Jurnal de aprilie pe foarte scurt

Bună dimineața, am revenit. De fapt n-am fost niciunde, tot aici, doar că mi-am înșirat postările în cap, iar cuvintele au rămas acolo, n-au mai ajuns pe tastatură. Și blogul a rămas un pic singur, de capul lui... Da' văd c-a fost cuminte!

Sunt așa calmă și fericită în ultimul timp, că mi-e și frică să zic, să nu dispară... Beri vorbărețe și pline de povești, oameni pe care-i iubesc mult și pe care-i simt și mai lângă mine ca de obicei, seri cu pisici, muzică genială și cele mai paste din lume, un tsunami de cadouri incredibile m-a pălit frontal, un emoticon lăsat pe facebook are în spate o sută de cuvinte invizibile care mă fac să zâmbesc... Doar vizitele la dentist perturbă această liniște, dar nici alea nu-s foarte nasoale, cum erau altă dată.

Între timp a fost și ziua mea, dar am fost prea zen și fericită ca să mă pun să scriu atunci despre. Spun doar că am fost alături de oameni dragi, am primit cadouri mai frumoase ca niciodată și mi-am început noul an lângă cine trebuie. Cu hug-uri și pupături la fix 12 și o secundă. De la apel mai lipsește doar un hug mare, care va veni curând împreună cu briceagul meu! Ăla original și bengos pe care mi-l doresc de când eram mică! Și nu-i oricum și doar elvețian, e și foarte albastru! Și extraordinar de al meu!

Dar dacă tot sunt la capitolul ăla în care mă laud, să vă zic și de tricourile mele noi, bestiale? Hai să vă zic... Alea multe cu Snoopy sau cele pe care mi le-a adus iepurașu' de Paști că am fost cuminte: unul cu un creier din adidași și altul cu un Mikey Mouse evil. Cele mai tari!

Iar ieri, citind la Cami postarea ei cu 35 de lucruri pe care nu le-ai avut în copilărie, stăteam cocoțată-n pat, sub păturile ultra-mega-pufoase, și mă hlizeam singură, fericită din cale-afară: tocmai îmi comandasem, de pe net, ceva ce am visat să am toată copilăria, da' de unde atâta noroc pe mine atunci... Și, iaca, ieri, pe la 3 și ceva, mi-am îndeplinit poate cel mai arzător vis al copilăriei mele: mi-am luat mașină de făcut vată de zahăr! Da, doamnelor și domnilor, cum ați auzit, de mâine, când probabil va sosi curierul cu ea, voi deveni zâna magică a vatei de zahăr, dulce, pufoasă și ilegal de bună și aromată! Deja mă văd, cu ochii plini de imaginație ai minții mele inventive, cum stau relaxată, la un documentar, film sau desen animat, cu un sirop rece de trandafir alături și cu o uriașă și nesimțită vată pe băț în mânuțele mele fericite, care vor trage bucăți neregulate din ea și le vor îndesa în guroiul meu veșnic îndrăgostit de această delicatesă magnifică. Aaaaa... Nenea curieeer, unde ești???

În rest, știe cineva vreun medicament miraculos cu care să-mi treacă o tuse enervantă care s-a lipit de mine și nu vrea să se dea dusă? Exclus ceaiul de ceapă și siropul de ridiche neagră, stomacul meu țipă disperat numai cât am amintit de ele...

Moși de zăpadă

Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!

Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...

Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!

Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!

Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...

Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.

Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.

Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!

Povestea unui plod crescut la oraș, lăsat dezlegat la țară

A fost odată și-odată, mai precis acum prea mulți ani, un copil blond cu ochii albaștri și față de îngeraș, un berbecuț mic și zâmbitor, ridicol de cuminte acasă, dar care se transforma într-un drac turbat când scăpa într-o zonă cu căruțe, grădini și case deținătoare de animale. Și uite așa, spune legenda, îngerașul s-a băgat în cușca câinelui împreună cu mâța care nu tocmai voia chestia aia, a stat o săptămână călare-n agud și l-a dezagudat mai ceva ca o armată de omizi hămesite, a fost ridicat în coarne, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă, de un berbec (de data asta adevărat!), a muls vaca lui tanti Leana dar, în altă zi, a fost fugărit de "vaca cu puță" (de fapt cel mai taur din câți au existat pe plaiurile sovejene), și-a băgat cracii (la propriu) în izvorul cu apă sărată de unde-și lua satu' zamă pentru murături, pe motiv că vrea să-i treacă reumatismul (ăla de 7 ani, se știe cât de grav poate fi) și alte asemenea, câtă frunză, iarbă, furnici în mușuroi și pitzi în cluburile din Mamaia sâmbătă noaptea.

Și plodu' ăla blond cu ochi albaștri, față de îngeraș, zâmbitor și cuminte acasă mai e și azi, doar că, dacă e să studiem buletinu', ar trebui să fie om în toată firea. AR TREBUI. Că datele problemei îs așa: berbec zâmbitor dar căpos, cu minte acasă (să-și ascundă prostiile) și, mda, la fel de copil când scapă pe plaiuri cu căruțe, grădini și case cu animale-n curți (bine măcar că dracu' turbat s-a pierdut undeva pe drum, nu se menționează nicăieri pe unde).

Ce încerc eu să vă zic aicea e că tocmai m-am întors dintr-o mini-vacanță la țară. Mai exact la țăroaia, după spusele gazdei. Și acțiunea s-a desfășurat cam astfel.

Ziua unu.
Se adună, în aceeași curte, un scorpion gălățean temporar de Suraia, un rac la fel de gălățean dar din Cernavodă și un berbec tot și din Galați. Nu, cu toate că e o adunătură cam dubioasă de zodii, recunosc, nu urmează povestea unui măcel cu păr scalpat, capete tunse cu treierătoarea și tibii aruncate peste gard. Deși... un păr "scalpat" a existat totuși: cel din curtea lu' tan' Maria, care, nu știu cum s-a întâmplat și prin ce lucrare diavolească a rămas brusc fără jumate din droaia de pere gălbioare, dulci și aromate. Și asta în timp ce vizitam noi grădina și ne sprijineam de crăci! Dar să trecem repede peste această întâmplare inexplicabilă și să ajungem noi la: și Ina a descoperit cuibul de berze.

Momentul ăla în care... Beeeerzeeeee!!! Toată viața, habar n-am de ce, mi-am dorit să fotografiez berze-n cuib! Am lăsat deci aparatu' mic, mi-am scos din rucsac artileria grea și am început ședința foto: din capătul uliței, din dreapta, din stânga, de lângă stâlp, dintre pruni, de lângă roșii, în echilibru dintre ardei, de lângă mașină, de sub corcoduș, din ABSOLUT toate pozițiile click-click bietele zburători. Care la început s-au uitat curioase la mine cum mă foiesc de jur împrejur și, când au văzut că nu mă dau dusă, mi-au întors un trio de cururi mândre, cu penele țanțoș ridicate, cu mesajul: na, pozează!

Ziua s-a terminat cu un grătar porcos și păstrăvos, bălăcit bine-n mujdei cu roșii coapte, whisky cu cola și calea lactee care ne asculta tâmpeniile și probabil se întreba de ce toată lumea râde când le arăt degetul arătător, pesemne magic.

Ziua doi.
Am început-o romantic, pe buda din curte, cu nasu' aproape înșurubat în tufa de regina-nopții din față și cu soarele mângâindu-mi moaca boțită de prea mult somn și freza explodată de lipsa pieptenului uitat acasă, pe scaun, unde-l pusesem lângă rucsac să nu-l uit.

După doar vreo cinșpe minute de spionat berzele, am decis că e timpul să-mi mut atenția în grădină. Că ce s-ar fi făcut vinetele, săracele, dacă nu eram eu acolo să le imortalizez din toate unghiurile? Ar fi intrat în depresie! La fel și ardeii, pe care am stat cu bunghiu' de ziceai că sigur îs de la interpol și ei erau dați în urmărire planetară. Dar, pe când focalizam o roșie, într-o poziție demnă de cea mai credincioasă persoană în viață, respectiv în genunchi, cu curu'-n sus și capul aproape de completarea unei mătănii, îmi amintesc brusc că tre' să plec "la oraș". Am fost! Și uite așa mi-am găsit eu o cămașă bestială de sergent austriac iar V. se poate lăuda, din ziua aia, că a făcut pipilică-n Focșani.

Ora 5. Se trezesc primadonele care au buginit juma' de după-amiază, de sforăia și patu' sub ele. După cafea, ideea era să facem grătarul - episodul doi. Numai că ideea lu' sfântu' Ilie (pomenit cu dărnicie în ziua aia și nu tocmai de roz) a fost alta: să adune toți norii deasupra noastră și să-i stoarco-scuture peste amărâtele de noi, care visam hălci de porc rumenite. Bine, recunosc, eu visam aia... Și să ne fi văzut pe toate trei cum vâsleam de zor la mătură să nu intre apa în bucătăria de vară...record olimpic scria pe moacele noastre murate bine de tot!

