Postare de sfârșit și de început

La mulți ani, dragii și simpaticii mei cititori, oameni care nu știu de ce mă citiți dacă nu vă place ce scriu și persoane care nimeriți aici întâmplător când căutați pe net chestii dubioase. La mulți ani și fanului meu numărul unu! De la mine, prințesa cu litere de haur, pentru madam Hitler, pentru fata cu mașină roșie, pentru Șefaaa, fără număăăr!!! Hop, hop! (don't ask!)

În cele ce urmează, vă prezint o aglomerare de gânduri fără cap și coadă.

Știu, n-am mai scris de mult... Am fost întrebată, aproape rugată și delicat amenințată să mai zic și eu ceva. Care că vrea să citească ce-am mai făcut și cine m-a călcat pe coadă, care că n-a mai râs de mult de tâmpeniile fără sens pe care le povestesc, care că n-are ce citi pe budă... Fiecare cu ce-l doare.

Pe mine nu m-au durut foarte multe în perioada asta (printre altele, un genunchi), n-am avut un an prea rău, doar n-am prea avut chef de povești. N-am pățit nimic, doar bucățele de viață care m-au oprit să "vorbesc". Să vorbesc în scris... Să vorbesc cu oricine.

Din fericire, orice s-ar întâmpla, rău sau bun, am lângă mine pe cine-mi trebuie. Mereu, constant, necondiționat. Cică singura care îți e mereu alături când ai nevoie e familia. Fleoșc. Mie îmi sunt alături oamenii pe mi i-am făcut familie. Și e reciproc, că exact același lucru l-a zis unul dintre ei de curând, după ce mi-a făcut cel mai bun piure din lume. Mereu extramegasuper fantastic de bun și mereu mai bun ca cel anterior!

În rest, în materie de personaje, anul ăsta a avut de toate: pe scurt, oameni care m-au surprins plăcut, persoane care m-au enervat așa de tare că m-am transformat în ninja și oameni care m-au dezamăgit. Plus minunații pentru care nu contează ce vrei tu, știu ei mai bine ce-ți trebuie și-ți aranjează viața "cum trebuie". Din păcate cum le trebuie lor, nu ție... Amuzant e că niciunul dintre ei nu știe că a făcut asta. Chestie de percepție, de potriviri, totul e relativ, zăpada e rece și Alba ca zăpada, anul ăsta, a fost blondă.

Liste cu bune/rele, rezoluții și prostii de genul pe anul trecut n-am. Am doar fotografii pe laptop, stik-uri, carduri și în mine, cu sonor, arome, senzații. Și amintiri cu trenuri hurducăicioase, bodegi ciudate, zâmbete cu mici între dinți, somn cu mâțe tropăind pe casă, căni despre amante, cu snoopy pe căsuță, pe cană, croșetat și cel mai breloc, cu o seară perfectă în mansarda mea preferată, cu whatsapp, manele (dont ask!), minioni, șnițele crocante, parfumuri secsi, halate moi, etichete cu poezii, sărit din copaci, pantaloni care curg, lac cu noi în rațe, concerte cu aromă de frăguțe, pat plin cu cadouri ambalate și pisici neambalate, un pepene murat, creveți și sos verde. Multe, multe amintiri cu puțini, puțini oameni. A, da, și am telefon nou cu touchscreen!

Planuri pentru anul viitor? Normal. Da' nu se fac publice, oricum cei cu care le am le știu deja. Cei care nu le știu... probabil e un motiv pentru care nu le știu. Și ce-mi place cel mai tare e că orice plan de an nou începe cu ziua ta și continuă cu ziua noastră.

Cu ocazia noului an, vreau s-o salut călduros și pe tanti Camelia Băncilă care a nimerit pe blogul meu și s-a gândit să nu plece cum a intrat, fără să mă facă oleacă de căcat la mine acasă, că așa e frumos să facă o oaie cre(ș)tină. Că ea e o sensibilă și o deșteaptă și vrea să-mi salveze sufletul. Sau, pur și simplu, s-a gândit că cititorii mei merită să afle cât e ea de speeeciaaalăăă... Saaau, probabil a vrut să ilustreze vorba aia din înțelepciunea poporului, a intrat bou și a ieșit vacă. Auzi, bre mamaie, dacă nu știi despre ce e vorba și nu pricepi ce citești, de ce te bagi?

