Iaca, recunosc: sunt dependentă...

Acum câteva zile am constatat și nu-i a bună... Eu, care ziceam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva, sunt dependentă. E mai presus de mine, aproape că nu mă pot controla, încep să vibrez ori de câte ori îmi apare-n fața ochilor care brusc îmi sclipesc fericiți! Și tre' să ating, să miros, să țin în mâini, să strâng în brațe. Cred că am nevoie de ajutor... Orice sfat e binevenit! Sau, mai bine, cred că ar trebui să mă duc la întâlnirea ălora anonimi care stau și povestesc despre dependențele lor, în speranța că vor scăpa de ele.

Și, dacă mă duc, o să fie cam așa:
Sunt Ina și sunt dependentă. Ultima dată s-a întâmplat acum 5 zile. De atunci am fost cuminte, dar simt cum mă ia din nou, stomacul se umple de fluturași când mă gândesc la el, mintea nu vrea să coopereze cu mine, voința se îndreaptă rapid spre zero și picioarele o iau la sănătoasa dacă au aflat unde pot să găsesc lucrul care mă face fericită, dar care mă controlează. Par exemple, azi am aflat că la Lidl e plin de... mda, sunt dependentă de Snoopy! Cred că sunt Snoopyholică...

Și nici măcar nu mi-am dat seama! Până ce, zilele trecute, mi-a zis-o o prietenă și așa am constatat și acceptat crudul adevăr: nu mă pot abține să nu iau chestii cu domnu' beagle... Și cum ai putea să te abții de la așa ceva? Cum? E așa drăguț, simpatic, frumos, extraordinar de fantastic! Cu năsucu' ăla negru și urechiușa lui bleagă. Și mocuța aia ștrengară... Cum să nu fac ca trenu' când văd ceva cu el?

Bine, unii ar putea zice că totuși șapte pijamale și cinci tricouri e cam mult, dar ce-s numerele astea până la urmă? Totul e relativ... Ce pentru unii e mult, pentru alții e minuscul. Și, uite, am doar un singur ceas cu el, da? De perete, că mai am unul de mână pe care am făcut eu ce-am făcut și l-am stricat... Și am un pix, un creion și o cană. Muuulte șosete minunate, dar pe alea le-am primit de ziua mea, că am fost cuminte, deci nu se pune, nu mi le-am cumpărat singură! Budigăii, în schimb, da, eu i-am luat, fericită și foarte încântată. Și de lenjeria de pat ce să vă povestesc, e genială! Doar că n-am îndrăznit să-o pun încă, că mi s-a rupt un arc în saltea și nu vreau s-o fac sită. Da' mă fac eu mare și-mi schimb salteaua și o să fie așa: patul snoopycos și eu în el snoopyficată din cap până-n picioare! Ei, cum sună asta? Nu că divin?

Și hai, că n-am așa multe, nu? Putea fi mult mai rău! N-am șapcă, ghete, farfurie, eșarfă, costum de baie, tatuaj, rucsac, stick sau păturică cu el. Și apoi, nu-s eu de vină, ce să fac dacă am primit, într-o zi oarecare, o minunată cămașă gri cu Snoopy, Charlie și Woodstock? Ea a fost sursa primordială a dependenței mele! Și apoi tricou larg, cum îmi place mie, frumos și răcoros... Și agendă pictată special pentru mine. Și insignă. Cum să nu înceapă să-mi placă din ce în ce mai mult Snoopylică? Doar om sunt, nu robot sau extraterestru, să rămân impasibilă în fața unui asemenea monument de drăgălășenie!

Deci, minunații mei cititori, nu vreau sfaturi de cum și în ce fel să mă vindec de dependența asta, că-i prea simpatică să scap de ea. În schimb, dacă știți că pe undeva se vinde ceva cu monsieur doggy, dați de veste aici, la mine. Pe undeva pe net, să fie accesibil, să nu vă urăsc pe veci pentru bigmenul ăla din Timișoara, a doua stradă pe dreapta, pe care nu am cum să-l cumpăr...



Și nu pot termina confesiunea mea, probabil complet neinteresantă pentru cei care nu știu, nu pot, nu înțeleg și nu simt Snoopyficos, fără să-i zic, cu o zi întârziere, La mulți aaani! Că ieri fu ziulica lui! Ha!

Motanschi

Motanschi Voievod. Sau băiatu' lu' mama (al meu adică!). Nume de cod: Pisiloi (cu varianta Pițiloi), Pisi, Motănschiță, Pușilică, Puturosu' și altele inventate la moment și rapid uitate.

Dumnealui e motanul care se crede cățel. Adică nu se crede, e chiar foarte sigur de asta. Și i se trage din faptul că a avut o mămică lătrătoare, AB, pe care a iubit-o și ascultat-o până în momentul în care a plecat puțin în raiul cățeilor buni și frumoși...

Niciodată, dacă mă întrebi, nu sunt foarte sigură ce vârstă are. E ciudat, dar asta e... Are 4 ani, dar nu m-ar mira să vină acum cineva să mă contrazică. După calculele mele, în câteva zile ar trebui să fie ziua lui. Nu știu exact ziua în care s-a născut, că l-am găsit într-un august, în curtea blocului, picat (bleg de mic) într-un fel de groapă betonată care comunică cu boxele de la subsolul blocului. Era mic, explodat de pufos și cu 3274 de pureci încolonați neuniform pe cei 15 centimetri de pisic plus încă vreo alți câțiva - coada.

