Despre poezii, pisici, invenții și un crocodil

Întotdeauna mi-a plăcut poezia Trebuiau să poarte un nume a lui Sorescu. Sau ideea, starea cu care rămâneam după ce o citeam. Ieri, am căutat la muncă un fragment din una dintre poeziile lui și am regăsit-o, după mulți ani. 

Azi, pentru că am rămas cu starea aia pe care mi-a dat-o ori de câte ori am citit-o, o să simt ca el, poate, atunci când a scris-o și o să zic așa, mergând pe o aceeași linie imaginară...

Rele și bune împletite haotic în discuții interminabile, până la ora aia când nu știi dacă e noapte sau zi. 

Povești cu arici, cu pisici, cactuși sau dinozauri, gărgărițe ori amintiri tristuțe. 

Cele mai frumoase desene primite de ziua mea, care mă fac să zâmbesc și să trimit pupici imaginari. 

Mare cu cârnăciori supărați, scârțâit de fermoar și poze bronzate.

Afine cu sos de urs, castel, chelneri de modă veche și cameră fără fantome.

Eu aici, tu acolo. Tu aici, cu mine, ai deja o cameră întreagă, numai a ta, la mine în gând.

Omlete-n Saline, țigări în balconul lui Pufu, pomană la ospătărie și căruța care duce la o bodegă în cel mai frumos oraș, unde am stabilit să ne mutăm la pensie. (not!)

Muștar cu mici; berbecuț sălbatic cu orez verde și sos prăjit, bine făcut; ciuperci cu sos de paste; vin iute cu sos de creveți; ciorbă de burtă, ciorbă de burtă, de văcuță, ciorbă de burtă și ciorbă de burtă; sos dublu, sos triplu, toată maioneza și porumb. Și-o drăcoaică ce se-ntinde că-i fierbinte!

Poze. Cu noi, cu trecut, cu acum, cu mâine. Și cu pisici, mereu trebuie să existe poze cu pisici!

Și toate lucrurile alea pe care n-o să le scriu aici. Că tre' să existe mister și suspans...

Yes.

"Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume", s-a inventat cuvântul prieten. Doar că... chiar inventat, nu ar fi fost de ajuns. Ca toate astea să existe și să mi se întâmple mie, a trebuit să apari tu! Orăcăind melodios și cu pasiune, într-o zi de martie, când primăvara stă cu geaca pe ea să nu răcească și când soarele mănâncă mai mult la micul dejun ca să prindă puteri. 

(Trebuia să fie o postare sensibilă, cu viori, floricele și norișori roz. Da' cred că am dat-o-n bară oleacă spre final și s-a transformat în una cu contrabas, zâmbet baban, hugi cu glugi și pupicei purecei.)

Maaaaaaaaau!

P.S. Pfff... am uitat de crocodilul din titlu...

Motanschi

Motanschi Voievod. Sau băiatu' lu' mama (al meu adică!). Nume de cod: Pisiloi (cu varianta Pițiloi), Pisi, Motănschiță, Pușilică, Puturosu' și altele inventate la moment și rapid uitate.

Dumnealui e motanul care se crede cățel. Adică nu se crede, e chiar foarte sigur de asta. Și i se trage din faptul că a avut o mămică lătrătoare, AB, pe care a iubit-o și ascultat-o până în momentul în care a plecat puțin în raiul cățeilor buni și frumoși...

Niciodată, dacă mă întrebi, nu sunt foarte sigură ce vârstă are. E ciudat, dar asta e... Are 4 ani, dar nu m-ar mira să vină acum cineva să mă contrazică. După calculele mele, în câteva zile ar trebui să fie ziua lui. Nu știu exact ziua în care s-a născut, că l-am găsit într-un august, în curtea blocului, picat (bleg de mic) într-un fel de groapă betonată care comunică cu boxele de la subsolul blocului. Era mic, explodat de pufos și cu 3274 de pureci încolonați neuniform pe cei 15 centimetri de pisic plus încă vreo alți câțiva - coada.

Mișuna ca un gândac beat în gaura aia și un vecin se băgase după el să-l scoată. S-a întâmplat să trec pe acolo exact în acel moment magic în care vecinul îl pescuia și mi l-a întins să-l țin ca să poată ieși de acolo. L-am luat în brațe și el s-a holbat la mine cu cei mai albaștri doi ochi de cotoi pe care i-am văzut eu vreodată. Vecinul zicea ceva, nu știu ce, și am spus doar: îl iau, mă duc să i-l arăt mamei. Și-am plecat lăsându-l pe ăla să zică ce zicea el...

Nu voiam pisic. O aveam pe Annabella, care era bătrânică și geloasă, și cu diabet, motiv pentru care nu avea voie NIMENI s-o streseze în vreun fel. Și totuși, cu purecosu' negru în brațe n-am putut decât să zic că-l vreau și că mă duc acasă. Unde mama: ce-i ăla? Pisic (nu știam dacă e băiețel sau fetiță). Annabella, uitându-se încruntată la mine: ham, hamham, ham (în traducere: mami, ce-i ăla?). Bombăneli și proteste din ambele părți, dar chestia care s-a dovedit, a doua zi, la veterinar, a fi motan, a rămas.

Era un mic monstru! Dormea în mijlocul holului întunecat, de trebuia să mergi târâș la baie peste noapte să nu-l faci piftie. A făcut NUMAI în pat vreo 2 luni; dacă-l puneam în litieră, ori se culca acolo, ori începea să mănânce granule de bentonită... O fugărea pe AB peste tot, crăcănat, de se termina mai mereu cu un șmotru inofensiv, dar zgomotos, din partea ei ca să scape de teroristul cu colți ascuțiți care voia lăptic de la "mama"; sau voia să stea, să se joace, să se agațe, să alerge cu "mama". Iar ea voia doar să vină o zână bună să-l ia și să-l ducă în Africa, Pacific sau Marte, mai sigur. Sau să-i explice cineva că e pisic, nu câine, iar pisicii trebuie să fugă DE căței, nu DUPĂ căței!