Duduia în cauză s-a trezit dimineață cu dorința arzătoare de a se pune bine cu Doamne-doamne și a căutat cu încăpățânare pe sfântul net dacă nu cumva a scris cineva și un acatist pentru numele ei, să-l citească în timp ce face mătănii în fața peretelui pe care e pusă carpeta cu răpirea din serai. Mna, ghinion, am scris eu ceva cu titlul ăsta. Ceva ce nu are nimic de-a face cu religia, ceva pentru o prietenă, de ziua ei. Da' duduia s-a ofuscat rău și m-a luat cu, citez: Nu stiu ce.i in capul tau...crezi ca ai haz, asa.i? Mai intreaba si tu in stanga si.n dreapta. Mi se pare mai mult decat jenant sa postezi asa ceva.dar fiecare inceraca sa iasa in fata cu ce poate.daca nu stiai, afla ca pt fiecare cuvant dam socoteala in fata lui Dumnezeu.ce ai scris tu aici sunt numai cuvinte de hula impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor Sai E infiorator sa ma gandesc ca cineva poate fi atat de mandru de o opera literara de.a dreptul 'desavarsita'. Sfatul meu e sa.ti folosesti timul pt ceva mai constructiv.

Pe scurt:
1. Normal că am haz! Nu tre' să întreb pe nimeni ca să aflu. Și normal că nu știi ce-i în capul meu, în schimb noi știm ce-i în al tău: nimic!
2. Nu încerc să ies nicăieri, e absolut treaba mea cum îmi urez prietenii de ziua lor și nu mă interesează DELOC ce ți se pare ție.
3. Cuvinte de hulă? De unde ai dedus mata că postarea mea are vreo legătură cu Dumnezeu și sfinții săi??? Că n-are. N-ARE!!! E în totalitate despre și pentru un OM foarte drag! Dacă nu-l cunoști, nu ai cum să te prinzi de toate chestiile despre care am scris în postare. Dar, evident, poți să te bagi ca musca-n curu' calului să ne împărtășești părerea ta neprețuită...
4. Dacă prostia ar avea moacă, s-ar vedea pe tine când se uită în oglindă dimineața.
5. Mi se rupe de sfaturile tale, oferă-le cui ți le cere. Sau și mai bine, taci dracu' și nu mai enerva și pe alții cu fâsurile isterice care ți să năzar după ce ai prizat prea multă tămâie. Să fii credincios e una, să fii prost și să te crizezi când citești ceva și nu pricepi e cu totul altceva...
6. E înfiorător să mă gândesc zici? Nope... E înfiorător că nu gândești! Și, da, sunt foarte mândră de postarea aia care nu-i tocmai desăvârșită... Va fi când o să scriu și partea a doua!
7. Îmi folosesc timul pentru ce vrea tastatura mea.
8. Dacă Dumnezeu a citit postarea asta care te-a băgat în spasme cu spume la gură, a râs cu siguranță! În schimb dacă citește comentariul tău, își pune mâna în cap și te trece pe lista cu rebuturi și produse cu defecte tehnice datorate procesului de producție.
9. La mulți ani și ție! Să-ți aducă noul an un neuron. O să fie greu la început, dar poate te obișnuiești cu el...
10. Partea a doua a "acatistului" în curând. Fiți pe fază!

Marea și extraordinara aventură în Munții Măcinului

(sau: De ce, semănătoarea și treierătoarea mă-sii cu un cal am zis da?!?)

Dragi prieteni care vă întrebați, posibil/probabil, dacă mai trăiesc, ce ocazie mai perfectă poate fi să încep să scriu iar pe blog, dacă nu o minunată, magnifică, extraordinară, în puii mei, excursie prin munții Măcinului? Postare la care avem două variante:

Varianta scurtă: Băga-mi-aș! Mâinile-n buzunar, desigur...

Varianta lungă: o voi lungi în cele ce urmează.

Să începem cu seara dinainte de începutul aventurii. Când am fost invitată la o cafea (termen generic pentru băut ceva, orice, trăncănit și râs unul de ceilalți) aparent inofensivă. Și, după înțepături, discuții cu bufnițe, urlete de plozi de clasa a patra care serbau sfârșitul școlii și amenințări să nu se scape careva cu ce se întâmplă-n noua serie din Games of Thrones, berea cu lămâie din care beam tacticos aproape mi s-a înțepenit în gât când cineva, NU DĂM NUME, a zis: să mergem mâine în Măcin! Mergem? Mâine? Da' mergem? Mâine mergem? Da? Mâine? Mergem, da? Mnu, nu era o glumă... Din păcate! Mama ei de viață, cartofii și ridichile mă-sii de idee și păpădiile lu' ta-su de moment în care am zis da...

