La mulți ani, dragii și simpaticii mei cititori, oameni care nu știu de ce mă citiți dacă nu vă place ce scriu și persoane care nimeriți aici întâmplător când căutați pe net chestii dubioase. La mulți ani și fanului meu numărul unu! De la mine, prințesa cu litere de haur, pentru madam Hitler, pentru fata cu mașină roșie, pentru Șefaaa, fără număăăr!!! Hop, hop! (don't ask!)
În cele ce urmează, vă prezint o aglomerare de gânduri fără cap și coadă.
Știu, n-am mai scris de mult... Am fost întrebată, aproape rugată și delicat amenințată să mai zic și eu ceva. Care că vrea să citească ce-am mai făcut și cine m-a călcat pe coadă, care că n-a mai râs de mult de tâmpeniile fără sens pe care le povestesc, care că n-are ce citi pe budă... Fiecare cu ce-l doare.
Pe mine nu m-au durut foarte multe în perioada asta (printre altele, un genunchi), n-am avut un an prea rău, doar n-am prea avut chef de povești. N-am pățit nimic, doar bucățele de viață care m-au oprit să "vorbesc". Să vorbesc în scris... Să vorbesc cu oricine.
Din fericire, orice s-ar întâmpla, rău sau bun, am lângă mine pe cine-mi trebuie. Mereu, constant, necondiționat. Cică singura care îți e mereu alături când ai nevoie e familia. Fleoșc. Mie îmi sunt alături oamenii pe mi i-am făcut familie. Și e reciproc, că exact același lucru l-a zis unul dintre ei de curând, după ce mi-a făcut cel mai bun piure din lume. Mereu extramegasuper fantastic de bun și mereu mai bun ca cel anterior!
În rest, în materie de personaje, anul ăsta a avut de toate: pe scurt, oameni care m-au surprins plăcut, persoane care m-au enervat așa de tare că m-am transformat în ninja și oameni care m-au dezamăgit. Plus minunații pentru care nu contează ce vrei tu, știu ei mai bine ce-ți trebuie și-ți aranjează viața "cum trebuie". Din păcate cum le trebuie lor, nu ție... Amuzant e că niciunul dintre ei nu știe că a făcut asta. Chestie de percepție, de potriviri, totul e relativ, zăpada e rece și Alba ca zăpada, anul ăsta, a fost blondă.
Liste cu bune/rele, rezoluții și prostii de genul pe anul trecut n-am. Am doar fotografii pe laptop, stik-uri, carduri și în mine, cu sonor, arome, senzații. Și amintiri cu trenuri hurducăicioase, bodegi ciudate, zâmbete cu mici între dinți, somn cu mâțe tropăind pe casă, căni despre amante, cu snoopy pe căsuță, pe cană, croșetat și cel mai breloc, cu o seară perfectă în mansarda mea preferată, cu whatsapp, manele (dont ask!), minioni, șnițele crocante, parfumuri secsi, halate moi, etichete cu poezii, sărit din copaci, pantaloni care curg, lac cu noi în rațe, concerte cu aromă de frăguțe, pat plin cu cadouri ambalate și pisici neambalate, un pepene murat, creveți și sos verde. Multe, multe amintiri cu puțini, puțini oameni. A, da, și am telefon nou cu touchscreen!
Planuri pentru anul viitor? Normal. Da' nu se fac publice, oricum cei cu care le am le știu deja. Cei care nu le știu... probabil e un motiv pentru care nu le știu. Și ce-mi place cel mai tare e că orice plan de an nou începe cu ziua ta și continuă cu ziua noastră.
Cu ocazia noului an, vreau s-o salut călduros și pe tanti Camelia Băncilă care a nimerit pe blogul meu și s-a gândit să nu plece cum a intrat, fără să mă facă oleacă de căcat la mine acasă, că așa e frumos să facă o oaie cre(ș)tină. Că ea e o sensibilă și o deșteaptă și vrea să-mi salveze sufletul. Sau, pur și simplu, s-a gândit că cititorii mei merită să afle cât e ea de speeeciaaalăăă... Saaau, probabil a vrut să ilustreze vorba aia din înțelepciunea poporului, a intrat bou și a ieșit vacă. Auzi, bre mamaie, dacă nu știi despre ce e vorba și nu pricepi ce citești, de ce te bagi?
