Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!

Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!

Ziua din care primăvara începe cu tine

Demult, pământul era un tărâm magic unde oamenii și animalele vorbeau aceeași limbă. Toate erau perfecte, pentru că nu inventase nimeni cearta, ura, invidia, tristețea sau răutatea. Singura problemă era că nu exista decât un anotimp: iarna. Totul era alb: și copacii, și animalele, și florile iar oamenii aveau părul alb. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva minunat și nemaivăzut: s-a născut o fetiță cu părul negru.

Nu mai pomenise nimeni până atunci așa ceva, așa că toți voiau s-o vadă. Dar casa ei era mică-mică și nu încăpeau acolo prea mulți, așa că, mama sa a decis să o scoată afară, într-un pătuț pufos din puf de pinguin polar. Afară era soare și, când prima rază a mângâiat fetița, aceasta a zâmbit așa cum nimeni nu mai zâmbise până atunci. A zâmbit și, în acel moment, a apărut pe cer un minunat curcubeu. Înghețat, că acolo era doar iarnă... Dar fetița era magică și, când a zâmbit iar, curcubeul a început să se topească și culorile au căzut, în picuri mari, peste pământ. Afară s-a încălzit și a apărut iarbă verde, flori de toate nuanțele posibile, iar oamenii, brusc, nu mai aveau părul alb.

Aceasta a fost întâia zi colorată din lume. Și de primăvară.

Acum, deși fetița a crescut, continuă să coloreze viețile oamenilor pe care-i întâlnește. A mea? A mea-i cea mai colorată dintre toate, pentru că mie mi-a zâmbit mereu cel mai frumos curcubeu! Sâca-sâc! :D

La mulți ani, prieten magic!

P.S. Acum, hug baban în: 3...2...1...

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

În loc de vorbe

În ultimul timp n-am putut să mai scriu. Nu știu, parcă aș avea un buton care a fost apăsat și care mi-a zăpăcit cuvintele. Sau le-a oprit. Sau le-a ascuns pe undeva...

Deschid pagina albă și îmi vin în minte doar lucruri care mă fac să mă uit tâmp la ea. Și să debitez chestii retardate, ca frazele de mai sus, dacă încerc să scriu...

Azi am fost pe faleză și am fotografiat random. E 28 decembrie și eu am surprins, pe camera mea cea nouă, mică și neagră, copaci înmuguriți, frunze proaspăt ieșite, păpădii și alte flori, adică treburi care se fotografiază de obicei în mijlocul iernii.

frunze din soare

bleu timid

frunze camuflate

la umbră...

marți e revelionul?

păpădii de decembrie

nu, nu sunt ardei iute!

eu pe boabe

salcie bigudată

"floare" de pom

lavă de copac

riduri de frunză

avem țepi

și în rest...cer

alone

În rest... Ne mai auzim zilele astea... Bună dimineața!

Fred, motanul albastru

S-a născut primăvara. Era mic, alb, pufos și slăbuț... Dar, pe măsură ce creștea, blănița-i devenea tot mai deasă. Așa că, prin iulie, lui Fred, că așa îl cheamă pe motanul nostru, a început să-i fie cald. Foarte cald!

Mama lui nu știa ce să-i mai facă... Asta până într-o zi, când i-a venit ideea salvatoare: i-a cumpărat puiului ei alb și pufos o înghețată de afine. Pfoaaii...i-a plăcut atât de mult și a fost atât de încântat și de fericit, încât, de atunci, a primit în fiecare zi un cornet mare cu înghețata lui preferată.

Daar...după un timp, de la atâtea afine, a început să i se coloreze blănița lui cea albă. Mai întâi a fost ușor argintie, apoi bleu iar acum, e de-a dreptu' albastră! Toți s-au minunat la început, pentru că, cine a mai văzut motan albastru... Dar acum s-au obișnuit cu el. Și cu înghețata lui zilnică...

Partea bună e că lui Fred nu i-a mai fost niciodată prea cald. Și, ca să nu răcească de la atâta înghețată, anul ăsta a primit de ziua lui un fular lung, moale și colorat, pe care-l ține tot timpul înfășurat în jurul gâtului!

În rest... Dacă îl vreți pe Fred, singurul motan albastru din lume, trebuie să-mi promiteți solemn că o să-și primească, în continuare, înghețata lui zilnică de afine! Nu de alta, dar s-ar putea, dacă n-o mai mănâncă, să devină iar alb, cine știe...

Bună dimineața!

