Motanschi Voievod. Sau băiatu' lu' mama (al meu adică!). Nume de cod: Pisiloi (cu varianta Pițiloi), Pisi, Motănschiță, Pușilică, Puturosu' și altele inventate la moment și rapid uitate.
Dumnealui e motanul care se crede cățel. Adică nu se crede, e chiar foarte sigur de asta. Și i se trage din faptul că a avut o mămică lătrătoare, AB, pe care a iubit-o și ascultat-o până în momentul în care a plecat puțin în raiul cățeilor buni și frumoși...
Niciodată, dacă mă întrebi, nu sunt foarte sigură ce vârstă are. E ciudat, dar asta e... Are 4 ani, dar nu m-ar mira să vină acum cineva să mă contrazică. După calculele mele, în câteva zile ar trebui să fie ziua lui. Nu știu exact ziua în care s-a născut, că l-am găsit într-un august, în curtea blocului, picat (bleg de mic) într-un fel de groapă betonată care comunică cu boxele de la subsolul blocului. Era mic, explodat de pufos și cu 3274 de pureci încolonați neuniform pe cei 15 centimetri de pisic plus încă vreo alți câțiva - coada.
Mișuna ca un gândac beat în gaura aia și un vecin se băgase după el să-l scoată. S-a întâmplat să trec pe acolo exact în acel moment magic în care vecinul îl pescuia și mi l-a întins să-l țin ca să poată ieși de acolo. L-am luat în brațe și el s-a holbat la mine cu cei mai albaștri doi ochi de cotoi pe care i-am văzut eu vreodată. Vecinul zicea ceva, nu știu ce, și am spus doar: îl iau, mă duc să i-l arăt mamei. Și-am plecat lăsându-l pe ăla să zică ce zicea el...
Nu voiam pisic. O aveam pe Annabella, care era bătrânică și geloasă, și cu diabet, motiv pentru care nu avea voie NIMENI s-o streseze în vreun fel. Și totuși, cu purecosu' negru în brațe n-am putut decât să zic că-l vreau și că mă duc acasă. Unde mama: ce-i ăla? Pisic (nu știam dacă e băiețel sau fetiță). Annabella, uitându-se încruntată la mine: ham, hamham, ham (în traducere: mami, ce-i ăla?). Bombăneli și proteste din ambele părți, dar chestia care s-a dovedit, a doua zi, la veterinar, a fi motan, a rămas.
Era un mic monstru! Dormea în mijlocul holului întunecat, de trebuia să mergi târâș la baie peste noapte să nu-l faci piftie. A făcut NUMAI în pat vreo 2 luni; dacă-l puneam în litieră, ori se culca acolo, ori începea să mănânce granule de bentonită... O fugărea pe AB peste tot, crăcănat, de se termina mai mereu cu un șmotru inofensiv, dar zgomotos, din partea ei ca să scape de teroristul cu colți ascuțiți care voia lăptic de la "mama"; sau voia să stea, să se joace, să se agațe, să alerge cu "mama". Iar ea voia doar să vină o zână bună să-l ia și să-l ducă în Africa, Pacific sau Marte, mai sigur. Sau să-i explice cineva că e pisic, nu câine, iar pisicii trebuie să fugă DE căței, nu DUPĂ căței!
Vreo 2-3 ani, distracția lui cea mai mare a fost să fie flocăit de Annabella, fugărit de mama prin casă cu ziarul făcut sul sau statul pe geam + sărit de acolo drept pe mine care, ghinionul meu, am patul sub geamul lui preferat... Și toate astea erau mult mai amuzante dacă aveau loc noaptea! Plus piticul, care nu-l va părăsi niciodată, să-mi dea sticlele cu parfum și deodorantele jos de pe dulap. Am renunțat să mai încerc să-l conving să nu, că-i degeaba, acum pun lângă dulap o pernă babană să pice toate pe ea și gata, problemă rezolvată, fericire de ambele părți!
Într-o zi mami a plecat cu AB de acasă și a venit fără ea. De atunci, ori de câte ori vede afară vreun cățel negru se agită și miaună, și ne cheamă, și ne zice că s-a întors mama lui, s-o aducem în casă. Dar până acum, nici unul dintre cățeii văzuți de el nu era "mama" lui, AB nu s-a întors, n-are cum...
Acum e cățelo-motanul meu perfect: cuminte, bleg și dresat. Că, dacă tot se crede cățel, de ce să nu profit oleacă? Face tumbe la comandă (și nu numai...), vine când îl chem, trece-n pat când e pedepsit... Vine chiar și atunci când îl strig să-i tai ghearele! Protestează, că nu vrea fix în momentul ăla, da' vine. Bleg, cum am zis. Zilele trecute, pe la 5 dimineața, mișuna pe lângă patul meu și a scos un miau timid. L-am întrebat ce face acolo și de ce nu doarme și s-a bucurat vocal foarte tare că-s trează, deci îl pot alinta oleacă! Și mă așteaptă mai mereu la ușă când ajung acasă. Dacă bugină pe undeva prea profund și nu mă aude, e de ajuns să-i spună mama "a venit Ina" și apare: chior de somn, căscând de parcă vrea să înghită o capră, mișunând fericit și așteptând să mă pun în pat ca să se suie călare pe mine să mă toarcă în timp ce-l smotocesc. Iar eu, când vin acasă, îl întreb "ce-are mami pentru băiat?" Știe că e rost de pliculeț cu multă zeamă și roiește printre picioarele mele, în liniște, așteptând să-i dau "bun". În una dintre numeroasele lui farfuriuțe pe care n-am rezistat, de-a lungul timpului, să i le iau! Și în cea de la nănuța lui de botez, farfuriuța cu multe pisici pe ea.
Pe cât de îngrozitor, psihopat și terorist a fost când era mic, pe atât de cuminte și puturos e acum. Și flocos, codos și lipicios. Singurul lucru pe care nu l-a învățat de la AB e să pupe, nu s-a prins că există așa ceva... La fel cum nu știe să scuipe, să câhăie sau să zgârie. Și asta e minunat mai ales pentru desele momente în care-l iau cu japca de jos, îl țin în brațe cu roatele-n sus și-l pup peste toată moaca lui cu fălcuțe de popândău! Cui îi povestesc îmi zice să nu-l mai chinui așa, dar ce nu știu decât cei care au asistat la această "tortură" e că-i place să fie pupăcit și alintat de nu mai poate!
O prietenă mi-a zis că mă transform în cat-person. Nu știu, poate... Sau poate sunt în continuare dog-person și Motanschi e cel care s-a transformat în cățel, din ce în ce mai mult... Pentru mine e copilul lui AB și-l iubesc mult! Atât de mult că nici nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să nu-l am... Băiatu' meu! Motanschi Voievod.
La mulți ani, motanu' meu zăpăcit! Te-am ales eu, m-ai ales tu sau pur și simplu așa a fost să fie... Mai contează?
