Despre poezii, pisici, invenții și un crocodil

Întotdeauna mi-a plăcut poezia Trebuiau să poarte un nume a lui Sorescu. Sau ideea, starea cu care rămâneam după ce o citeam. Ieri, am căutat la muncă un fragment din una dintre poeziile lui și am regăsit-o, după mulți ani. 

Azi, pentru că am rămas cu starea aia pe care mi-a dat-o ori de câte ori am citit-o, o să simt ca el, poate, atunci când a scris-o și o să zic așa, mergând pe o aceeași linie imaginară...

Rele și bune împletite haotic în discuții interminabile, până la ora aia când nu știi dacă e noapte sau zi. 

Povești cu arici, cu pisici, cactuși sau dinozauri, gărgărițe ori amintiri tristuțe. 

Cele mai frumoase desene primite de ziua mea, care mă fac să zâmbesc și să trimit pupici imaginari. 

Mare cu cârnăciori supărați, scârțâit de fermoar și poze bronzate.

Afine cu sos de urs, castel, chelneri de modă veche și cameră fără fantome.

Eu aici, tu acolo. Tu aici, cu mine, ai deja o cameră întreagă, numai a ta, la mine în gând.

Omlete-n Saline, țigări în balconul lui Pufu, pomană la ospătărie și căruța care duce la o bodegă în cel mai frumos oraș, unde am stabilit să ne mutăm la pensie. (not!)

Muștar cu mici; berbecuț sălbatic cu orez verde și sos prăjit, bine făcut; ciuperci cu sos de paste; vin iute cu sos de creveți; ciorbă de burtă, ciorbă de burtă, de văcuță, ciorbă de burtă și ciorbă de burtă; sos dublu, sos triplu, toată maioneza și porumb. Și-o drăcoaică ce se-ntinde că-i fierbinte!

Poze. Cu noi, cu trecut, cu acum, cu mâine. Și cu pisici, mereu trebuie să existe poze cu pisici!

Și toate lucrurile alea pe care n-o să le scriu aici. Că tre' să existe mister și suspans...

Yes.

"Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume", s-a inventat cuvântul prieten. Doar că... chiar inventat, nu ar fi fost de ajuns. Ca toate astea să existe și să mi se întâmple mie, a trebuit să apari tu! Orăcăind melodios și cu pasiune, într-o zi de martie, când primăvara stă cu geaca pe ea să nu răcească și când soarele mănâncă mai mult la micul dejun ca să prindă puteri. 

(Trebuia să fie o postare sensibilă, cu viori, floricele și norișori roz. Da' cred că am dat-o-n bară oleacă spre final și s-a transformat în una cu contrabas, zâmbet baban, hugi cu glugi și pupicei purecei.)

Maaaaaaaaau!

P.S. Pfff... am uitat de crocodilul din titlu...

Cu sfinții nu-i de glumă...

Am căutat azi pungi de cadouri. Amuzante, simpatice, cu ursuleți, buline, antene de crocodil, șosete colorate, cireșe care zâmbesc, brioșe, ninja, furnici care cântă în cor..., ceva drăguț. Dar am avut doar trei genuri de opțiuni: teancuri de sacoșele de crăciun, maldăre de pungi cu inimioare în toate pozițiile, cu sau fără trandafiri roșii, și aia pe care am luat-o. Era singură și tristă într-un colț de magazin, nimeni nu se uita la ea, nimeni nu-i zâmbea, nimeni nu-i dădea nici o atenție. Și am salvat-o eu, deși nu era nici pe departe ceea ce căutam...

Dacă ai norocul să fie ziua unui prieten în perioada asta, ai face bine să te gândești să-i iei cadou cu măcar o lună înainte. Că, deși mulți țipă și-și întorc nasul scârbiți că de ce sărbătorim noi Sf. Valentin, se duc pe șest, ei și mulți alții, să cumpere cadouașe drăgălașe, atât de dulci și siropoase de te îngrașă numai cât le vezi, chiar dacă pe ele scrie no sugar, doar bumbac 100% sau chestii de genul... Nu generalizez, mai sunt și oameni drăguți care nu riscă să-și îmbolnăvească de diabet jumătatea oferindu-i siropoșenii. Drept urmare, prin magazine ori găsești numai lucruri cu inimioare, ori nu mai găsești nimic!

Mie nu-mi pasă de Sf. Valentin! Ha!

Și acum, cititorii mei se împart în mai multe categorii:
- ăia care au gândit imediat: daaa, asta e o tristă din aia care nu știe să se distreze; că ăsta e un motiv de încă o sărbătoare, ce strică un party în plus?
- cei care știu ei: clar nu are pe cineva... n-are cui să-i dea cadou; ah, ce bine că iubi al meu e lângă mine acum! Iubi, ce-am vorbit noi? Să nu mai scuipi cojile de semințe pe jos... Că nu vine mă-ta să aspire persanu' din sufragerie! Și mi-ai promis că nu mai faci pârțuri când mă uit la telenovele! Știi doar că-mi sare inima din loc... Iepurelul meu scumpic!
- cei care nu trag încă concluzii și citesc mai departe să vadă ce, cum și de ce.
- ăia doi care deja și-au dat seama și știu de ce nu-mi pasă de Sf. Valentin.

Păi, nu-mi pasă pentru că am ceva mai mult, mai mare și mai tare de sărbătorit! Cu o zi înainte. Deci pe 14, de ziua îndrăgostiților, cel mai probabil bugin cu sfârâit de drujbă toaaaată ziua. N-am nimic împotrivă, doar nu-mi pasă. Ce poate fi mai meseriaș și mai puternic decât ziua dedicată dragostei???, vor întreba unii acum, vizualizând pe iubi (masculin sau feminin, după caz) într-o ramă în formă de inimioară, cu inimioare din sclipici pe ea și cu alte inimioare din pluș care atârnă de ea. Să nu mai măresc suspansul, să nu mai chinui domnițele curioase, dezvălui misterul: mai mișto decât asta, MUUUUUULT mai, e că pe 13 eu sărbătoresc pe Sfânta Camelia! Cu de toate, cum se cuvine. Asta e, fiecare cu sfântul lui.

Încep de dimineață prin a citi cu grație acatistul născut din marea inspirație de geniu pe care am avut-o anul trecut. Continui cu drumuri prin oraș, că mi-am amintit că mai am de cumpărat aia, ailaltă și, da, pungi de cadouri, cum ziceam mai sus. Ambalez cadouri, scriu etichete, compun dedicații, lipesc ambalaje, râd singură când lipesc unele mesaje pe cutie, caut o sacoșă să le cuprindă... Întotdeauna primele două-s prea mici și a treia e cât sacul lui Moș Crăciun și ar trebui s-o târâi, la doi metri în spate, după mine, juma' de oraș. Abia a patra e perfectă! Oare am luat tot? Cred că da. Aoleeeeu... mamaaaaa, chestia cutare e pe dulapul de lângă tine, dreapta, rândul doi? Da. Mi-o aduci și mie, te roooog, că-s înțepenită-n pat, cu toată camera plină în jur și nu am pe unde păși. Deci, cam așa ceva... Apoi party! Pardon, PARTY!