Vreo 2-3 ani, distracția lui cea mai mare a fost să fie flocăit de Annabella, fugărit de mama prin casă cu ziarul făcut sul sau statul pe geam + sărit de acolo drept pe mine care, ghinionul meu, am patul sub geamul lui preferat... Și toate astea erau mult mai amuzante dacă aveau loc noaptea! Plus piticul, care nu-l va părăsi niciodată, să-mi dea sticlele cu parfum și deodorantele jos de pe dulap. Am renunțat să mai încerc să-l conving să nu, că-i degeaba, acum pun lângă dulap o pernă babană să pice toate pe ea și gata, problemă rezolvată, fericire de ambele părți!

Într-o zi mami a plecat cu AB de acasă și a venit fără ea. De atunci, ori de câte ori vede afară vreun cățel negru se agită și miaună, și ne cheamă, și ne zice că s-a întors mama lui, s-o aducem în casă. Dar până acum, nici unul dintre cățeii văzuți de el nu era "mama" lui, AB nu s-a întors, n-are cum...

Acum e cățelo-motanul meu perfect: cuminte, bleg și dresat. Că, dacă tot se crede cățel, de ce să nu profit oleacă? Face tumbe la comandă (și nu numai...), vine când îl chem, trece-n pat când e pedepsit... Vine chiar și atunci când îl strig să-i tai ghearele! Protestează, că nu vrea fix în momentul ăla, da' vine. Bleg, cum am zis. Zilele trecute, pe la 5 dimineața, mișuna pe lângă patul meu și a scos un miau timid. L-am întrebat ce face acolo și de ce nu doarme și s-a bucurat vocal foarte tare că-s trează, deci îl pot alinta oleacă! Și mă așteaptă mai mereu la ușă când ajung acasă. Dacă bugină pe undeva prea profund și nu mă aude, e de ajuns să-i spună mama "a venit Ina" și apare: chior de somn, căscând de parcă vrea să înghită o capră, mișunând fericit și așteptând să mă pun în pat ca să se suie călare pe mine să mă toarcă în timp ce-l smotocesc. Iar eu, când vin acasă, îl întreb "ce-are mami pentru băiat?" Știe că e rost de pliculeț cu multă zeamă și roiește printre picioarele mele, în liniște, așteptând să-i dau "bun". În una dintre numeroasele lui farfuriuțe pe care n-am rezistat, de-a lungul timpului, să i le iau! Și în cea de la nănuța lui de botez, farfuriuța cu multe pisici pe ea.

Pe cât de îngrozitor, psihopat și terorist a fost când era mic, pe atât de cuminte și puturos e acum. Și flocos, codos și lipicios. Singurul lucru pe care nu l-a învățat de la AB e să pupe, nu s-a prins că există așa ceva... La fel cum nu știe să scuipe, să câhăie sau să zgârie. Și asta e minunat mai ales pentru desele momente în care-l iau cu japca de jos, îl țin în brațe cu roatele-n sus și-l pup peste toată moaca lui cu fălcuțe de popândău! Cui îi povestesc îmi zice să nu-l mai chinui așa, dar ce nu știu decât cei care au asistat la această "tortură" e că-i place să fie pupăcit și alintat de nu mai poate!

O prietenă mi-a zis că mă transform în cat-person. Nu știu, poate... Sau poate sunt în continuare dog-person și Motanschi e cel care s-a transformat în cățel, din ce în ce mai mult... Pentru mine e copilul lui AB și-l iubesc mult! Atât de mult că nici nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să nu-l am... Băiatu' meu! Motanschi Voievod.

La mulți ani, motanu' meu zăpăcit! Te-am ales eu, m-ai ales tu sau pur și simplu așa a fost să fie... Mai contează?

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

Postare fără reni

Redactez de dimineață un text interminabil. Nu al meu, al unui nene care scrie mult. Și mă doare atât de enervant și chinuitor spatele, că mi-aș face singură masaj, da' ar trebui să-mi crească mai întâi mâinile să ajung. Bine măcar că nu-s nevoită să înjur, textul e interesant și-mi place. Singura problemă e că pare infinit în momentul ăsta...

După o raită rapidă  pe facebook, vă comunic chestii.

1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).

2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)

3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!

În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.

3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.

Moși de zăpadă

Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!

Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...

Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!

Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!

Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...

Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.

Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.

Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Pa pa pa pa pa!

Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)

Dracii mei,

Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)

Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb de unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.

Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...

..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................

M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!

.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................

Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.

Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!

Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!

P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!

P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!

Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)

Cum să te rupi în figuri, că ești tu cel mai jmeker

Din serialul "Facebook îți pune nervii pe bigudiuri", un nou episod despre minunile săvârșite de sfintele genii ale internetului și nu numai.

De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...

Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.

N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.

În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.

Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.

- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?

- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!

- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.

- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.

- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.

În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!

P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.

Our way

Cum de știi mereu să mă faci să zâmbesc, să plâng de bucurie, să mă simt bine și specială? Cum?

Să stau cu cel mai frumos tricou în brațe și să râd tâmp, fără să știu ce să zic. Pentru că nu am ce, spune el tot...
Să stau cu cel mai frumos tricou albastru pe mine și să țopăi cu gura până la urechi.
Să zâmbesc moale când îmi dau seama că ai scris despre mine într-o postare.
Să-mi dai cel mai strâns hug albastru pufos, care miroase a lenor.
Miaunel. Ăla care cântă despre magnolii tremurăcioase... Și care a făcut primele dedicații muzicale live.

Deși știu bine că și o cizmă cântă mai bine ca mine, prind curaj să miorlăi la sprei când mă privești și-mi zici, cu ochii în inimioare, că-ți place cum cânt. Devin aproape tenor când cânți în duet cu mine și nici nu am timp să-mi dau seama care falsează mai tare. În momentul ăla oricum nu contează asta...
Cu tine tine am făcut o mulțime de lucruri pentru prima dată. Cel mai grav fiind karaoke...