Ora 8 jumate, cel mai probabil trecut de... Ne apucăm de grătar. Băgăm nitro să avem spor. Adică pe bune, G. a turnat diluant pe coceni și să fi văzut ce focălău aveam. Dacă în satul vecin ar fi trăit indieni, puteam să comunicăm ușor de tot cu ei și puteam să le povestim o întreagă telenovelă cu fumăroaica aia! Doar că, între timp, s-a întunecat și becul nu era tocmai în zona aia de curte... Nu-i nimic, de aia există lanterne, să faci grătar la lumina lor, nu? Cât despre partea de siguranța muncii, eram și acolo acoperite: eu eram pompierul! De fapt eram șoferul de pe mașina de pompieri, că eu doar țineam cratița cu apă și ele stropeau flăcările care voiau să ne carbonizeze bunătate de pui!

Ora 11. Urlam disperată din bucătărie să vină cineva să mă salveze. Mda, funny... Dar ce vreți, la mine acasă nu țopăie broaște în jurul patului în care DORM EU!
-Dă-o afară, se auzeau hohote sadice de pe verandă.
-Nu pun mâna pe ea, răcneam eu cu părul de pe mine sculat ca la arici.
-Nu cu mâna, ia fărașul și mătura.
-Nuuuuuuu, vino tu! Broasca se urcă-n pat?
-Nu, mă. (Hohote înecate de râs convulsiv)
-Bine, atunci las-o, oftez eu resemnată.
A măturat-o afară până la urmă. Așa că, vreau să mulțumesc lui G. că m-a salvat de la coșmarurile ce se prevedeau în noaptea aia, broaștei că nu a intrat la loc, lui V. că a râs de mine cu muci și lacrimi și lui Amur că m-a leorpăit încurajator.
Știu, cum ziceam, funny. Haha.

Ziua trei.
A fost cea mai tristă, că am plecat acasă... Cu o traistă de bunătăți eco, e adevărat. Nici măcar nu mi-a fost rău în mașină, eu, regina absolută a celor cu rău de mișcare din galaxia noastră! Nimic! Chiar dacă mă aflam în mașina cu numărul 666 SDK...

P.S. Cea mai recentă bucată din istoria mea, cu care m-am gândit să și particip la concursul "Moment umoristic", organizat de Cudi & Ketherius.

click...

...click

ză grătar!

vecinii de peste drum

copilu'

berzeeeleeeeee!!!

Misiune de salvare, cu sârme, crengi și-o zburătoare...

De când mă știu, că de atunci stau în blocul ăsta, în fiecare primăvară, diverse zburătoare se încăpățânează să-și facă cuib din crengi sus, pe burlanul de lângă camera mea. Și, în fiecare an, respectivele fac ce fac și pică în el...

Nici anul ăsta n-au făcut excepție. Zilele trecute s-a auzit un zgomot de ziceai că vine apocalipsa, duruit, huruit, am zis că explodează burlanul, că-l răpesc extratereștrii, sau că trece trenul prin el... Picase un păsăroi cu cuibul aferent. A scos un vecin, cu o sârmă bleagă, o căldare de gunoi din respectivul burlan și a renunțat, că i se blegise de tot. Sârma. Drept urmare, nefericita creatura a tot încercat să iasă singură de acolo, dar fără succes, evident. Până azi.

Azi nu am mai putut suporta să aud cum se zbate acolo și am plănuit o misiune de salvare. Până m-am echipat eu, mama și mătușa erau deja pe baricade și scuturau cel burlan mai ceva ca pe un pom ca sa-i pice fructele. Și tot îndesau în el o sârmoacă de câțiva metri, de două ori mai leșinată ca a lu' nenea dinainte... Și a venit și o prietenă și ne-am pus toate să beștelim/scobim/zgâlțâim/pocnim cu sete infamul de burlan care ținea captivă biata păsărică ghinionistă.

Eu m-am dus să aduc racul de desfundat țevi și, pentru că nu am dat de el, am apărut în peisaj cu furtunul vechi de la duș, că semăna oarecum. Dar văd pe jos o grămadă de pene care nu se mișcau... La dracu', prea târziu... Dar nu, fâlfâitul din aripi s-a auzit din nou! Ce naiba, doar nu era fantoma păsăroiului... Și dă-i și pocnește, scutură și izbește. Zbang! Alt morman de pene. :| Cum, frate, a trăit 2 zile-n burlan și a crăpat tocmai acum, când echipa de salvare a ajuns la ea? Nu e coreeect!!!

Nu, nu murise. Au mai picat câteva crenguțe și, odată cu ele, și bietul pui, viu și nevătămat! Un pui de cioară. Mă rog, prietena mea zice că-i stăncuță... Așa o fi, dar la mine, tot ce zboară și-i mare și negru e cioară! Sau avion...

A zburat imediat, de parcă nu pățise nimic. Și asta după ce a ciupit-o pe mătușă-mea de 2 ori... Misiune îndeplinită cu succes și senzația aia mișto că ai salvat ceva...

În rest... Nimic... Bună dimineața!

Poveste albă

Cum să te culci cu iarbă și să te trezești în fucking Narnia!

"Ce cald e azi afară", am zis.
"Ce chestie, fac poză unui trandafir înflorit, în ianuarie", am zis...
"Uite ce verde e în jur, au înflorit și gălbenelele", am mai zis...
Și în seara aia am adormit cuminte, în tricoul cu Tazz, cu piciorul drept evadat din păturile pufoase.

A doua zi nu mai era verde. A doua zi era ce ar fi trebuit să fie de 2 luni: alb. Bonus: vânt și fulgi nervoși. Și un dobitoc de calorifer care s-a gândit să facă ceva și să nu se mai încălzească...

Atacul termitelor furioase

Ieri a trebuit să ies să iau chestii. Magazinul era devastat, rafturile stăteau goale, rușinate, în fața mea. La case, termitele formaseră o coadă lungă și deformată. Aveau coșurile pline vârf cu asocieri ciudate de alimente. Un moș luase ultimele 3 găletușe de smântănă așa că, a trebuit să iau iaurt... Sunt sigură că nu-i trebuiau chiar 3 kile, da' vine codu', tre' să facă provizii! În drum spre casă, m-am întâlnit cu o tanti care mă întreabă mereu ce fac. "Am luat pâine". "De ce, nu se găsește, e criză?" "Mnu, mi se terminase..."

A fost odată...

Azi dimineață era soare. Mama m-a asigurat că e cu dinți, unii de -13 grade. Lumina desena modele abstracte pe zăpada necălcată din curtea blocului.

Mă uitam pe geam, în timp ce motanu', tolănit pe caloriferul LUI, îmi ronțăia fericit mâna. Că asta face el când e fericit. Sau e fericit când face asta... Și m-am gândit: ce păcat că nu mai sunt mică... Aș fi fost în extaz! Și m-aș fi dus la tata să-l bat la cap, din 5 în 5 minute, să ieșim cu sania. Și el ar fi mers, niciodată nu mi-a rezistat, eram comoara lui. Și aș fi degerat fericită pe sania trasă încet prin oraș. M-aș fi jucat în zăpadă, cu mâinile pline de mănuși cu un deget, lăsând dâre de o parte și de alta a saniei. Și aș fi strigat, cu sclipiri vesele-n ochi și cu obrajii roșii scăpați de sub fular: "să o luăm pe acolo, pe acolo n-am fost azi!" Nu conta frigul, nu conta fleoșcăiala care urma, nu conta nimic în momentul ăla. Doar zăpada albă, pufoasă și tata care trăgea sania...

Mă uitam pe geam și încercam să-mi amintesc momentul în care nu mi-a mai plăcut zăpada. Ziua vinovată de așa ceva a știut să se ascundă bine în mine, n-am reușit s-o găsesc, oricât de mult m-am gândit. Mă uitam la dunele de zăpadă numai bune de excavat și transformat în cazemate, la scările neatinse de nici un bocanc și la gluga albă de pe acoperișul de vis-a-vis. Motanul nu mă mai ronțăia și se uita și el afară, cu mine.

"Dacă o aveam pe AB mică, ce s-ar mai fi bucurat acum", am zis...

Apoi m-am încheiat la bigmen și m-am dus în pat să fac mărțișoare.

În rest... 

Nu mai e nici sania, nici tata, nici AB. Și nu mai sunt nici eu mică. Atunci...oare de ce mai ninge iarna? Bună dimineața.

The end.