O să fie frumos, a zis! O să fie fun și o să ne distrăm, a zis! O să ne simțim minunat și o să ne placă tare, A ZIS! Cum, nu vreau să iau parte la ceva așa de mega-ultra-super nemaivăzut de bestial? Nuuuu.... Cum aș putea să nu vreau... Asta e tot ce am visat dintotdeauna, dorința mea secretă și aspirația mea din clipa în care m-am născut, să merg într-o sâmbătă, cu o haită de nebuni periculoși, peste Dunăre, să mă cațăr, să leșin, să-mi intre picioarele-n creier de atâta mers, să... Dar să ne calmăm, guuuusfraaabaaaa, Ina, nu-l pocni pe colegul din stânga, n-are nici o vină...

Plecarea? La 8 jumate, în parcare la Kaufland. Din păcate, cineva, IAR NU DĂM NUME!, s-a rătăcit printre rafturi și am șters-o spre bac undeva pe la 9... Am trecut pe la Brăila, că cică-i mai bine pe acolo, am urmat drumul plin de curbe care rânjeau sadice la stomacul meu revoltat și, într-un final, fără incidente antipatice, gen să dau eu la rațe, am ajuns la Greci. Satul Greci. Stânga, dreapta, dreapta, stânga, pe aici?, nu, pe dincolo, hurduc, zdrang, bang, se termină drumul la baza munților, deci ne oprim. Deși, eu nu m-aș fi supărat să o luăm tot cu mașinile pe versant în sus! Da, nu se poate, știu...

După 5 metri deja gâfâiam, deci am profitat că am văzut o țestoasă și m-am oprit s-o fotografiez. Și am început să urcăm. Și am urcat, am urcat, soarele mă pocnea drept în cap cu niște raze scoase din cuptor, chietrele îmi tot puneau piedică, scaieții mă zgâriau din toate pozițiile și răsuflarea mea era la 2 metri în față, iar eu tot încercam să bag viteză s-o prind din urmă. Și aveam, nene, limba până la genunchi, respiram ca un cașalot eșuat pe plajă și am tot mers așa, vitejește, până a început să mi se rupă filmul și am strigat disperată: pauză! Bine, așa mi s-a părut mie, că nu mai aveam nici voce, "pauză" a zis altcineva, care a văzut că e pericol de cutremur, că mai am oleacă și cad... Mă opresc, respir adânc, ca zmeul care s-a luptat cu Făt-Frumos trei zile, adică încerc să respir, da' plămânii nu voiau neam să se umple cu cât aer aveam eu nevoie. Îmi așez fundu' pe primul cataroi mai răsărit, îmi proptesc picioarele tremurânde să n-o iau în jos de unde am venit și încep să studiez problema. În jos, să tot fi fost vreo 50 de metri. În sus, restul muntelui! Un rest baban care, în momentul ăla, mi se părea ceva infinit, deși el, săracu', e un pârci de deal care-și zice pompos munte. Dar să trecem peste acest aspect neimportant al problemei și să continuăm relatarea apocalipsei montane.

Pornesc iar și urc, și urc, cu suflu' din nou la câțiva metri înainte, fără rucsac, că s-a gândit un zân bun să mi-l ia din spate, un pas după altul, limba mai avea oleacă și se târa pe jos, picioarele tremurau fericite sub mine și apele dezlănțuite care-mi izvorau din cap curgeau lin pe moaca mea disperată. Încă vreo 50 de metri. Sau 40, 27, 31, câți or fi fost... Și în zare, ca un miraj în deșert, apărură câțiva copaci minunați cu umbră răcoroasă, care mă arătau unul altuia cu deștu' și probabil puneau pariu între ei dacă ajung până acolo sau mă prăbușesc fără viață la juma' de metru înaintea lor. Am ajuns la ei, ha! HA! Papurigu' mamii lor de copaci insolenți...