Mișuna ca un gândac beat în gaura aia și un vecin se băgase după el să-l scoată. S-a întâmplat să trec pe acolo exact în acel moment magic în care vecinul îl pescuia și mi l-a întins să-l țin ca să poată ieși de acolo. L-am luat în brațe și el s-a holbat la mine cu cei mai albaștri doi ochi de cotoi pe care i-am văzut eu vreodată. Vecinul zicea ceva, nu știu ce, și am spus doar: îl iau, mă duc să i-l arăt mamei. Și-am plecat lăsându-l pe ăla să zică ce zicea el...

Nu voiam pisic. O aveam pe Annabella, care era bătrânică și geloasă, și cu diabet, motiv pentru care nu avea voie NIMENI s-o streseze în vreun fel. Și totuși, cu purecosu' negru în brațe n-am putut decât să zic că-l vreau și că mă duc acasă. Unde mama: ce-i ăla? Pisic (nu știam dacă e băiețel sau fetiță). Annabella, uitându-se încruntată la mine: ham, hamham, ham (în traducere: mami, ce-i ăla?). Bombăneli și proteste din ambele părți, dar chestia care s-a dovedit, a doua zi, la veterinar, a fi motan, a rămas.

Era un mic monstru! Dormea în mijlocul holului întunecat, de trebuia să mergi târâș la baie peste noapte să nu-l faci piftie. A făcut NUMAI în pat vreo 2 luni; dacă-l puneam în litieră, ori se culca acolo, ori începea să mănânce granule de bentonită... O fugărea pe AB peste tot, crăcănat, de se termina mai mereu cu un șmotru inofensiv, dar zgomotos, din partea ei ca să scape de teroristul cu colți ascuțiți care voia lăptic de la "mama"; sau voia să stea, să se joace, să se agațe, să alerge cu "mama". Iar ea voia doar să vină o zână bună să-l ia și să-l ducă în Africa, Pacific sau Marte, mai sigur. Sau să-i explice cineva că e pisic, nu câine, iar pisicii trebuie să fugă DE căței, nu DUPĂ căței!

Vreo 2-3 ani, distracția lui cea mai mare a fost să fie flocăit de Annabella, fugărit de mama prin casă cu ziarul făcut sul sau statul pe geam + sărit de acolo drept pe mine care, ghinionul meu, am patul sub geamul lui preferat... Și toate astea erau mult mai amuzante dacă aveau loc noaptea! Plus piticul, care nu-l va părăsi niciodată, să-mi dea sticlele cu parfum și deodorantele jos de pe dulap. Am renunțat să mai încerc să-l conving să nu, că-i degeaba, acum pun lângă dulap o pernă babană să pice toate pe ea și gata, problemă rezolvată, fericire de ambele părți!

Într-o zi mami a plecat cu AB de acasă și a venit fără ea. De atunci, ori de câte ori vede afară vreun cățel negru se agită și miaună, și ne cheamă, și ne zice că s-a întors mama lui, s-o aducem în casă. Dar până acum, nici unul dintre cățeii văzuți de el nu era "mama" lui, AB nu s-a întors, n-are cum...

Acum e cățelo-motanul meu perfect: cuminte, bleg și dresat. Că, dacă tot se crede cățel, de ce să nu profit oleacă? Face tumbe la comandă (și nu numai...), vine când îl chem, trece-n pat când e pedepsit... Vine chiar și atunci când îl strig să-i tai ghearele! Protestează, că nu vrea fix în momentul ăla, da' vine. Bleg, cum am zis. Zilele trecute, pe la 5 dimineața, mișuna pe lângă patul meu și a scos un miau timid. L-am întrebat ce face acolo și de ce nu doarme și s-a bucurat vocal foarte tare că-s trează, deci îl pot alinta oleacă! Și mă așteaptă mai mereu la ușă când ajung acasă. Dacă bugină pe undeva prea profund și nu mă aude, e de ajuns să-i spună mama "a venit Ina" și apare: chior de somn, căscând de parcă vrea să înghită o capră, mișunând fericit și așteptând să mă pun în pat ca să se suie călare pe mine să mă toarcă în timp ce-l smotocesc. Iar eu, când vin acasă, îl întreb "ce-are mami pentru băiat?" Știe că e rost de pliculeț cu multă zeamă și roiește printre picioarele mele, în liniște, așteptând să-i dau "bun". În una dintre numeroasele lui farfuriuțe pe care n-am rezistat, de-a lungul timpului, să i le iau! Și în cea de la nănuța lui de botez, farfuriuța cu multe pisici pe ea.

Pe cât de îngrozitor, psihopat și terorist a fost când era mic, pe atât de cuminte și puturos e acum. Și flocos, codos și lipicios. Singurul lucru pe care nu l-a învățat de la AB e să pupe, nu s-a prins că există așa ceva... La fel cum nu știe să scuipe, să câhăie sau să zgârie. Și asta e minunat mai ales pentru desele momente în care-l iau cu japca de jos, îl țin în brațe cu roatele-n sus și-l pup peste toată moaca lui cu fălcuțe de popândău! Cui îi povestesc îmi zice să nu-l mai chinui așa, dar ce nu știu decât cei care au asistat la această "tortură" e că-i place să fie pupăcit și alintat de nu mai poate!

O prietenă mi-a zis că mă transform în cat-person. Nu știu, poate... Sau poate sunt în continuare dog-person și Motanschi e cel care s-a transformat în cățel, din ce în ce mai mult... Pentru mine e copilul lui AB și-l iubesc mult! Atât de mult că nici nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să nu-l am... Băiatu' meu! Motanschi Voievod.

La mulți ani, motanu' meu zăpăcit! Te-am ales eu, m-ai ales tu sau pur și simplu așa a fost să fie... Mai contează?

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

Marea și extraordinara aventură în Munții Măcinului

(sau: De ce, semănătoarea și treierătoarea mă-sii cu un cal am zis da?!?)