Culori

Spiridușii știu multe povești. Și toate-s adevărate... Dacă reușești să vezi un spiriduș în timp ce-și face siesta, cu burta la soare și ochii închiși, trebuie să zici repede: piti pata poti pum/ ești prietenu' meu acum! Și gata, vraja care-l ajută să devină invizibil se blochează undeva între lumea lui și lumea ta și tu te alegi cu un prieten magic, pentru o zi. Dar trebuie să te gândești bine înainte să spui descântecul, pentru că ăștia mici nu-s tocmai cele mai liniștite persoane... Sunt mereu puși pe glume, sarcastici, nu stau locului o clipă și noaptea sforăie destul de rău.

Am văzut și eu vara asta unul. Era călare pe o ciupercă din aia roșie cu bulinuțe și moțăia fericit într-o pată de soare, fix în mijlocul unei poieni unde m-am dus pentru că știam eu că acolo găsesc fragi. Eu am deja un prieten magic, e mereu lângă mine, da' individu' stătea prea liniștit acolo, pe ciuperca lui, ca să plec și să-l las în pace. Am strigat tare chestia cu piti, pata, bla bla bla și...mamăăă, ce răcnet speriat a tras când m-a văzut. Am răspuns și eu la fel că, na, m-am speriat și eu de ce tril a scos...

Apoi am zâmbit. El m-a măsurat încruntat dar, după numai câteva secunde a izbucnit în râs și mi-a explicat că niciodată nu reușește să se supere, oricât de mult ar vrea. El sau alții... Și mi-a zis să iau loc pe o ciupercă. Ei, cum naiba să fac asta, mă pregăteam să-i zic bosumflată, dar mă uit puțin în jur și le văd. Măi, poiana era plină de ciuperci de toate culorile și mărimile! Probabil că am făcut o față cât se poate de tâmpă, pentru că l-am auzit explicându-mi că cele două lumi, a lui și a mea, s-au contopit iar eu le pot vedea acum pe amândouă.

A zis că-l pot întreba orice. Și eu am vrut să știu de ce în lumea lor ciupercile sunt de toate culorile.

"Păi, la început erau toate albe. Dar e pe aici un spiriduș foarte sensibil și, ori de câte ori se întrista, ciupercile deveneau negre, tăcute și nu voiau să mai vadă pe nimeni. Azi așa, mâine tot așa, până s-a întâmplat ca un copil să-l dibuie pe respectivul, în timp ce stătea la soare, să zică repede formula magică și să-i devină prieten. Exact ca tine, a întrebat tot de ciuperci. De ce sunt negre? Spiridușul, care era supărat în ziua aia, i-a povestit trist că din cauza lui sunt așa.

Copilul a început să râdă, l-a îmbrățișat strâns de tot și a început să se caute prin buzunare. Când și-a scos mâinile de acolo, erau pline cu tuburi de culori, creioane și vreo câteva pensule. I-a spus că știe el ce să facă și a început să picteze ciupercile, care mai de care mai frumoasă. Fiecare dintre ele, când era gata, se lumina de fericire și începea să cânte. N-a durat mult și toate erau colorate iar poiana n-a fost niciodată mai veselă ca atunci! Dar s-a făcut seară și cele două lumi și-au reluat locurile lor în univers. Copilul s-a întors acasă, convins fiind că a adormit și a visat iar ciupercile au rămas la fel până azi, fără să-și mai piardă vreodată culorile"

Pentru că mai erau câteva ore de lumină, am cerut voie să retușez ce meșterise copilul și să fac ciupercile alea și mai frumoase. Spiridușul mi-a răspuns râzând tare că da, pot. Și m-am pus pe treabă... Am pictat și-am desenat până am rămas fără culori. Ciupercile erau mai frumoase și mai vesele ca înainte. Dar, brusc, m-am gândit la ceva... Am vrut să știu ce se întâmplase cu spiridușul cel trist.

"Hehe...Când a văzut cât de minunate erau acum ciupercile, a început să zâmbească și, din momentul ăla, n-a mai fost niciodată trist. Niciodată!" Și mi-a făcut șmecher din ochi. "A ajuns un spiriduș burtos și zăpăcit, care, în continuare, e prins dormind pe ciuperci, cu burta la soare. Hehe... Tu, în schimb, nu te-ai schimbat prea mult de atunci: ai aceeași privire și același zâmbet!"

Adică... Adică... Înseamnă că... Eu sunt... Copilul ăla eram eu?

"Și eu eram spiridușul cel trist... Nu-i așa că, înainte să se termine magia, o să mă îmbrățișezi strâns, strâns, așa ca atunci?"

Normal că da. I-am dat un hug mare și...a dispărut, odată cu soarele care apunea printre brazi. Iar eu am ținut minte tot ce s-a întâmplat în ziua aia, n-am mai crezut că am visat. Pentru că acum sunt mare și știu că spiridușii există!

În rest... Mă duc să-mi pregătesc culorile. Am de pictat niște zile un pic mai negre...

Bună dimineața!

Mare meșter mare

Când eram mică, arătam ca un îngeraș: blondă, ochi albaștri, zâmbet permanent. Aura îmi mai lipsea... Daaar, fetița care mergea prin vizite, cu părinții, îmbrăcată în rochițe care mai de care mai pline de volane, de fapt era un drăcușor care adora pantalonii, adidașii și tricourile și care avea mereu în mâini sau buzunare: pistoale, mașinuțe, șuruburi și rulmenți. Rulmenții au fost dragostea copilăriei mele...

Păpuși? Yuck! La ce folosesc și cum să te distrezi cu ele? În schimb jocul de construit din care făceam mașini...mamă, ce tare mai era! La fel, mai târziu, bicicleta, patinele cu rotile și paletele de badminton. Bine, cu bicicleta n-am vrut să ies până nu mi-a instalat tata pe ea trusa de scule, plină de chei de toate formele și mărimile, dar asta e altă poveste, n-o s-o zic acum...

Cum și-au dat seama ai mei că n-o să fiu niciodată un plod normal care să facă rochițe, cafea din noroi și plăcintă cu iarbă la păpuși? Pe la 4 ani jumate, m-am dus la nanii mei cu plugușorul. Am mieunat eu ce aveam pregătit, mi-am luat banii pe care probabil mi i-au dat drept răsplată că am tăcut și m-am dus cuminte în balcon, să studiez sculele, că văd dacă a mai apărut ceva nou, din astea, lăsându-i pe adulți să vorbească ale lor. Dar se gândesc ei, la un moment dat, că n-ar fi rău să facă oleacă mișto de plod, că prea stă el cuminte acolo... Așa că, au venit în balcon și nanu' a luat un cui, l-a bătut în masa de lucru de acolo și mi-a zis că-mi dă 100 de lei dacă-l scot. Frateee...100 de lei erau o groază de bani pe atunci, deja vizualizam prăjituri, sucuri și jucării, care-mi defilau vesel prin fața ochilor... Mă uit eu serios la el, se uită el râzând la mine, ai mei se hlizeau... Și mă aplec sub masă, zornăi fiarele din cutie și mă ridic fericită cu un clește. Deznodământul? În seara aia l-am ruinat pe nanu' și am plecat acasă cu 500 de lei! Evident am scos cuiul ăla și apoi țipam fericită: "mai bate unul!" Și a trebuit s-o facă de câteva ori... Cred că ăsta a fost începutul activității mele de meșter amator care, cu timpul, a început să se perfecționeze și să învețe lucruri noi.

Și de aici la umplerea casei de unelte, n-a fost decât un pas. Unul de câțiva ani, dar nu contează... Prima sculă serioasă pe care mi-am luat-o a fost un fierăstrău pendular, "șoricel" cum i se mai zice ( nu știu de ce, că nu seamănă...). Mi-a trebuit, alături de o bormașină cu acumulatori, când am făcut niște schimbări prin casă. Schimbări pe care m-am încăpățânat eu să le prestez. Și mi-au ieșit! Plus că mi-a plăcut așa mult să tai cu el, că, pe lângă pictat chestii am trecut rapid la tăiat scânduri și placaje, fiecare cu lama adecvată, în diferite forme: de la crucifixe la oițe, pisici negre, ceas Moș Crăciun, brelocuri cu ursuleți și zeci de alte lucruri...

Tăiam cu el, finisam cu șlefuitorul electric, pictam. Până când, într-o zi oarecare, am văzut la un amic în atelier un traforaj electric. Aooleeeuoleeeu... A fost crimă! Era bestial, pânza dura muuult mai mult ca la cel de mână și tăiam de 20 de ori mai multe lucruri. Drept urmare...da, am vrut și eu! Singura problemă era una mică: eh, în momentul ăla nu se găseau în România. Dar nu contează. De aia există telefoane și cunoștințe prin alte părți, ca să-mi trimită mie, fix din Germania, un minunat traforaj foarte electric! E tare de tot și funcționează la fel de bine ca în prima zi!