Și când ai toate astea, când ai un prieten mai mișto și mai mirobolant ca toți iubii din lume, de ce ai vrea să sărbătorești pe 14 Sf. Valentin? Păi nu vrei! Vrei doar să vină mai repede 13 februarie, să se facă seară, să iei un taxi și să cobori direct într-un hug baban, mai mare ca toate de peste an, mai strâns și mai fericit ca restul. Și apoi moaca aia de copil responsabil care se bucură când rupe ambalajele, ochii ăia veseli care îți zâmbesc și alte treburi pe care n-o să le povestesc acum. Și toți la mulți anii ziși, scriși și cântați. Toate urările interminabile cu paharele în mână. Toate...

Pe bune, Sf. Valentin??? Nope! Puteți să vă păstrați sfântul, valentinii și valentinele, inimioarele și trandafirii roșii. Să vă bucurați de ele. Eu am sfântul meu! Și, pe barba lu' Burebista, așa cum zicea o prietenă din copilărie, e cel mai valabil sfânt! Iar pe 14, soooooomn! Am zis!

Iaca, recunosc: sunt dependentă...

Acum câteva zile am constatat și nu-i a bună... Eu, care ziceam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva, sunt dependentă. E mai presus de mine, aproape că nu mă pot controla, încep să vibrez ori de câte ori îmi apare-n fața ochilor care brusc îmi sclipesc fericiți! Și tre' să ating, să miros, să țin în mâini, să strâng în brațe. Cred că am nevoie de ajutor... Orice sfat e binevenit! Sau, mai bine, cred că ar trebui să mă duc la întâlnirea ălora anonimi care stau și povestesc despre dependențele lor, în speranța că vor scăpa de ele.

Și, dacă mă duc, o să fie cam așa:
Sunt Ina și sunt dependentă. Ultima dată s-a întâmplat acum 5 zile. De atunci am fost cuminte, dar simt cum mă ia din nou, stomacul se umple de fluturași când mă gândesc la el, mintea nu vrea să coopereze cu mine, voința se îndreaptă rapid spre zero și picioarele o iau la sănătoasa dacă au aflat unde pot să găsesc lucrul care mă face fericită, dar care mă controlează. Par exemple, azi am aflat că la Lidl e plin de... mda, sunt dependentă de Snoopy! Cred că sunt Snoopyholică...

Și nici măcar nu mi-am dat seama! Până ce, zilele trecute, mi-a zis-o o prietenă și așa am constatat și acceptat crudul adevăr: nu mă pot abține să nu iau chestii cu domnu' beagle... Și cum ai putea să te abții de la așa ceva? Cum? E așa drăguț, simpatic, frumos, extraordinar de fantastic! Cu năsucu' ăla negru și urechiușa lui bleagă. Și mocuța aia ștrengară... Cum să nu fac ca trenu' când văd ceva cu el?

Bine, unii ar putea zice că totuși șapte pijamale și cinci tricouri e cam mult, dar ce-s numerele astea până la urmă? Totul e relativ... Ce pentru unii e mult, pentru alții e minuscul. Și, uite, am doar un singur ceas cu el, da? De perete, că mai am unul de mână pe care am făcut eu ce-am făcut și l-am stricat... Și am un pix, un creion și o cană. Muuulte șosete minunate, dar pe alea le-am primit de ziua mea, că am fost cuminte, deci nu se pune, nu mi le-am cumpărat singură! Budigăii, în schimb, da, eu i-am luat, fericită și foarte încântată. Și de lenjeria de pat ce să vă povestesc, e genială! Doar că n-am îndrăznit să-o pun încă, că mi s-a rupt un arc în saltea și nu vreau s-o fac sită. Da' mă fac eu mare și-mi schimb salteaua și o să fie așa: patul snoopycos și eu în el snoopyficată din cap până-n picioare! Ei, cum sună asta? Nu că divin?

Și hai, că n-am așa multe, nu? Putea fi mult mai rău! N-am șapcă, ghete, farfurie, eșarfă, costum de baie, tatuaj, rucsac, stick sau păturică cu el. Și apoi, nu-s eu de vină, ce să fac dacă am primit, într-o zi oarecare, o minunată cămașă gri cu Snoopy, Charlie și Woodstock? Ea a fost sursa primordială a dependenței mele! Și apoi tricou larg, cum îmi place mie, frumos și răcoros... Și agendă pictată special pentru mine. Și insignă. Cum să nu înceapă să-mi placă din ce în ce mai mult Snoopylică? Doar om sunt, nu robot sau extraterestru, să rămân impasibilă în fața unui asemenea monument de drăgălășenie!

Deci, minunații mei cititori, nu vreau sfaturi de cum și în ce fel să mă vindec de dependența asta, că-i prea simpatică să scap de ea. În schimb, dacă știți că pe undeva se vinde ceva cu monsieur doggy, dați de veste aici, la mine. Pe undeva pe net, să fie accesibil, să nu vă urăsc pe veci pentru bigmenul ăla din Timișoara, a doua stradă pe dreapta, pe care nu am cum să-l cumpăr...



Și nu pot termina confesiunea mea, probabil complet neinteresantă pentru cei care nu știu, nu pot, nu înțeleg și nu simt Snoopyficos, fără să-i zic, cu o zi întârziere, La mulți aaani! Că ieri fu ziulica lui! Ha!

Despre șoferi

Mai exact, despre VIITORII șoferi.

Și stăteam eu tăcută și liniștită la o bere cu lămâie rece. Și studiam fericită briza răcoroasă care mă pălea din când în când (uneori cu arome de usturoi, că unii erau acolo să halească). Părea că nimic nu-mi poate tulbura zen-ul și gândurile care se plimbau prin alte părți. Nici măcar chelnerul care ne-a adus comanda după vreo oră nu m-a enervat prea tare... Eram moale, cuvintele-mi aproape dormeau, și mintea moțăia în liniște. Până când...