Dragi prieteni care vă întrebați, posibil/probabil, dacă mai trăiesc, ce ocazie mai perfectă poate fi să încep să scriu iar pe blog, dacă nu o minunată, magnifică, extraordinară, în puii mei, excursie prin munții Măcinului? Postare la care avem două variante:

Varianta scurtă: Băga-mi-aș! Mâinile-n buzunar, desigur...

Varianta lungă: o voi lungi în cele ce urmează.

Să începem cu seara dinainte de începutul aventurii. Când am fost invitată la o cafea (termen generic pentru băut ceva, orice, trăncănit și râs unul de ceilalți) aparent inofensivă. Și, după înțepături, discuții cu bufnițe, urlete de plozi de clasa a patra care serbau sfârșitul școlii și amenințări să nu se scape careva cu ce se întâmplă-n noua serie din Games of Thrones, berea cu lămâie din care beam tacticos aproape mi s-a înțepenit în gât când cineva, NU DĂM NUME, a zis: să mergem mâine în Măcin! Mergem? Mâine? Da' mergem? Mâine mergem? Da? Mâine? Mergem, da? Mnu, nu era o glumă... Din păcate! Mama ei de viață, cartofii și ridichile mă-sii de idee și păpădiile lu' ta-su de moment în care am zis da...

O să fie frumos, a zis! O să fie fun și o să ne distrăm, a zis! O să ne simțim minunat și o să ne placă tare, A ZIS! Cum, nu vreau să iau parte la ceva așa de mega-ultra-super nemaivăzut de bestial? Nuuuu.... Cum aș putea să nu vreau... Asta e tot ce am visat dintotdeauna, dorința mea secretă și aspirația mea din clipa în care m-am născut, să merg într-o sâmbătă, cu o haită de nebuni periculoși, peste Dunăre, să mă cațăr, să leșin, să-mi intre picioarele-n creier de atâta mers, să... Dar să ne calmăm, guuuusfraaabaaaa, Ina, nu-l pocni pe colegul din stânga, n-are nici o vină...

Plecarea? La 8 jumate, în parcare la Kaufland. Din păcate, cineva, IAR NU DĂM NUME!, s-a rătăcit printre rafturi și am șters-o spre bac undeva pe la 9... Am trecut pe la Brăila, că cică-i mai bine pe acolo, am urmat drumul plin de curbe care rânjeau sadice la stomacul meu revoltat și, într-un final, fără incidente antipatice, gen să dau eu la rațe, am ajuns la Greci. Satul Greci. Stânga, dreapta, dreapta, stânga, pe aici?, nu, pe dincolo, hurduc, zdrang, bang, se termină drumul la baza munților, deci ne oprim. Deși, eu nu m-aș fi supărat să o luăm tot cu mașinile pe versant în sus! Da, nu se poate, știu...

După 5 metri deja gâfâiam, deci am profitat că am văzut o țestoasă și m-am oprit s-o fotografiez. Și am început să urcăm. Și am urcat, am urcat, soarele mă pocnea drept în cap cu niște raze scoase din cuptor, chietrele îmi tot puneau piedică, scaieții mă zgâriau din toate pozițiile și răsuflarea mea era la 2 metri în față, iar eu tot încercam să bag viteză s-o prind din urmă. Și aveam, nene, limba până la genunchi, respiram ca un cașalot eșuat pe plajă și am tot mers așa, vitejește, până a început să mi se rupă filmul și am strigat disperată: pauză! Bine, așa mi s-a părut mie, că nu mai aveam nici voce, "pauză" a zis altcineva, care a văzut că e pericol de cutremur, că mai am oleacă și cad... Mă opresc, respir adânc, ca zmeul care s-a luptat cu Făt-Frumos trei zile, adică încerc să respir, da' plămânii nu voiau neam să se umple cu cât aer aveam eu nevoie. Îmi așez fundu' pe primul cataroi mai răsărit, îmi proptesc picioarele tremurânde să n-o iau în jos de unde am venit și încep să studiez problema. În jos, să tot fi fost vreo 50 de metri. În sus, restul muntelui! Un rest baban care, în momentul ăla, mi se părea ceva infinit, deși el, săracu', e un pârci de deal care-și zice pompos munte. Dar să trecem peste acest aspect neimportant al problemei și să continuăm relatarea apocalipsei montane.

Pornesc iar și urc, și urc, cu suflu' din nou la câțiva metri înainte, fără rucsac, că s-a gândit un zân bun să mi-l ia din spate, un pas după altul, limba mai avea oleacă și se târa pe jos, picioarele tremurau fericite sub mine și apele dezlănțuite care-mi izvorau din cap curgeau lin pe moaca mea disperată. Încă vreo 50 de metri. Sau 40, 27, 31, câți or fi fost... Și în zare, ca un miraj în deșert, apărură câțiva copaci minunați cu umbră răcoroasă, care mă arătau unul altuia cu deștu' și probabil puneau pariu între ei dacă ajung până acolo sau mă prăbușesc fără viață la juma' de metru înaintea lor. Am ajuns la ei, ha! HA! Papurigu' mamii lor de copaci insolenți...

După niște guri de limonado-bere rece și un cur' de popas, am pornit, bombănind și amenințând cu scalparea pe cine puneam ochii. Spre izvorul mult visat la care trebuia să ajungem, destinația finală unde trebuia să ne așezăm și să halim, să ne hodinim pe păturică, să dormim, să STĂM în principal. De ce bombăneam? Pentru căăăă, de ce să mergem noi mai departe pe drum, nu mai bine s-o luăm de-a dreptu' prin văioagă, peste rădăcini crescute pe afară și urme de pârâu de la izvorul mai sus amintit? Mai derapând, mai apucând o mână întinsă încurajator, mai înfigându-mă-n bățul pe care-l culesesem mai devreme și de la care am ditamai zgaiba-n palmă, am ajuns sus, unde credeți, la un bolovan mare care probabil era pus acolo pentru mine, să am pe ce să leșin. A, da, ca să nu râdeți numa' de mine și gâfâiala care mă însoțea, vă zic că ceilalți au folosit, la un moment dat, o lesă ca să urce. Mai bine nu cereți detalii. Discovery era mic copil pe lângă noi... Tehnici de supraviețuire extreme!