Duduia în cauză s-a trezit dimineață cu dorința arzătoare de a se pune bine cu Doamne-doamne și a căutat cu încăpățânare pe sfântul net dacă nu cumva a scris cineva și un acatist pentru numele ei, să-l citească în timp ce face mătănii în fața peretelui pe care e pusă carpeta cu răpirea din serai. Mna, ghinion, am scris eu ceva cu titlul ăsta. Ceva ce nu are nimic de-a face cu religia, ceva pentru o prietenă, de ziua ei. Da' duduia s-a ofuscat rău și m-a luat cu, citez: Nu stiu ce.i in capul tau...crezi ca ai haz, asa.i? Mai intreaba si tu in stanga si.n dreapta. Mi se pare mai mult decat jenant sa postezi asa ceva.dar fiecare inceraca sa iasa in fata cu ce poate.daca nu stiai, afla ca pt fiecare cuvant dam socoteala in fata lui Dumnezeu.ce ai scris tu aici sunt numai cuvinte de hula impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor Sai
E infiorator sa ma gandesc ca cineva poate fi atat de mandru de o opera literara de.a dreptul 'desavarsita'. Sfatul meu e sa.ti folosesti timul pt ceva mai constructiv.
Pe scurt:
1. Normal că am haz! Nu tre' să întreb pe nimeni ca să aflu. Și normal că nu știi ce-i în capul meu, în schimb noi știm ce-i în al tău: nimic!
2. Nu încerc să ies nicăieri, e absolut treaba mea cum îmi urez prietenii de ziua lor și nu mă interesează DELOC ce ți se pare ție.
3. Cuvinte de hulă? De unde ai dedus mata că postarea mea are vreo legătură cu Dumnezeu și sfinții săi??? Că n-are. N-ARE!!! E în totalitate despre și pentru un OM foarte drag! Dacă nu-l cunoști, nu ai cum să te prinzi de toate chestiile despre care am scris în postare. Dar, evident, poți să te bagi ca musca-n curu' calului să ne împărtășești părerea ta neprețuită...
4. Dacă prostia ar avea moacă, s-ar vedea pe tine când se uită în oglindă dimineața.
5. Mi se rupe de sfaturile tale, oferă-le cui ți le cere. Sau și mai bine, taci dracu' și nu mai enerva și pe alții cu fâsurile isterice care ți să năzar după ce ai prizat prea multă tămâie. Să fii credincios e una, să fii prost și să te crizezi când citești ceva și nu pricepi e cu totul altceva...
6. E înfiorător să mă gândesc zici? Nope... E înfiorător că nu gândești! Și, da, sunt foarte mândră de postarea aia care nu-i tocmai desăvârșită... Va fi când o să scriu și partea a doua!
7. Îmi folosesc timul pentru ce vrea tastatura mea.
8. Dacă Dumnezeu a citit postarea asta care te-a băgat în spasme cu spume la gură, a râs cu siguranță! În schimb dacă citește comentariul tău, își pune mâna în cap și te trece pe lista cu rebuturi și produse cu defecte tehnice datorate procesului de producție.
9. La mulți ani și ție! Să-ți aducă noul an un neuron. O să fie greu la început, dar poate te obișnuiești cu el...
10. Partea a doua a "acatistului" în curând. Fiți pe fază!
Bravo! Esti o persoana norocoasa! Ai nimerit unde trebuie... :)
Se afișează postările cu eticheta Revelații. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Revelații. Afișați toate postările
marți, 5 ianuarie 2016
marți, 22 septembrie 2015
Ești macho sau ce...
Băi, da' ce-mi plac mie unii bărbați! Nu generalizez, da, am zis UNII. Așa de tare, că i-aș rumeni pe plită și i-aș decoji ca pe gogoșari. Și asta înainte să-i toc mărunt și să-i adaug în ciorbă ca perișoare, cu un ardei iute înfipt în fiecare. În fiecare perișoară adică...
Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!
Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...
Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!
Scena 3. Nu mai schimbăm decorul, că merge aceeași cameră. (Adevărul e că regizorul artistic s-a dus la budă, deci ne descurcăm cu ce avem...)
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...
Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...
Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!
Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...
Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...
Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...
luni, 17 august 2015
Răutate plus prostie și e vai de scăfârlie
Din categoria: astăzi pe facebook de stai/ numai peste tâmpiți dai, vă voi prezenta un specimen aparte și ceea ce a putut el screme din puțul adânc al gândirii sale inexistente.
Conform principiului: de ce să taci când ești prost, dacă poți să deschizi gura ca să afle și ceilalți, am găsit persoana perfectă care să ilustreze expresia foarte plastică pe care am auzit-o, de câteva ori, la fratele unei prietene și m-a amuzat maxim, aceea de "gâscă flaușată".
Mă întreb de ce oare unii nu se simt bine când tac și trebuie neapărat să facă curent între gura lor deschisă și gaura fundului, curent ce trece invariabil prin spațiul gol pe care-l au între urechi. Sau oare asta nu depinde de ei, poate pur și simplu, din cauza multelor aere pe care le au, li se urcă bășinile la cap și, negăsind ceva solid acolo, umplu spațiul gol și se bălăngăne dintr-o parte în cealaltă și, ori de câte ori deschid gura, mai iese câte una, mare, frumoasă, consistentă și odios de puturoasă...
Păi, să vedeți dacă am sau nu dreptate... Pune ieri, pe pagina proprie, o prietenă, niște poze cu ultimele creații: cutie, teniși, tricou și traistă, toate pictate cu sugar skull-și și dreamcatchere. A se vedea în poză. Detalii minuțioase, culori pastelate, compoziție armonioasă, mișto, ce mai... Și primește următorul mesaj:
Doamna cum puteti sa desenati asemenea atrocitati? Va irositi talentul... cum puteti artist fiind sa va lasati mana sa deseneze morti pe care cu mandrie sa vi-i puneti cap de afis? Ce exemplu sunt parintii pentru copiii lor? Cine poarta porcariile acestea pe care le-at desenat? Cum pot doamnele sa spuna ca este extraordinar ce ati facut? Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Nu stiu daca ne cunoastem dar pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii. Sper ca acest " cadou" sa nu fie pentru o fetita. Vai de sufletul ei! Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare si cum promovati poate fara sa judecati uratenie, rautate, moarte. o sa va dau unfriend pentru ca mi-atu stricat ziua iar cine a scris " mununat" "super" "felicitari" sunt oameni pierduti demult. Grav este ca astfel de oameni devin mame. Cu continuarea: sunteti o instigatiare la urat. Stiu ca se poarta insemnul. Sa vezi fete de 5 ani cu cap de mort nu e o realizare a societatii
puteti sa desenati cat vreti morti insa sa mai si vindeti si sa va laudati cu asta este pacat de darul dat de Dumnezeu
Nu v-a fost dat pentru a va inconjura de morti
sau poate nu e de la Dumnezeu darul......dumneavoastra alegeti asta
Trecând peste greșelile fără număr, că nu-i treaba mea că unii nu "știe" românește, să purcedem la o analiză a ideilor moralizatoare râgâite cu patos, presărate cu ceva ură și multă stupizenie. Mai întâi, ce nu înțeleg eu este asta:
Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Băi, tanti, matale ai auzit de dia de los muertos? (sau de virgule...) Evident, nu... Sărbătoarea aia a mexicanilor prin care îi onorează pe cei trecuți dincolo? Ei consideră că persoanele care au murit s-ar simți insultate dacă le-ar boci și dacă ar fi triști, deci le celebrează printr-un mare festival, punând accentul pe ceea ce le-a plăcut lor cât au fost în viață: mâncare, băutură... Și se crede că în acea zi cei care au murit sunt printre cei vii, bucurându-se alături de ei. Nu dau prea multe detalii, cine nu știe să citească în link-ul de mai sus sau în altă parte pe net. Craniul decorat e ditamai simbolul dintr-o ditamai cultura! Și e unul pozitiv, nicidecum violent, dezgustător, instigator. Instigă la ce, în puii mei de crocodil? Da, la bucurie, artă, amintirea celor dispăruți, dar sunt sigură că madama nu s-a gândit la așa ceva... Ca să nu mai zic că există ceva similar și în alte culturi din Europa, America Latină, Africa.