După niște guri de limonado-bere rece și un cur' de popas, am pornit, bombănind și amenințând cu scalparea pe cine puneam ochii. Spre izvorul mult visat la care trebuia să ajungem, destinația finală unde trebuia să ne așezăm și să halim, să ne hodinim pe păturică, să dormim, să STĂM în principal. De ce bombăneam? Pentru căăăă, de ce să mergem noi mai departe pe drum, nu mai bine s-o luăm de-a dreptu' prin văioagă, peste rădăcini crescute pe afară și urme de pârâu de la izvorul mai sus amintit? Mai derapând, mai apucând o mână întinsă încurajator, mai înfigându-mă-n bățul pe care-l culesesem mai devreme și de la care am ditamai zgaiba-n palmă, am ajuns sus, unde credeți, la un bolovan mare care probabil era pus acolo pentru mine, să am pe ce să leșin. A, da, ca să nu râdeți numa' de mine și gâfâiala care mă însoțea, vă zic că ceilalți au folosit, la un moment dat, o lesă ca să urce. Mai bine nu cereți detalii. Discovery era mic copil pe lângă noi... Tehnici de supraviețuire extreme!

Să trecem peste momentul când am zis că nu mai vreau să urc, că eu acolo stau, lipită de bolostânca aia, că cine m-a pus, că biip și biiiiip și să trecem direct la secunda în care mi-am făcut curaj și m-am ridicat și am pornit vitejește în sus, boscorodind în gând că nu aveam cum s-o fac cu voce tare, eram prea ocupată să respir! De data asta, chiar a mai fost puțin până l-am văzut: limpede, rece, susurând vesel, ca un izvor ce se respectă. De fapt asta cred că asta percepea mintea mea epuizată, că în fața noastră behăiau vesele un cârd de capre. Sau mehăiau, că caprele fac mee, oile-s cu beee...

Am luat apă rece și bună, am mai urcat 20 de metri și am ajuns la cel mai mișto loc de picnic ever: ceva poienițe cu flori de câmp, copaci și bolovani imenși presărați peste tot, printre care se vedea, în vale, satul Greci, cel de unde veneam noi. Și eu eram: pe bune, de ACOLO, de jos, de departe am venit noi? Adică EU am urcat toată panta aia fără să mor? Doar bombănind și gâfâind ca peștele-n deșert, da' nu mai conta, eram pe vârf de munte, frate! Ce tare mi-s eu, vorbeam fericită și mândră, cu mine însămi. Bine, gata, alooo, nu mai râdeți acolo (vorbesc cu ăia cu care am fost și care acum citesc), nu era chiar vârf de munte, era, cum să zic eu, un vârf mai mic așezat între alte două vârfuri mai mari, dintre care unul era Țuțuiatu, celălalt nu știu cum se numește că am întrebat și nu știa nimeni...

Pauza. Cidru cu kiwi&lime, bere cu lămâie, haleală di tăti felurile, ziceai că-i nuntă nu picnic, umbră, răcoare, căței, frăguțe din păcate necoapte încă, copaci cu fructe roșii care nu știam ce sunt deci n-am încercat, până și farfurii, cuțite și furculițe am avut, ce mai, relaxare și fericire la puterea n. Numai că, după așa ospăț, trupa s-a pus pe buginit, care unde a prins un capăt de pătură neocupată de blănoși. Deci, plictiseală la greu pe capu' meu, că nu-mi era somn. Așa că am bântuit, am făcut poze și am stat și eu oleacă la orizontală, exact în locul unde soarele trecea printre frunzele copacilor și se proptea în felinarele mele... Ceea ce m-a făcut să pornesc iar să explorez pe acolșa...

Când s-a sunat trezirea, adunarea, strângerea și plecarea (tot eu cred că am fost, că mă durea fundu' de stat pe jos și de plictiseală), cineva a avut ideea genială, briliantă, nemaivăzută că: ce-ar fi s-o luăm pe POTECUȚA AIA? Moacă confuză. Că potecuța aia avea alt marcaj și o lua în cu totul altă direcție decât trebuia să mergem noi, n-a contat. Să mergem înapoi, am zis eu, că nu înaintasem prea mult. Să facem stânga, a zis și GPS-ul, dar la stânga era ditamai râpa de netrecut. Să mergem înapoi, am zis eu din nou și nu numai eu. Să mergem înainte, au zis ceilalți, trebuie să ieșim undeva până la urmă, că-i mai mișto așa, că ce aventură frumoasă va fi, că e prea simplu să ne întoarcem și să coborâm pe unde am venit, că... Și ce frumos a fost! Mai ales când am coborât o pantă abruptă plină de praf, că și acum, după câteva dușuri, cred că mai am noroi de acolo pe mine. Și ce frumos a fost când ne-au atacat, în pădure, cei mai criminali țânțari pe care i-am văzut eu vreodată, parcă erau elefanți zburători cu apetit de aligatori! Am vreo 12 urme cât ștampila pe craci, care se vor scărpinate periodic, când mi-e lumea mai dragă și când nu am cum s-o fac... Și cel mai frumos a fost când am ieșit la vreo 3 kilometri de sat, deci de locul unde erau parcate mașinile. E minunat să mergi pe câmp printre scaieți și plante înțepăcioase care ți se bagă peste tot, cu soarele pocnindu-te semeț în moalele capului și prăjindu-ți mâinile ca să arăți ca un rac pus la grătar.