Să trecem peste momentul când am zis că nu mai vreau să urc, că eu acolo stau, lipită de bolostânca aia, că cine m-a pus, că biip și biiiiip și să trecem direct la secunda în care mi-am făcut curaj și m-am ridicat și am pornit vitejește în sus, boscorodind în gând că nu aveam cum s-o fac cu voce tare, eram prea ocupată să respir! De data asta, chiar a mai fost puțin până l-am văzut: limpede, rece, susurând vesel, ca un izvor ce se respectă. De fapt asta cred că asta percepea mintea mea epuizată, că în fața noastră behăiau vesele un cârd de capre. Sau mehăiau, că caprele fac mee, oile-s cu beee...

Am luat apă rece și bună, am mai urcat 20 de metri și am ajuns la cel mai mișto loc de picnic ever: ceva poienițe cu flori de câmp, copaci și bolovani imenși presărați peste tot, printre care se vedea, în vale, satul Greci, cel de unde veneam noi. Și eu eram: pe bune, de ACOLO, de jos, de departe am venit noi? Adică EU am urcat toată panta aia fără să mor? Doar bombănind și gâfâind ca peștele-n deșert, da' nu mai conta, eram pe vârf de munte, frate! Ce tare mi-s eu, vorbeam fericită și mândră, cu mine însămi. Bine, gata, alooo, nu mai râdeți acolo (vorbesc cu ăia cu care am fost și care acum citesc), nu era chiar vârf de munte, era, cum să zic eu, un vârf mai mic așezat între alte două vârfuri mai mari, dintre care unul era Țuțuiatu, celălalt nu știu cum se numește că am întrebat și nu știa nimeni...

Pauza. Cidru cu kiwi&lime, bere cu lămâie, haleală di tăti felurile, ziceai că-i nuntă nu picnic, umbră, răcoare, căței, frăguțe din păcate necoapte încă, copaci cu fructe roșii care nu știam ce sunt deci n-am încercat, până și farfurii, cuțite și furculițe am avut, ce mai, relaxare și fericire la puterea n. Numai că, după așa ospăț, trupa s-a pus pe buginit, care unde a prins un capăt de pătură neocupată de blănoși. Deci, plictiseală la greu pe capu' meu, că nu-mi era somn. Așa că am bântuit, am făcut poze și am stat și eu oleacă la orizontală, exact în locul unde soarele trecea printre frunzele copacilor și se proptea în felinarele mele... Ceea ce m-a făcut să pornesc iar să explorez pe acolșa...

Când s-a sunat trezirea, adunarea, strângerea și plecarea (tot eu cred că am fost, că mă durea fundu' de stat pe jos și de plictiseală), cineva a avut ideea genială, briliantă, nemaivăzută că: ce-ar fi s-o luăm pe POTECUȚA AIA? Moacă confuză. Că potecuța aia avea alt marcaj și o lua în cu totul altă direcție decât trebuia să mergem noi, n-a contat. Să mergem înapoi, am zis eu, că nu înaintasem prea mult. Să facem stânga, a zis și GPS-ul, dar la stânga era ditamai râpa de netrecut. Să mergem înapoi, am zis eu din nou și nu numai eu. Să mergem înainte, au zis ceilalți, trebuie să ieșim undeva până la urmă, că-i mai mișto așa, că ce aventură frumoasă va fi, că e prea simplu să ne întoarcem și să coborâm pe unde am venit, că... Și ce frumos a fost! Mai ales când am coborât o pantă abruptă plină de praf, că și acum, după câteva dușuri, cred că mai am noroi de acolo pe mine. Și ce frumos a fost când ne-au atacat, în pădure, cei mai criminali țânțari pe care i-am văzut eu vreodată, parcă erau elefanți zburători cu apetit de aligatori! Am vreo 12 urme cât ștampila pe craci, care se vor scărpinate periodic, când mi-e lumea mai dragă și când nu am cum s-o fac... Și cel mai frumos a fost când am ieșit la vreo 3 kilometri de sat, deci de locul unde erau parcate mașinile. E minunat să mergi pe câmp printre scaieți și plante înțepăcioase care ți se bagă peste tot, cu soarele pocnindu-te semeț în moalele capului și prăjindu-ți mâinile ca să arăți ca un rac pus la grătar.

Partea bună e că, la întoarcere, în ciuda pantelor sinistru de abrupte, a prafului care ne-a făcut proiectile mortale-n nas în caz de strănut, a soarelui dat la maxim, a țânțarilor hămesiți și a țepilor din adidași, drumul COBORA! Deci am reușit, sprijinită-n bâta culeasă de pe marginea potecii minunate, să merg decent, respirând aproape normal, și cărându-mi singurică rucsacul în care duceam, nu știu de ce, o sticlă de lapte bătut, un corn, o cutie de bere și o păturică ce a aterizat la mine după picnic.

Când am ajuns la mașini eram: ieeeee, nu murim azi în pădure, mâncați de hipopotami, girafe sau canguri! Drept urmare, cum se putea sărbători mai bine dacă nu cu o bătaie cu apă? Cu o bătaie cu apă rece, tocmai scoasă din fântână! Unde sticla mea cu supapă și-a atins de fiecare dată ținta. Haha!

Și am plecat spre casă. Ză end.