Dar, după un lung timp de meșterit la el, m-am plictisit... Și am descoperit freza. Valijoară de metal ca alea din filmele de spionaj, nenumărate capete, furtun prelungitor, era mai frumos ca-n visele mele. Am cumpărat-o fără să mă gândesc de două ori... Și, cu ideile mele fără număr, am pus-o la muncă. Bună invenție... Fain tare de lucrat cu ea, mi-au ieșit o mulțime de bijuuri și obiecte decorative.

O perioadă am stat cuminte și n-am mai cumpărat nimic. Bine, recunosc, am vrut o șmecherie din aia de taie bagheta la 45 de grade, fierăstrău circular cred că-i zice, ca să fac mai repede ramele pentru icoanele pe sticlă și tablouri dar, din păcate, am renunțat: era mult prea mare pentru spațiul de care dispun eu... Însă nu același lucru s-a întâmplat când am decis eu că e timpul să pun parchet laminat. "Șoricel" aveam deja și, chiar dacă era mai bătrân cu vreo 10 ani, zumzăia la fel de voios prin bucățile de lemn și prin plinte. Dar...bormașina mea cu acumulatori, folosită doar la șurubăreală și găurit ceramică, lemn, placaj, nu avea destulă putere să învingă pereții de beton, ca să fixez plinta în dibluri. Deci, se cerea o nouă jucărie: o frumusețe de bormașină cu percuție! Cumpărat! Și apoi pus parchet impecabil...

Nu știu care va fi următoarea unealtă... Pe moment, sunt într-o pasă în care modelez fimo și asta e treabă mai de fetițe așa... Da' o să mă plictisesc eu, odată și-odată... Și atunci să te ții! Cine știe ce idei năstrușnice or să-mi vină și cine știe ce sculă se va dovedi indispensabilă, necesară și foarte dorită...

În rest... Dacă aveți vreo idee, colecția mea de unelte așteaptă noi prieteni!

Faleză de sfârșit de mai

Azi am fost pe faleză. Și, probabil pentru că se apropie 1 iunie, sau din cauză de lună plină sau de alinierea astrelor, azi am fost un copil perfect! M-am cățărat după agudele cele mai coapte dintre cele verzi și am adunat un pumn întreg, care a adus după el o dorință. Una care știu că nu se va îndeplini, dar nu pot să nu încerc... Apoi mi-am cules o pungă de pietre, viitoare pisici, căsuțe sau gărgărițe... Am dispărut încontinuu printre tufe după flori și am traversat boscheții de pe malul apei, ca să ajung la nisipul umed sau noroiul pe lângă care am făcut exerciții de echilibristică, în căutare de melci transparenți sau scoici albe. Și am mirosit teii înfloriți ...

Pentru că nu aveam stare, m-am furișat pe după copaci să pozez păsări. Noroc de zoom-ul aparatului, că nu mă pricep la furișat, chiar dacă am luat, când eram mică, lecții de la Winnetou. Și n-am nici chestie din aia care zboară și face poze de sus!

Aproape am ratat o șalupă care mai că zbura pe apă. Așa că, imediat ce a apărut un vapor, am alergat de-a lungul malului ca să-l prind fix în locul în care trebuia să apară în poză.

Oile tot nu erau la locul lor, peste Dunăre... Dar văd că au apărut niște vaci. Poate au făcut schimb de pășuni...

În schimb copacii din locul nostru magic nu mai sunt în apă. Semn că, nu peste mult timp, o să putem merge să aprindem un nou foc. Unde să facem voodoo cu bucăți generoase de porc tânăr, sacrificat, feliat și condimentat cu ierburi secrete, alese cu grijă, așa cum zic scrierile culinare sacre.

Soarele a fost șef toată dimineața. A jucat cu mine ascunselea: el printre nori, eu pe sub copaci... Iar furtuna anunțată toată dimineața nu mi-a stricat ziua. A avut bunul simț să stea departe de oraș și de mine. Mai bine, că tocmai ce a fost pe aici și a avut ceva zgomot, efecte luminoase și apă cu ea... Dar acum îs în casă, cuminte, deci poate să-și facă de cap cât vrea ea. Îmi place.

Tot n-am văzut nici un gărgăr... Probabil de data asta erau în vacanță la munte. Acolo, în locul meu... Unde n-o să mai merg niciodată.

Azi am descoperit existența a două tipuri de nori nemaiîntâlniți până acum: norul măturat și norul elefant. Le-am făcut repede poze, să am dovada în caz că propune cineva să apar și eu, cu descoperirile mele, în vreun tratat de norologie...

Cam atât pe ziua de azi... Bună dimineața!

P.S. Oare are vreun mesaj în ea?...

Azi e The Day!

Înainte, când era ziua cuiva, te duceai la telefonul tău cel mare, învârteai discul cu cifre de câteva ori, așteptai să răspundă și-l felicitai pe respectivul urându-i toate cele bune, fericire, noroc, împliniri și bucurii. Aceleași tuturor... Dacă erai foarte șmecher, dădeai un anunț în ziar, aia era culmea urărilor! Sau ieșeai cu sărbătoritul la plimbare, mâncai o prăjitură și luați și o citronadă, așa, ca de ocazie specială. În cel mai fericit caz, erai sunat și erai invitat la "petrecerea" făcută acasă, cu tartine și prăjituri delicioase. Azi există telefoane mobile, sms-uri, facebook, blog și restul net-ului unde poți să-ți "strigi" urările și bucuria că-i ziua cuiva drag! Există baruri, pizza și prăjituri yummy pe care le iei gata făcute. Dar, cel mai important rămâne tot telefonul ăla de "la mulți ani", unde îl auzi pe celălalt și-i simți bucuria în glas... Ciufuleala, pupicii și hug-ul live!

Monica e ciudată. Uneori lucrează la ING, alteori cheamă taxiul din Real, stabilește întâlniri, sau mănâncă pizza în barul preferat. Nu se știe dacă îi place să o strigi "Monica" și nici dacă poți s-o îmbrățișezi în public. La mulți ani, Monica!

Eugenia, Agripina, Eufrosina, Filofteia sau Despina apar pe afară mai rar. Eu încă nu le-am cunoscut personal. Nici nu știu dacă aș vrea... Sigur sunt și ele ciudate, deștepte, cu pitici care au mers la aceeași școală cu ai mei și sunt sigură că știu toate să zâmbească sadic. Să gândească sadic și să se uite la tine sadic! Privire din aia care sigur are drept cauză toporul ascuns la spate, mâinile lungi pregătite să te gâtuie, sau arbaleta de cuvinte pitită sub limbă. În rest, cred că-s amuzante și drăgălașe. Cred... La mulți ani, Eugenia, Agripina, Eufrosina, Filofteia și Despina!

Camelia... Eh, ea e mai drăguță decât toate celelalte. Asta dacă n-o strigi CAMELIA, că atunci se rupe filmu' și vei regreta mult timp că i-ai zis așa. Pentru că o să-ți spună toată ziua Diana, ca să te calce pe nervii capului sau orice alt nerv de care dispui. A...mie îmi zice Diana, ție s-ar putea să-ți găsească un alt nume, dacă nu te cheamă și așa, unul care sigur va fi enervant din cale afară pentru tine... La mulți ani, Camelia!

Și ajungem la Ea, cea pentru care scriu postarea asta... Care e bucur-oasă că-i ziua ei. Pe ea, spre deosebire de celelalte, o cunosc bine. E o poveste frumoasă pe care am descoperit-o de ceva timp și pe care o citesc cu drag în fiecare zi. E despre pitici, pisici, curcubeie, prieteni, încredere, ochi albaștri, povești amuzante sau pufi, zâmbete mari și sincere, poze funny, hug strâns și cald, cuvinte geniale, muzică faină și multe, multe alte chestii.
Am căutat azi prin sacul cu urări să aleg câteva pentru tine, că așa e frumos de ziua cuiva, dar am constatat că le ai pe toate din anii trecuți. Mai mici, mai mari, rotunde, pătrate, alb/negru sau colorate, amuzante sau serioase, lungi, scurte, ciudate, obișnuite, speciale, precum și ză urare... Deci, na, acum ce pot să fac? Hmmm... Ca să nu mă repet, îți zic scurt că-ți dau tot sacul meu de urări pufoase! Îs toate mișto, să știi, iar dacă o să găsești ceva nou pe acolo, fă-i poză s-o văd și eu... La Mulți Ani!!! >:D<

Lucky...

Am găsit-o la Copil enervant și m-au pălit brusc amintirile... Aveam Joe Dolan pe o casetă Lucky roșie, încă o mai am... N-am mai ascultat-o de când eram mică, adică de foarte mult timp. Pe atunci îmi plăcea cum sună, acum îmi place cu totul. O aveam de la unchiul meu, cred că cel mai deștept și mai cult om pe care l-am cunoscut. Pe care l-am adorat... Și care dacă mi-ar citi blogul ar fi mândru de mine, pentru că și el scria: inteligent și ironic. Îi am toate articolele salvate și apoi scoase la imprimantă. Și cărțile... Și îl am pe el la mine-n suflet, în amintiri și în minte... Și mi-e tare dor... Și sunt norocoasă că l-am cunoscut...