7 noiembrie cu cățel, cutii și like-uri

Am făcut 2 cutii noi (poate pun poze zilele următoare, după târg, că-s foarte încântată și mândră de mine când le privesc). Și normal, ce altceva să fac decât să mă laud cu ele... Se trimit sms-uri prietenilor, se sună persoanele care știu să aprecieze treaba asta și, dacă prinzi pe cineva pe facebook, zi-i rapid de cutii! Nu în ultimul rând se sună un prieten și se corupe la o cafea în parcul însorit, ca să i le arăți, bineînțeles!

Mi-am luat eu o ciocolată caldă micuță, dulcică și drăguță, m-am plantat în banca cu vedere la soare și le-am scos. Cutiile, bre, de ele e vorba. Fii atent, nu pierde șirul... Le despachetez atent din plasticul cu bule de aer, le întind ușurel, pentru o impresie artistică maximă și mă pregătesc să primesc laudele cu cel mai inocent și baban zâmbet din mine. Și stăteam eu așa, zâmbind larg, când văd o namilă de câine care părăsește grupul ce urmărea o cățelușă și zdup sus pe bancă, în spatele meu.

Acum stăteam nemișcată: să mă uit, să nu mă uit... M-am uitat. Stătea în fund cuminte, dând fericit din ditamai codoiul pe care-l avea. Uitându-se la mine. Nu mi-e mie frică de câini dar totuși, era la 10 cm de moaca mea... I-am zis că ar fi drăguț din partea lui să coboare. Dădea din coadă. I-am explicat că nu am nimic de mâncare. Dădea din coadă. M-am ridicat spunându-mi că, poate dacă mă vede mai mare ca el, se intimidează și pleacă iar eu pot să-mi continui discuția, ciocolata caldă și laudele. S-a așezat mai comod, mai exact cu fundoaca pe juma' din rucsacul meu. Și dădea din coadă. Așa că, mi-am luat jucăriile și ne-am mutat pe altă bancă.

Taca-taca mai departe. Mă uit în spate: nu știu când venise acolo dar ședea tacticos, culcat, lângă noua bancă. Cred că mai avea un pic și începea să-mi zâmbească. Am zis că așa e el, foarte prietenos. Dar atunci de ce nu se ducea și nu dădea atenție nici unei persoane care trecea pe acolo?... Hmmm... Se uita la oameni, tolănit, fără interes. Asta până a apărut o pereche de moși, el și ea, care arătau a fi mai acri decât murăturile vecinei de la 2. Și unde se pune domnu' cățel cel pașnic pe lătrat poșeta madamei de ziceai că a depistat un roi de draci în ea și vrea să-i extermine. Ăia au început să înjure cu atâta ură că parcă o vedeai cum plutește, puțind, în jurul lor. Și se aplecau după pietre. Repet, cățelul nu lătra la babă, ci la poșeta ei! Prietena mea, care se cam teme de câini, se făcuse mică în colțul ei de bancă. Am liniștit-o spunându-i cum stă treaba: sunt sigură că, la un moment dat, băbăciunea respectivă a pocnit acel câine cu acea sau altă poșetă. Și așa ceva nu se uită...

În rest... Nu știu cum și ce s-a întâmplat azi, da' de pe la 5 așa au început să curgă like-urile la pagina mea de handmade. Muuuuulte! Adică incredibil și ciudat de foarte multe. S-a spart țeava... Da' nu mă plâng. Deloc... Bună dimineața!

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Culori

Spiridușii știu multe povești. Și toate-s adevărate... Dacă reușești să vezi un spiriduș în timp ce-și face siesta, cu burta la soare și ochii închiși, trebuie să zici repede: piti pata poti pum/ ești prietenu' meu acum! Și gata, vraja care-l ajută să devină invizibil se blochează undeva între lumea lui și lumea ta și tu te alegi cu un prieten magic, pentru o zi. Dar trebuie să te gândești bine înainte să spui descântecul, pentru că ăștia mici nu-s tocmai cele mai liniștite persoane... Sunt mereu puși pe glume, sarcastici, nu stau locului o clipă și noaptea sforăie destul de rău.

Am văzut și eu vara asta unul. Era călare pe o ciupercă din aia roșie cu bulinuțe și moțăia fericit într-o pată de soare, fix în mijlocul unei poieni unde m-am dus pentru că știam eu că acolo găsesc fragi. Eu am deja un prieten magic, e mereu lângă mine, da' individu' stătea prea liniștit acolo, pe ciuperca lui, ca să plec și să-l las în pace. Am strigat tare chestia cu piti, pata, bla bla bla și...mamăăă, ce răcnet speriat a tras când m-a văzut. Am răspuns și eu la fel că, na, m-am speriat și eu de ce tril a scos...

