, ghiciți ce, tableta e ușoară și-mi încape fără probleme în buzunar. În cel drept, că în stângul țin aparatul foto...

Până s-o am, mă târam cu laptopul după mine peste tot. Și nu era tocmai comod... Că trebuia musai să-l iau în rucsacul special, plus încărcător, mouse, căști, camera (că e moș și n-are din aia încorporată), hardul extern, că dacă am nevoie de ceva de acolo... Caută priză, că nu ține bateria mai mult de o oră. Caută un loc tare să-l pui, că se înfierbântă dacă-l țin pe brațe și mă trezesc pe picioare cu semne de zici că am circulat printr-o ciupercă atomică... Pune-i sticku' de net, că s-a ramolit și nu-i mai merge wirelessu'. Așteaptă 5 minute, sau mai bine, până se trezește domnia sa din somn. Acum? Bag mâna în buzunar, extrag tacticos tableta, apăs pe "boton", se deschide rapid, o salut fericită, îi fac măi-măi și ea, fericită, face de toate! Aproape...încă n-am reușit s-o conving să-mi calce cămășile, dar eu tot mai sper că poate poate...

Îmi vine brusc o idee de postare și-i genială/unică/fabuloasă/nemaiauzită? Deschid imediat un document și o notez. ORIUNDE AȘ FI! Că, de, am tabletă, doamnelor și domnilor. Mi-e dor de prietena mea din Anglia? Ha, video-call pe mess și se rezolvă, tableta are cameră video. Aștept autobuzul ăla care trece din juma' în juma' de oră? Ce-mi place să citesc, pe băncuță, orice din folder-ul meu cu cărți! Și nu trebuie să-mi scot mereu telefonul din buzunar să văd cât mai e până vine autobuzul, că de aia am ceas pe tabletă... Merg cu trenul și tanti din dreapta își povestește de 3 ore viața și se pare că mai are încă cel puțin pe atât? Nici o problemă, căștile pe urechi și ascult, fericită și relaxată, muzică până la destinație!

Îmi cad ochii în gură de plictiseală la târg și risc să produc un cutremur la impactul meu lateral cu Terra? Îmi pun rapid un film full HD sau un desen animat și-l privesc încântată! Ca să nu mai zic că pot "urca" poze pe net direct de la fața locului, calde și din mijlocul acțiunii, ca să vază tătă lumea ce mândrețe de cutii și altecele pictate am eu la stand! Și, mai ales, pot să-mi descarc pe tabletă pozele, să golesc memoria aparatului foto și s-o iau de la început cu fotografiatul!

Mai vreți? Mai am! Știți cum e când tre' să mergeți la dentist și, 90% din cazuri, o tanti care abia mai respiră se uită insolent la tine și intră în cabinet înaintea ta, că e colegă cu prietena vecinei verișoarei mamei domnului doctor? Și tu șezi cuminte și aștepți. Și auzi freza cum bâzâie și țiuie și-ți imaginezi că, la atâta frezat, tre' să-i fi ajuns deja la creier și ești răzbunat... Și te uiți pe pereți, citești toate reclamele la pastă de dinți și te apucă o frică de vrei să dezertezi, da' nu poți, că-ți amintești cum te-a durut criminal măseaua noaptea trecută? Ei bine, soluția la acest coșmar e, ați ghicit, tot tableta! Mâna în buzunar, jap butonul, lip-lip pe ecran și deschizi jocul preferat, să zicem Fruit Shoot. Și, brusc, toate fructele alea iau fața lu' tanti care a intrat peste rând și... Haha, fain, nu?

WhatsUp, Instagram, Skype, Facebook, Youtube și tot restul netului e al meu, pe o bucățică de doar două palme. Oriunde, oricând, oricât (mă rog, 7 ore...da' o încarc și o iau de la început!). Plus că, am avut grijă să-mi configurez ecranul de pornire cu widget-urile și aplicațiile pe care le folosesc mai des și am acces imediat și de-ndată la ele: Gmail, galeria de imagini, mess-ul, OfficeSuite, Google și Tangled, evident... Pornește rapid, conținutul multimedia e redat ca uns, paginile web se încarcă cât sughiț eu de două ori și pot schimba imediat ecranele interfeței între ele, cu cea mai suavă și mai delicată atingere! Sunt obosită și adormită și mi-e lene să mă târâi până la masa cu laptopul ca să văd ce mai e pe facebook? Țup în pat și taaableeetaaaa!