Brusc au început ele să povestească despre școala de șoferi. Aia pe care o prestează dumnealor zilele astea. (Sau se poate spune lunile astea, că sigur va mai dura până se procopsesc cu carnet de învârtit covrigul legal pe drumurile patriei. Și nu numai... Ce, numa' noi românii să suferim? Să stea cu frica-n sân și alte neamuri, să tremure toată Europa, Terra, galaxia!) Școală care-i cauza principală pentru care eu ori nu ies din casă între orele 7-11, ori holbez benoaclele în toate direcțiile, ca un periscop vigilent, dacă trebuie musai să ies pe afară în intervalul amintit. Că atunci umblă, dragele de ele, dezlegate prin oraș, la volanul unei mașini care mă poate face plăcintă în orice moment de neatenție. Sau mă poate încastra în stâlpul de la semafor, mă poate stropși de copacul din curba de la colțul blocului sau mă poate împrăștia artistic, cu creieri, artere și măruntaie, pe pizzeria din apropiere, ca să arăt ca un tablou realist, reclamă, un fel de pizza organică cu mult sos, coaptă la soare pe perete!

Și mă gândeam așa: cum o să mai merg eu liniștită pe afară de acum înainte, când lângă mine e cineva care zice "cine m-a pus să mă duc, de ce oare vreau eu carnetul?" Sau când cealaltă povestește cum uită piciorul pe o pedală și nu nimerește frâna din prima... Și prima îi ia vorba din gură și zice că e posibil să calce pe cineva și cu instructorul alături, că a fost un caz în Brăila de învățăcel care a turtit un biet pieton nevinovat pe trecere. Dar momentul culminant a fost când s-a trezit și o a treia că ar vrea și ea carnet. Ceeeee? Deja era prea mult pentru inimioara mea supraîncălzită și pentru creierașul responsabil cu crearea de povești diverse, dar cu același final: eu, transformată-n tapet cu model, cu o mașină tronând nerușinat peste mine!

Așa că, dragi oameni de bine care vreți să faceți școala de șoferi, ar trebui să luați în calcul următoarele povețe înainte de a lua această decizie (formulate pe baza observațiilor mele de aseară și a studiului de caz aplicat nevinovat pe două, mă scuzați, calamități ce învață să conducă...). Adică:

• Ar trebui măcar să aveți o vagă idee sau motiv pentru care vă luați carnetul. "Că am mașina care stă în parcare" se pare că nu funcționează la toată lumea...
•  Atât în jocurile video, cât și în viața reală, e indicat să știți care e stânga și care-i dreapta. Că există mai o semnalizare, mai o curbă și dacă urlă instructorul "STÂNGAAA" ar fi bine ca voi să nu virați peste doamna care așteaptă cuminte, în dreapta, să treacă strada. Sau peste mine, care-mi car fericită sacoșa cu pere, la 50 de metri în spatele mașinii voastre...
• O putere de concentrare minimă este și ea necesară. Un pic măcar... Să nu urlați disperat/ă la instructor să nu răspundă la telefon în timp ce sunteți la volan, că dacă nu știți ce trebuie să faceți, să poată frâna el, la măcar 15 centimetri de domnul care merge regulamentar pe trotuar, plimbându-și cățelul. 
• Un pic de calm nu strică. Nu de alta, da' nu oricui îi place să se trezească cu nasul lipit de parbriz din 5 în 5 metri. Iar unii, cu stomacul mai sensibil, s-ar putea să nu fie tocmai fericiți cu frânele bruște dinainte de semafoare și-ți pot, fără voia lor, desigur, redecora interiorul mașinii dacă nu reușesc să-și scoată punga magică din buzunar la timp.
• N-ar fi rău să puteți aprecia cât de cât distanțele. Că ce vă faceți dacă instructorul nu apucă să vă răspundă prompt când îi urlați disperați în urechea stângă: "Eu ce fac acum? Ăla vine peste mine! CE FAAAAC???" Unde în 99,9% din cazuri, "ăla" circulă cuminte pe banda lui și între mașinile voastre e loc cât un aragaz cu patru ochiuri sau cât să treacă numai bine un motociclist mai slăbuț.
• Parcarea e oleacă mai complicată la început, dar totuși se face pe un loc liber, nu peste mașina vecinului, peste plodu' de la etajul patru care stă cuminte pe bicicletă și se uită la tine sau peste mine, care n-am nici o vină că-s pe stradă când te apuci tu să parchezi mașina. Și în nici un caz, dar deloc și niciodată, nu trebuie să parchezi peste oamenii care stau și așteaptă autobuzul în stație! Ori peste băncile din parc!
• E bine să știi că și mașina ta are pedale. Iar vitezele... nu, a șasea nu există la mașina ta! Viteza turbo, aia din filme, slavă domnului și tuturor sfinților din jurul lui, e doar prin filme! Că dacă aș ști că poți băga 200 la oră, chiar că n-aș mai părăsi în veci siguranța apartamentului meu minunat!

În final, o să-ți zic un secret. Oricât de complicat ți se pare acum, de stresant și imposibil, peste câtva timp o să râzi de perioada asta. Perioadă în care, ce să-i faci, trebuie să suporți să râdă ceilalți de tine! Că e amuzant pentru noi, cei din jurul tău, să vedem cum te pregătești sufletește, de cu seară, pentru ora de "condus" din dimineața următoare. Că întrebi dacă oare poți să bei un Radler (din ăla cu 1,9 alcool), că mâine "mergi cu mașina". Că adormi epuizat la 8 seara că ai "avut traseu". O oră jumate...

Stai calm, o să ajungi și tu șofer! Iar dacă se mai și întâmplă ca mașina ta să aibă numărul cu 666, clar o să devii un șofer uns cu toate alifiile. Unul sadik (cu k), dar asta e... Că, puii mei, doar nu degeaba ți se zice Madam Hitler...

Pofte periculoase

Mi-e poftă e aripioare rumenite cu salată de roșii, mi-am zis eu acum două zile. Și nu era să stau cu pofta-n mațe, să mi se streseze stomacul și să visez pui care dansează turbat în jurul meu toată noaptea, dimineața și după-amiezele între 15 și 17... Am organizat o excursie în minunea de magazin numit Lidl, raiul halelii yummy, am înșfăcat din frigiderul de acolo o tăviță pe care aproape că scria numele meu, am stat (ne)răbdătoare la o coadă cu plozi obraznici care alergau răcnind mai ceva ca niște indieni scalpați și am urmat cea mai scurtă cale spre casa, aragazul și tigaia mea neaderentă.

Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...

Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.

Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.

Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...

A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!

Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!

Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...

Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

Postarea ta din martie al nostru

Îmi place tare luna martie. Că-n martie e ziua mea! Și începe să fie cald, începe să fie verde. Și martie ăsta e cel mai frumos dintre toate de până acum.

Dar cel mai mult îmi place luna martie pentru că începe cu ziua ta. De fapt, mai exact, pentru că suntem noi altfel și cool și mai cu moț, martie al nostru e mai special, că începe în februarie și ține o lună și un pic.