Partea bună e că, la întoarcere, în ciuda pantelor sinistru de abrupte, a prafului care ne-a făcut proiectile mortale-n nas în caz de strănut, a soarelui dat la maxim, a țânțarilor hămesiți și a țepilor din adidași, drumul COBORA! Deci am reușit, sprijinită-n bâta culeasă de pe marginea potecii minunate, să merg decent, respirând aproape normal, și cărându-mi singurică rucsacul în care duceam, nu știu de ce, o sticlă de lapte bătut, un corn, o cutie de bere și o păturică ce a aterizat la mine după picnic.

Când am ajuns la mașini eram: ieeeee, nu murim azi în pădure, mâncați de hipopotami, girafe sau canguri! Drept urmare, cum se putea sărbători mai bine dacă nu cu o bătaie cu apă? Cu o bătaie cu apă rece, tocmai scoasă din fântână! Unde sticla mea cu supapă și-a atins de fiecare dată ținta. Haha!

Și am plecat spre casă. Ză end.

P.S. Daaar, de acum înainte, va fi așa: ori de câte ori va zice cineva, nu dăm nume nici acum, ceva, răspunsul va fi același, invariabil și ferm: NU!!!!!!!!!

În altă ordine de idei, dacă n-aveți ce face pe acasă, mergeți în Munții Măcinului, e mișto pe acolo. Mergeți chiar dacă aveți impresia că nu puteți urca sau nu aveți rezistență fizică. Dacă am reușit eu și n-am picat eroic pe drum, și am ajuns sus, atunci reușește oricine. Fotografii, mai jos.

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Povestea unui plod crescut la oraș, lăsat dezlegat la țară

A fost odată și-odată, mai precis acum prea mulți ani, un copil blond cu ochii albaștri și față de îngeraș, un berbecuț mic și zâmbitor, ridicol de cuminte acasă, dar care se transforma într-un drac turbat când scăpa într-o zonă cu căruțe, grădini și case deținătoare de animale. Și uite așa, spune legenda, îngerașul s-a băgat în cușca câinelui împreună cu mâța care nu tocmai voia chestia aia, a stat o săptămână călare-n agud și l-a dezagudat mai ceva ca o armată de omizi hămesite, a fost ridicat în coarne, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă, de un berbec (de data asta adevărat!), a muls vaca lui tanti Leana dar, în altă zi, a fost fugărit de "vaca cu puță" (de fapt cel mai taur din câți au existat pe plaiurile sovejene), și-a băgat cracii (la propriu) în izvorul cu apă sărată de unde-și lua satu' zamă pentru murături, pe motiv că vrea să-i treacă reumatismul (ăla de 7 ani, se știe cât de grav poate fi) și alte asemenea, câtă frunză, iarbă, furnici în mușuroi și pitzi în cluburile din Mamaia sâmbătă noaptea.

Și plodu' ăla blond cu ochi albaștri, față de îngeraș, zâmbitor și cuminte acasă mai e și azi, doar că, dacă e să studiem buletinu', ar trebui să fie om în toată firea. AR TREBUI. Că datele problemei îs așa: berbec zâmbitor dar căpos, cu minte acasă (să-și ascundă prostiile) și, mda, la fel de copil când scapă pe plaiuri cu căruțe, grădini și case cu animale-n curți (bine măcar că dracu' turbat s-a pierdut undeva pe drum, nu se menționează nicăieri pe unde).

Ce încerc eu să vă zic aicea e că tocmai m-am întors dintr-o mini-vacanță la țară. Mai exact la țăroaia, după spusele gazdei. Și acțiunea s-a desfășurat cam astfel.