P.S. Daaar, de acum înainte, va fi așa: ori de câte ori va zice cineva, nu dăm nume nici acum, ceva, răspunsul va fi același, invariabil și ferm: NU!!!!!!!!!

În altă ordine de idei, dacă n-aveți ce face pe acasă, mergeți în Munții Măcinului, e mișto pe acolo. Mergeți chiar dacă aveți impresia că nu puteți urca sau nu aveți rezistență fizică. Dacă am reușit eu și n-am picat eroic pe drum, și am ajuns sus, atunci reușește oricine. Fotografii, mai jos.

Găina, bate-o vina

Uite că, în sfârșit, s-a încălzit oleacă pe-afară. Dar, în loc să mă bucur și eu de soare și păsărelele din copaci, tre' să mă enervez.

Cum se încălzește puțin și se topește zăpada, apar pe trotuare căcățeii de căței, până nu demult prizonieri nevăzuți în zăpadă. Și, da, peste tot e un caca general. Evident, nu-mi place asta, mai ales când tre' să circul pe întuneric, prin locuri puțin luminate. Da' nu asta e problema mea de azi. Ce mă enervează pe mine e că, de fiecare dată, se creează o isterie generală pe tema asta.

Da, e urât și s-ar putea evita dacă părinții de blănoși ar gândi altfel. Da, oamenii au dreptate să bombăne pe tema asta și să înjure, dar nu-i corect să generalizeze. IUBITORII DE CĂȚEI sunt de vină, să-i omorâm cu pietre, să le dăm cu piciorul în javră și să facem un mic miting pentru eutanasierea maidanezilor, dacă tot suntem la capitolul animale. A, și să înjurăm primarul, că el e de vină, sau pe nuștiucare politician care iubește și apără cățeii!

Nu, bre, nu-s ei de vină, că nu ei au plantat căcățeii în drum. Și nici cățeii, că ei fac unde le vine. Și nici "iubitorii de căței" (proprietarii, după caz) nu-s de vină. Nu TOȚI, nu în general! Că, na, eu fac parte din grupul teribilor și îngrozitorilor iubitori de animale. Dar eu, în 13 ani cât am avut-o pe Annabella mea, am strâns cu punguța fiecare căcățel produs de copil. Și, dacă se întâmpla să scape câte un pișu în fața scării, ieșeam cu sticla cu apă și turnam peste. Nu pentru că ar fi țipat vecinii sau aș fi primit amendă, ci pentru că așa sunt eu, așa cred și așa fac. Nu că așa e bine sau zice lumea că e corect, ci pentru că așa simt eu că tre' să fac. Pentru că pur și simplu. Așa că, să nu mi se isterizeze mie în față moșii, părinții responsabili cu copii, sau ziariștii plătiți să scuipe într-o anumită direcție.

Că, printre altele, moșu' ăla care țipă că e murdar pe jos nu cred că e dintre cei care glumesc vara cu copiii care aleargă dezlegați pe afară sau care-i lasă să mănânce cireșe din copacul din fața scării. E probabil unul dintre ăia mai acri ca o varză murată, care-și suflă mucii, cu țintă precisă, pe trotuar sau care scuipă cu sete în dreapta, după un acces de tuse ivit brusc în stația de autobuz.
Iar mămicile și tăticii care țipă că nu pot ieși la plimbare cu săracii copilași foarte posibil fac parte dintre cei care-și pișă plodul lângă banca din parc, lângă ușa mall-ului și care nu-și duc moștenitorul la un veceu public când îl taie burta, că e plin de microbi acolo și e mai frumos după boschetul de pe faleză. Da, boschetul ăla pe lângă care trec eu cu cățelul meu când îl plimb să ia aer și unde dau de movila lu' plod'su! Despre unii ziariști nu am ce zice, că ăia cam pupă dosu' din care sare banul.

Ce nu înțeleg e că pică în ura asta a celor mulți împotriva iubitorilor de animale și oameni mișto, care gândesc cu capu', nu cu curu'... Repet, îi înțeleg perfect, nici mie nu-mi place situația asta cu trotuarele pline de căcăței, dar și mai mult îmi displace să fiu băgată în aceeași oală a vinovăției colective. Și să fiu făcută nesimțită indirect sau mai știu eu cum. Doar pentru că sunt iubitoare de animale.

Și-mi displace că unii profită de orice ocazie să fie nemulțumiți și să înjure primarul. Că de ce nu face, de ce nu drege. Sau pe iubitorii de căței, că uite ce fac și ce zic. Plus că, nu toți, dar mulți dintre cei cu gura veșnic mare nu-s chiar ușă de biserică, dacă i-ai lua la bani mărunți, sigur ai descoperi că-s și ei o sursă de jigărire a orașului.

Așa că, dragi oameni de bine, corecți și responsabili, când nu vă place un lucru, spuneți-i ăluia de-l face, nu aruncați ouă stricate în toți din jur. Că unii chiar se simt prost să fie jumuliți degeaba. Și, în cazul de față, nu faceți valuri pe net că primarul și iubitorii de animale îs inamicii publici număru' 1. Când îl vedeți pe ăla cu cățelul care face căcuță în drum și nu strânge, dacă vă deranjează așa de tare, spuneți-i sau luați producția de jos și frecați-i-o de moacă. Că degeaba vă agitați ca un biscuit și vă manifestați zgomotos pe net, nu s-a inventat încă o aplicație prin care comentariile la articolele de ziar sau pe facebook să curețe strada.

Și, da, găina nu-i niciodată vinovată! Vina e mereu a primarului și a iubitorilor de animale.