Ție ți-am pictat prima cutie. Ever. Cu pisic. Apoi m-am rupt în figuri cu Nina, autografe, versuri, tu și Împăratul gărgărilor...
Tu-mi spui povești seara, sau când sunt albastră. Tu-mi desenezi povești! Nimeni nu mai face asta... Și eu nu le arăt la nimeni, pentru că-s doar ale mele.

Mai știi când mi-ai zis "bravo, Inu >:D<" la unul dintre primele mele advertoriale? Eu știu...
Mi-ai comentat la o melodie și eu am știut cine ești, deși pe atunci nu vorbeam. Poate ai dreptate și într-o viață anterioară am fost ghicitor în râme!
Tu-mi faci cele mai bune paste. Cu orice. Eu îți fac cea mai bună fasole. S-o mănânci stând turcește, mormăind de încântare. Și cea mai bună cremă de zahăr ars. Că e preferata ta. Că ai scris despre asta. Că te transformă într-un copil fericit.

Pentru toate astea, puține, și pentru celelalte, multe, pe care le știm doar noi, pentru pozele selfie sau nu, pentru filmarea AIA, pentru cartofii prăjiți, pentru prima beție decentă, pentru că am înotat la 2,5 metri și pentru că azi e ziua mea (deși asta nu are nici o legătură), pentru toate astea, Te iubesc. Din străfundu' adânc al sufletului meu de copil. Care ignoră buletinul...

În rest... De ziua ta, hug-urile sunt întotdeauna mai strânse! Știi că de fiecare dată când mă suni de ziua mea, încep să plâng, nu? Bună dimineața!

Acatistul Sfintei Camelia

- varianta S (adică aia scurtă), originală, concepută prin har di vin, revăzută, modificată și cu adăugirile cerute de ocazia de față-

A se citi cu voce tare, de mai multe ori, eventual spus pe de rost, ATENȚIE: doar în ziua de 13 februarie, după ora 12, cu inima curată și fără urme de ciocolată pe mâini.

Tu, cea aleasă, (de Univers, planeta Marte, Moș Crăciun și de grupul spiridușilor veseli), bineplăcută muritorilor, pisicilor și mai ales mie, sfânta și prea-fericita Camelia, care ai catadixit să apari pe lume în cea mai geroasă lună (satelit, novă sau pulsar), ție îți înălțăm imn de slavă, cântare de laudă și melodii de pe iutub, noi, cei ce te cinstim, prea-cinstim (nu știu dacă așa se scrie...), adulăm, venerăm, gâtuim, pocnim...ups, scuze, asta era din altă poveste... În schimb, că doar nu ai vrea să facem asta gratis, tu tre' să ne păzești spatele, să ne povățuiești din marea ta înțelepciune și să ne aperi fundu' de dușmani, toate soiurile de vrăjmași, neveste spălătoare de șosete și mămici dezlănțuite. Ca mai apoi, noi, muritorii amărâți, să te preamărim, bla, bla, bla, a se citi mai sus...

Pentru toate acestea îți cântăm ( pe mai multe voci, în falset, cu sau fără acompaniament, fiecare după posibilități...)

Bucură-te, că te-ai născut așa cum ești și nu o tanti al cărui singur și unic vis e să se mărite,
Bucură-te, că ai fost plesnită cu haru' scrisului și ne fericești cu postările tale,
Bucură-te, că ai carnet de conducere da' nu-l folosești,
Bucură-te că ai cunoscut persoane mișto, eu fiind cea mai dintre toți :D
Bucură-te, Sfântă Camelia, cea binemirositoare ( a Boss, de exemplu...trebuia băgată și faza asta...)

Înțelepciunea ta fiind știută în cele 4 colțuri ale lumii ( lumea are colțuri? parcă era rotundă...), ești lăudată și întrebată și like-urile curg șuvoaie. Iar tu nu te fălești cu asta și nu te înfoi ca un curcan care a mâncat iarbă. Am zis că nu!... Pentru modestia ta, care a evadat într-o zi cu un ochi vânăt, noi îți aducem laude și te pomenim (de aia uneori îți mai ard obrajii, probabil...)

Bucură-te, minunea minunilor minunate,
Bucură-te, rază de soare care pogori peste noi ca un balsam de rufe (de calitate!),
Bucură-te, apărătoarea animalelor mari, mici și foarte mici,
Bucură-te, steagul biruinței, giuvaerul adevărului, deținătoarea nervilor mondiali și stăpâna cuvintelor (și a inelelor)
Bucură-te, Sfântă Camelia, pururea slăvită!

Pentru toate virtuțile acestea, dar și pentru cele din varianta L a acatistului (adică cea lungă...) pe care n-am reușit s-o finalizez din cauza nenumăratelor păcate ce zac în mine și nu m-au lăsat să mă desfășor în toată splendoarea mea, îți cântăm imn de slavă, osana multimedia, te lăudăm și îți ridicăm statuie handmade!


În rest.. Hai LA MULȚI ANI! >:D<

Poveste albă

Cum să te culci cu iarbă și să te trezești în fucking Narnia!

"Ce cald e azi afară", am zis.
"Ce chestie, fac poză unui trandafir înflorit, în ianuarie", am zis...
"Uite ce verde e în jur, au înflorit și gălbenelele", am mai zis...
Și în seara aia am adormit cuminte, în tricoul cu Tazz, cu piciorul drept evadat din păturile pufoase.

A doua zi nu mai era verde. A doua zi era ce ar fi trebuit să fie de 2 luni: alb. Bonus: vânt și fulgi nervoși. Și un dobitoc de calorifer care s-a gândit să facă ceva și să nu se mai încălzească...