Apoi am zâmbit. El m-a măsurat încruntat dar, după numai câteva secunde a izbucnit în râs și mi-a explicat că niciodată nu reușește să se supere, oricât de mult ar vrea. El sau alții... Și mi-a zis să iau loc pe o ciupercă. Ei, cum naiba să fac asta, mă pregăteam să-i zic bosumflată, dar mă uit puțin în jur și le văd. Măi, poiana era plină de ciuperci de toate culorile și mărimile! Probabil că am făcut o față cât se poate de tâmpă, pentru că l-am auzit explicându-mi că cele două lumi, a lui și a mea, s-au contopit iar eu le pot vedea acum pe amândouă.

A zis că-l pot întreba orice. Și eu am vrut să știu de ce în lumea lor ciupercile sunt de toate culorile.

"Păi, la început erau toate albe. Dar e pe aici un spiriduș foarte sensibil și, ori de câte ori se întrista, ciupercile deveneau negre, tăcute și nu voiau să mai vadă pe nimeni. Azi așa, mâine tot așa, până s-a întâmplat ca un copil să-l dibuie pe respectivul, în timp ce stătea la soare, să zică repede formula magică și să-i devină prieten. Exact ca tine, a întrebat tot de ciuperci. De ce sunt negre? Spiridușul, care era supărat în ziua aia, i-a povestit trist că din cauza lui sunt așa.

Copilul a început să râdă, l-a îmbrățișat strâns de tot și a început să se caute prin buzunare. Când și-a scos mâinile de acolo, erau pline cu tuburi de culori, creioane și vreo câteva pensule. I-a spus că știe el ce să facă și a început să picteze ciupercile, care mai de care mai frumoasă. Fiecare dintre ele, când era gata, se lumina de fericire și începea să cânte. N-a durat mult și toate erau colorate iar poiana n-a fost niciodată mai veselă ca atunci! Dar s-a făcut seară și cele două lumi și-au reluat locurile lor în univers. Copilul s-a întors acasă, convins fiind că a adormit și a visat iar ciupercile au rămas la fel până azi, fără să-și mai piardă vreodată culorile"

Pentru că mai erau câteva ore de lumină, am cerut voie să retușez ce meșterise copilul și să fac ciupercile alea și mai frumoase. Spiridușul mi-a răspuns râzând tare că da, pot. Și m-am pus pe treabă... Am pictat și-am desenat până am rămas fără culori. Ciupercile erau mai frumoase și mai vesele ca înainte. Dar, brusc, m-am gândit la ceva... Am vrut să știu ce se întâmplase cu spiridușul cel trist.

"Hehe...Când a văzut cât de minunate erau acum ciupercile, a început să zâmbească și, din momentul ăla, n-a mai fost niciodată trist. Niciodată!" Și mi-a făcut șmecher din ochi. "A ajuns un spiriduș burtos și zăpăcit, care, în continuare, e prins dormind pe ciuperci, cu burta la soare. Hehe... Tu, în schimb, nu te-ai schimbat prea mult de atunci: ai aceeași privire și același zâmbet!"

Adică... Adică... Înseamnă că... Eu sunt... Copilul ăla eram eu?

"Și eu eram spiridușul cel trist... Nu-i așa că, înainte să se termine magia, o să mă îmbrățișezi strâns, strâns, așa ca atunci?"

Normal că da. I-am dat un hug mare și...a dispărut, odată cu soarele care apunea printre brazi. Iar eu am ținut minte tot ce s-a întâmplat în ziua aia, n-am mai crezut că am visat. Pentru că acum sunt mare și știu că spiridușii există!

În rest... Mă duc să-mi pregătesc culorile. Am de pictat niște zile un pic mai negre...

Bună dimineața!

Gărgăriță riță...

Oare cum o fi să fii gărgăriță?

Să fii mereu îmbrăcată în costumul tău vesel. Același număr de puncte negre pe armura roșie. Să patrulezi grăbită de colo colo, fiind în cine știe ce misiune, în timp ce toți ceilalți or să creadă că te învârți fără rost. Să observi oamenii. Și să le zâmbești pe limba ta. Apoi, dacă ți se pare ceva suspect, să-ți scoți aripile transparente de sub hăinuță și să te ridici curajos în aer. Pornind spre soare. Sau spre cel mai apropiat nor, în care să te ascunzi. Să te camuflezi devenind un gărgăr-nor. De acolo, lumea trebuie să fie mult mai frumoasă... Pentru că oamenii mici devin invizibili și rămân pe pământ doar cei cu suflet mare. Colorat. Iar de acolo de sus, vezi doar pete multicolore care, uneori, se întâlnesc și formează curcubeie. Și asta fără să plouă...

Când o să fiu mare, vreau să mă fac gărgăr-nor. Să stau pe degetul tău și să te aud cum îmi cânți. Apoi să-ți îndeplinesc toate dorințele, înainte să plec în zbor spre soare...