Melodia e pentru tine.
 
Joe Dolan - More and more

De-ale verii...

E vară. Soarele e sus pe cer și ne mângâie cu razele lui călduțe. Copacii și florile îi zâmbesc vesel, iar păsărelele ciripesc în cor, bucuroase că, în sfârșit, e cald afară. Da' toate astea or fi fost valabile în altă vară, într-una de când aveam eu 7 ani și scriam compuneri care începeau așa... Acum? Frate... Asta nu-i vară! E un cuptor uriaș de pizza, cu încălzire astrală, fără pizza în el..., în care te coci la foc mic, în suc propriu, ori de câte ori ești nevoit să umbli pe afară. Asta dacă ești așa, ca mine, adică fără să ai la scară mașină dotată cu aer condiționat... Am doar bicicletă. Cu aer condiționat de viteza cu care pedalez... Deci nu-i bun! Și skateboard. Pe care o să mă sui atunci când o să vreau să-mi rup ceva: deget, mână, picior sau gât.... Până atunci, o să stea cuminte unde stă de 10 ani: sprijinit de șifonier...

Drept urmare, îmi rămân, pentru a-mi deplasa materia cenușie de colo- colo, cele două piciorușe din dotare și mijloacele de transport în comun. Ce nașpa sună asta: "în comun". Bine că e vorba doar de transport... Și nu doar sună nașpa, da' mai și miroase la fel! Pentru că, desigur, odată cu venirea verii, din cauza căldurii prea mari, apele încep să se evapore, râurile scad vertiginos și unora nu le mai curge apa la robinet. Adică probabil asta se întâmplă, de un procent însemnat dintre concetățenii noștri put... Dacă-s afară, mai adie briza, mai vine o pală de vânt, mai o boare caldă și, dacă ai noroc să mergi în direcția potrivită, "parfumurile" unora sunt împrăștiate și duse în direcția opusă locului în care te afli tu.

Da' ce naiba te faci dacă tre' să ajungi în capătul celălalt al orașului și, uf, ghinion, azi n-ai bani de taxi? Te sui în maxi. Sau autobuz, că cică-i mai mare și e aer mai mult. Care aer... Unde? În plămânii celor care te înghesuie ca o sardină nefericită, care a nimerit din greșeală în conserva lor zilnică. Pentru că asta sunt autobuzele: niște recipiente pline cu moși care, pentru că merg moacă, se plimbă de ici până dincolo, dus/întors, aproape zilnic. Dacă ar fi plătit biletul, ar fi fost probabil semi-goale. Dar așa... "Mmm, n-am pâine, tre' să mă duc să cumpăr. Aia de lângă bloc nu-i bună că-i prea crudă, îmi place cea de la chioșcul de la două stații distanță." Și hâț în sus, hâț în jos, și-a făcut și plimbarea zilnică, a socializat cu alți "prieteni" de autobuz pe care de acum îi știe bine și are pe masă și pâinea preferată. Fain, nu?

Da, știu, sunt răutăcioasă, nu-s toți așa... Doar majoritatea! Și apoi, n-aș avea nimic cu ei, să se plimbe cât vor, atâta timp cât nu se uită criminal la mine când am norocul să ocup un loc, pe care-l PLĂTESC și atâta timp cât nu-mi stau băgați în suflet, lipiți de mine și oftând din toți rărunchii, doar- doar m-oi scula de acolo... Nu mă scol. Pentru că, atunci când iau autobuzul, o fac pentru că pe traseul respectiv nu-i maxi iar eu tre' să merg muuulte stații. Și picioarele mele sunt făcute din același material și dor la fel... Îs mai tânără? Da, și? Tre' să fac drepți imediat ce văd un dinozaur lângă mine și să-l rog să se așeze pe locul meu? Da' poate am probleme cu articulațiile, poate am anemie și abia mă țin pe picioare, poate vin de la un târg unde am stat 10 ore în picioare... Nu! Ce știi tu? Tinerii nerușinați din ziua de azi...

Și n-aș avea nimic împotriva lor, dacă s-ar SPĂLA! Da', nu. Apa costă. Apa te udă. Apa subțiază pielea dacă o folosești în exces, adică mai mult de o dată pe, hai să zicem săptămână... Și faci bube, iritații, pentru că pielea nu mai e protejată de grăsime, jeg și celule moarte. Nu înțeleg de ce, odată cu înaintarea în vârstă, de la un anumit punct, unii încep să dezvolte o ură fățișă pentru apă. Devine inamicul numărul 1, care trebuie evitat cu orice preț. Doar îs liberi toată ziua, timp au căcălău, cât ar dura să facă un duș înainte să plece de acasă și să se urce în aceeași mașină cu mine? Rrrrrrr...

Azi îi sâmbătă. Azi stau acasă. Unde miroase frumos și în pat lângă mine stă motanul. Care se spală toată ziua! Ha!

Aventuri urbane (2)

Și mergeam eu azi pe stradă. Cuminte, somnoroasă, toropită de cele 30 și ceva de grade, încercând să nu mă împiedic, să nu cad în nas, deci să ocolesc găurile din asfalt rămase din timpul campaniei electorale, când nuștiucare a avut ideea creață să schimbe bordurile. Iar odată trecută ziua alegerilor, le-au lăsat baltă, asfalt ciobit, borduri și șanțurile de lângă ele. Dar să revenim, asta nu are nici o legătură cu ce voiam eu să zic în seara asta.

Pe scurt, mergeam eu azi cu capu'-n nori. Ca de obicei... Și-n starea asta nu prea observ eu mare lucru în jurul meu. În general, când am la ce să mă gândesc, nu-s atentă la alții, nu mă uit, nu mă interesează. Da' azi...frate...azi a fost altfel. Vederea periferică a depistat ceva ciudat și a trimis repede telegramă neuronului. Care i-a dat forward peste tot în corpul meu aflat în stare de semizombi. Și am văzut-o! Da, azi cred că am văzut o vrăjitoare! Aha! E drept că-i lipsea negul păros de pe nănău și mătura, da' în rest, ziceai că-i proaspăt ieșită dintr-o carte de povești de speriat copiii. Acu', s-or mai fi schimbat treburile și cu ele, în loc de măturoi au mașini bengoase, na...

Mă, și avea niște ochi... Adică, ori avea parkinson, i-a tremurat mâna din greu când s-a machiat și a scăpat pensulița prin toate culorile, ori și-a luat o trusă nouă cu zeci de farduri colorate care mai de care mai țipător și a vrut să le încerce pe toate odată!. Ori, pur și simplu a supărat, săraca de ea, o altă vrăjitoare, care a magiboit-o, în doi timpi și trei mișcări, cu tot ce-a găsit mai colorat într-o fabrică cu pigmenți de var! Arăta de parcă se tamponase-n viteză cu un stol de fluturi exotici și ăia i se lipiseră de pleoape. Cred că v-ați făcut o imagine și ați priceput cam ce vreau să zic...

V-am zis că n-avea mătură. N-avea! În schimb avea ditamai pălăria țuguiato-bombată, cu boruri largi, vălurite, subliniate deloc discret de un fundoi uriaș, care se chinuia să nu alunece de pe pagoda respectivă... Când eram mică, mi-am dorit o dată o asemenea instalație de pus pe cap, că trebuia să mă duc la carnaval și voiam să mă costumez musai în vrăjitoarea cea bună. Minte de plod... Da' tanti asta era mare, nu avea 6 ani ca mine atunci... De fapt, cine știe câte sute de ani atârnau greu în spatele ei! Dar n-aveai cum să-ți dai seama de vârstă, cel puțin nu după păr. Șmecheră tare... Pentru că de sub magnifica pălărie se revărsa o căpiță de păr negru, evident vopsit și la fel de evident îmbibat cu spume, fixative și-alte alea! Cred că inițial a avut și negu' respectiv pe nas, decorat cu un mănunchi de fire la fel de vopsite-n negru, ca o pernuță de ace. Da' cum toate au evoluat, probabil și l-a scos, la un moment dat, cu laser. Că automagia nu funcționează niciodată pe propriul neg, localizat la toate vrăjitoarele get beget pe panta abruptă a nasului din dotare.