Ziua unu.
Se adună, în aceeași curte, un scorpion gălățean temporar de Suraia, un rac la fel de gălățean dar din Cernavodă și un berbec tot și din Galați. Nu, cu toate că e o adunătură cam dubioasă de zodii, recunosc, nu urmează povestea unui măcel cu păr scalpat, capete tunse cu treierătoarea și tibii aruncate peste gard. Deși... un păr "scalpat" a existat totuși: cel din curtea lu' tan' Maria, care, nu știu cum s-a întâmplat și prin ce lucrare diavolească a rămas brusc fără jumate din droaia de pere gălbioare, dulci și aromate. Și asta în timp ce vizitam noi grădina și ne sprijineam de crăci! Dar să trecem repede peste această întâmplare inexplicabilă și să ajungem noi la: și Ina a descoperit cuibul de berze.

Momentul ăla în care... Beeeerzeeeee!!! Toată viața, habar n-am de ce, mi-am dorit să fotografiez berze-n cuib! Am lăsat deci aparatu' mic, mi-am scos din rucsac artileria grea și am început ședința foto: din capătul uliței, din dreapta, din stânga, de lângă stâlp, dintre pruni, de lângă roșii, în echilibru dintre ardei, de lângă mașină, de sub corcoduș, din ABSOLUT toate pozițiile click-click bietele zburători. Care la început s-au uitat curioase la mine cum mă foiesc de jur împrejur și, când au văzut că nu mă dau dusă, mi-au întors un trio de cururi mândre, cu penele țanțoș ridicate, cu mesajul: na, pozează!

Ziua s-a terminat cu un grătar porcos și păstrăvos, bălăcit bine-n mujdei cu roșii coapte, whisky cu cola și calea lactee care ne asculta tâmpeniile și probabil se întreba de ce toată lumea râde când le arăt degetul arătător, pesemne magic.

Ziua doi.
Am început-o romantic, pe buda din curte, cu nasu' aproape înșurubat în tufa de regina-nopții din față și cu soarele mângâindu-mi moaca boțită de prea mult somn și freza explodată de lipsa pieptenului uitat acasă, pe scaun, unde-l pusesem lângă rucsac să nu-l uit.

După doar vreo cinșpe minute de spionat berzele, am decis că e timpul să-mi mut atenția în grădină. Că ce s-ar fi făcut vinetele, săracele, dacă nu eram eu acolo să le imortalizez din toate unghiurile? Ar fi intrat în depresie! La fel și ardeii, pe care am stat cu bunghiu' de ziceai că sigur îs de la interpol și ei erau dați în urmărire planetară. Dar, pe când focalizam o roșie, într-o poziție demnă de cea mai credincioasă persoană în viață, respectiv în genunchi, cu curu'-n sus și capul aproape de completarea unei mătănii, îmi amintesc brusc că tre' să plec "la oraș". Am fost! Și uite așa mi-am găsit eu o cămașă bestială de sergent austriac iar V. se poate lăuda, din ziua aia, că a făcut pipilică-n Focșani.

Ora 5. Se trezesc primadonele care au buginit juma' de după-amiază, de sforăia și patu' sub ele. După cafea, ideea era să facem grătarul - episodul doi. Numai că ideea lu' sfântu' Ilie (pomenit cu dărnicie în ziua aia și nu tocmai de roz) a fost alta: să adune toți norii deasupra noastră și să-i stoarco-scuture peste amărâtele de noi, care visam hălci de porc rumenite. Bine, recunosc, eu visam aia... Și să ne fi văzut pe toate trei cum vâsleam de zor la mătură să nu intre apa în bucătăria de vară...record olimpic scria pe moacele noastre murate bine de tot!

Ora 8 jumate, cel mai probabil trecut de... Ne apucăm de grătar. Băgăm nitro să avem spor. Adică pe bune, G. a turnat diluant pe coceni și să fi văzut ce focălău aveam. Dacă în satul vecin ar fi trăit indieni, puteam să comunicăm ușor de tot cu ei și puteam să le povestim o întreagă telenovelă cu fumăroaica aia! Doar că, între timp, s-a întunecat și becul nu era tocmai în zona aia de curte... Nu-i nimic, de aia există lanterne, să faci grătar la lumina lor, nu? Cât despre partea de siguranța muncii, eram și acolo acoperite: eu eram pompierul! De fapt eram șoferul de pe mașina de pompieri, că eu doar țineam cratița cu apă și ele stropeau flăcările care voiau să ne carbonizeze bunătate de pui!