Postare fără reni

Redactez de dimineață un text interminabil. Nu al meu, al unui nene care scrie mult. Și mă doare atât de enervant și chinuitor spatele, că mi-aș face singură masaj, da' ar trebui să-mi crească mai întâi mâinile să ajung. Bine măcar că nu-s nevoită să înjur, textul e interesant și-mi place. Singura problemă e că pare infinit în momentul ăsta...

După o raită rapidă  pe facebook, vă comunic chestii.

1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).

2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)

3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!

În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.

3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Povestea unui plod crescut la oraș, lăsat dezlegat la țară

A fost odată și-odată, mai precis acum prea mulți ani, un copil blond cu ochii albaștri și față de îngeraș, un berbecuț mic și zâmbitor, ridicol de cuminte acasă, dar care se transforma într-un drac turbat când scăpa într-o zonă cu căruțe, grădini și case deținătoare de animale. Și uite așa, spune legenda, îngerașul s-a băgat în cușca câinelui împreună cu mâța care nu tocmai voia chestia aia, a stat o săptămână călare-n agud și l-a dezagudat mai ceva ca o armată de omizi hămesite, a fost ridicat în coarne, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă, de un berbec (de data asta adevărat!), a muls vaca lui tanti Leana dar, în altă zi, a fost fugărit de "vaca cu puță" (de fapt cel mai taur din câți au existat pe plaiurile sovejene), și-a băgat cracii (la propriu) în izvorul cu apă sărată de unde-și lua satu' zamă pentru murături, pe motiv că vrea să-i treacă reumatismul (ăla de 7 ani, se știe cât de grav poate fi) și alte asemenea, câtă frunză, iarbă, furnici în mușuroi și pitzi în cluburile din Mamaia sâmbătă noaptea.

Și plodu' ăla blond cu ochi albaștri, față de îngeraș, zâmbitor și cuminte acasă mai e și azi, doar că, dacă e să studiem buletinu', ar trebui să fie om în toată firea. AR TREBUI. Că datele problemei îs așa: berbec zâmbitor dar căpos, cu minte acasă (să-și ascundă prostiile) și, mda, la fel de copil când scapă pe plaiuri cu căruțe, grădini și case cu animale-n curți (bine măcar că dracu' turbat s-a pierdut undeva pe drum, nu se menționează nicăieri pe unde).

Ce încerc eu să vă zic aicea e că tocmai m-am întors dintr-o mini-vacanță la țară. Mai exact la țăroaia, după spusele gazdei. Și acțiunea s-a desfășurat cam astfel.

Ziua unu.
Se adună, în aceeași curte, un scorpion gălățean temporar de Suraia, un rac la fel de gălățean dar din Cernavodă și un berbec tot și din Galați. Nu, cu toate că e o adunătură cam dubioasă de zodii, recunosc, nu urmează povestea unui măcel cu păr scalpat, capete tunse cu treierătoarea și tibii aruncate peste gard. Deși... un păr "scalpat" a existat totuși: cel din curtea lu' tan' Maria, care, nu știu cum s-a întâmplat și prin ce lucrare diavolească a rămas brusc fără jumate din droaia de pere gălbioare, dulci și aromate. Și asta în timp ce vizitam noi grădina și ne sprijineam de crăci! Dar să trecem repede peste această întâmplare inexplicabilă și să ajungem noi la: și Ina a descoperit cuibul de berze.

Momentul ăla în care... Beeeerzeeeee!!! Toată viața, habar n-am de ce, mi-am dorit să fotografiez berze-n cuib! Am lăsat deci aparatu' mic, mi-am scos din rucsac artileria grea și am început ședința foto: din capătul uliței, din dreapta, din stânga, de lângă stâlp, dintre pruni, de lângă roșii, în echilibru dintre ardei, de lângă mașină, de sub corcoduș, din ABSOLUT toate pozițiile click-click bietele zburători. Care la început s-au uitat curioase la mine cum mă foiesc de jur împrejur și, când au văzut că nu mă dau dusă, mi-au întors un trio de cururi mândre, cu penele țanțoș ridicate, cu mesajul: na, pozează!

Ziua s-a terminat cu un grătar porcos și păstrăvos, bălăcit bine-n mujdei cu roșii coapte, whisky cu cola și calea lactee care ne asculta tâmpeniile și probabil se întreba de ce toată lumea râde când le arăt degetul arătător, pesemne magic.

Ziua doi.
Am început-o romantic, pe buda din curte, cu nasu' aproape înșurubat în tufa de regina-nopții din față și cu soarele mângâindu-mi moaca boțită de prea mult somn și freza explodată de lipsa pieptenului uitat acasă, pe scaun, unde-l pusesem lângă rucsac să nu-l uit.

După doar vreo cinșpe minute de spionat berzele, am decis că e timpul să-mi mut atenția în grădină. Că ce s-ar fi făcut vinetele, săracele, dacă nu eram eu acolo să le imortalizez din toate unghiurile? Ar fi intrat în depresie! La fel și ardeii, pe care am stat cu bunghiu' de ziceai că sigur îs de la interpol și ei erau dați în urmărire planetară. Dar, pe când focalizam o roșie, într-o poziție demnă de cea mai credincioasă persoană în viață, respectiv în genunchi, cu curu'-n sus și capul aproape de completarea unei mătănii, îmi amintesc brusc că tre' să plec "la oraș". Am fost! Și uite așa mi-am găsit eu o cămașă bestială de sergent austriac iar V. se poate lăuda, din ziua aia, că a făcut pipilică-n Focșani.