Și n-am terminat. Am lăsat cel mai teribil lucru la urmă. Unghiile! Aaaoleeeu... Câte 3 centimetri de unghie la fiecare deget, pătrățoase, curbate și văruite cu flori și dungi. Ultimul răcnet în materie de unghii cu gel. Din ălea de un milion jumate. Din ălea de stai o zi întreagă să ți le facă. Din ălea sub care se adună un kil de jeg, care le dă rezistență mai mare, le îngroașă și le colorează pe partea albă în nuanțe de la gri spre negru... Atât de mari că, la nevoie, putea să-și facă harakiri cu ele... N-am reușit să mă prind dacă erau proprietete personală sau false/aplicate peste... Mi-era că, dacă mă bunghesc prea insistent, îmi trântește vreo vrajă de nu mă văd... Dar avea telefon mobil. Și, cu toată frica de blesteme, n-am putut să nu mă holbez totuși, fugitiv, întrebându-mă cum naiba poa' să scrie mesaje cu ghiarele alea, mai lungi decât manichiura unui struț crescut pe iarbă... Singura explicație e că, fiind vrăjitoare, tastele se apasă singure, că altfel... Și m-am mai gândit eu cum naiba face și alte chestii, da' mai bine trecem peste...

Mi-am strâns geanta lângă mine și am mărit pasul. O mai vedeam cu coada ochiului. S-a urcat într-un animal de mașină și a demarat pe lângă mine, dispărând în câteva secunde. Mă așteptam să văd cum mașina începe să se ridice de pe asfalt și pornește spre nori. Dar nu, probabil nu se fac chestii din astea în oraș... C-or avea și vrăjitoarele regulile lor de circulație, ce naiba...

Despre culori, curcubeie și flori

În ultimul timp, am avut cam multe zile gri. Din fericire, știu cum se face să le colorezi. S-ar putea să ți se pară complicat, dar nu e. Simplu ca "bună dimi"...

Mai întâi se ia ziua, se întoarce pe toate părțile, se constată gradul de gri pe care-l are și se programează urgent ședința de colorare. E un pic ca atunci când vrei să-ți vopsești părul: te uiți în oglindă, te studiezi bine, iei vopseaua, o amesteci și fleoșc pe cap. După o oră ești ca nou. Așa și cu zilele, doar că aici, procesul poate să dureze mai mult de o oră...

Etapa a doua: se pornește vitejește spre cel mai apropiat parc. Eu prefer faleza... Primul lucru pe care-l vezi? Iarba. Rupi câteva fire, le îndeși sub nas, le miroși cu toate nările și gata, deja ziua ta nu mai e gri. A devenit verde. Dar acum o să mă întrebi: ce mi-e una, ce mi-e alta? Păi stai așa, ăsta-i abia începutul... Deci, acum ziua ta e ca un greiere. Strălucește și miroase-a verde. N-am mirosit niciodată un greiere, dar verdele miroase a iarbă proaspăt cosită. A munte. A copilărie. Iar în lumea mea greierii așa sunt: verzi și cântăcioși.

Trei: te întorci în toate direcțiile și capturezi imagini cu florile din jurul tău. Da' toate! Pe ele nu le rupi, stau mai bine acolo, în aer și-n soare... Dar te uiți bine la ele și-ți imaginezi cum miroase fiecare culoare. Poți să închizi ochii, asta ajută. Și spouf, ziua ta nu mai e doar verde. E multicoloră. E ca paleta mea când pictez. Ca palmele mele când mă decid să desenez chestii din lumea mea. Atunci am palme curcubeu... Magice. Trebuie doar să le atingi și ziua ți se colorează imediat. Asta e metoda super/rapido/specială. Ai putea să încerci odată...

Și, că tot veni vorba de asta... Știi că florile, la început, nu erau colorate? Da, erau complet verzi. Iar când ploua, deveneau și mai și. Nu erau urâte, dar era cam monoton să le vezi pe toate la fel. Într-o zi, după o ploaie mare, caldă și bleu, un nor mai nebunatic a avut o idee: s-a gândit el să așeze picăturile de ploaie în așa fel încât să adune în ele razele de soare. Dar ce a ieșit a fost mai fain: razele intrau aurii în picături și plecau de acolo colorate. Primul curcubeu. Și norișorul a fost așa de încântat de ce făcuse că a început să danseze pe curcubeu scuturându-i culorile pe pământ. Iar ele au căzut pe flori și le-au colorat. De asta sunt azi florile așa de frumoase, că până au ajuns pe pământ, culorile s-au amestecat în toate felurile.

Sau, cel mai simplu și mai simplu... Când ai o zi gri, îți iei oamenii dragi și stai cu ei câteva ore. Cu sau fără cremă de zahăr ars, cu sau fără pizza, cu sau fără bere...ziua o să ți se coloreze mai ceva ca cel mai frumos curcubeu. O să se coloreze cu zâmbete.

Prietenii mei au cele mai frumoase zâmbete. Iar zâmbetele lor sunt cel mai fain curcubeu al meu. Al meu!

Îmi doresc să...

Te-ai întrebat vreodată de ce stelele strălucesc? Probabil că da, în copilărie. Dar sunt sigură că nu știi de ce...

Odată, demult, albinele s-au luat de soare și au început să-l contrazică. Ziceau în gura mare că ele sunt mai galbene și mai strălucitoare. La început soarele nu le-a dat atenție, dar după un timp s-a supărat pe albine, care continuau să se laude peste tot. Și, ca să le potolească, a trimis un mănunchi de raze spre ele. Razele le-au nimerit în plin și albinele s-au împrăștiat peste tot. Unele au apucat să fugă, dar altele au rămas pe cer, înghețate de spaimă. Și a trecut ziua. Soarele a apus, dar în urma lui, cerul a rămas plin de puncte mici, luminoase. Erau albinele lăudăroase, care au rămas pentru totdeauna pe cer și azi lumea le zice stele... Iar cele câteva norocoase care au reușit să zboare, s-au transformat în licurici.

Se spune că, atunci când vezi o stea căzătoare, dacă-ți pui o dorință, se va îndeplini. E adevărat. Pentru că de fapt aia e o albină care și-a revenit din spaimă și care, zburând, a devenit licurici. Doar că trebuie să te gândești foarte bine ce-ți dorești, pentru că licuricii sunt foarte puternici. Sunt aproape la fel de magici ca gărgărițele...

E deja întuneric afară... Te-ai uitat azi pe cer?

Zi specială de aprilie

Iar e ziua ta. Încă o dată. Încă un an în care trebuie să-ți spun "La mulți ani" de la distanță. Prin intermediari. Sec, pe mess. Pe mess-ul altcuiva... Fără să te pot strânge în brațe tare, tare... Fără să te văd. Fără să ne facem de cap, fără să-ți fac cadouri tâmpite, fără să facem poze și să râdem prostește, mai rău ca retardații.

Fără să te văd...
Mi-e dor de tine. Te vreau înapoi. Ca altădată. Mai știi cum era?

La mulți ani! Mulți și fericiți. :)



Nici măcar cadou nu am cum să-ți dau... Doar nebunia asta muzicală. Să te facă să râzi.
Da' mă fac eu mare... Și atunci o să am superputeri. Și o să le așez pe toate așa cum trebuie. Odată...
>:D<

Martie

N-o să încep acum să vă zic c-a venit primăvara, că soarele auriu ne mângâie cu razele lui calde, că înfloresc ghioceii și păsărelele ciripesc vesele în copacii fără frunze și-ncă plini de zăpadă... Știți și singuri asta... N-o să vă zic nici "primăvară frumoasă". Nu prea am înțeles eu niciodată urarea asta... Adică, îi dorești doamnei în cauză 3 luni de fericire, după care brusc, de pe 1 iunie, bye-bye voia bună, welcome nefericire. Ceva nu-i chiar ok, sau mi se pare doar mie? Că, din câte știu eu, nu există și o zi în care se urează "o vară frumoasă"... Așa că, mai bine vă zic: să aveți un rest de an cât mai fain! Nu-i mai bine așa?...

Bat câmpii, știu. Dar asta era și ideea... N-am nimic important și de extremă urgență de comunicat. Doar chef de aberat... Așa, liber, ca după febră și 2 zile în care mi-am marinat stomacu' în tot felu' de ceaiuri răsturnate pe gât în cantități considerabile... Ookk, și-n ceva pepsi, recunosc...

Azi trebuia să ies cu mărțișoarele la vânzare. Colorate, făcute cu mânuța mea, faine și atent ambalate. N-a fost să fie. Nu mi-a trecut răceala în timp util. Iar "prietenii" au fost mult prea ocupați și încărcați de importanța momentului ca să pună pe masa lor și cutia mea. În schimb, o doamnă pensionară s-a oferit să-mi vândă și chestiile mele. Știu că nu-mi citește blogul, da' aș vrea să-i mulțumesc. Din păcate, cele 39 de grade și un pic n-au fost de acord cu propunerea ei de a ieși din casă pentru a-i duce gărgărițele, omuleții, floricelele și pisicile mele. Nu-i bai, toate vor fi transformate rapid în cercei, medalioane, atârnățele de mobil...