Atacul termitelor furioase

Ieri a trebuit să ies să iau chestii. Magazinul era devastat, rafturile stăteau goale, rușinate, în fața mea. La case, termitele formaseră o coadă lungă și deformată. Aveau coșurile pline vârf cu asocieri ciudate de alimente. Un moș luase ultimele 3 găletușe de smântănă așa că, a trebuit să iau iaurt... Sunt sigură că nu-i trebuiau chiar 3 kile, da' vine codu', tre' să facă provizii! În drum spre casă, m-am întâlnit cu o tanti care mă întreabă mereu ce fac. "Am luat pâine". "De ce, nu se găsește, e criză?" "Mnu, mi se terminase..."

A fost odată...

Azi dimineață era soare. Mama m-a asigurat că e cu dinți, unii de -13 grade. Lumina desena modele abstracte pe zăpada necălcată din curtea blocului.

Mă uitam pe geam, în timp ce motanu', tolănit pe caloriferul LUI, îmi ronțăia fericit mâna. Că asta face el când e fericit. Sau e fericit când face asta... Și m-am gândit: ce păcat că nu mai sunt mică... Aș fi fost în extaz! Și m-aș fi dus la tata să-l bat la cap, din 5 în 5 minute, să ieșim cu sania. Și el ar fi mers, niciodată nu mi-a rezistat, eram comoara lui. Și aș fi degerat fericită pe sania trasă încet prin oraș. M-aș fi jucat în zăpadă, cu mâinile pline de mănuși cu un deget, lăsând dâre de o parte și de alta a saniei. Și aș fi strigat, cu sclipiri vesele-n ochi și cu obrajii roșii scăpați de sub fular: "să o luăm pe acolo, pe acolo n-am fost azi!" Nu conta frigul, nu conta fleoșcăiala care urma, nu conta nimic în momentul ăla. Doar zăpada albă, pufoasă și tata care trăgea sania...

Mă uitam pe geam și încercam să-mi amintesc momentul în care nu mi-a mai plăcut zăpada. Ziua vinovată de așa ceva a știut să se ascundă bine în mine, n-am reușit s-o găsesc, oricât de mult m-am gândit. Mă uitam la dunele de zăpadă numai bune de excavat și transformat în cazemate, la scările neatinse de nici un bocanc și la gluga albă de pe acoperișul de vis-a-vis. Motanul nu mă mai ronțăia și se uita și el afară, cu mine.

"Dacă o aveam pe AB mică, ce s-ar mai fi bucurat acum", am zis...

Apoi m-am încheiat la bigmen și m-am dus în pat să fac mărțișoare.

În rest... 

Nu mai e nici sania, nici tata, nici AB. Și nu mai sunt nici eu mică. Atunci...oare de ce mai ninge iarna? Bună dimineața.

The end.

Azi, mâine

Mai toată lumea scrie acum ce-a făcut anul ăsta, ce vrea pentru la anu', bilanțuri și chestii care încep cu "de anul viitor voi..."  Eu nu prea știu ce să scriu la capitolul ăsta. Nu că aș ține neapărat să povestesc tuturor viața mea... Care probabil doar mie mi se pare frumoasă, amuzantă și simpatică, ceilalți sigur o văd boring, ciudată și cu ușoare tendințe psycho...

Azi mi-a țiuit decent telefonul a mesaje. Asta pentru că, de 2 ani, nu mai răspund celor care trimit urări la grămadă, sau din alea-n versuri stupide, copiate de pe net, cu urări "ca să fie" și stas-uri în ele... Nu am priceput niciodată, de exemplu, aia cu "îți doresc, la cumpăna dintre ani, bla bla bla...". Păi cum îi aia? Că acum e anu' ăsta, mâine e altu'. Cumpăna aia poate fi doar între secunda 12.00 și 12.01. Deci tu îmi urezi chestii doar pentru câteva bucăți de secundă, cum s-ar zice... Și, știu că mă repet, mă enervează îngrozitor de groaznic mesajele alea copiate de pe net, trimise la toată lista! Le-aș face la toți ăștia compul guler și le-aș arunca telefoanele în budă!

Nu mă pricep la postări de sfârșit de an. Dar... Să încercăm...

Anu' ăsta a fost ok. 

Am avut târguri la care mi-a mers bine. Iar drumurile spre și de la, au fost demențiale...

Am făcut lucruri mișto și am primit valuri de laude. Îmi place maxim când mă laudă lumea! Da' să fie pe bune...că, dacă e doar pupat în fund, mă-nervez. 

Am făcut cadouri frumoase și am primit la schimb hug-uri strânse și priviri surprinse, fericite, care râdeau... 

Am dat cu glet, pentru prima dată, o cameră întreagă. Acum ăla, deși nu e la mine acasă, e gletu' meu! 

Am avut câteva zile în care am fost mai fericită ca niciodată și-n care râdeam în hohote în fiecare sms. 

N-am fost la mare, dar o ieșire la bazin, cu mici, pâinici făcute la comandă și miros puternic de clor, a fost cam la fel de faină...

Am găsit un pui de cameră foto care știe ce-mi place și se chinuie să-mi facă pe plac.

Și am avut cel mai fain crăciun din câte îmi amintesc eu...

A fost un an ok. Păcat că în final a fost de căcat...

Anu' ăsta, azi mai exact, am făcut, pentru prima dată, salată boeuf cu boeuf. Până acum era salată boeuf cu pui. Și n-am făcut că e revelionu' și trebuie neapărat să existe în meniu... Mi s-a făcut ieri poftă de ciorbiță de văcuță și m-am gândit să fac ceva 2 în 1, cu cât mai puțină muncă... Așa că, s-au distrat cu toatele, pentru câteva ore, în aceeași oală, ca mai apoi să o ia pe drumuri diferite.