Aventuri cu spiriduși și prieteni magici

Nu toate poveștile încep cu "a fost odată ca niciodată". Povestea mea, în care am fost pentru câteva zile și din care tocmai m-am întors, începe cu "și toate s-au întâmplat pentru că exiști tu".

Într-un regat mare din Țara de Foc, într-un ținut foarte colorat, există o căsuță în care stă un spiriduș pus mereu pe șotii și Cavaler Gândac, zis și Ăla micu', peste care poți da doar în vacanțe, când se întoarce acasă. Din cauza unor trolli, care s-au lăudat că o repară dar mai rău au făcut, căsuța, care era magică, devenea din ce în ce mai tristă și îmbătrânea pe zi ce trece. Așa că, Ăla micu' a chemat zidarul regatului, să-l roage să facă ceva ca să redevină căsuța veselă dintotdeauna. Dar, pentru că a vrut mult mai mulți galbeni decât ar fi merita munca lui, zidarul a fost trimis la plimbare de unde a venit...

Neee...povestea nu se termină așa trist, pentru că Ăla micu' e prieten cu magicianul regatului. Adică eu... Deși ne știm de mult timp, nu fusesem niciodată acolo, deci am luat primul dragon pe care l-am găsit și am zburat să dau o mână de ajutor. Eh...am nimerit unul bătrân tare, care a ajuns cu mare întârziere și aproape m-a copt pe drum cu flăcările pe care le scotea pe nările lui mari, obosite...

-Nu te stresează ținutul meu?
-De ce? Ce-i cu el? Și apoi, eu n-am venit pentru ținut, eu am venit la tine!
-E mai dubios...

Păi da, recunosc, pe alocuri e mai altfel... E un ținut mai zgomotos, cu oameni mai iuți la mânie, unii mai din topor, cu străzi foarte zgomotoase sau unele prea tăcute, apăsătoare, cu pepeni care-ți vin acasă, plozi obraznici, domnițe prea sclipicioase sau cavaleri prea șmecheri. Dar ce importanță are? Important e că acolo spiridușul glumește tot timpul cu tine și nu știe ce să facă să fii cât mai bine. Că ai tot timpul un prieten alături și asta te face să te simți de neatins. Important e că, de a doua zi, umblam prin casă, pe întuneric, fără să dărâm nimic cu pelerina mea iar asta faci doar la tine acasă sau undeva unde te simți ca acasă. Ca să nu mai vorbesc de Ăla micu', care e un ucenic genial, de care sunt foarte mândră. Harnic și priceput. Iar cel mai important lucru: căsuța a început să-și revină, să zâmbească și să strălucească fericită...

Dovezi că povestea mea e adevărată? Nu am. Aș fi putut să fac poze, doar sunt magician, era de ajuns să pocnesc din degete și...paf...vă arătam tot. Gletiera magică, scârțâitoarea buburuzată, pensula plină de albastru, țânțarii zidiți, farfuria rainbow, sau mai știu ce alte minuni de pe acolo. N-am vrut. Știu că se numește egoism, dar am vrut să păstrez totul doar pentru mine, în lumea mea, să mă bucur numai eu de tot ce-a fost acolo și să retrăiesc orice moment doar gândindu-mă la una dintre pozele imaginare pe care le am în mine.

Nu toate poveștile se termină cu "petrecerea a durat 3 zile și 3 nopți iar ei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". Povestea mea se termină cu "și timpul a îmbătrânit iar ei încă erau prieteni".

În rest...încă 5 minute... Și public postarea...

Din cugetările atomului de varză către prietena sa

Nu-mi aduc aminte când și cum ne-am întâlnit prima dată. A trecut prea mult timp... Eu abia mi-amintesc ce am făcut luna trecută, doar nu vrei acum să țin minte ce-am făcut în viețile anterioare... Sau, poate ne știm dintotdeauna, din momentul ăla în care au apărut primii 2 atomi. Eu clar am fost primul și eram unul de varză! Iar tu ai apărut ca să aibă cine să-mi rezolve problemele existențiale zicându-mi: "Varză! Ești un atom de varză!" Această primă problemă din univers fiind rezolvată, apoi a apărut lumea...

În schimb îmi aduc aminte când și cum ne-am întâlnit ultima dată. A fost cea mai lungă așteptare și cea mai scurtă oră din viața mea. Da' măcar acum știu că ești reală... Că ești chiar tu și nu un bărbat burtos, chel, cu mustața tunsă șui, criminal în serie, care poartă tricouri din care-i atârnă țanțoș investiția abdominală, care vrea să-mi facă capu' mare, ca mai apoi să-mi mănânce degetele la grătar, cu sos chinezesc dulce-acrișor! Măcar acum știu că te pricepi să dai un hug ca lumea și, da, am aflat că nu-s defecte căștile mele, aia chiar era vocea ta!