Cum senzația de "călcată de elefanți", dată cu generozitate de gripă, nu vrea să mă părăsească, azi am fost o semi-legumă perfectă. Și, într-o zvâcnire de energie neașteptată m-am pus să mă uit cu mama la colecția de mărțișoare, pe care o avem de când eram eu mică. Pe unele mi le-am amintit, pe altele parcă le vedeam pentru prima oară. Și da, era acolo, cumințel foc, mărțișorul meu preferat: șoricelul... Unul mic, mic de tot, auriu. Am zâmbit apoi la fetițele cu cap din bilă, și am întors pe toate fețele minunățiile alea traforate din sâmburi mici de prun, cu ghinde minuscule și floricele din nush cum se cheamă materialul...

Ieri am fost roșie ca o gărgăriță, azi am tușit ca un măgar. Azi am făcut niște cercei cu gărgărițe și m-am dezroșit. În ordinea asta de idei, mâine o să fac cercei cu măgari poate scap de tuse...
Și-am mai făcut azi pisici mov, inimioare negre, o lună care zâmbește șmecher și pisici negre pe niște bucățele de perete gri. Iar mâine mă apuc să fac cea mai veselă și mai nostimă țestoasă ever! Și poate niște oițe. Sau alte mâțe. Bufnițe, arici și, evident, alte gărgărițe...

Azi e 1 martie. A început luna mea. Sper să fie un martie perfect, pentru un berbec sadea.
Oookk...e și luna ta... O s-o împărțim... Dar atât! Să nu mai vină și altcineva să ceară o bucată de martie, că nu mai avem nimic disponibil! Hough!

Culorile și gustul de la 4 ani

Când eram mică, mergeam cu părinții, în vacanță, la Mânăstirea Neamț. Se împrieteniseră în tinerețe cu un călugăr și mergeam mereu să-l vizităm. Dacă raiul există, atunci arată ca acolo...Ca acolo de atunci...

Prietenul meu cel mai bun era Părintele Ioachim. El- 90 de ani, eu- 4...Aproape un secol între noi...Dar asta nu ne împiedica să fim prieteni...Stăteam cu orele pe banca din pridvor, din fața chiliilor, și vorbeam, și râdeam...Și el îmi spunea povești iar eu îl ascultam fascinată, cu gura căscată și respirația întretăiată. La un moment dat, îl vedeam cum duce mâna la buzunar și fața mi se lumina cu un zâmbet: știam că o să scoată de acolo cel mai mare și mai dulce măr galben pe care-l văzusem până atunci! Cules din livada din spatele mânăstirii...Și de fiecare dată mi se părea că-i mai mare decât cel anterior...Îmi zâmbea complice, mă mângâia pe cap și pleca la slujbă, lăsându-mă să ronțăi fericită minunăția de măr...

Seara mergeam la "văcărie", unde stăteam și priveam fascinată, zi de zi, cum sunt mulse vacile. De, copil de oraș, fără bunici la țară...Mă știau toți pe acolo și știam c-o să-mi primesc cănița de lapte proaspăt muls, cald și cu spumă. Alb. O beam încântată și le spuneam politicos la revedere, nu înainte să-i anunț că o să vin și mâine...Îmi zâmbeau. Acolo toată lumea zâmbea..

Cașul. Galben ca un soare mâncat de furnici. Doamne ce bun mai era...Din lapte de oi, uscat și cu găurele...Multe și mici găurele. Ca un șvaițer multilateral dezvoltat...Și mâncam. Frate, ce mai mâncam când eram acolo...Nu ca acasă, unde trebuia să iasă mami(bunica), să mă fugărească prin curte până mă prindea și să mă facă să înghit zilnica linguriță cu miere+polen, pentru "poftă de mâncare"...Țineam într-o mână bucata de pâine neagră de mânăstire și-n cealaltă cașul. Admiram extaziată găurelele și mâncam...

Prietenul părinților, părintele Firmilian. Avea o căsuță ca-n povești, cu o curte mare unde "scăpam" în rândurile de căpșuni și mă întorceam de acolo cu mâinile și gura plină de fructe și cu ochii strălucind de bucurie. Erau roșii, miroseau a roșu, și a munte, și a vară...Mă spălam frumos pe mâini la fântâna din curte, mă așezam cuminte pe bancă și începeam să mă foiesc pe loc, fixându-l pe Părinte. Începea să râdă hâtru și dispărea în casă. Știam deja ce urmează...Aducea de acolo un borcan cu dulceață de zmeură. Cea mai adevărată și mai bună dulceață pe care am mâncat-o vreodată. Cred că de atunci a rămas dulceața mea preferată...

Când reveneam acasă din vacanță, mă așteptau mami și tataia, cu un platou imens din cristal plin cu fructe. Și erau acolo de toate, mă rog, fructe de sezon. Și preferatele mele: mere galbene și bot de iepure. Și erau tare bune...La 4 ani toate-s frumoase!

Și am crescut. M-am reîntors, într-o vacanță, la mânăstire. Era alt loc...Părintele Ioachim cu poveștile și merele lui nu mai era, nici Părintele Firmilian cu dulceața de zmeură, la "văcărie" nu mi-a mai dat nimeni lapte în căniță iar cașul era doar brânză de oi...Și la întoarcere nu m-a mai așteptat nimeni cu fructe...

Azi, după o perioadă încărcată în care n-am avut timp să merg la cumpărături, am fost la Real. Și am găsit acolo un colțișor de rai:"Targul de Mere al producatorilor locali". 5 soiuri, mere românești, la doar 1,99 lei. Și mirosea a dulce, a copt și a toamnă...Pentru un moment, m-am simțit ascultând povești, pe o bancă în fața chiliilor...Și, evident, mi-am luat din toate! Și, dacă tot mi-am amintit de copilărie, am tras o fugă și la raionul de dulcețuri, de unde am luat, clar, un borcan cu dulceață de zmeură...Românesc! E singurul care are gustul celui din copilărie.

Am vrut și caș și pâine neagră. Și lapte care să miroasă a lapte când îl fierbi și când îl bei din căniță, cu spumă...Le-am găsit la un stand cu produse tradiționale. Pentru că magazinele Real, au un program de sprijinire a producătorilor locali, care-și pot desface astfel, mult mai ușor, produsele proprii. Produse tradiționale românești. Adevărate! Cu gust "ca acasă". Și știi ce mănânci: animale crescute sănătos, condimente din grădină, rețete moștenite din familie. Bun! Și-atunci, sincer, de ce aș lua eu un cârnat roșu, arătos, cică afumat, venit din Honolulu, când pot lua unul produs la noi, mai puțin arătos, că,de, n-are jdemii de aditivi și coloranți în el, dar de o mie de ori mai bun? Așa sunt și eu încântată, papilele mele fericite iar producătorul are și el de câștigat, astfel încât să poată produce bunătăți și în continuare! La finanțe/economie nu mă prea pricep eu, dar sigur bugetul local are și el de câștigat, precum și întreaga regiune. Zic și eu... Și apoi, cred că mai e ceva: cumpărând de la producătorii locali, îi încurajezi să păstreze tradiția, rețetele, specialitățile culinare specifice zonei.

Îmi place programul lor: “Produceți româneste, vindem româneste”. Așa am aflat și eu că, magazinele Real comercializează aproximativ 70.000 de produse alimentare si nealimentare, provenind de la peste 1.700 de furnizori, dintre care 90% sunt din România. Un lucru bun. Pentru că, dacă mă gândesc eu bine, majoritatea produselor pe care le cumpăr sunt românești: cosmetice, produse din carne(nu iau "din afară" nici să fie gratis...), lactate(ador șvaițerul Dorna, brânza cu mucegai Bucegi sau Nasal), fructe și legume, vinuri, bere...Acum, na, tre' să recunosc că iau și câte ceva din import: pe la "beuturi", bomboane, rechizite...Voiam să zic și biscuiți cu unt, da' mi-am amintit că fabrica locală de pâine face unii delicioși, exact la fel cu cei danezi, dar la o treime din preț!


Așa că, de câte ori o să vreau să mă simt, măcar pentru câteva momente, ca în vacanța aia de la 4 ani, o să trag o fugă la Real, îmi iau bunătăți și-mi amintesc ce gust și ce culori avea copilăria...

Postare pentru SuperBlog, etapa a 15-a.

Agitație de week-end p.2

Pe scurt: prieteni, terase, bere, hai, mișto la greu, bumți-bumți, poze din copilărie, tupeu fără limite, cercei de argint, urechi chinuite dar - în final - geniale, taxi, acasă...