E un martie plin de hug-uri! Din alea adevărate, multe, strânse și fericite. Care miros a parfumul preferat, sunt cu ciocolată, au zâmbete fericite, sunt îmbrăcate-n liliac sau pijama pufoasă, încep pe un 13 și țin mai mult de o lună. Și sunt și pupăcioase, că nu se poate altfel! Uneori cu proteze...

Pentru toată lumea, liliacul înflorește primăvara mai târziu. Pentru noi, cel mai simpatic liliac existent în galaxie a apărut la începutul lui martie. Că, am zis deja, suntem cool și mai cu moț.

Până și surprizele și bucuriile pe care le fac par mai mari și mai frumoase în martie. Că le simți altfel când sunt în luna ta. Și zâmbetele-s mai multe parcă, mai largi și mai dințoase. Și pupii sunt altfel, mai veseli și mai dolofani. Și ochii sunt mai luminoși și mai senini. Și mai calzi!

Îmi place tare luna martie. Că te simt și mai aproape, și mai acolo, și mai a mea. A noastră. Că epilog-ul nostru e mai altfel, microfonul se aude mai bine (:D) și puiul se țopăie. Până și pozele ies mai ceva ca în restul anului! Și dacă mai e și cu piure, atunci e un martie perfect!

Când ceva e al meu, meu, nu prea-mi place să-l împart cu altcineva. Dar sunt mai mult decât bucuroasă să împart martie cu tine, n-aș putea altfel. Numai cu tine. Restul, zic eu, să-și caute altă lună!

Mic îndreptar petrecăreț sau cum să-ți iei interdicție într-un restaurant

Nu știu cu ce să încep...

Moto: În pădurea cu alune/ Aveau casă trei pitici./ Vine bufnița și spune/ Feteloooor, să intrăm să petrecem aici!

Vi s-a întâmplat vreodată să ieșiți în oraș cu un prieten/doi la o bere, pizza sau ceva de genul și să vină peste voi, în localul respectiv, un grup numeros, vorbăreț și mai gălăgios ca o clasă de plozi în pauză, când învățătoarea nu-i păzește? Și nu orice fel de grup, unul de FEMEI. Din alea dezlegate, care umblă-n gașcă, cu poveștile la purtător, mereu cu ceva de spus și de comentat. Cu voce TARE!!!

Dacă s-ar așeza doar la masă, ar comanda ceva, orice, și ar discuta potolit, calm, n-ar fi bai, ar fi loc și pentru ele, și pentru voi, cei 3 prieteni care ați ieșit cuminți la o bere și-o măslină după o zi obositoare de muncă, să vă relaxați oleacă. Pentru că povestea pe care o zic eu nu e de weekend, s-a petrecut fix luni!

Și stai tu cuminte acolo, calm, la o poveste amuzantă, luând înghițituri mici din berea rece când, brusc, ușa de la intrare se deschide și năvălește inamicul. Da, frate, intră patru gagici dezorientate, că nu știau unde e masa rezervată, o găsesc și intră ca o furtună în spațiul tău sonor care-i calm, și cozy, și relaxat. Care ERA! Că, din acel magico-mirifico-magnific moment, hoarda pune stăpânire pe restaurant (sau ce e ăla, bar, cafenea), cucerește toată camera, ia prizonieră ospătărița și... începe showul.

Cum adică începe? Păi, nu a mai durat puțin, măcar până și-au luat ceva de băut, și s-au mai încălzit, și li s-au dezlegat limbile... Mnu. Au venit cu ele gata de atac. Taca-taca, paca-paca, hihihi și hohoho. Și, când zici că mai rău de atât nu se poate, constați că, ba da, se poate: mai apare una, să fie grupul complet, ce naiba! Tăind aerul parfumat al încăperii cu o briză rece adusă de afară, de seară de februarie, răstindu-se agitată: unde eraaaați, că nu vă găseaaam!!! Că localul respectiv avea o multitudine de vreo patru camere, deci era așa simplu să te rătăcești și să nu mai scapi din labirint decât la pensie...

Acum, recunoașteți, deja mă compătimiți și vă simțiți sufletește alături de mine, că sigur ați fost și voi în situația respectivă. Și sigur v-ați enervat, ați bombănit, v-ați strâmbat și, cel mai probabil, după ce le-ați umplut bine frigiderul doamnelor, ați evadat de acolo cât mai repede, spre alte locuri mai pașnice care să nu răsune ca o peșteră în care o turmă de macaci face vocalize matinale. Așa-i? Am dreptate? Și eu am mai fost în situația asta de multe ori și niciodată nu e diferit, mereu se termină la fel: grupul cel mic, de 2-3 persoane, calm și liniștit, evadează disperat, cât mai repede și mai departe cu putință, numai să scape de amenințarea acustică a grupului mai numeros de reprezentante ale sexului frumos care, NICIODATĂ, odată pornite nu mai pot fi oprite câteva ore, că li se blochează butonul pe play.

Vă mulțumesc frumos de sprijinul moral, apreciez gândurile voastre sincere și faptul că mă compătimiți deja pentru seara mea de luni ratată. Că probabil v-ați dat seama că povestesc ce s-a întâmplat aseară. Doar că... Ăăăăă, cum să vă zic eu... Aseară, pentru prima dată-n viață, dap, am făcut parte din hoarda invadatoare. Asta e, se mai întâmplă și din astea, nu putem fi mereu perfecți, nu? Și apoi, trebuia să fiu și de partea cealaltă a baricadei, să văd și eu cum e, că viața-i scurtă, tre' să experimentezi de toate!

Deci, doamnelor și domnilor, minunat auditoriu, aseară am fost în oraș cu 6 doamne (una fiind chiar în rochie cu umărul căzut, machiată și cu mărgele!). Bine, după un târg de trei zile, sculat la 6.30 și opt ore jumate de muncă, eram pe jumătate adormită și n-am reușit să mă desfășor în toată splendoarea și farmecul meu irezistibil. Dar n-a fost o problemă asta, nimeni n-a observat și nu s-a preocupat că mai mult tac. Poate și pentru că, în capul mesei, am avut cu noi o maestră a cuvintelor care are discursul în sânge și care a vorbit, vorbit, vorbit... vorbit și apoi a mai vorbit oleacă. Că nu terminase tot ce avea de zis. Cu fluturat din mânuțe, deget arătător întins amenințător spre tine și mișcări de karate personalizate și adaptate discursului. Și, când făcea pauze să mai tragă un gât de ceva sau să rumege din salata de păpădii cu garnitură de frunze, probabil vorbea în continuare în gând, să nu piardă șirul.