Ciocolata de casă tre' să fie albă, cu foarte multă vanilie, de preferat în formă de pisici. Pate-ul e pate doar dacă e din ficăței îmbătați cu vin aromat, dreși cu piper și frecați cu un pachet de unt până le sare muștarul. Iar plăcinta de iaurt cu brânză nu e bună dacă nu inventezi rețeta pe moment, dacă nu "scapi" în ea mai multe ouă decât trebuie, sau dacă nu-ți explodează oleacă în cuptor...

Ce-o să fac la anu'? Păi, tot ce fac și acum. Că "la anu'" e peste câteva ore și clar n-o să mă schimb brusc în altcineva care face altceva... "La anu'" probabil o să fiu în pantalonii mei de pijama de la TheBestSantaEver, o să am o sarma, jumate-n mână, jumate-ntre dinți, un pahar cu ceva în el, cel puțin un mâț alături, poate un grup-hug, din astea...

Și, la anul, într-o zi, o să am un cățel. :)

În rest... Vouă, celor care treceți mereu pe aici, vă zic LA MULȚI ANI! De la o anumită vârstă, când începi să scârțâi, urezi celorlalți sănătate și asta vă zic și eu... Iar sufletul, care o să rămână mereu de plod căpos și pus pe șotii, vă zice: nu fiți prea cuminți, faceți ce vă face fericiți, nu vă gândiți la "ce-o să zică lumea dacă..." și distrați-vă (chiar dacă asta înseamnă, de exemplu, să vă dați cu trotineta, la muuulți ani în buletin, pe o faleză plină de moși care te comentează. Priceless!) Bună dimineața!

P.S. Iar unei persoane mai speciale, așa, îi doresc:

        -să-i iasă pe cur bube în formă de ponei care se cacă curcubeie.

        -mult noroc adus zilnic de câte un găinaț de cioară (păcat că nu există pe aici și struți zburători...), bine plasat pe capul sec.

        -dea domnu' să-ți crească și ție măcar juma' de neuron, să nu mai beși păreri de capră miloagă pe moșia altora. 

Și-i dau un sfat deștept: dacă simți nevoia să te manifești public, mănâncă căcat pe blogu' tău, nu-mi mai umple mie spamu' cu comentarii dobitoace, care demonstrează că nu ai mai multă minte ca un cur de maimuță cu râie la subraț. Și mergi la un control la etaju' 9, îți trebuie și e gratis cu trimitere de la medicu' de familie. Marș!

Sunt foarte mic, dar știu să iubesc mult

N-am dispărut, nu m-am mutat și nici nu m-au răpit extratereștrii. Am avut un târg de 7 zile care m-a bumbăcit oleacă...

A fost lung. A fost cam greu. A fost amuzant. A fost cu carnaval, cu vrăjitoare, beduin și pirat. A lipsit doar Scufița Roșie... A fost cu drum dus/întors în orașul vecin, cu mașina plină de nebuni, de caterincă și râs scăpat de sub control... A fost cu prieteni, cu oameni calzi, cu laude, cu țopârlani și cu vizite dese în magazinul unde erau reduși șoseți si budigăi. A fost cu poze multe și amuzante, cu focaccia și cu bomboane de pom. A fost frumos... O să vă mai povestesc.

Apoi am dormit 2 zile.

Ieri am avut norocul să cunosc cei mai drăguți pui de cățel din lume. Pătuță și Ursulețu'. Ea, Pătuță, e o fetiță mică, cu burtică roz, codiță foarte scurtă (nu-i tăiată, cred că așa s-a născut), iubicioasă, lipicioasă și foarte frumoasă. Are cel mai roz nas cu puncte negre, numai bun de pupat în rafale. Dacă o iei în brațe, se bagă în tine și stă acolo cuminte, fără să miște. Știe să se lipească de gâtul tău astfel încât să te determine să nu te miști DELOC, nu care cumva s-o deranjezi. Are și un frățior jucăuș, Ursulețu', care a descoperit singur apa și bulinuțele, care știe să se joace cu șosetele tale și care aleargă crăcănat. Știu să iubească oamenii și pisicile! Verificat! Au fost găsiți de două prietene, în drum spre muncă. Erau părăsiți într-un parc...

Nici una dintre noi nu are cum să-i țină în casă, fiecare având deja două sau mai multe animăluțe. O ador pe gălușca aia mică cu nas pătat și mă simt nasol tare că n-o pot lua la mine. Chiar nu am cum... Dar tare aș vrea să-i găsesc părinți buni, care s-o iubească și să aibă grijă de ea. Și pentru frățiorul ei deasemenea... Sunt mici, cuminți și n-au nici o vină că un dobitoc i-a aruncat pe stradă fără să-i pese și fără să se gândească că sunt ființe nu obiecte...

Omul ăla bun care se îndrăgostește de ei și-i vrea alături, la bine și la rău, pentru totdeauna, să știe că au zestre! Ceva mâncărică de căței cuminți și, din partea mea, o cutie pictată cât pot eu de frumos! În schimb, vreau doar să promită că n-o să-i părăsească niciodată! Bine...și că o să-mi mai trimită și mie poze cu ei, din când în când... Sau, dacă e din Galați, și mai bine, să mă lase să-i mai văd când se poate!

În rest... Mă întreb de ce unii sunt atât de dobitoci, mă amuză amar grupa mică și sunt curioasă dacă unii își dau seama cât sunt de absurzi... Hai, luați burtoșii ăștia mici, n-o să vă pară rău. Promit! Bună dimineața!

P.S. Foarte important! Deși sunt foarte mici (nu cred că au 2 luni...) au început să învețe să facă pe ziar. Adică ieri au făcut! Și eu am fost tare mândră de ei...

Fred, motanul albastru

S-a născut primăvara. Era mic, alb, pufos și slăbuț... Dar, pe măsură ce creștea, blănița-i devenea tot mai deasă. Așa că, prin iulie, lui Fred, că așa îl cheamă pe motanul nostru, a început să-i fie cald. Foarte cald!