Dacă inițial a fost doar o jucărie nouă și interesantă, acum e ceva care chiar îmi trebuie, ceva de care nu o să divorțez niciodată! Bine, bine...recunosc... încă mai e o jucărie și mereu descopăr ceva nou de care nu știam. E prietena mea mică, foarte deșteaptă și cu o memorie de elefant! Singura problemă e că, zilele astea, era cât pe ce să o trădez cu altcineva. Nu, n-am făcut-o, am rezistat eroic, deși cea de mai jos e tableta mea preferată de mai mult timp... Dar șșșșșt, să nu audă, dacă asta mică are pe ea și un program de trăiri și sentimente? N-aș vrea s-o rănesc, mai ales că...dacă se supără și-mi șterge postarea asta fix înainte s-o public?...

P.S. Și știți că, dacă vreau, un progrămel mic și simpatic îmi transformă imediat tableta pe care o am în una care seamănă cu cea pe care o aveam la 5 ani? Una pe care pot scrie și desena...

Postare pentru Spring SuperBlog 2014.

Eu când vreau să cumpăr, cumpăr!

Mă uit afară: soare, cald, frumos. Dar asta nu înseamnă că, peste 3 ore, nu poate să-i tragă o vijelie și-o răpăială de să zici că s-a mutat Amazonul deasupra orașului, hotărât să-i spele bine de tot străzile și locuitorii nu tocmai obișnuiți cu dușurile. Săptămâna trecută a fost frig de-a binelea iar la meteo mai anunță 2 săptămâni de vreme proastă, care mă fac să mă întreb cu groază dacă voi prinde și eu măcar vreo zi de plajă la bazin, sau un weekend la mare, în care să stau liniștită cu nasu' la soare, fără să studiez prognoza, cerul sau zborul păsărilor...

În speranța că voi avea parte de câteva zile perfecte de vacanță, am început deja să-mi fac provizii. De haine și alte "bunătăți"! Cu toate că am deja o armată de țoale, aranjate la dungă și puse pe teancuri în funcție de model sau culoare, nu rezist tentației să-mi mai iau câte ceva nou... Așa s-a întâmplat azi, când am dat, în plimbările mele pe net, de un magazin de haine online. Bărbătești. Ceea ce nu reprezintă o barieră pentru mine, pentru că nu-s tocmai genul de femeie care să poarte rochițe și fustițe... Din contră, pantaloni scurți, trei sferturi, lungi, tricouri, cămăși și bigmene mă reprezintă și mă fac fericită.

Vogati. Așa se numește magazinul care mi-a vrăjit azi neuronu' responsabil cu imaginea mea exterioară atunci când evadez din casă, dar și pe cel ce se ocupă de partea financiară, când a văzut calitate la prețuri foarte convenabile. Am intrat pe site și m-am învârtit ca o găină fără cap, de colo colo. Nu pentru că m-am pierdut, site-ul e foarte ușor și plăcut de accesat, ci pentru că n-am știut ce să aleg mai întâi, ca să pun în coș și ce să trec pe lista care va ajunge la Moș Crăciun cu "VREAU asta!"

La un moment dat am închis ochii, am respirat adânc, mi-am golit mintea de gânduri și am intrat în starea zen propice cumpărăturilor masive pentru vacanță! Și, ușurel, am luat la studiat zona bermudelor. Nu triunghiul ăla în care dispar oameni și chestiile în care sunt, ci pagina cu pantaloni nici scurți, nici lungi, numai buni pentru mers prin oraș, la o terasă cu bere rece, la munte prin pădure sau la mare, într-o plimbare pe faleză, fix când apune soarele. Îmi plăceau unele albastre. Da' nici cele negre nu-s de lăsat acolo... Totuși, m-am oprit la o pereche buzunăroasă, mai veselă, care te îmbie s-o tragi pe tine și s-o ștergi să te distrezi cu prietenii.

Acum, dacă tot o să am pantaloni noi, de ce i-aș purta cu un tricou de-al meu, când am găsit la Vogati și o bluză faină... Neagră, bumbac 100%, cu anchior, zici că-i set cu bermudele de mai sus, așa de bine le stă împreună! Hai, fără comentarii și bombăneli, în coș cu tine, bluză! Promit să te scot în oraș chiar în seara în care o să ne cunoaștem personal. Eu abia aștept... Și, uite, ca să nu fii tristă și să nu te simți singură, o să te iau împreună cu un alt prieten de acolo: un hanorac perfect pentru vremea asta nebună din ultimul timp, cu aromă de toamnă. Și perfect pentru serile mai reci de vară, în care ești cu cortul la mare și nu știi ce să mai pui pe tine ca să nu te răcorească prea tare briza aia pe care o adori în timpul zilei...