Acum...îți mai amintești ce mi-ai zis de ziua mea? Frate, după chestia aia, cum mai pot eu să scriu ceva genial care să te dea pe spate? Orice urare ar suna: mda, bla, bla, bla... Ai făcut-o special...știu eu... Ai zis exact ce ți-aș fi scris eu acum, profitând că ziua mea a fost prima... Ce oameni, dom'le...

Încă ceva și te las să te duci la jucăria ta cea nouă. Să-mi trăiești mulți ani! Mulți, frumoși, sănătoși și fericiți. Să rămâi la fel de enervantă, la fel de tu, la fel de aici. Să nu dispari niciodată din lumea mea și să rămâi același generator de zâmbete care mi-a colorat multe zile. Mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat de când ne știm, pentru că ai mereu răbdare să-mi asculți prostiile și pentru că ești foarte aproape fiind foarte departe. Și, pentru că acum ai crescut și ești fetiță mare, în puii mei, joacă-te și tu mai puțin!!!

În rest... Nu mai trebuie să-ți zic nimic. Deja știi ce gândesc...


La mulți ani, Bestie! Ia d'aci și ascultă o serenadă pentru ziua ta!

P.S. Dacă aud că ai intrat în vreun gard și ți-ai bușit vreun picior, ceva, îți dau două după ceafă de nu te vezi!

3...2...1...

Mai e doar o jumătate de oră și gata! Cum gata ce?!?... Vine primăvara! Vine martie! Luna mea! Oameni de martie... Sună frumos asta, nu? O prietenă mi-a spus-o odată...peștii și berbecii sunt oameni de martie. Cu noi începe primăvara! Ar trebui ca și anul să înceapă acum, nu în ianuarie. Primăvara se nasc verdele și celelalte culori, se coc apoi vara, toamna pălesc și iarna mor sub prea mult alb. Și cenușiu, și negru... Mor doar puțin, până în primăvara următoare...

Anul meu începe în martie.

 În postarea asta încă mai am stare de iarnă, de frig, de gol, de teamă, de gri, de vânt, de doar eu... Dar de mâine asta o să se schimbe. O să încep să mă uit prin grădini după colțuri verzi de viitoare flori, printre nori după V-uri de păsări, prin cenușiul rece din jur după o bucățică de soare, în mine o să caut curcubeul pe care l-am furat atunci din privirea ta și o să aștept zâmbetul ăla care o să mă învețe din nou să zbor.

 Acum aș vrea să mă culc. Aș vrea să adorm iarna și să mă trezesc în martie...

 

De ascultat... (45)

N-am mai scris de mult, știu... N-o să scriu nici azi. Am treabă! De ceva zile fac chestii. De-ale mele, colorate, gărgărițe, floricele, monștri, inimioare, multe chestii. A, da, și curcubeie! În week-end vreau să le fac poze, dacă sunteți cuminți, o să vă arăt și vouă...

 Și, cum n-am chef să mă culc încă, pentru că ideile oricum nu m-ar lăsa să adorm, tre' să aud ceva în căști în timp ce mâinile se joacă în pastă colorată... Melodia asta e tocmai bună...

 

Idei de seară

Știi că stelele nu sunt doar stele, nu? Pot deveni magice, dacă știi ce să faci. Și atunci îți vor îndeplini aproape orice dorință. Aproape...

 E simplu: trebuie doar să ieși afară, te uiți pe cer și-ți alegi cea mai mare și mai strălucitoare stea din toată marea bleumarin a nopții. Iei o foaie albă, fără nici o pată, fără nici un semn pe ea, creioane colorate și desenezi acolo steaua. Nu oricum. Trebuie să-i faci ochi albaștri și un zâmbet mare. După asta, ținând desenul strâns în mână, ieși din nou afară, te uiți la steaua aleasă și-ți pui o dorință. Închizi ochii, zâmbești și, când îi deschizi iar, o să vezi cum steaua de pe cer, care până atunci era doar una obișnuită, are ochi albaștri și-ți zâmbește înapoi. Atunci poți să știi sigur că dorința ta va fi îndeplinită cu siguranță!

 Eu am încercat asta și a mers! Într-o zi, am descoperit Steaua Polară și am ales să zâmbesc la ea. De atunci, ea-mi dă mai mereu câte o rază argintie fix când îmi trebuie. Știu că e mereu acolo și mă simt în siguranță... N-are cum să dispară, să fugă, să se ascundă, cea mai importantă stea nu are cum să facă asta. Nu poate s-o facă pentru că știe că mi-aș pierde oarecum direcția. Știe că ea e acolo, eu sunt aici...