Mama lui nu știa ce să-i mai facă... Asta până într-o zi, când i-a venit ideea salvatoare: i-a cumpărat puiului ei alb și pufos o înghețată de afine. Pfoaaii...i-a plăcut atât de mult și a fost atât de încântat și de fericit, încât, de atunci, a primit în fiecare zi un cornet mare cu înghețata lui preferată.

Daar...după un timp, de la atâtea afine, a început să i se coloreze blănița lui cea albă. Mai întâi a fost ușor argintie, apoi bleu iar acum, e de-a dreptu' albastră! Toți s-au minunat la început, pentru că, cine a mai văzut motan albastru... Dar acum s-au obișnuit cu el. Și cu înghețata lui zilnică...

Partea bună e că lui Fred nu i-a mai fost niciodată prea cald. Și, ca să nu răcească de la atâta înghețată, anul ăsta a primit de ziua lui un fular lung, moale și colorat, pe care-l ține tot timpul înfășurat în jurul gâtului!

În rest... Dacă îl vreți pe Fred, singurul motan albastru din lume, trebuie să-mi promiteți solemn că o să-și primească, în continuare, înghețata lui zilnică de afine! Nu de alta, dar s-ar putea, dacă n-o mai mănâncă, să devină iar alb, cine știe...

Bună dimineața!

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Atac blănos

După zilele alea crunte cu frig de noiembrie târziu și aproape țurțuri la nas, s-a îndeplinit profeția celor de la meteo: s-a încălzit. Și-a apărut iar soarele, care dăduse bir cu fugiții, sau plecase și el în vacanță în țările calde... Așa că, nu mi-a trebuit mult să adopt, cu toată inima, poziția "gândac nemișcat, înșurubat bine pe prima bancă ivită-n cale".

Bigmenul negru aduna cu simț de răspundere razele soarelui și-mi dubla porția de căldură, mâna-mi strângea încântată o sticlă cu suc de morcovi+zmeură iar picioarele zăceau fericite în super-ghetele mele cu multiple protecții. Alături, o prietenă care, mai serioasă din fire, probabil nu avea moaca mea de plod-extaziat-lățit-sub-soare, dar clar se simțea bine. Moment în care apare ea. Țup-zdup, în 2 secunde era călare pe banca noastră. Ne privea circumspect și nu știa ce să facă. Apoi brusc a știut. Sfâr-sfâr la mine-n brațe!

Na, acum ce era să fac... Obligat-forțat a trebuit s-o mângâi. Și s-o smotocesc. S-o întorc pe toate părțile. Să-i fac masaj la ceafă. Furnicuțe pe burtică. Control la penuțe. Toate astea pe același continuu sfâr-sfâr... Iar eu m-am gândit așa: stăteam lățită pe banca aia, la soare, aproape mârâind de plăcere, să vezi că a crezut că-s un pisoi. Unul uriaș, ce-i drept, da' pisoi... Adică de-al ei! Cu blană ciudată doar pe cap, dar ce contează...

Moment în care adâncile mele cugetări au fost brusc întrerupte de ceva mult mai grav decât pisicuța torcăcioasă care mă atacase: venise maică-sa! O ditamai mâța, grasă, tărcată, cu blănița impecabilă și cu o privire suspicioasă... Adică: mă, da' ce faceți voi acolo cu puiu' meu, a? Vă purtați frumos, sau e nevoie să vă franjurez oleacă fizicul? Noi două; nu, tanti pisică, suntem cuminți, nu facem nimic la domnișoara mâța dumneavoastră! Bine, smotocitu', alintatu', frământatu' nu se pun, nu-s așa grave...

Mă și ne-a crezut că suntem cuminți și țuști la prietena mea în brațe. Da' așa, hotărât, fără nici un stres, de parcă ar fi făcut asta zilnic. La care plodu' mâț, ce, el e mai fraier? Și frumușel, încetișor, a escaladat-o pe maică-sa, care, la rândul ei, o escaladase pe prietena mea și care acum trona măreață la ea în brațe. Și mută mâna dreaptă că-i alunecă fundu' la doamna pisică-mamă. Pune-o pe stânga mai în față, că junioara nu stă confortabil. Și nici piciorul nu șade bine peste celălalt, că nu au mieunatele loc destul în brațe. Păi ce, e de joacă?...

Ca să n-o mai lungesc, au stat așa, nemișcate, toate 3, vreo 2 ore, cred... Nici blitz-ul aparatului meu nu le-a deranjat, nici cățeii care treceau pe lângă noi la plimbare, nici chiar baba care a scuipat disprețuitoare și a bodogănit că "uite și la asta, stă cu pisicile-n brațe", de parcă cine știe ce crimă ar fi fost... Se lăsase seara cu frigul adiacent și doamnele profitau de "soba" mobilă care le găzduia cu drag.

Așa că, fiți atenți când și unde vă așezați! S-ar putea să fiți și voi atacați , brusc și îngrozitor, de creaturi îmblănite, sfârâicioase, alintăcioase și periculos de simpatice!

În rest... Mi-am cumpărat cartofi proaspeți pentru puturoși, gata tăiați! Nu se compară cu cei mai buni cartofi prăjiți din lume, ai tăi, dar asta e... Mă duc să-i înec într-un coșmar imaculat de usturoi cu smântână și să-i devorez elegant, unul câte doi, în compania unei salate de sfeclă roșie. Da, am și pentru tine un borcan... Bună dimineața!

dovada!

Laudă la 5 grade

Ieri seară am vrut să scriu ceva postare. Da' n-am mai apucat, că m-am luat cu altele. Respectiv...tadadaaam: mi-am făcut pagină la blog. Una nou-nouță, la care m-am uitat azi toată ziua, ca o piți, să văd câte like-uri noi am. Na, ce să fac, om îs și eu... A, mi-am pus și șmecherie din ala pe blog, de dai like paginii direct de aici, fără să mai vizitezi facebook-ul. Am fost harnică, așa-i? Deci, doamnelor și domnilor, încă mă mai uit la ea, să văd cum crește numărul ăla magic de like-uri, așa că, dacă nu te scot din țâțâni prea tare și vrei să-mi mai citești aberațiile, bagă un click acoloșa în dreapta. Așa o să fii primul/a care află în ce ape se mai scaldă neuronu' meu amețit și ce idei tembele îi mai vin. Amețit de frig, evident, că-l tratez doar cu ceai fierbinte non-alcoolizat! Sau de bătrânețe. De prăjitură cu ciocolată. Sau de prea mult cugetat în somn...