Ați putea spune că acum am de toate, doar timp liber de ieșit să mai am iar soarele, norii și INMH-ul să țină cu mine... Ei bine, nu! E adevărat, cu noile mele achiziții sunt îmbrăcată fain și arăt foarte eu... Dar nu pot ieși așa din casă. M-aș simți dezbrăcată fără parfumul meu preferat de la Hugo Boss! Fără o pereche de ochelari de soare decentă, cu rama nu prea mare și cu lentile negre care să țină soarele de vorbă ca să nu-mi deranjeze frumusețea de privire albastră pe care o am! Și m-aș simți pierdută-n lumea mea fără un ceas pe care-l pot întreba mereu cum e treaba cu timpul, cât a trecut și cât mai am... Ghiciți ce, toate astea le-am găsit în magazinul de care vă povestesc. Nu că n-aș avea și eu, dar cum să reziști unor modele așa de frumoase, noi pentru mine și la un preț mai mult decât prietenos cu săracele mele buzunare, bolnave de insuficiență cronică bilaterală...

Și m-am oprit. Bine, recunosc... După ce am mai luat și un parfum de damă, pentru o prietenă bună care a mai crescut cu un an și sărbătorește asta peste câteva zile. Dar m-am oprit înainte ca portofelul meu să facă infarct, colaps sau vreun atac de panică...  Alte 2 parfumuri delicioase, o cămașă cu epoleți, aproape army, una care poate fi purtată cu mâneci lungi sau scurte, o jachetă tricotată și-o pereche de converși negri vor fi trecute, cu mare grijă, cu link și poze, pe lista în formare pentru Moșu'. Cu "rugămintea" că le vreau din toată inima mea de copil și că, dacă nu mi le aduce, nu mai avem ce discuta în viața asta și nici în următoarele 3!

În rest... Vremea să-și revină din pasa asta supărată și furioasă. Că eu îs gigea, gata de plecare, cu multe cadouri pe care mi le-am făcut singură de data asta și cu destui bani de concediu, care mi-au rămas după aventura asta în lumea Vogati...

Picioare fericite

Zilele astea mi-a sosit, în sfârșit, coletul de la ZorileStore. Cum perechea de sandale aleasă inițial nu mai era în stoc, am optat pentru varianta a doua din lista de 4 produse de acolo care mi-au transformat ochii în inimioare...

Ăstea sunt primele încălțări pe care mi le iau fără să le probez. Și, cum de obicei din 10 perechi, 8 mă strâng la degetul mic, mă bat în spate, îmi asasinează celălalt deget mic, sau îmi termină nervos călcâiele dacă bântui prea mult pe afară, stăteam ca pe ghimpi să văz dacă-mi vin bine. Plus că mărimea de pe site era 39,4 iar eu port 40. Mă și vedeam defilând prin oraș cu degetele de la picioare ieșite cu juma' de centimetru pe afară, adică dincolo de talpa sandalelor... Și asta ar fi fost groaznic, că e ceva ce urăsc din tot sufletul meu de copil!

Iau coletu' de la nenea curier, zic cel mai rapid "mulțumesc, bună ziua" din viața mea și îi închid rapid ușa-n nas. Mă refugiez cu el în vârful patului, înarmată cu foarfece și încerc să extrag conținutul. Însă pachetul, ambalat cu simț de răspundere, adică bine de tot, lipit și înfășurat în plastic mai ceva ca o mumie, nu se lăsa deschis și pace... Reușesc în cele din urmă, ridic capacul și...cutia era goală! Nu, glumesc, în ea erau sandalele mele minunate, frumoase, mult așteptate și foarte dorite...

Negre cu gri și câteva puncte și chestii roșii, care să rupă monotonia culorilor închise. Primul lucru pe care-l fac când am o pereche de încălțări în mână e să le îndoi ca să văd cât de flexibilă-i talpa. Pitici, știu, dar na, asta fac eu... Pentru că o talpă țapănă ca un mire-n costum nu-mi folosește la nimic atunci când am o listă întreagă de drumuri de făcut, toate odată. Ei bine, sandalele astea au trecut testul cu brio, laude și diplomă! Moaleeee, elastică, anti-alunecare și, bonus, partea interioară pufoasă de ți se afundă piciorul în ea și-i așa de bine că nu-ți mai vine să le dai jos. Parcă vrei să te și culci cu ele, atât de comode-s...

Noroc că am un hol cât juma' din marele zid chinezesc, deci am avut unde mă plimba și țopăi fericită cu sandalele-n picioare. Și am tot făcut asta până m-a întrebat mama dacă mă antrenez cumva pentru maraton sau dacă îmi fac încălzirea ca să nu leșin când m-oi duce la sală... Aaaaa, la sală... Mă și vedeam îmbrăcată lejer, cu minunățiile astea-n picioare, pedalând încântată sau plimbându-mi umbra pe banda de alergat. Mergând pe și anume "pernuțe"! Care, uitam să vă zic, au și sistem de ventilație propriu. Nu glumesc, pe talpă sunt niște găurele care cred că lasă piciorul să respire și nu-i dă voie să se transforme într-o chestie mirositoare, care e folosită de unii ca armă albă de omorât nasul adversarilor...