Ora 11. Urlam disperată din bucătărie să vină cineva să mă salveze. Mda, funny... Dar ce vreți, la mine acasă nu țopăie broaște în jurul patului în care DORM EU!
-Dă-o afară, se auzeau hohote sadice de pe verandă.
-Nu pun mâna pe ea, răcneam eu cu părul de pe mine sculat ca la arici.
-Nu cu mâna, ia fărașul și mătura.
-Nuuuuuuu, vino tu! Broasca se urcă-n pat?
-Nu, mă. (Hohote înecate de râs convulsiv)
-Bine, atunci las-o, oftez eu resemnată.
A măturat-o afară până la urmă. Așa că, vreau să mulțumesc lui G. că m-a salvat de la coșmarurile ce se prevedeau în noaptea aia, broaștei că nu a intrat la loc, lui V. că a râs de mine cu muci și lacrimi și lui Amur că m-a leorpăit încurajator.
Știu, cum ziceam, funny. Haha.

Ziua trei.
A fost cea mai tristă, că am plecat acasă... Cu o traistă de bunătăți eco, e adevărat. Nici măcar nu mi-a fost rău în mașină, eu, regina absolută a celor cu rău de mișcare din galaxia noastră! Nimic! Chiar dacă mă aflam în mașina cu numărul 666 SDK...

P.S. Cea mai recentă bucată din istoria mea, cu care m-am gândit să și particip la concursul "Moment umoristic", organizat de Cudi & Ketherius.

click...

...click

ză grătar!

vecinii de peste drum

copilu'

berzeeeleeeeee!!!

Gânduri, fotografii și castel

Uneori, de cele mai multe ori, când planifici ceva cu mult timp înainte, când îți dorești mult de tot lucrul ăla și te gândești la el luni de zile, când în sfârșit se întâmplă, nu e așa fain cum ai fi vrut. Pentru că ai avut așteptări poate prea mari, poate povestea pe care ți-ai creat-o în minte a fost prea perfectă, poate... Dar alteori se întâmplă să fie și mai frumos decât ți-ai imaginat.

Ai văzut poze, ai citit articole, ai ascultat povești, știai aproape totul despre locul respectiv și totuși... Totuși, când ajungi acolo, totul e altfel. Lumea din jurul tău e altfel decât te așteptai, tu te simți altfel, timpul trece altfel și tu-l percepi diferit. Timpul, dimensiunile, trăirile, totul diferă de ceea ce ți-ai imaginat.

Castelul e mic, apoi e mare, e întunecos dar apoi e luminos, tavanul e plat dar e curbat, camerele par reci deși-s îmbrăcate în culori calde și gratiile-s prea peste tot dar se încadrează perfect în scenă. Și un Iisus masiv, pe care te tot întorci să-l privești, domină tot. Ești fericit dar te simți trist, umbli prin camere și nu-ți vine să pleci, intri din ploaie torențială și ieși în soare. Nimic nu e cum te-ai așteptat și totul e așa cum știai din povestiri și poze. Fiecare trăiește ora aia altfel, în felul lui, dar toți când ies se simt liberi. Și respiră...

Când ajungi acolo, poate nu contează ce știi despre, oricum găsești altceva. Dar poate contează cu cine ești. Și, pe măsură ce te îndepărtezi de castel, te gândești că vrei să revii. Cândva, în aceeași companie...

Aventuri cu spiriduși și prieteni magici

Nu toate poveștile încep cu "a fost odată ca niciodată". Povestea mea, în care am fost pentru câteva zile și din care tocmai m-am întors, începe cu "și toate s-au întâmplat pentru că exiști tu".

Într-un regat mare din Țara de Foc, într-un ținut foarte colorat, există o căsuță în care stă un spiriduș pus mereu pe șotii și Cavaler Gândac, zis și Ăla micu', peste care poți da doar în vacanțe, când se întoarce acasă. Din cauza unor trolli, care s-au lăudat că o repară dar mai rău au făcut, căsuța, care era magică, devenea din ce în ce mai tristă și îmbătrânea pe zi ce trece. Așa că, Ăla micu' a chemat zidarul regatului, să-l roage să facă ceva ca să redevină căsuța veselă dintotdeauna. Dar, pentru că a vrut mult mai mulți galbeni decât ar fi merita munca lui, zidarul a fost trimis la plimbare de unde a venit...