În celălalt cap al mesei, ea, doamna în rochie. ROZ. Pe care eu și toți ceilalți o știm în nădragi cu zeci de buzunare, ghete și geci sport. (Știu că cică se zice geace, da'-mi sună pe dos, deci o să scriu greșitul meu geci.) Aseară eram: băi, e în fustă? Nu, e rochieee! Și ăla-i ruj? Dar să trecem peste, că probabil mai sunt momente în viață când te pălește bibistrocelu' în moalele capului și-ți vine așa un chef să te înțolești elegant, să arăți și tu ca o doamnă, ce puii mei, nu ca un mercenar cool, cu aer de terorist care, dacă se uită la tine, ți se moaie picioarele și vrei să te scurgi în prima canalizare să scapi. O fi și de la sf. Valentin de zilele trecute, nu se știe. Deși arăta foarte altcineva, era cea mai doamnă dintre toate, jos pălăria, ce să zic! O poșetă cu ștrasuri atârnată secsi de antebraț mai lipsea ca imaginea să fie desăvârșită. Data viitoare... (Dacă, după ce tocmai am scris, mai trăiesc să apuc o dată viitoare!)

A mai fost un copil cuminte care se scurgea sub masă de foame. Și de tequilla. O soție respectabilă cu puști acasă și soacră. Urâtă. Nu soția, soacra... Care ne-a zis bancuri și povești cu fluturași cu telecomandă, dileme masculine și care a mâncat, cu sunete dubioase, o felie de tort. A mai fost un mojito care a făcut o victimă inocentă, o pălincă poznașă care a îmbârligat picioare, niște cocktail-uri aparent inofensive, niște vin roșu aducător de cuvinte articulate ciudat și o salată Cezar plină de bacon crocant.

Și să nu uit să povestesc de domnișoara care a plecat îngrozită de poveștile cu nunți, mătuși neinvitate, colaci aruncați și mirese gătite la foc mic, furate și returnate călare pe burți. Din veselă și fericită s-a transformat în ceva cu idei sadice, cum că ne-ar numi, deci și pe mine, domnișoare de onoare care trebuie să vină îmbrăcate-n rochițe roz cu volănașe. Caz în care eu aș fi domnișoară de oRoare! Și, dacă va insista cu acest aspect, promit că voi învăța să cânt la acordeon și-i voi servi aceeași melodie toată ziua nunții!

Ce să vă mai zic? Că, printre atâtea distinse doamne eu eram îndesată-n nădragii mei de camuflaj, în bigmenul de la Moș Crăciun și mai aveam oleacă și adormeam pe masă? Sau că era pe masă o chestie pe care apeși dacă vrei să vină chelnerul și s-au jucat cu ea de am zis că vin ăia și ne-o iau de acolo și ne dau și câteva palme la fund, ca la plozii obraznici. Ori poate de nenea care a îndrăznit să intre să halească, la doi metri de noi, fix când discuția alunecase în zona sex-shopuri și cadouri între prietene.

Asta a fost, în mare, aventura de ieri seara. A fost interesant, dar eu încă mai cred că ăia ne-au făcut poză pe ascuns și ne-au pus la intrare, la panoul cu: Așa nu! Sau pe afișul maaare prin care se anunță că ne este interzis să mai călcăm acolo în următorii 57 de ani!

Legenda boabelor magice

Când stai acasă 4 zile și șezi în pături moi și calde ce faci? Te uiți la un documentar/film/desen animat. Da' dacă nu faci asta, ce altceva prestezi? Da, stai pe facebook. Și uite așa afli că e ziua lu' cutare, citești meniul de sărbători a celor din listă, te uiți la dansu' cârnatului de la revelioanele făcute-n restaurant, mai vezi o poză cu un plod care molfăie beteală sau cățelu' sau afli...

Că anu' ăsta vei fi complet amărât și nefericit dacă nu deții și porți ceva care să conțină semințe de Rudraksha. Știu că probabil nu știți ce-s alea. Nici eu nu știam, da' m-am gândit că ar fi bine să aflu și să-mi umplu destinul de noroc, fericire și prosperitate. Pe scurt, dacă porți boabe din astea pe tine, l-ai apucat pe Dumnezo de picior. Sau pe Shiva, că ăl copac de face fructele albastre cu sâmbure magic crește prin S-E Asiei.

Și probabil istoria fu așa: un indian nefericit, cu cârpa ce-i acoperea cucu' veche și ferfenițită, cu părul lung și încâlcit ș-un muc uscat în nara dreaptă, balansându-se în sens invers acelor de ceasornic de foame, s-a împiedecat de o piatră și a picat, cu moalele capului, într-un copac. Cum era căpos, moalele capului n-a pățit nimic, dar, în cădere, a zdruncinat bine copacul și câteva fructe au picat din el, stropșindu-i-se indianului în cap. Cum era necăjit și înfometat, le-a halit rapid, scuipând cu talent și cu boltă sâmburii la doi metri în față. Da' având stomacul gol, fructele au înaintat rapid și s-a bușit la mațe. A fugit după copac și, în timp ce făcea el fericit eliberatoarea căcuță, a văzut deodată cum semințele pe care le stuchise mai devreme străluceau în praf, învăluite de soarele călduț al după-amiezii. S-a ridicat, s-a scărpinat concomitent în cap și pe buca stângă, le-a cules, le-a înșirat pe o ață trasă din cârpa ce, de emoție, îi intrase-n fund și le-a pus la mână. Și brusc totul s-a luminat, iar viața i s-a schimbat definitiv din acel moment! A devenit faimos, bogat, frumos îmbrăcat, și-a luat mașină și în jurul lui roiau gagicile mai ceva ca ciorile în jurul unui sac cu grâu.

Cum, o să mă întrebați curioși? A fost un semn divin? Cum de i s-a schimbat viața așa repede și atât de radical (ori doi la pătrat)? Păi simplu! După ce și-a pus brățara de boabe, a venit la el un turist să-i facă poze și i-a dat niște bani pentru asta. Și indianul a vrut să-i dea și el un suvenir și i-a dat brățara din semințe, spunându-i că-i cel mai tare talisman din lume, care face și drege și care o să-i aducă noroc și bunăstare imediat. Turistul, din întâmplare, era naiv și a crezut. Și, cu ochii inimioare, l-a rugat pe indian să-i mai vândă câteva brățări, să ducă familiei, vecinei de la 3, verișoarei cumătrului soacrei și secretarei cu care se juca de-a doctorul duminică seara. Și așa s-a ales indianul cu niște bani, turistul a povestit și altora și, în curând, s-a făcut coadă la coliba indianului care, astfel, s-a apucat de handmade. Și a tot mâncat fructe albastre de Rudraksha, a scuipat sâmburii și i-a înșirat în brățări pe care le-a vândut până a făcut atât de mulți bani, că viața i s-a schimbat cum nici n-a visat vreodată.