Îmi place, place, place că partea din față are arici, deci poare fi reglată ca să vină ca turnată pe piciorușele mele umblărețe. Iar partea dinspre călcâi are o chestiuță roșie, moale și pufoasă, făcută cred special ca să nu mă bată pe mine! Ha! Și de închis se închid cu...nu știu cum se cheamă...o treabă din aia de plastic cu clic, așa cum am eu la rucsac... Foarte practic și comod de folosit!

Azi au fost aproape 20 de grade, cred, așa de cald era afară. Soare, senin și frumos, copaci înfloriți și păsărele care cântau vesele. Și am decis: dacă tot ies numai în cămașă, merge să-mi iau sandalele cele noi, că nu mai aveam răbdare, voiam să știu cum se comportă și la altfel de plimbare decât cea de pe hol. Mda, nu mai era nimeni în sandale, da' puțin îmi pasă mie de ceilalți. Îs destul de berbec și destul de căpos ca să fac numa' ce vreau eu, fără să mă intereseze ce zic sau fac alții.

Am avut de plătit lumina. Evident, m-am dus pe jos până acolo, 3 stații de autobuz. Apoi îmi trebuia musai niște coli de fetru colorat de la magazinul meu preferat, încă 2 stații. Dar picioarele mele erau fericite! Unu' că, după atâta timp în bocanci și pantofi, acum respirau fericite și doi, cum să nu fie în extaz dacă mergeau pe moale iar talpa încălțărilor se mula perfect pe ele... Era ca în reclama aia la fixativ: soare, drum lung, șosea cu hârtoape, sandalele rezistă!

Îmi plac tare! Pe bune, chiar nu le laud, îs faine rău. Ușoare, frumoase, comode, flexibile și solide, cu ele sigur n-o să-mi fie frică să plec în orice călătorie, clar dacă mă împiedic nu se strică și nu rămân în picioarele goale departe de casă... Plus că, mai zic ceva și vă las să nu vă plictisesc. Miros a încălțări noi și a cauciuc. Iar mirosul ăsta, pe mine mă duce cu gândul la un singur lucru: la maaaaareeeee!!! Vacanță, plajă, nisip, apă, valuri, briză umedă și sărată, minge, saltea gonflabilă, soare, cald, bine... Mare! Abia aștept...

Concluzie? Am sandale noi, ele mă au pe mine și împreună o să avem o vară minunată cu plimbări lungi, excursii peste tot și cea mai tare vacanță la mare din câte au existat! Iar picioarele mele mă vor iubi maxim ori de câte ori o să le echipez în sandalele sport Rider!

Zorile aduc concuuuurs!

Defilam azi dimineață pe bulevardul Internet, cercetam bloguri și citeam câte o postare pe ici pe colo, mai mult adormită decât cu mintea trează... Dar deodată, buuuum, l-am văzut! El, concursul “Blogger ambasador pentru ZorileStore.ro”, îmi zâmbea fericit din "paginile" unui blog pe care tocmai voiam să-l închid plictisită! Neuronu' meu amețit s-a trezit brusc din reverie și țipa fericit prin mansardă, de s-ar fi auzit prin toată casa dac-aș fi ținut gura deschisă...

Magazinul online ZorileStore e un prieten mai vechi. Eu i-am dedicat, acum ceva timp, o postare, el mi-a dat cadou un tricou ultramegasuper fain, pe care-l ador... Așa că, m-am hotărât în secunda doi să-mi bag și eu nasu' în competiția de care vă ziceam. Și nu doar nasu'... Când am văzut despre ce-i vorba, adică cum trebuie eu să-mi aleg o pereche de mergători pe care să-i testez, hop au zis că participă și degețelele care "cântă" la tastele de laptop, cuvintele din dotare, ochii în inimioare care au descoperit pe site-ul cu pricina sandalele de vis, picioarele care le vor testa în modul cel mai serios posibil, ca să nu mai zic de domnul Neuron, care încă urlă de fericire...

A fost dragoste la prima vedere. Știu că încă-i puțin rece afară și oamenii merg cu pantofi, dar eu mi-am ales de pe ZorileStore sandale. N-am putut să-mi mai iau ochii de la ele și gata! E un model bărbătesc, știu, dar asta port eu. Sunt foarte comode și nu-mi omoară picioarele dacă am de mers ceva mai mult. Plus că, sunt bune la munte, la mare, la blugi prin oraș, cred că și noaptea ar fi bune, să fiu pregătită în caz că visez vreo drumeție ceva... Mă și văd îmbrăcată lejer, cu briza călduță fluturându-mi pleata netunsă cam de multișor, cald, sorinel sus pe cer, iar eu merg fericită, cu un zâmbet cât toată fața pe moacă și cu sandalele negre, moi și ușoare în cele două picioare pe care le am de când m-am născut. Aaaaaa...ce frumoooos... Nu rădeți, măăăă... Vreți să vedeți că, imediat ce le primesc, afară o să fie doar soare, cald și frumos? A? Da! Să știți de la mine că așa o să fie! Ha!