Asta e tot. Simplu, nu? Dacă te încurci cumva și nu funcționează, nu-i nimic, nu te întrista, o să-ți spun alt secret magic. Știu mai multe...



Într-o seară, când chiar aveam nevoie, am primit melodia asta de la cineva foarte drag. Chiar dacă e cam tristuță, mi-a făcut bine, m-a făcut să zâmbesc... Poate ăsta-i efectul pe care-l are dacă o asculți. Adică sper... În seara asta e nevoie de cât mai multe zâmbete.

Weekend verde brotăcel

E deja marți. Am vrut să scriu postarea asta ieri, da' n-am avut nici o șansă. Nici azi nu-s tocmai brează... Dar pot încerca, să vedem ce iese!

Am avut un sfârșit de săptămână magnifique! Activ, energic, amuzant, luuuung și cu o premieră mondială în ceea ce mă privește. Da, tre' să recunosc, am făcut-o... Nu am vrut, n-am premeditat, nu m-am gândit că mi se poate întâmpla așa ceva tocmai mie, nici măcar n-am avut timp să-nțeleg prea bine în ce mă bag... Știu că nu e o scuză, dar am fost coruptă, influențată, împinsă s-o fac. Ok, n-o mai lungesc, că tot nasol o să sune: în weekendu' ăsta, am tras praf pe nas! Na, am zis-o! A fost fără voia mea, într-un fel m-au obligat. A fost ceva de genul: cum, ne lași să facem asta singure, tu nu? Și ce puteam să mai zic, să mai fac...oofff, săraca de mine, am acceptat, am zis da, am vrut să fiu solidară. Prieteni la bine și la rău! Și-așa am luat într-o mână șpaclu', în cealaltă șmirghelu' și m-am apucat să răzui pereții!

Început promițător! Salturi pe muzică, genuflexiuni, escaladat scaun și stat cu ochii în tavan. Și am tras de-a praf pe nas, mai ceva ca niște aspiratoare înfuriate! Asta până într-un moment critic: am constatat că nu mai avem pe unde să respirăm... Dacă încercam să redăm praful naturii, suflându-l suav, pe mai multe voci, cu forța uraganului Etienne, nu reușeam decât să "facem ca dragonu'". Măști! Ne trebuie urgent o barieră între noi și EL. El Prafo... Și așa ne-am transformat urgent în Los Banditos, că fix așa arătam cu eșarfele legate la nas!

Odată executată amorsa, m-am gândit că-i gata, că s-a terminat, că o să dispară senzația că cineva a construit un zid la mine-n nas și că totul va reveni la normal. Mmmm...nu chiar... Nu știu ce marfă era aia, da' sigur a fost ceva necurat la mijloc. Prea mult calciu! Atât de mult că, probabil, nici una dintre noi n-o sa mai sufere de spasmofilie măcar vreo doi ani de-acum înainte...

Odată terminată partea câh a operațiunii, a început aia frumoasă. Eram în elementul meu, culori, desene, pensule (mă rog, trafaleți...), mâini mâzgâlite, fețe cu puncte și dungi, urme de palme pe picioare și brațe, cozi de lemn care picau când le venea lor și două pisici grase și frumoase care se foiau de zor printre noi/var/vopsea/căni cu bere... Toate astea fiind cu grijă sechestrate în memoria camerei foto mult prea puțin folosite față de cât de Panasonic e...

Prea multă culoare. Nu, mai trebuie! Încă? Da. Tot! Apă? Ajunge! Sau nu... Bla, bla, bla, sărim peste și ajungem la final: o cameră faină tare, pe alocuri verde (brotăcel, că d'aia e titlul așa...), prin alte zone ceva portocaliu, mai un dragon auriu, mai o dungă trasată strategic... Și numele ei scris mare, în caractere japoneze. Tare de tot! (Deși nu sunt foarte sigură că grămăjoara aia de linii e un C...)

Schimbare? Da. Totală, artistică și completă!

P.S. Tocmai mi-am pus un pahar de suc și m-am trezit repetând în gând: "pun bine?"...

Ca-n povești

Azi am inventat pisici elegante care miau-ie și motani grași, puturoși, care mau-ie. Apoi, pisicuțe și lăbuțe! Și am mai făcut portretul unei doamne văcuțe, care avea o criză de identitate.