Ora 5. Se trezesc primadonele care au buginit juma' de după-amiază, de sforăia și patu' sub ele. După cafea, ideea era să facem grătarul - episodul doi. Numai că ideea lu' sfântu' Ilie (pomenit cu dărnicie în ziua aia și nu tocmai de roz) a fost alta: să adune toți norii deasupra noastră și să-i stoarco-scuture peste amărâtele de noi, care visam hălci de porc rumenite. Bine, recunosc, eu visam aia... Și să ne fi văzut pe toate trei cum vâsleam de zor la mătură să nu intre apa în bucătăria de vară...record olimpic scria pe moacele noastre murate bine de tot!

Ora 8 jumate, cel mai probabil trecut de... Ne apucăm de grătar. Băgăm nitro să avem spor. Adică pe bune, G. a turnat diluant pe coceni și să fi văzut ce focălău aveam. Dacă în satul vecin ar fi trăit indieni, puteam să comunicăm ușor de tot cu ei și puteam să le povestim o întreagă telenovelă cu fumăroaica aia! Doar că, între timp, s-a întunecat și becul nu era tocmai în zona aia de curte... Nu-i nimic, de aia există lanterne, să faci grătar la lumina lor, nu? Cât despre partea de siguranța muncii, eram și acolo acoperite: eu eram pompierul! De fapt eram șoferul de pe mașina de pompieri, că eu doar țineam cratița cu apă și ele stropeau flăcările care voiau să ne carbonizeze bunătate de pui!

Ora 11. Urlam disperată din bucătărie să vină cineva să mă salveze. Mda, funny... Dar ce vreți, la mine acasă nu țopăie broaște în jurul patului în care DORM EU!
-Dă-o afară, se auzeau hohote sadice de pe verandă.
-Nu pun mâna pe ea, răcneam eu cu părul de pe mine sculat ca la arici.
-Nu cu mâna, ia fărașul și mătura.
-Nuuuuuuu, vino tu! Broasca se urcă-n pat?
-Nu, mă. (Hohote înecate de râs convulsiv)
-Bine, atunci las-o, oftez eu resemnată.
A măturat-o afară până la urmă. Așa că, vreau să mulțumesc lui G. că m-a salvat de la coșmarurile ce se prevedeau în noaptea aia, broaștei că nu a intrat la loc, lui V. că a râs de mine cu muci și lacrimi și lui Amur că m-a leorpăit încurajator.
Știu, cum ziceam, funny. Haha.

Ziua trei.
A fost cea mai tristă, că am plecat acasă... Cu o traistă de bunătăți eco, e adevărat. Nici măcar nu mi-a fost rău în mașină, eu, regina absolută a celor cu rău de mișcare din galaxia noastră! Nimic! Chiar dacă mă aflam în mașina cu numărul 666 SDK...

P.S. Cea mai recentă bucată din istoria mea, cu care m-am gândit să și particip la concursul "Moment umoristic", organizat de Cudi & Ketherius.

click...

...click

ză grătar!

vecinii de peste drum

copilu'

berzeeeleeeeee!!!

Azi, mâine

Mai toată lumea scrie acum ce-a făcut anul ăsta, ce vrea pentru la anu', bilanțuri și chestii care încep cu "de anul viitor voi..."  Eu nu prea știu ce să scriu la capitolul ăsta. Nu că aș ține neapărat să povestesc tuturor viața mea... Care probabil doar mie mi se pare frumoasă, amuzantă și simpatică, ceilalți sigur o văd boring, ciudată și cu ușoare tendințe psycho...

Azi mi-a țiuit decent telefonul a mesaje. Asta pentru că, de 2 ani, nu mai răspund celor care trimit urări la grămadă, sau din alea-n versuri stupide, copiate de pe net, cu urări "ca să fie" și stas-uri în ele... Nu am priceput niciodată, de exemplu, aia cu "îți doresc, la cumpăna dintre ani, bla bla bla...". Păi cum îi aia? Că acum e anu' ăsta, mâine e altu'. Cumpăna aia poate fi doar între secunda 12.00 și 12.01. Deci tu îmi urezi chestii doar pentru câteva bucăți de secundă, cum s-ar zice... Și, știu că mă repet, mă enervează îngrozitor de groaznic mesajele alea copiate de pe net, trimise la toată lista! Le-aș face la toți ăștia compul guler și le-aș arunca telefoanele în budă!

Nu mă pricep la postări de sfârșit de an. Dar... Să încercăm...

Anu' ăsta a fost ok. 

Am avut târguri la care mi-a mers bine. Iar drumurile spre și de la, au fost demențiale...

Am făcut lucruri mișto și am primit valuri de laude. Îmi place maxim când mă laudă lumea! Da' să fie pe bune...că, dacă e doar pupat în fund, mă-nervez. 

Am făcut cadouri frumoase și am primit la schimb hug-uri strânse și priviri surprinse, fericite, care râdeau... 

Am dat cu glet, pentru prima dată, o cameră întreagă. Acum ăla, deși nu e la mine acasă, e gletu' meu! 

Am avut câteva zile în care am fost mai fericită ca niciodată și-n care râdeam în hohote în fiecare sms. 

N-am fost la mare, dar o ieșire la bazin, cu mici, pâinici făcute la comandă și miros puternic de clor, a fost cam la fel de faină...

Am găsit un pui de cameră foto care știe ce-mi place și se chinuie să-mi facă pe plac.

Și am avut cel mai fain crăciun din câte îmi amintesc eu...

A fost un an ok. Păcat că în final a fost de căcat...

Anu' ăsta, azi mai exact, am făcut, pentru prima dată, salată boeuf cu boeuf. Până acum era salată boeuf cu pui. Și n-am făcut că e revelionu' și trebuie neapărat să existe în meniu... Mi s-a făcut ieri poftă de ciorbiță de văcuță și m-am gândit să fac ceva 2 în 1, cu cât mai puțină muncă... Așa că, s-au distrat cu toatele, pentru câteva ore, în aceeași oală, ca mai apoi să o ia pe drumuri diferite.