Despre răceală, gărgărițe și plante magice

Am răcit. Da' răceală din aia, când cu muci-n barbă, când cu aspiratoru' înfundat complet; cu senzația că am un iatagan înfipt în partea superioară stângă a capului și cu gâtul care doare așa tare că-mi imaginez că l-au invadat furnicile de foc și au făcut un mare food-party, că fac grătar pe corzile mele vocale și mușcă tot ce prind pe acolo! Și cum, evident, nu știam că o să răcesc, că nu m-a anunțat nimeni dinainte, m-a prins ca din oală: fără pastile în casă, fără fructe, fără vitamine... Doar șervețele de nas am. Un bax, cu aromă de căpșuni! Deși, acum, aroma-i inutilă, că oricum nu simt nici un miros...

Cu pastilele de răceală s-a rezolvat, am primit o donație generoasă din partea unei prietene, care mi le-a livrat la domiciliu. La fel cu picăturile de nas, am găsit un flacon rătăcit într-un sertar... Fructe tot n-am, că, fir-ar să fie...nu mi-a crescut în casă, peste noapte, nici un pom fructifer pe care să-l recoltez... Dar, încă o dată, am batiste, multe batiste de hârtie!

Mi-am zis să nu ies deloc pe afară, poate-mi trece mai repede. Deci, ce am de făcut toată ziua? Lucrez și mă uit pe net! Și m-am gândit eu bine: am răcit că probabil am imunitatea scăzută. Aaaau, gâtul... Nu, probabil imunitatea mea e la pământ! Aaaau, capu'... Nu, cred că e la câțiva metri sub nivelul mării, altfel n-aș fi eu acum în halul ăsta! Aaaau, parcă mă doare și stomacul, și mi-au înghețat și picioarele, deci am și probleme de digestie și circulație proastă! Și-s cam verde la față, daaa, să știi că am și lipsă gravă și masivă de vitamine! Aoleu, ce mă fac, asta nu e doar răceală, sigur e ceva mai grav! Și parcă am și ceva febră... Cred c-o să mor. Adică, o să MOOOR, văleu, ce mă fac...așa tânără...mă rog, nu chiar foarte da' eu mă simt tânără, deci să trecem peste asta... Unde eram? A, da... Văleeu, mooor!

"Taci acolo și nu fi bleagă, n-o să mori. Cel puțin nu acum! Îți arăt eu ceva care o să te liniștească și o să te facă bine rapid."

:| Bun. Stai așa, tocmai am auzit o voce care mi-a zis că-s bleagă și că o să mă facă bine! Deci e mai grav decât am crezut, se pare că nici cu mansarda nu stau prea bine... Or fi evadat piticii de acolo și acum stau lângă mine și-mi vorbesc.

"Nu-s piticii, sunt eu. Nu mă vezi?"

Nu văd nimic, ce dracu' să văd? Sunt singură-n cameră: eu, laptop-ul și gărgărițele pe care tocmai le-am făcut, că de, acum vine 1 Martie...

"Exact, nu ești chiar bleagă înseamnă. Sunt eu, gărgărița roșie. Când m-ai făcut nu știai c-o să ies magică!"

Aha. Deci am făcut o gărgăriță și am făcut-o magică iar acum vrea să-mi arate nuștiuce și să mă facă bine. Da, probabil am febră majoră și delirez. O să mooor... Heei, dar gărgărița din mâna mea tocmai mi-a făcut cu ochiul și...oo, la naiba, unde sunt?