Margaretele au fost desenate special pentru a se potrivi rochițelor de vară, colorate și sexi, iar puii de margarete și gărgărițele își țin companie reciproc. Gărgărițele fiind de multe feluri: cu prea multe picioare, cu doar 2 care se bâțâie sau fără; cu antene sau fără; cu puncte simetrice sau aruncate neglijent pe spate; cu ochii deschiși sau dormind, toate însă având ceva în comun - sunt roșii! Deși am văzut și gărgă negre cu puncte galbene... Dar alea cred că veneau de la vreun bal mascat, sau se plimbau undercover.

Zilele trecute mă plângeam că nu știu cum se desenează un zombie, da' azi văd că mi-au ieșit cu toții chiar foarte zombie... Cu șerpii răciți am o mică problemă, nu știu de care ceai să le desenez în cană! Și cei care beau suc cu paiul, pot oare să le pun în pahare fanta de căpșuni cu kiwi? M-am răzvrătit azi și mi-am luat un ditamai sticloiul. E yummy, cred că or să fie încântați!

Mâine o să încerc niște ciupercuțe. Deja le văd cum vor arăta: roșii, cu multe puncte și vesele. Și o pereche de fantomițe: el cu papion, ea cu fundiță roz. Și neapărat cu inimioare! Aoleu, da, iar uitam de ele, mâine o să  fac și mini-turma de oițe albe/negre.
Și ce-o mai inventa neuronu'... Nu contează, are dezlegare de la mine, poa' să creeze tot ce vrea. Orice, dar neapărat colorat!

Până marți tre' să fie toate gata, pentru că plecăm în alt regat. Mă trimit iar să văd de niște treburi ale împărăției. Mai ții minte?

Just perfect

Cum începe o zi perfectă? Cu un drum prin soarele de foc, să plătești o rată. Nașpa. Dai din picioare cât de repede poți, ca să ajungi odată acasă. Unde e la fel de cald. Căldură pe care tot încerci s-o stingi cu multă apă. Și cu pepene roșu. Poate și cu puțin sorbet de fructe de pădure.

Continuă cam ca de obicei. Culori, creioane, pensule, mărgeluțe, biluțe colorate... Azi și cu discuri mici de ceramică. Șlefuit, găurit cu o bormașină senilă, care cam trebuie scoasă la pensie, desenat. Diverse. Nu prea mai am pisici, tre' să-mi refac echipa! Pisicuțe și lăbuțe. Plus o turmă de oițe. Albe/negre, cu fundiță, fără, cu inimioare, fără, toate zâmbitoare.

Eu - înconjurată în toate direcțiile, asaltată, de chestii cu multe culori pe ele. Care uscate, care pe cale să se. Eu - cuminte, cu pensula când în mână, când între dinți. Cu degetele muiate prin tuburi și palmele pline de degradeuri... Cuminte. Când vine, via sms, ideea. Măreață, sclipitoare, apocaliptică de-a binelea: "luăm cartofi și facem cartofi prăjiți". Oaaa... CARTOFI PRĂJIȚI!!! Azi. Eu - cartofi! N-am mai fost în stare să mă concentrez la nimic... Vedeam în fața ochilor doar cartofi pai, aurii, fierbinți, sărați, muiați frumos, doar până la jumate, în sos alb de iaurt. Văleeeu!

Dacă vrei să vezi cel mai fericit om din lume, zi-mi că-mi faci cartofi prăjiți! Cred că am un pitic cu asta... Adică am, nu cred! Unu' mare, bine crescut, sănătos și vesel. Care alerga de nebun în juru' neuronului, tropăia, bălea de poftă și urla ca apucat de streche. Ce pisici, cercei, oițe, mărgeluțe... S-o gătat chefu' de treabă și am început să fac 13-14, visând cu ochii deschiși la dezmățul ce mă aștepta.

Se face ora. Plec în viteză, tornadă, nu alta... Cumpăr aia, ailaltă, și plec spre maxi. Drumul e pe lângă un părculeț. Așa vedeam în față doar cartofii ăia, care mergeau înaintea mea ordonați, că nu m-a mirat nici măcar ce se întâmpla în jur. O trupă maaare de plozi/tineri își umpleau bidoane și găleți în fântâna arteziană și le turnau fiecare-n capu' vecinului... Da. O chestie nouă, nu știu ce era și la ce folosea... Am zburat mai departe, să-mi urmez viziunea!

Trecem peste amănunte nesemnificative, gen maxi-taxi cu geamuri închise și persoane foarte mari care ocupau un scaun jumate, soare care mă fixa drept în moalele capului, multe etaje de urcat, 60 de grade în bucătărie... Și ajungem la: eu în fund, cu o privire profund admirativă, ușor retardată, în fața castronoiului cu delicioasa armată galbenă, frumos mirositoare, care-mi făcea cu ochiu' și mă îmbia s-o halesc. Și devorată fără pic de remușcare a fost, plus bonus mămăligă și cartofi țărănești cu usturoi și rozmarin, făcuți într-o pungă magică, ce nu s-a topit în iadul din cuptor.