Și de atunci trecu' ceva timp și legenda semințelor magice a ajuns și la amărâții de români care, dacă le promiți că or să fie bogați și fericiți, îs în stare să-ți poarte și căcăreze de oaie lipite între ele cu gumă de mestecat și aurite cu bronz de sobe! Altfel nu-mi explic de ce există site-uri care vând în draci șiraguri din semințe din astea la preț de una bucată bicicletă, mărgele de le iei cu juma' de salariu minim pe economie ori brățări care costă cât un parfum de firmă, 50 de beri sau 75 de mici cu muștar și pâine feliată.

Și așa mi-am zis eu să încep noul an cu o afacere. Ce, io ce-am, nu pot să dau cu fundu' în comoară? O să iau un kil de fasole. Din aia mică și afurisită, cu bobu' vișiniu. Și vorbesc cu vecina să-mi dea niște budigăi de 2 metri pătrați, le iau elasticu' și inventez brățara Pilimilitokimpu care te apără și păzește 24 de ore din 24, fără s-o pupi și fără să spui Înger îngerașu' meu. Și poate fi brățara prieteniei, că nu te oprește nimeni s-o faci cadou pretenei (pentru care pot adăuga cristale swarovski din 3 în 3 fasoli). E și de supraviețuire că, dacă te pierzi în pădure, cu elasticul și niște bețe faci un foc, fierbi fasolea, o halești, faci un pârț să te încălzești și așa nu mori nici de foame, nici de frig. Și mai e și magie solidă pe elastic, că poți pune câte o dorință pentru fiecare boabă. Ai mai multe dorințe decât are brățara boabe? Nu-i bai, îți fac mărgele de pus la gât, lungi cât păru' lu' Alba ca zăpada sau și mai și. Ai și un cățel, pisic, hamster sau dihor? Facem și pentru ei, ce, numai tu să ai noroc? Dau și certificat de garanție cu poveste personalizată. Adică, funcționează sigur, iar dacă nu se schimbă nimic în bine, îmi pare rău, înseamnă că e ceva defect la tine, că fasoleo-amuletele mele-s perfecte! Că-s elf și știu să fac chestii magice!

Cum afacerea o să meargă ca pe roate, o să am nevoie de ajutoare. Și în primăvară ne diversificăm proiectul: știu pe cineva care are-un cireș în curte care face fructe delicioase. Dacă brățările din fasole-s minunat de magice, să le vedeți pe alea din sâmburi de cireș!

Moși de zăpadă

Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!

Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...

Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!

Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!

Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...

Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.

Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.

Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!

Dansul negru

La o anumită oră a după-amiezii, le vezi că apar: vin din nuştiuce loc şi, în dimineaţa următoare, se duc în acelaşi nuştiuce loc. O bandă neagră, unduitoare, se deşiră pe cer în fiecare "spre seară". N-au ceas, dar am eu şi văd că funcţionează după un program fix: nu vin la prânz, nu pleacă seara şi nu ştiu că s-a dat ceasul cu o oră în urmă.

O fâşie lată de dantelă cu aer goth flutură dintr-o parte în alta a oraşului, zilnic, pe aceeaşi direcţie. Fără busolă, urmează o linie invizibilă trasată între două puncte, un traseu de zbor fix, fără pistă de aterizare, fără marcaje şi fără lumini de semnalizare. Doar sonorul te avertizează că se întâmplă ceva deasupra ta.

Au copaci bine stabiliţi şi, în fiecare zi, se întorc în acelaşi loc. Brusc, liniştea serii e spartă de fâlfâit puternic de aripi, zgomot, cra-uri, ce mai, agitaţie mare... După câteva piruete largi prin aer, crengile se umplu brusc, se înnegresc şi copacul din faţa blocului nu mai e gol şi trist. Devine, în câteva secunde, un pom de ciori. Stau acolo înghesuite, povestesc ce li s-a întâmplat peste zi şi fac planuri pentru mâine-le lor. Un mâine care seamănă cu azi, cu ieri şi cu duminica viitoare. Sau cu marţi, 4 noiembrie...

Uneori ai impresia că se ceartă, că se joacă şi mereu au lucruri importante de spus. Nu le pasă de frig şi nici de Carmen care le spionează de la balcon şi le face poze. Lumea lor se întâmplă între nuştiuce locul acela şi copac. Nu se abat de la traseu, nu se mută şi nu sunt niciodată tăcute. Doar noaptea stau în linişte, că în negrul din jur probabil niciuna nu o vede pe cea de alături şi ciorile nu vorbesc singure.

Mă gândesc că nuştiuce locul respectiv al unui clan de ciori e vreun câmp din afara oraşului, probabil acelaşi câmp de lângă acelaşi oraş. Îmi place să merg toamna cu maşina, sau trenul, să văd mereu în depărtare nori negri. Nu de ploaie, nori de ciori care dansează simfonii mute pe cerul gri de toamnă. Un roi gigant de păsări care se unduieşte lin, pe acorduri numai de ele ştiute, desenează, într-o perfectă armonie, forme abstracte, rotunjite, un nor viu printre ceilalţi nori. Spirale pline care înaintează, se întorc, care par uneori că urcă spre un infinit rece, câteodată ceţos, dar care apoi se opresc brusc din ascensiunea lor şi se îndreaptă în direcţie opusă, vrând parcă să se contopească cu pământul.

Şi, urmărindu-le coregrafia, mă întreb dacă sunt prietene şi se joacă cu vântul, dacă iau ore de balet sau dacă, pur şi simplu, viaţa lor e un permanent dans între două puncte fixe.

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!

Motiv de postare cu hug

Azi îi iar ziua ta! Am observat eu că-n fiecare an, în ziua de azi, e ziua ta. Adică nu azi-azi, ci aziul fiecărui an, care-i mereu alt azi deși e practic același! Da' cea de anul ăsta, deși e în aceeași zi ca până acum, deși durează tot 24 de ore și-i tot în august, e altfel decât cele de până acum și decât aia din anu' care vine. Ce chestie, frate...

Partea proasta e că anu' ăsta-i fără mine... (sad, sad face)
Partea bună e că o să vii curând și o să-ți aplic toate hug-urile care mă întreabă, de dimineață, de tine.
Partea enervantă e că nu pot să-ți dau cadoul azi.
Da' partea funny e că-i mai bine așa, că tocmai mi-a mai venit o idee și am timp să mai fac ceva!

Să bei un borcan din ăla de whisky&cola și pentru mine și dă dai noroc cu tine din partea mea.

Ani mulți la!

Pa pa pa pa pa!

Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)

Dracii mei,

Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)

Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb de unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.

Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...

..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................

M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!

.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................

Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.

Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!

Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!