"Ești în lumea mea magică, vreau să cunoști niște prieteni și să iei în buzunar tot ce-ți dau ei!
Uite, ea e salcia, ia bucățica de coajă pe care ți-o întinde, e aspirină vegetală. În halu' în care-ți curg ochii și nasu' n-o să-ți facă decât bine!
Lângă ea se află migdalul. Salută-l, nu fi prost-crescută... El o să te ajute să nu te mai doară stomacul și poate-ți mai potolește și tusea asta, că m-ai disperat cu ea!
Acolo se vede mesteacănul pufos. Dar să nu-i zici cumva că-i pufos, îi place s-o facă pe durul... Îți detoxifică ficatul, mai ales acum, că bagi în tine pastile de răceală cu pumnul! E tonic și-i bun în stări de astenie și epuizare. Dacă mă uit bine la tine, cam ai nevoie de el!
Teiul argintiu e un prieten vechi, o să-ți rezolve tulburările cardiace provocate de stresul care se pare că nu vrea să mai plece de la tine. Și nervozitatea, și hipertensiunea și colita aia care te enervează periodic... Ia acolo ce-ți dă, de câte ori trebuie să-ți repet...
Fii atentă, acum mergem la coacăzul negru. Știu că-ți place mult dar sper să nu te repezi în el să-ncepi să-i halești fructele! Deși tratează angina. Da, știu, ai și din asta uneori... Plus că face bine la febră și la alergii. La alergia pe care ți-o provoacă unele persoane nu cred că folosește, dar mai știi...
Magnolia e o doamnă, vezi să n-o superi cu ceva. Stă alături de ghimbir, care e cam țâfnos și...iute! Dacă te porți frumos or să-ți dea ceva care va avea grijă de sistemul tău digestiv: de la flora intestinală până la colon.
Socul e un dulce! La propriu... Știu că nu-ți place, dar te face să transpiri și așa elimini toxinele. Plus că tratează și infecțiile căilor respiratorii. La cum cohăi, eu zic să-i spui ceva frumos ca să-ți ofere din florile lui, crede-mă, ai nevoie!
Cu urzica nu tre' să-ți zic cum să te porți, nu? Ai noroc că nu-i place să dea noroc cu străinii, că altfel... Dar trebuie să iei darul ei, e diuretic, elimină toxinele, crește imunitatea și-ți întărește organismul ăla ramolit pe care văd că-l deții...
Vezi câmpul ăla? E orzul verde. O să-ți placă, miroase a vară. Plus că, pune frână îmbătrânirii, reglează metabolismul, să mai dai și tu jos ceva straturi "protectoare" din zonele esențiale și e plin de proteine, vitamine, minerale și enzime.
Ai obosit? Hai că mai avem puțin. El e stejarul, prietenul meu cel mare și blând. Bun la astenie. Și, da, știu, din ghindele lui faci tu tot felul de chestii, bijuuri și mărțișoare. O să-l rog să-ți dea și o extra-sacoșă plină cu ghinde...
Ginko biloba, e ultima dintre prietenii pe care vreau să ți-i prezint azi. Aș zice că Dumnezeu a creat-o special pentru tine... Că e bună la creșterea performanțelor intelectuale, cu alte cuvinte poate-ți tratează "blegeala" cronică pe care o deții! Și stările de suprasolicitare, migrenele, stările de oboseală cronică, depresiile și tulburările de circulație. Alea de circulație venoasă, nu când te pui tu să treci strada pe unde nu e semafor sau pe roșu!
Gata, acum putem pleca, ai tot ce-ți trebuie ca să te faci bine!"

Mda... Cam teroristă gărgărița asta, a făcut șmotru cu mine, m-a cărat să-mi prezinte o groază de plante, 12 plante magice mai exact, nu m-a lăsat să zic mai nimic și acum... Acum am 12 săculeți cu cadouri și n-am nici cea mai vagă idee ce să fac cu ele! Nu știu cum să le prepar și să le iau, ca să mă fac bine și să mă vindec de toate chestiile nașpa la care sunt bune...

Și uite că am nevoie, până acum aveam doar picioarele reci, acum mi s-a răcit și mâna dreaptă, mi-a amorțit, e de rău... Sau e din cauză că...din cauză că am adormit cu ea pe mouse în timp ce căutam pe net remedii pentru răceala mea! Phiu, n-am înnebunit, nu văd gărgărițe vorbitoare, nu călătoresc cu ele în lumi magice și nu... Dar stai așa, pe site-ul ăsta e vorba de 12 plante care refac imunitatea, se ocupă de sistemul circulator, digestiv, sunt pline de vitamine, minerale, enzime, salcia, migdalul, mesteacănul pufos... Fraaate, îs chiar prietenii gărgăriței, cei care mi-au dat în vis săculeții cu plante! Și-s sub formă de capsule! Trebuie să mi le iau! Una pe zi, conține toate cele 12 plante și ai parte de toate lucrurile bune despre care mi-a vorbit gărgări... Stai așa, e bine că le-am găsit, abia aștept să-mi iau o cutie s-o "înghit" și să-mi "salt" imunitatea, dar nu există gărgărițe magice care vorbesc și care au copaci și plante drept prieteni... A fost doar un vis, mi-am imaginat totul de la febră, răceală, oboseală... Dar ce o fi în sacoșa asta de la mine din pat? A, nimic special, doar niște ghinde...