Dacă aseară nu prestam acest lucru de o magistrală importanță, aș fi scris că de ieri a venit toamna. Că până acum vremea s-a maimuțărit, vară deghizată care s-a jucat de-a toamna. Pentru prima dată, din primăvară-ncoace, am dormit cu geamul închis, mi-am pus bigmen sub haină și am admirat ploaia care a turnat pe mine, cu simț de răspundere, toată rezerva ei de apă pe câteva săptămâni. Și nu-mi explicam deloc cum de am apă și în ghetele mele magnifice, impermeabile, de necucerit. Păi simplu...se scurgea de pe pantalonii agățați artistic de limbile bocancilor.

Azi, în schimb, nu mai scriu asta. Azi zic că a venit naibii iarna de-a binelea. Pe bune, fără preaviz, fără avertismente, fără milă. Da, știu, e octombrie și e normal să fie frig, să plouă, să bată vântul. Da' nu ATÂT de frig! Am poze cu mine, de început de octombrie anul trecut, în tricou! Azi am stat puțin pe bancă cu o prietenă și m-am căutat prin toate buzunarele să văd dacă nu cumva am pe acolo vreo pereche de mănuși rătăcite. N-aveam... Așa că am ajuns acasă cu deștele țapene, vinete și tremurânde. Și poimâine am un mini-târg, tre' să-mi fac văzut mimunatu-mi fund la Sărbătoarea recoltei... Abia aștept... Aha...

Singura parte bună în toată povestea asta? Motanul meu, care nu voia să doarmă în brațe, stă acum pe mine, în păturică și toarce fericit în cele mai ciudate poziții îmbârligăcioase încercate vreodată... A, da...și: am paginăăăăăăă pe facebook! (Asta n-are nici o legătură cu frigul, sau toamna, sau cu motanul, da' trebuia să mă mai laud, măcar încă o dată, înainte să termin!)

În rest... Cică se încălzește! Iar eu acum mă duc să pictez mâți... Bună dimineața!

Hocus pocus pisilocus

În zilele cu cod gălbenușiu de caniculă, mandariniu, sau gri delfin de viforniță, în zilele alea în care-ți coci neuronu' în suc propriu, în care bate vântul din toate direcțiile, norii sunt pregătiți de atac și pe cer nu e aprinsă decât o stea, ei bine, în zilele alea nu există decât un singur lucru pe care-l poți face: să te transformi în pisică!

Nu știi cum? E simplu. Urmărești una, faci ce face și ea, mai puțin mersul pe acoperiș, asculți cum miaună și miauni și tu, o privești hipnotizant în ochi, sau ea pe tine și te pregătești de transformare! Unu, doi, trei, paf! Orice oglindă, dacă e magică, ar trebui să-ți arate imaginea ta pisicească...

Dar dacă eșuezi și nu-ți iese...hmmm...înseamnă că ori n-ai urmărit mâța ta geamănă, ori n-ai făcut TOT ce a făcut ea. Mai puțin mersul pe acoperiș... Dar mai ai o șansă. Una singură, deci privirea înainte, urechile în poziție de drepți și atenție maximă: ca să te transformi în una, trebuie să desenezi o pisică. Hai, nu-i așa greu... Un cap rotund mustăcios, o burtică bine hrănită și un codoi destul de mare, ca să aibă echilibru și să nu cadă de pe hârtie!

Gata. Acum chiar ești o pisică! De acum o să vezi lumea ca o pisică! Iar pisicile sunt mereu fericite, pentru că ele nu țin cont niciodată de coduri colorate. Niau...

P.S. Pisicile, sub hăinuța lor de blană, au un suflet mare, mare, mare, nu? Și frumos!

Domnu' Gogu

E mic. E păros. E negru. E alintat. E jucăuș. E curios. E deștept. E Gogu și e finuțu' meu.

A fost cules ieri de pe o stradă plină cu mașini. Rapid. Totuși, nu e o floricică, e un pisic. La prima vedere eu am zis că e o prințesă mică... Dar azi, după un studiu mai aprofundat, m-am convins că e un golănaș. Un pitic zvăpăiat, care nu stă locului o clipă și care toarce încontinuu. A, și care știe la ce folosește litiera...

Azi m-am dus să-l văd. Păi cum altfel? A stat pe mine, m-a sfârâit, mi-a făcut masaj și acupunctură, a pozat artistic și apoi, obosit după atâtea activități extenuante, a picat brusc în cel mai adânc somn pisicesc din câte există. Perfect! Numai bun de chinuit, de scărpinat burtici pline, pernuțe negre și năsuc cald. Evident el nu știe că i s-au întâmplat toate astea, era prea ocupat să doarmă...

Nu știam cum să-l botezăm. Eu am zis că seamănă cu o dungă: lung, negru și slab. Dar cum să botezi un pisic Dungă? Totuși, are și el demnitatea lui și dreptul la un nume normal... Și, cum mie nu-mi venea nici o idee demnă de luat în seamă, maică-sa a zis la un moment dat că fața lui de motan tâmpițel arată a Gicu. Sau Gogu. Da! Se pare deci că pe finul meu îl cheamă Gogu.

Acum sunt sigură că s-a trezit și e plin de energie undeva pe perdea, printre flori în balcon, sau explorează vreun raft... Are mult de treabă... Și trebuie să se grăbească s-o termine, că acum se face ora la care pisoii trebuie să se culce! În pătuț, torcând povești pisicești pe mâna lui mami, unde e cald, moale și unde mașinile și oamenii răi nu pot ajunge niciodată. Un pisic mic, lângă o inimă mare...