Neee...povestea nu se termină așa trist, pentru că Ăla micu' e prieten cu magicianul regatului. Adică eu... Deși ne știm de mult timp, nu fusesem niciodată acolo, deci am luat primul dragon pe care l-am găsit și am zburat să dau o mână de ajutor. Eh...am nimerit unul bătrân tare, care a ajuns cu mare întârziere și aproape m-a copt pe drum cu flăcările pe care le scotea pe nările lui mari, obosite...

-Nu te stresează ținutul meu?
-De ce? Ce-i cu el? Și apoi, eu n-am venit pentru ținut, eu am venit la tine!
-E mai dubios...

Păi da, recunosc, pe alocuri e mai altfel... E un ținut mai zgomotos, cu oameni mai iuți la mânie, unii mai din topor, cu străzi foarte zgomotoase sau unele prea tăcute, apăsătoare, cu pepeni care-ți vin acasă, plozi obraznici, domnițe prea sclipicioase sau cavaleri prea șmecheri. Dar ce importanță are? Important e că acolo spiridușul glumește tot timpul cu tine și nu știe ce să facă să fii cât mai bine. Că ai tot timpul un prieten alături și asta te face să te simți de neatins. Important e că, de a doua zi, umblam prin casă, pe întuneric, fără să dărâm nimic cu pelerina mea iar asta faci doar la tine acasă sau undeva unde te simți ca acasă. Ca să nu mai vorbesc de Ăla micu', care e un ucenic genial, de care sunt foarte mândră. Harnic și priceput. Iar cel mai important lucru: căsuța a început să-și revină, să zâmbească și să strălucească fericită...

Dovezi că povestea mea e adevărată? Nu am. Aș fi putut să fac poze, doar sunt magician, era de ajuns să pocnesc din degete și...paf...vă arătam tot. Gletiera magică, scârțâitoarea buburuzată, pensula plină de albastru, țânțarii zidiți, farfuria rainbow, sau mai știu ce alte minuni de pe acolo. N-am vrut. Știu că se numește egoism, dar am vrut să păstrez totul doar pentru mine, în lumea mea, să mă bucur numai eu de tot ce-a fost acolo și să retrăiesc orice moment doar gândindu-mă la una dintre pozele imaginare pe care le am în mine.

Nu toate poveștile se termină cu "petrecerea a durat 3 zile și 3 nopți iar ei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". Povestea mea se termină cu "și timpul a îmbătrânit iar ei încă erau prieteni".

În rest...încă 5 minute... Și public postarea...

Memorie colorată

Și s-a mai dus o vară... Și cu ea, cea mai faină vacanță la mare ever. Asta până la anu', când sper că va fi altă "cea mai faină vacanță la mare ever"... Dar au rămas fotografii în urma verii ăsteia. Multe tare și cele mai frumoase! Din care am ales câteva, puține și nu cele mai semnificative... Alea sunt doar de uz intern, ca să zic așa, se vizionează în cerc închis, pe un covor tip junglă, cu mâțe nergre alături, cu popcoarne în castroane, vin sau bere în pahare, prieteni în jur și moacele tapetate cu zâmbete. Ce zâmbete...râsete cu sughițuri, mai degrabă!
Și nu contează că s-a dus vara. A venit toamna, una care va fi la fel de faină, cu la fel de multe poze și cu aceiași la fel de prieteni!

Prima minivacanță, peste Dunăre, denumită strategic de cineva genial "picnic cu oi", s-a soldat cu pozele următoare:

 Weekend-ul la mare! Sau îi mai putem zice: weekend la mare cu minigrup și 4 giga de poze! Peste o mie, partea mea "doar" vreo șase sute...

Călătoria la Tulcea, care a fost 2 în 1, un fel de vacanță muncită, mi-a mărit colecția de poze făcute de pe bac. Și nu numai...

Un mac foarte mac, parcă evadat dintr-un set de-al meu de bijuterii...

Și, evident, nu puteam termina decât cu o gărgăriță! Nu din vacanțele de anul ăsta și nu una la întâmplare, ci o gărgăriță veritabilă de Odessa, care știa să pozeze. Făcea plajă în port, toamna trecută...

Berbecul din mine, are, n-are de ce, e foarte mândru de pozele lui. Așa că, participă cu ele la concursul propus de Blogatu.