Aaaaaaaaa...ghinde!!! E sacoșa pe care mi-a dat-o stejarul! Wow, deci totul a fost adevărat, se pare că, până la urmă există gărgărițe și plante magice! 12 plante!

Cu tricoul pe blog

A fost odată ca niciodată, acum muuulți ani, cea mai frumoasă zi de martie. Și fix atunci m-am gândit eu c-ar cam fi cazul să mă nasc, pentru că lumea asta era prea tristă și prea cuminte fără mine... Și uite așa a apărut în univers o berbecuță blondă, cu ochii albaștri, neastâmpărată, dar cu aspect de îngeraș (doar cu aspect...). Pe care, evident, cum o poți îmbrăca altfel decât în rochițe, fustițe și alte alea de îmbraci fetițele când îs mici. Și, frate, m-am chinuit așa câțiva ani, până am mai crescut și am constatat că aceste minunate toalete nu se prea pupă cu cățăratul pe garduri, salturi în și din copaci, statul pe bară sau alergatul după mâțe să le pup... Și așa a sosit timpul pentru a doua cea mai frumoasă zi: cea în care am descoperit tricourile! Și am devenit prieteni nedespărțiți!

De când mă știu, și mă știu de ceva timp..., am considerat că e cea mai minunată piesă de vestimentație... Lung, scurt, cu mâneci, fără, larg, strâmt, cum o fi, pe mine să fie! Dacă e potrivit și cu o pereche de blugi sau de alți nădragi comozi, deja vorbim de raiul modei...

Și am avut perioada mea colorată, cu maimuțoi din desene animate. Perioada albastră și cea portocalie. Apoi a urmat brusc una mai războinică: țoale negre cu diverse ciolane pe ele, formații sau mesaje. Care nu m-a ținut prea mult, pentru că am constatat că desenele animate și culorile stau mai bine pe mine ca în dulap! Drept urmare, acum port de toate...

Până acum ceva timp, preferatul meu era unul cu toate personajele de la looney tunes pe el! Dar acum, a fost lejer surclasat de cel din poza alăturată! De ce, cred că vă dați seama... Pentru că e minunat de genial, cu un berbec pe el!!! Și, dacă până acum sloganul: "tricoul îl face pe blogger" s-ar fi mulat, în cazul meu, perfect pe cel cu desene animate, azi se identifică de-a dreptu' cu minunăția asta cu "Be Aries"!

Și de ce îl face el pe blogger? Păi, eu, una, am scris toate postările îmbrăcată lejer, în tricou... E simplu. Așa mă simt eu bine, comod, deci ideile-mi vin mai repede, tastele merg ca unse, cuvintele aproape sar singure pe ecranu' laptop-ului... Presupun că și pentru ceilalți bloggeri e la fel. Adică, nu-mi imaginez pe nimeni stând comod la el acasă și scriind pe blog îmbrăcat în corset + pantofi cu toc, costum cu cravată, sau rochie neagră, mulată, cu paiete...

Și, cum eu am revenit la perioada mea colorată, dar mai port și negru, m-am gândit să scriu toate astea având un scop bine definit: să încerc să câștig un tricou nou nouț, pe care să-l adaug la magnifica mea colecție! Și nu unul oarecare, unul fain rău de tot! Respectiv, ăsta! Care, n-ar fi imposibil să devină în curând ză uan...



Concluzii? În caz că... pune corsetu'-n dulap, taie cravata, îmbracă manechinu' în rochia cu paiete și trântește un tricou pe tine înainte să te apuci să scrii pe blog! O să vezi diferența... ;)

Campanie Blogal Initiative.

Majorat "italian"...

George a primit bonus, de la compania unde lucrează, două bilete de avion cu destinația Milano, pentru el și baiatul lui care a împlinit 18 ani. În trenul care i-a transportat dinspre aeroport către centrul orașului, cei doi au găsit o geantă plină cu bani. După ce au coborât în gară, au hotărât, de comun acord, să caute un polițist căruia să-i explice cum stă treaba: că ședeau ei liniștiți în tren, iar lângă ei ședea și mai liniștit ditamai gentoiul fără stăpân, dar ticsit cu "cărămizi" de euro, de toate culorile și dimensiunile.

Se uită ei în dreapta, aruncă o privire-n stânga, câteva-n față, vreo două-n spate, doar-doar or vedea vreo uniformă, ceva. Da' nica... În gară, cât vedeai cu ochii, numa' turiști. Zgomotoși, colorați, bine dispuși, care-și târau cu talent (sau nu...) bagajele după ei. George și cu fiu-su, Radu, se uită unul la celălalt, se încruntă, se uită apoi la geanta găsită și-i zic, nervoși, câteva "de bine" că na, uite cum niște nenorociți de bani le strică lor bunătate de concediu. Și, evident, nu l-au uitat nici pe tembelul care i-a lasat în tren. I-au umplut și lui frigiderul, că de, românu-i darnic și inventiv, când e supărat, le zice bine... Au luat tăgârța de jos, boscorodind că și așa aveau destul bagaj de cărat, și au plecat spre postul de poliție al gării.