Zi cu soare, iarbă tare, babă proastă și-o cântare...

Și-am avut, frate, un weekend plin și nebun... În principal a fost "ocupat" de Târgul creatorilor populari, unde mi-am dus și eu gărgărițele, pisicile și alte alea... A început bine de tot, cu un nene și a lui criză de nervi că-i călcăm în picioare "iarba" lui cea verde, mare și tare. Am pus ghilimele că de fapt, acolo unde eram noi, era doar pământ uscat fără fir de plantă pe el...  Mare e grădina Domnului... La propriu!


Și la târg am aflat așa:

Că, dacă ți-e prea cald în casă, îți înnebunesc grav piticii. Drept urmare, îți ridici poalele la spate și defilezi, la ore de vârf, prin mijlocul Târgului supraplin, arătând lumii întregi ce mândrețe de posterior gol ți-a dăruit mama la naștere. Dacă ar fi unul tânăr, revoluționar, bine făcut și ridicat în slăvi, aș ovaționa și încuraja asemenea manifestări. Da' când ai un cur scos la pensie, obosit, cu o vădită tendință spre delăsare și alb ca mușețelu', apăi nu faci din astea, să-mi agresezi, sperii și șochezi ochișorii mei care au nevoie de ochelari de vedere din februarie, dar care totuși văd bine...

Am mai auzit apoi, direct de la sursă (una mirosind a parfum prost, cu iz de mumie, ruj dat pe bot ca pișatu' boului și față mai acră ca varza în postul Crăciunului) că, țineți-vă bine, băncile sunt pentru pensionari! Da. Ignoranților! Credeați că voi, ca tineri, aveți voie să vă odihniți pe băncile patriei? Ei bine, nu, așa ceva e interzis cu desăvârșire de...de cine-n puii mei?!? De o coțofană care a venit în fața mea, a pufnit nervos că am ocupat banca, și-a înșurubat sănătos cele 7 buci din dotare în locșorul liber de lângă mine, 5 pe partea lemnoasă, 2 pe piciorul meu stâng și a zis prețios și plin de înțelepciune milenară: repet, BĂNCILE-S PENTRU PENSIONARI! Ei, pe bune... Să-ți moară ție proteza și să-ți sece bășinile-n drum spre cur... Da' unde scrie, măiculiță, grozăvia asta? Cred că, în curând, creaturile astea vor scoate afișe cu slogane și le vor lipi prin parcuri, cabinete medicale și în autobuze. Că și acolo dețin monopolul, dacă prinzi un scaun liber poți să bifezi realizarea-n calendar, că n-o să mai pupi curând așa ceva...

Apoi, mamaia cu damf de spray stătut pentru molii mutante și-a început programul probabil zilnic... Și așa am aflat cum suntem noi, artiștii, niște boschetari care luăm marfă de "peste tot" și încercăm apoi să i-o vindem ei. Sau cum fetele din ziua de azi sunt niște "putori" care ar trebui închise în casă. Și mi-aș mai fi îmbogățit cunoștințele cu multe alte cugetări scuipate cu ciudă, dacă mai rezistam mirosului crunt și nu mă sculam de pe banca EI minunată, ca să fug cât mai departe de norii toxici ce-i pluteau, amenințător, în jur. După un timp, s-a plictisit de mâncat căcat, probabil același pe care-l "servește" zilnic atunci când iese la plimbare și s-a cărat de acolo, aruncându-mi o privire ucigătoare pentru că am îndrăznit s-o contrazic și să-i răspund la cretinitatea cu trecerea băncilor de către domnia sa în posesia de drept a prea cuvioșilor și prea respectabililor pensionari.

După ceva timp, în aceeași zi, a apărut pe aceeași bancă un boschetar. Care, la un moment dat, mi-a luat un inel de pe masă și s-a făcut că plouă. Adică nu, nu un inel, mi-a luat un GĂRGĂR! A vrut să plece cu el și să mi-l ducă într-o lume urâtă, unde nu l-ar fi iubit și îngrijit nimeni. Deci, trecem peste amenințările inutile să mi-l înapoieze și ajungem la scena în care l-am apucat de mânecă, i-am zis că-i fut una dacă nu se oprește și la smulsul gărgărului mic și nevinovat de pe degetul slinos și scârbos al individului. Dar l-am recuperat! Și șters temeinic cu șervețel umed antibacterian...

Zile nebune, v-am zis... Și calde tare, cu soare mult și încăpățânat, cu suc yummy și rece, plictiseală majoră în orele amiezii și cu glume înțepătoare pe care unii nu le-au înțeles. Ghinion, dacă ești prost, stai oleacă mai departe de mine să nu auzi ce spun! Altfel, dacă te superi, nu-i vina mea...

Pe mâna stângă am o vânătaie. M-a pocnit patul, în mișcarea lui de revoluție în jurul soarelui de la miezul nopții... Dar abia aștept să ne vedem. Să tastez cuminte la interfon 02 și apoi să zic magnific că-s INA! Balerina. Care iubește salata cu aromă de oțet, mirosul de usturoiuț și șorțulețul invizibil de pe Rosalinda. Juana. Dolores de la Mañana von Hambre.

La concert o să merg cu tine. Cu tine, sau n-o să merg... O să cânte doar pentru noi și-o să simțim fiecare notă și fiecare privire care o să i se oprească în ochii noștri. O să fiu fericită, foarte, iar tu o să-mi zâmbești calm și amuzat, așa cum îi zâmbești unui copil care tocmai a primit și mâncat o cutie întreagă de acadele și are stele-n priviri.

One night, the game return(s) where you are, away. Gone...

În rest... Să ne auzim cu bine și voi să fiți cuminți... Eu n-o să fiu...