Apoi sirop de trandafiri cu multă gheață. Țigări mentolate. Bere rece. O gărgăriță la câteva cuvinte. Un zâmbet frumos pe o femeie frumoasă. Două pisici. Cerculețe de ceramică. Ațe colorate. Albastru. Verde. Aer răcoros cu aripi de liliac. Hug cald. Fluturași.

Așa arată o zi faină, specială, minunată, divină, PERFECTĂ! Perfectă ca tine.

Săru'mâna că m-ai răsfățat azi!

Invazia extratereștrilor de după curcubeu

Azi am fost cuminte. Am stat în pătuț și am șlefuit/găurit/pictat chestiuțe de-ale mele. Și mai pune o culoare, și-ncă una, da' parcă mai trebuie, așa că stoarce-n paletă încă vreo câteva tuburi. Amestecă, testează pe mână, înmoaie pensulele peste tot și mâzgâlește tot ce prinzi. Și am avut mâini colorate și azi...

Da' la un moment dat, am început să nu mai văd ce fac. Mă uit afară, se întunecase. Deja? Ce repede s-a făcut azi seară... Chiar că nu mai simți timpul ăsta, curge prea repede. Aveam o mulțime de lucruri înșirate în jur și nimic nu era terminat. Ciudat... Dar cum am laptopu' lângă mine, arunc un ochi pe ceas și...stai așa. Piua! Ăla-mi arăta că e încă zi. Mă uit afară, acolo era seară... Nu se mișca nici o frunză, căldura intra pe geam în valuri și motanul buginea liniștit pe pervaz... Și se întuneca mai rău ca la eclipsă! O, doamne, au venit extratereștrii! S-a întunecat de la nava lor! Au dat timpul peste cap și săracu' nu mai știe ce-i cu el! Aaaaaa, mamaaaaa....

Dar mama era deja în ușă. Cu lumânarea de la paști în mână. Văleu, e de rău, pe aia o aprinde doar când e ceva grav.
-Ce faci cu lumânarea? Am avut dreptate deci, am fost invadați, vor apărea omuleți gri cu ochi maaari. Or să mă răpească și-or să mă ducă pe nuștiuce planetă unde nu există ciocolată! Nuuuu....
-Vine furtuna. Doar știi c-o aprind ca să treacă repede.
Hmmm... Era plauzibil. Se poate să nu fie totuși un O.Z.N. Mă cațăr în pat ca să ajung la geam, dau două palme neuronului să se trezească și încep să studiez problema pe toate părțile. Miros de praf umed, nu se auzea nici cioc de pasăre, începuse să bată vântul și, mda, nori cât cuprinde. Phiu! Am scăpat și de data asta, nu erau extratereștrii...

Îmi place furtuna. Să fluiere vântul sinistru prin plopi, fulgere/tunete cu sonorul la maxim (eventual din alea care trezesc alarmele la mașini!), perdea de ploaie de sus până jos... Frumos tare! Da', cum ziceam mai sus, de câte ori începe o minunăție din asta, apare mama cu lumânarea aia de la Paști, o aprinde și pa furtună. Se termină rapid, de parcă n-a fost nimic afară. O fi doar coincidență probabil, nu știu care-i misterul, dacă e vreunul, da' mereu îmi alungă bunătate de furtuni cu cea lumânare. Așa că azi am rugat-o, din tot suflețelul meu mare de copil, s-o lase stinsă. Să-mi lase furtuna în pace, să vină și să se dezlănțuie dincolo de geam, să bubuie, să toarne și să bată vântul. Sincer, nu știu cum de m-a ascultat, probabil nu s-a simțit amenințată, că altfel, nu mai pupam eu distracție azi...

Numai că, din păcate, n-a fost cine știe ce. A tunat slab până la moderat, vânticel anemic, ploaie așa și așa, răcoare călduță... Eh... Distracție minoră. Dar plăcută. Care însă i-a stricat ziua motanului, pentru că i-a udat pervazul...

Una peste alta, a fost o zi faină. S-a mai răcorit și apoi s-a luminat repede. Așa am reușit să-mi termin chestiuțele pictate. Și, fără nici o legătură cu ploaia, azi am avut palme curcubeu... Cred că de asta a fost unul și pe cer! Când am ieșit eu la geam, palmele mi s-au oglindit în picăturile calde de ploaie din nori... Așa că, azi, dacă v-ați uitat pe cer după furtună, ați văzut curcubeul din mâinile mele...