Dar, după doar câțiva pași, se trezesc flancați de niște tipi care parcă erau ieșiți din "La Piovra": costume negre, ochelari șmecheri, unul avea tatuat un păianjen pe gât, geluiți, aranjați, frumușei și...cât se poate de "foarte" mafioți... Le-au arătat celor doi pistoalele de sub haine și i-au avertizat că, dacă vor să trăiască, ar face bine să-i urmeze. În liniște... George se îngălbeni brusc și-și puse rapid fața de: "stai așa, că fac infarct", iar Radu...ăsta rânjea tâmp, repetând ca o moară stricată că, o dată-n viață face și el 18 ani și fix în ziua aia s-au gândit niște tâmpiți să-l răpească... Măcar nu era așa speriat ca taică-su. Așa că, atunci când au trecut prin dreptul unei stații de taxiuri, Radu l-a înșfăcat pe ta-su de braț, a deschis ușa celei mai apropiate mașini, l-a împins înăuntru și a intrat și el, urlând cât îl ținea gura la șofer să pornească. Ăsta părea înțepenit de frică, da' când a văzut că mafioții își scot pistoalele, a călcat pedala de ziceai că vrea să facă gaură-n mașină și tuleo nene...

Taxiul depășea-n viteză totul pe șosea, da' mașina neagră cu geamuri fumurii a mafioților era-n fundu' lor, parcă prinsă de ei cu un cablu invizibil... Și, curbă la dreapta, curbă la stânga, viteză-viteză, polițai pe șosea nema, mafioții nu se lăsau, George înjura pe geamul deschis, ca să-l audă ăia din spate, ce mai, filmele-s minciună pe lângă ce făceau ăia pe acolo... Asta până Radu a avut o idee măreață. De fapt, măreață e puțin spus, era The Idea... Traista cu parale era încă la el, nu-i dăduse drumul din mână. El a găsit-o, el voia s-o predea la poliție. Dar, ăsta era caz de forță mai mult decât majoră, deci s-a gândit să lase naibii la o parte cinstea... Așa că desface el geanta cu euroi și începe să arunce bani pe geamul din dreapta, pe ăla unde zbiera ta-su, prin trapă, peste tot. Și, la urmă a dat drumu' și la geantă pe geam! Și, măi, se pare că asta i-a convins pe mafioți să abandoneze urmărirea, nu de alta, da' devenise cam complicat. Toate mașinile din trafic opriseră care pe unde era, iar oamenii din ele începuseră să adune banii de pe jos... Și mai zic de români că-s așa și pe dincolo...

Liberi ca pasărea cerului, cei doi compatrioți ghinioniști i-au spus taximetristului să-i ducă la hotelul unde aveau rezervare. Dar nu direct, ci să mai ocolească puțin, pe străduțe lăturalnice, nu cumva să se trezească iar cu mașina neagră în spate... Dar nu, nici urmă de ei, era liniște și pace. Ajung ei la hotel, merg la recepție, iau cheia de la cameră și, când dau să se urce-n lift, apar de după un colț, dap, exact, mafioții... Să fugă? N-aveau cum și nici unde. Și-apoi erau obosiți. George nici măcar infarct nu mai era în stare să facă, Radu se resemnase că ziua în care a devenit și el major i-a fost compromisă total, definitiv și irevocabil, au rămas deci pe loc și, fie ce-o fi...

Duc ambii mafioți mâna la buzunare și scot de acolo, normal, pistoalele. Unele mari, mari, strălucitoare și...apasă pe trăgaci concomitent. Din pistoale ies două stegulețe pe care scria: Siete su "Scherzi a parte"! O emisiune de farse... Explicația? Șeful lui George cunoștea pe realizatorul emisiunii respective și a vrut să-i aranjeze un altfel de majorat lui Radu... Toți din holul hotelului au început să aplaude și i-au dus pe cei doi, care nu se dezmeticiseră încă de tot, într-o sală special amenajată, plină de prăjituri, tort, băutură și alte alea, unde Radu și-a serbat ziua până dimineață, împreună cu cei mai buni prieteni, care fuseseră aduși special din România, de cei de la emisiune. Au ocupat juma' din avionul de la Tarom cu care au venit...

Până la urmă a fost frumos și totul s-a terminat cu bine. Radu a avut cel mai șmecher majorat posibil, a primit o mulțime de cadouri și, clar, la întoarcere a avut multe, multe de povestit...

Postare scrisă pentru concurs.