P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!

P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!

Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)

Da, dor!

Azi e una dintre zilele alea destul de rare în care detest timpul și spațiul și netul și cuvintele. Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.

Știu că mă mai citești uneori, nu așa des ca înainte, dar mai dai pe aici atât cât să-mi poți trimite câte un hug după. Acum, o să am răbdare să intri tu, să fie surpriză. Sau, cel mai probabil, nu o să am răbdare și o să te pun să citești. Că știu că n-am mai vorbit la fel de mult în ultimul timp și ai impresia că s-a schimbat ceva între noi. Așa o fi, nu știu... Dar, dacă s-a schimbat, e doar că s-a mai adăugat ceva dor în plus, sau nopți în care m-ai vizitat în vis, deși ți-am zis să n-o mai faci, sau niște îmbrățișări puse deoparte în cutia pentru tine.

Mi-e dor de farfurii, de avioane, de berea cu alune și de floricele. De căruțele pline cu pepeni, căldura care mă transformase în fântână arteziană, piața care mirosea a covrigi și pâine caldă, balconul mic cât un pitic și pilaful cu aripioare. Mi-e dor să mormăi că nu vrei să te trezești și să te faci că te gâdili când cânt la coastele tale ca la xilofon. Și serile... Dacă ai ști de câte ori m-am gândit cum naiba reușeai să mă faci să râd în halu' ăla. Oficial, nimeni, în toată viața mea, nu m-a făcut să râd așa. NICIODATĂ! Și chestia caraghioasă e că nici nu-mi amintesc vreun subiect de hlizeală, nici nu știu dacă exista vreunul.

N-a durat foarte mult, dar aș repeta la nesfârșit perioada aia. Am zis mereu că nu m-aș întoarce în timp dar, dacă aș inventa teleportarea în trecut, m-aș duce periodic, ori de câte ori aș fi albastră, în "atunci". Bine, recunosc, m-aș întoarce acolo și fără motiv, tu fiind destul motiv pentru mine. Cavalerul meu zăpăcit!

Mi-e dor de siguranța aia pe care o am când sunt cu tine. Mi-e dor de încrederea pe care știi să mi-o dai și de calmul ăla pe care mi-l zâmbești și care mă face mai zen ca un călugăr budist în meditație. Nu știu dacă ți-am zis vreodată: îți mai amintești ziua aia rece în care ne-am văzut pentru prima oară? Am insistat să vii, chiar dacă m-ai bodogănit minute-n șir, ca să știu cum arată zâmbetul tău, ăla adevărat. Pentru că, de atunci, am înlocuit toți smiley-i pe care mi i-ai trimis, cu el. De aia eu n-am nevoie de cameră la laptop!

Poate te-ntrebi ce-mi veni să-mi amintesc acum toate astea; nu e cod lila de cataclism planetar, nu ne atacă marțienii, nu e nici măcar ziua ta, prima zi de școală, sau vreo sărbătoare cu cor de popi. Așa e, ești doar tu în mintea mea. Și apoi... Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.

Maglavais rumenit pentru fomiști

Ce faci când ți-e foame și ai ouă. Nu, ouă prăjite sau omletă nu-i tocmai răspunsul corect. Mai ales după câteva săptămâni de dietă în care ai mâncat așa ceva aproape-n fiecare zi. Deci: în situația dată, pleci în expediție! O să mă întrebați ce are pendula cu prefectura. Iaca, alea din Galați au: ambele conțin un ceas. Dar să nu ne depărtăm de subiect. Ăla cu foamea. Și oole.

Expediția e una de cercetare și explorare a necunoscutului. Ăl' din adâncurile frigiderului personal! Că cel mai apropiat magazin e prea îndepărtat și ai foamea pe urme. Și nu vrei deloc să te prăbușești, dincolo de ușa blocului, leșinând slăbit și extenuat de cele 7 scări coborâte!

Deschizi ușa cu speranță și arunci o privire rapidă, atotcuprinzătoare. În față tronează cutiile cu ouă. Și, frate, multe mai sunt! Nici nu știu de unde s-au adunat atâtea. Că găini n-am. Nici măcar în congelator n-am, să zici că mi s-a paranormalizat frigiderul și s-au trezit alea din înghețarea veșnică și au început să se ouă.

Lângă ele, o cutie cu smântână. Iar în cutia de brânză mai sunt vreo 5 centimetri de cașcaval și niște felii de mușchi țigănesc venite în vizită de la mătușa, care și-a luat ieri prea multe și a donat din ele, pe principiul: ia și tu, că oricum se strică și le arunc. Bun. Cu măslinele de firmă n-am ce face de data asta, deci le împing mai în spate și cercetez și sertarul de legume. Lângă cutia cu bere neagră, cărată tocmai de la munte, hreanul mamei pentru un leac de șale, doi morcovi pleoștiți și un castravete dubios de îngălbenit, stă cuminte, în margine, un ditamai ardeiu' kapia, roșu, gras și fericit. N-a ajuns în ultima ciorbă că am uitat de el și am dat mai întâi cu ochii de fra-su mai verde și mai pe geamul din bucătărie.

Deja am mai multe decât speram. Și decât știam! La care se mai adaugă, iaaaaam, una bucată conopidă proaspătă, crocantă și destul de mare cât să facă față poftei mele. Ce iese din toate astea? O tavă întreagă de Invenție-fomistă-cu-conopidă-și-cu-de-toate. Care se face așa, în felul următor.

Mai întâi, și cel mai important, vital pentru reușita rețetei: se desface cutia aia cu bere neagră de lângă morcovi. Și se ia o dușcă așa rece, acidulată și proaspăt deschisă. După care se trece la treburi mai puțin importante. Se căsăpește, cu talent și cu un cuțit bine ascuțit, o ceapă. Se aruncă, în sictir, în teflonul cu puțin ulei. Te-a supărat și kapia aia? Aceeași soartă și peste ceapă cu ea. Nu te-a supărat? Nu contează, tot acolo tre' să ajungă! Moment în care se mai dă pe gât niște bere, cât mai e rece. Și se cubulește mușchiulețul, să meargă și el la joacă cu ceapa și ardeiul. Sare, piper, hâț-hâț câteva minute, ceva bere și gata. Ceva bere se bea adică, nu o puneți în tigaie că va trebui aruncat tot și sigur nu aveți un alt frigider de explorat!

Acum. Se amestecă treaba din tigaie cu bucăți de conopidă opărită (să nu fie tare, da' nici prea bleagă, să se fleoșcăiască) și se îneacă cu, și aici ajungem la miezul problemei, ouă bătute măr cu smântână. Multe ouă, că tot e invazie! Cred c-am pierdut ceva pe drum. Da, cașcavalul. Se pune și ăla, cubulețe sau ras. Sau sculptat handmade în formă de ursuleți! Plus ceva verdeață, să arate bine. Și la cuptor, că deja ne întindem prea tare.