Ciocolata de casă tre' să fie albă, cu foarte multă vanilie, de preferat în formă de pisici. Pate-ul e pate doar dacă e din ficăței îmbătați cu vin aromat, dreși cu piper și frecați cu un pachet de unt până le sare muștarul. Iar plăcinta de iaurt cu brânză nu e bună dacă nu inventezi rețeta pe moment, dacă nu "scapi" în ea mai multe ouă decât trebuie, sau dacă nu-ți explodează oleacă în cuptor...

Ce-o să fac la anu'? Păi, tot ce fac și acum. Că "la anu'" e peste câteva ore și clar n-o să mă schimb brusc în altcineva care face altceva... "La anu'" probabil o să fiu în pantalonii mei de pijama de la TheBestSantaEver, o să am o sarma, jumate-n mână, jumate-ntre dinți, un pahar cu ceva în el, cel puțin un mâț alături, poate un grup-hug, din astea...

Și, la anul, într-o zi, o să am un cățel. :)

În rest... Vouă, celor care treceți mereu pe aici, vă zic LA MULȚI ANI! De la o anumită vârstă, când începi să scârțâi, urezi celorlalți sănătate și asta vă zic și eu... Iar sufletul, care o să rămână mereu de plod căpos și pus pe șotii, vă zice: nu fiți prea cuminți, faceți ce vă face fericiți, nu vă gândiți la "ce-o să zică lumea dacă..." și distrați-vă (chiar dacă asta înseamnă, de exemplu, să vă dați cu trotineta, la muuulți ani în buletin, pe o faleză plină de moși care te comentează. Priceless!) Bună dimineața!

P.S. Iar unei persoane mai speciale, așa, îi doresc:

        -să-i iasă pe cur bube în formă de ponei care se cacă curcubeie.

        -mult noroc adus zilnic de câte un găinaț de cioară (păcat că nu există pe aici și struți zburători...), bine plasat pe capul sec.

        -dea domnu' să-ți crească și ție măcar juma' de neuron, să nu mai beși păreri de capră miloagă pe moșia altora. 

Și-i dau un sfat deștept: dacă simți nevoia să te manifești public, mănâncă căcat pe blogu' tău, nu-mi mai umple mie spamu' cu comentarii dobitoace, care demonstrează că nu ai mai multă minte ca un cur de maimuță cu râie la subraț. Și mergi la un control la etaju' 9, îți trebuie și e gratis cu trimitere de la medicu' de familie. Marș!

Sunt foarte mic, dar știu să iubesc mult

N-am dispărut, nu m-am mutat și nici nu m-au răpit extratereștrii. Am avut un târg de 7 zile care m-a bumbăcit oleacă...

A fost lung. A fost cam greu. A fost amuzant. A fost cu carnaval, cu vrăjitoare, beduin și pirat. A lipsit doar Scufița Roșie... A fost cu drum dus/întors în orașul vecin, cu mașina plină de nebuni, de caterincă și râs scăpat de sub control... A fost cu prieteni, cu oameni calzi, cu laude, cu țopârlani și cu vizite dese în magazinul unde erau reduși șoseți si budigăi. A fost cu poze multe și amuzante, cu focaccia și cu bomboane de pom. A fost frumos... O să vă mai povestesc.

Apoi am dormit 2 zile.

Ieri am avut norocul să cunosc cei mai drăguți pui de cățel din lume. Pătuță și Ursulețu'. Ea, Pătuță, e o fetiță mică, cu burtică roz, codiță foarte scurtă (nu-i tăiată, cred că așa s-a născut), iubicioasă, lipicioasă și foarte frumoasă. Are cel mai roz nas cu puncte negre, numai bun de pupat în rafale. Dacă o iei în brațe, se bagă în tine și stă acolo cuminte, fără să miște. Știe să se lipească de gâtul tău astfel încât să te determine să nu te miști DELOC, nu care cumva s-o deranjezi. Are și un frățior jucăuș, Ursulețu', care a descoperit singur apa și bulinuțele, care știe să se joace cu șosetele tale și care aleargă crăcănat. Știu să iubească oamenii și pisicile! Verificat! Au fost găsiți de două prietene, în drum spre muncă. Erau părăsiți într-un parc...

Nici una dintre noi nu are cum să-i țină în casă, fiecare având deja două sau mai multe animăluțe. O ador pe gălușca aia mică cu nas pătat și mă simt nasol tare că n-o pot lua la mine. Chiar nu am cum... Dar tare aș vrea să-i găsesc părinți buni, care s-o iubească și să aibă grijă de ea. Și pentru frățiorul ei deasemenea... Sunt mici, cuminți și n-au nici o vină că un dobitoc i-a aruncat pe stradă fără să-i pese și fără să se gândească că sunt ființe nu obiecte...

Omul ăla bun care se îndrăgostește de ei și-i vrea alături, la bine și la rău, pentru totdeauna, să știe că au zestre! Ceva mâncărică de căței cuminți și, din partea mea, o cutie pictată cât pot eu de frumos! În schimb, vreau doar să promită că n-o să-i părăsească niciodată! Bine...și că o să-mi mai trimită și mie poze cu ei, din când în când... Sau, dacă e din Galați, și mai bine, să mă lase să-i mai văd când se poate!

În rest... Mă întreb de ce unii sunt atât de dobitoci, mă amuză amar grupa mică și sunt curioasă dacă unii își dau seama cât sunt de absurzi... Hai, luați burtoșii ăștia mici, n-o să vă pară rău. Promit! Bună dimineața!

P.S. Foarte important! Deși sunt foarte mici (nu cred că au 2 luni...) au început să învețe să facă pe ziar. Adică ieri au făcut! Și eu am fost tare mândră de ei...