Pe lung. Vineri. O umbră timidă de ploaie ne-a făcut poftă de plimbare. Care s-a înfundat într-o terasă liniștită, cu prăjituri uriașe, delicioase, cu cartofi prăjiți la care am visat toată seara, cu megasalate yummy și așezate artistic în cele mai mari castroane ever... Bere neagră, bere blondă, țigări cu biluță mentolată și cafea cu multă spumă. Toate astea aveau ca "zgomot de fond" o discuție amuzantă, ca-ntre prieteni, și ceva bombăneli pe tema: a se afuma sau a nu se afuma plămânii... Apoi maxi-taxi și acasă.

Sâmbătă. Cu o zi înainte a fost doar încălzirea... Terasa minune era toată ocupată, deci am populat o alta, mai la stradă și mai nașpa. Da' n-a contat: importanți eram noi, berea, glumele... Partea a doua a discuției despre afumat s-a terminat tot în coadă de pește... Eu mi-am luat de acum tradiționalele ciufuleli. Alții au tremurat gros în drum spre maxi care trebuia să ne ducă unde? Daaa. La disco, disco, party party... Și totul a fost ok până m-am trezit eu că urechile mele mai vor niște găuri. Și nu o pereche, ci fix 2... Și, frate, se lăsă liniștea peste sat. Nu mai mișca nimic, nu se auzea nici măcar țânțarul care se chinuia să intre în casă printr-un ochi de plasă. Până și mâța stătea locului. Numai eu mă auzeam pentru că, de, recunosc, îmi făcusem curaj cu ceva lichide colorate, date pe gât, unul după celălalt... A, da, se mai auzea și vocea care face veșnic mișto de mine... Nu, n-am prieteni imaginari, e a unuia foarte real, foarte bun, foarte funny, cu care m-am foarte obișnuit... Bun. Să revenim la subiectul principal: urechile mele care țipau după noi și noi cercei... Chirurg șef- una prietenă bună, sigură pe ea, blândă și iubitoare dar hotărâtă să mă ciuruiască mărunțel. Și nici nu am apucat eu să zic: some wine, please, că acul se și odihnea fericit în parabolica mea stângă. Mă, și era așa liniște, că s-a auzit și pocnetul ăla sinistru pe care-l face cercelul când străbate tunelul și iese la lumină, pe partea ailaltă... Asta întâmplându-se x4... Dacă se întreabă cineva, nu, n-am țipat, n-a fost nevoie pentru că mi-a plăcut. Nici nu știu ce a fost mai fain: găurile, sau faptul că am fost alintată după, ca un copil care a picat și s-a julit, și a fost curajos nevoie mare cand l-a dat mami cu spirt. Next? Cum aveam o pungă de cercei, au mai vrut și alții găuri. Da', ghinion, nu mai erau ace... S-a amânat pe duminică.

Duminică. După o noapte de dormit numa' pe spate, înțepenit, sculat, mișcat cercei, alea, alea...a urmat o zi de refacere, de stat cu roatele-n sus, la umbra becului. Până seara... Când am luat-o de la capăt. Doar că a fost ceva mai liniștit: ne-am uitat la poze de când eram mici, am râs, am comentat, am făcut schimb de amintiri frumoase. Asta până s-a dat liber la găurit. Și a început măcelul... Frate, atunci am văzut și eu, pe alții, ce pățisem cu o seară înainte... Ouch! Agitație, transpirații reci, lamentări, pupături, consolări...din astea... Pe de altă parte, am avut onoarea să asist la cea de-a jdemia gaură pe care și-a făcut-o o prietenă: aia da c-a fost cool, nici n-a mișcat, nici n-a clipit, în 15 secunde avea un nou pierce. Wow... Cool... Și a fost funny până mi-a venit mie ideea că parcă aș mai vrea o gaură: sus. Că, de, era prea gol acolo... Bueeiii... Brusc n-a mai fost funny, că aia a durut ca naiba, s-a lăsat cu ținut de mână, strâns canapeaua, puls crescut... Dar să trecem peste, astea-s doar amănunte neesențiale... Important e că totul s-a terminat cu bine, fără infarcturi, fără leșinuri, fără lacrimi...

Concluzia? Sunt mândra posesoare a celei mai tari perechi de urechi pe care le-am avut vreodată. Și nu doar eu... Deja juma' de Galați are în difuzoare cercei de la mine... Hehe, glumesc, mă refer la  jumate dintre prietenii mei, clar. Cei mai tari și mai curajoși ever. Yeah!!!

P.S. Săru' mâna, doamna chirurg șef, a fost o plăcere. Hmm, pe bune c-a fost... Pe când următoarele?

La mulți ani! Mie...:D

Pentru copilul din mine... Someone? Anyone?

   Azi a fost 1 iunie. Încă mi se mai spune La mulți ani de ziua copilului. Asta e bine. Înseamnă că mai există persoane care nu se lasă păcălite de aspectul meu de om matur, serios și prezentabil (mai mult sau mai puțin...). Înseamnă că sunt câteva persoane care se pot lăuda că mă cunosc destul de bine (deși asta e ceva relativ...). Înseamnă că încă mai am prieteni...

   Da'-n fiecare an, primesc din ce în ce mai subțirel urările astea (anu' ăsta a fost de-a dreptul tragic, a trebuit să-mi iau singură ciocolata...). Nu știu de ce, ori lumea uită, ori o avea impresia că, în sfârșit, am crescut... Well... Update: nope. Adică da, fizic, psihic, alea alea, am crescut, logic. Da' o bucățică din mine a rămas acolo, în țara aia fantastică în care trăiam când eram mici. And it's so, so coool! Cine nu simte asta nu are cum să înțeleagă, oricât aș sta și i-aș explica. Și, cine nu simte asta, nu simte pentru că nu vrea, pentru că se face că a uitat cum e, sau pentru că poate-i este rușine să fie considerat "copil"... Prostii!

Hai să stăm în fund și să judecăm drept (azi nu stăm strâmb că ne doare spatele...). De ce ar fi ceva nașpa să mi se spună că încă-s copil? E funny... În general... Acu' dacă te împinge Ăla (a se citi cu ochii mari și fiori pe spate, că-i înlocuitor pentru nenea dracu'...) să îți tragi o față de superioritate clară și să mi-o spui de sus, atunci nu mai e funny. Pentru tine! Că pentru mine devine distracție maximă care poate fi dusă până la extreme... La primul semn de superioritate pe care ți-l lipești pe moacă și io-l detectez, ai încurcat-o. Și-ți garantez eu că, dacă iese ceva gen care pe care, îți demonstrez că ești varză, te fac să vezi cât de mic ești și te mai și strivesc puțin cu bocancul, să pricepi bine lecția. Că piticii mei abia așteaptă, sărăcuții, o ocazie să ardă un party, la care te iau pe sus, nu au obiceiul să întrebe înainte... Nu, acu' chiar nu mă laud, în cazul ăsta n-aș avea de ce. E chiar simplă explicația: o persoană care gândește n-o să-mi spună niciodată, pe un ton superior, că-s copil... O s-o zică-n glumă, sau cu ochi zâmbitori, sau ,uuuu, cu multă duioșie... sau alte d'astea... Dacă o comiți și vrei să mă faci să mă simt prost, înseamnă că ceva scârțâie la tine în mansardă, că bate vântul pe acolo, deci că-mi dai voie să te turtesc ca pe un gândac. Și, cu cât ești mai deștept, cu atât satisfacția mea să te desființez e mai mare. Asta e... Am explicat pe larg pentru cei direct interesați de problemă, dacă încă mai exiști și-ți mai permit să te uiți la mine, înseamnă că ai mult noroc, sau că, pur și simplu, în ziua aia mi-a fost lene sau n-am vrut să-mi murdăresc bocancul... Da' nu te baza pe asta și pe viitor! Sincer, n-ai vrea să vezi cum e când mă transform...

   În altă ordine de idei, dar aberând pe aceeași temă, cică berbecii sunt copiii zodiacului. Și, indiferent de vârstă, rămân niște copii mari. Mda, asta cam așa e (dacă nu s-a înțeles încă din explicația anterioară...) Un berbec e așa, ca un cavaler în armură, cu arma-n mână, veșnic în căutarea cuiva pe care să-l apere, dar care, între două bătălii câștigate, se oprește pe un câmp, descalecă și începe să miroasă floricelele... Acu' e foarte urât din partea mea că dau din casă, da' cam ăsta-i adevărul... Și, cum azi e ziua mea, nu pot să mint... Da' nici nu mai zic nimic despre asta. Poate altă dată...
 
   O să termin cu ceva ce am citit astăzi, ceva foarte fain: azi e și ziua celor care-n buletin nu mai sunt copii, da' în sufletul lor mare tot mici sunt. Am citit-o la Cami  pe blog. Nu cred că aș fi putut s-o spun mai bine de atât... La mulți ani celor care au curajul să se simtă, din când în când, copii! Aaaa... Și La mulți ani tuturor copiilor prietenilor mei! Dap, ăia cu 4 piciorușe și blăniță...