Și să vedeți cum miroase, cum bolborosește-n cuptor de nervi, cum se înfoaie și se înalță țanțoșă. Iar la un moment dat se rumenește din cauza soarelui prea puternic. Punct în care se taie-n viteză și se halește rapid, suflând fiecare dumicat, ca să nu-ți crape dintele de porțelan sau să nu te frigi la limboacă. Că poate ai găseală mai târziu și o să ai nevoie de ea. Atât!




În rest... Moaamăăă, dacă aș putea să vă arăt în ce hal delicios poa' să pută chestia asta! Bună dimineața!

Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!

Cum mi-am recăpătat suplețea cu Pastila minune Lotuslim

             sau  
                      Drama fără secrete a unui om obișnuit
             sau  
                      Cum am decis eu să mă hlizesc să mă confesesc publicului (mda, știu cum se scrie!)
             sau
                        Eu, am slăbit! Poți și tu!

Mă numesc Ina și vreau să vă spun povestea mea. Adică, am vrut să zic că vreau să depăn, fir cu fir, istoria uimitoare a luptei crâncene cu kilogramele abjecte și nemiloase care s-au adunat, ca la meci, pe mărețu-mi fund. Și nu numai.

Ați auzit voi, dragii mei, de firma SC Lotus Mixnet SeReLe? Nu? Ei bine, nici eu, da' nu contează! E întâia firmă din România, lider mondial de piață în țara noastră în materie de pastile de slăbit. Așa cum zice și-n denumirea ei, în serele mirifice pe care le deține (bio, eco și vegane ), spiriduși care noaptea stau și meditează în poziția Lotus cultivă, cu mânuțele lor micuțe și îndemânatice, cele mai puternice și mai eficace plante care ard grăsimile. Nu, nu vă imaginați că, dacă apelați la această formă de slăbit, vine la voi plăntuța micuță și drăguță cu bricheta și vă arde, pe rând, straturile bobârcate de celulită. Nu. Plăntuțele sunt transformate în capsule magice, într-un mediu total steril, cu talent și multă dragoste, cu ajutorul utilajelor de ultimă generație. Și a spiridușilor, desigur!

Când i-am descoperit, pentru câteva momente mi-a stat inima: acolo scria că au tratament pentru "femeile care, în lipsă de OTV, se uită la telenovele, Noră pentru mama, Ginere pentru tata, Schimb de copii și teleshopping." M-am panicat pentru că eu nu mă uit așa ceva, deci destinul meu nemilos și crud era să rămân grasă pe vecie. Pentru că eu nu mă uit la așa ceva. (Am mai zis asta o dată, nu?) Dar, grație și datorită operatorului online 24/24 de ore, am fost lămurită, cu cea mai mare amabilitate și cu cel mai proFund respect, că tocmai au inventat o gamă de buline și pentru gagicile care se uită la Discovery și la Survivor. Phiu, ce ușurare. La propriu. Că, numai glasul cristalin care mă anunța că mai am o speranță pe lumea asta m-a făcut, din cauza bucuriei nețărmurite, să elimin vreo 500 de grame. Vă puteți imagina așa ceva? Cât de eficient e acest tratament, dacă numai glasul încântător al consultantului e diuretic?

Pastila Lotuslim. Ce nume divin! Minunea din grădina de aur a științei moderne, care săvârșește miracol după miracol în rândul doamnelor plinuțe, grăsuțe, obeze, tip vacă-pe-pășune, suPREAponderale, umflate cu pompa sau, pur și simplu, rotunjoare! Nu are contraindicații, reacții adverse sau interdicții alimentare. Poți să bagi la sertar șaormă după șaormă, hamburger după mic, sarma după șuncă și ciocolată după tort. Vei slăbi!

Te-ai săturat să râdă colegele de tine? Aleluia, există Lotuslim! Iubitul nu mai încape-n pat de tine sau, mai rău, v-ați prăbușit amândoi, cu tot cu pat, peste vecinul de dedesubt în timp ce făceați sex? Lăudat fie Mixtet! Mixnet, pardon, că alaltă e o brânză! Nu mai încapi decât în prelata de la tractor? Lotus, preamărit să-ți fie numele! De azi, gata cu glumele despre curu' dumneavoastră care produce eclipse de soare, gata cu bluzele mulate pe colacul propriu de salvare din jurul taliei inexistente, gata cu înlocuitul suspensiilor la mașină o dată pe săptămână. De azi veți începe o nouă viață! Aleluia, surori întru pieirea kilogramelor în plus puse peste alea 120 pe care le aveați anul trecut! Din acest moment, Lotuslim este cu voi! Pastila miracol de slăbit va acționa, secundă după minut, asupra corpului vostru înecat de șuncile nerușinate care s-au abătut asupra voastră ca uliul asupra puiului nevinovat!

Cu doar 5 (cinci) pastile pe zi, minunea scăderii în greutate va pogorî asupra voastră. Rapid și sigur! Dar, atenție: nu depășiți doza zilnică recomandată pentru că riscați să vă cadă nădragii în vine pe stradă, în autobuz, sau la ședință. Atât de puternic e efectul bulinei revoluționare care a revoluționat revoluția curelor de slăbit! Și, pentru persoanele care au dificultăți în a înghiți 5 bucăți de Lotuslim, nu disperați, pentru voi, la cerere, se pot face capsule-supozitor. Pentru că Lotuslim vă slăbește din toate pozițiile!

Și, înainte să închei, vreau să vă mai zic că, în timpul curei cu această minune a științei nu e nevoie să faceți mișcare. Puteți continua să comandați șaormaua din fotoliu, să chemați omu' cu pizza tolănită-n pat, sau să terminați găleata cu înghețată așezată-n cur în fața frigiderului. Un Lotuslim și orice mâncați vă va slăbi!

Eu am reușit! (Cum adică ce? Să termin postarea asta, dăăăă...) Puteți și voi. Să slăbiți adică! (Să scrieți așa postare, never!) Iar acum e așa de simplu! Luăm Lotuslim și slăbim! Ce sublim!

P.S. Dacă ai observat virgula dintre subiect și predicat:
1. Bravo, ai câștigat un... era o glumă, n-ai câștigat nimic!
2. Dacă voiai să-mi comentezi ca să-mi zici despre ea, hmmm. Nu, sunt zen, azi nu înjur!
3. Dacă nu știi despre ce vorbesc, pot să-ți recomand niște bloguri minunate pe care să le citești de acum înainte.
4. Ce faci acolo? Râzi cumva? S-ar putea să-mi placi, știi?