Și apoi, cum îți permiți să spui unui artist care a pictat cu drag la o lucrare că face porcării? Dacă tu ești un muc negânditor și nu înțelegi arta lui sau dacă ție nu-ți place, asta înseamnă că opera aia e o atrocitate? Mnu, înseamnă doar că ești un muc negânditor! Iar asta cu pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii (cu doi de i, nu cu trei) ilustrează perfect acest lucru. Întâmplător știu că cele care au scandalizat-o pe domnița turbată de mai sus au fost cadouri, dar asta nici măcar nu contează... Puteau fi pe bani, care-i problema? Dacă ești femeie trebuie să pictezi numai floricele, fluturași și păsărele?
Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare. Adică cam ce? O să-mi dea sfântu' Petru cu asteroidu' în meclă și n-o să-mi dea voie în rai? O să mă arate doamne-doamne cu degetu' și îngerașu' meu o să-mi pună piedică? Ce-mi plac oamenii ăștia care trântesc replici apocaliptice ca și când ei ar ști ceva ce ignorantul de tine nu ai habar... De unde pisici cu ciupici știi tu ce-i place lui Dumnezeu și ce nu, ca să ameninți în locul lui? Te-a angajat cumva purtător de cuvânt? Poate s-a uitat de acolo, de pe norișor, și a zâmbit că i-au plăcut picturile cu scheleței, na!
Dar ce m-a făcut să sufăr deplin și profund în vârful cotului a fost afirmația: cine a scris minunat, super, felicitări (și au fost mulți tare!) sunt oameni pierduți demult. Serios, mă? Pierdută pe veșnicele plaiuri ale prostiei ești matale! Nu te doare tare, n-ai junghiuri când vomiți asemenea minuni jenante? Iar la asta cu: grav este că astfel de oameni devin mame n-am știut cum să reacționez: să râd împreună cu curcile vecinului de tine, să-ți recomand o cămășuță ultima modă, din aia cu mânecuțele legate la spate sau să deșert repertoriul de morți, răniți, căcați și diverse organe învățate în generală la anatomie. Asta e ceva gen: în momentul în care devii mamă ești automat sanctificată, lumea ar trebui să-ți bălească moaștele, trebuie să devii brusc dobitoacă negânditoare, să nu te mai uiți nici în stânga, nici în dreapta și, în nici un caz, să nu îndrăznești să admiri o operă de artă, dacă nu e pampersu' lu' junioru' pictat de curu-i la fel de sfânt și minunat ca tine. Tot ceea ce ai scris în mesaj, dragă imbecilă, transpiră prostie, discriminare, prostie, ură, prostie, lipsa educației. A, da, și prostie, să nu uit!
Și, ca să mori de inimă rea, nu doar de lipsă cronică de creier, o să-ți zic că persoana care a primit toate aceste daruri este mamă. E un om perfect normal, nu mușcă pe stradă și băiețelul ei e un puști binecrescut, simpatic și sigur n-are coarne sau coadă din cauză că lu' mamă-sa îi plac schelețeii! Da' tu, bigotă funestă cu gândire nocivă, nu ai cum să pricepi asta, deci ia poziție și fă niște cruci să te apere doamne-doamne de dracii de noi, cei care știu să aprecieze arta.
În final, vă voi împărtăși ce mi-a scris o prietenă care a văzut mesajul, un om foarte calm și politicos, pe care rareori am văzut-o enervată: Vai, ce dobitoacă. Dacă pentru ea e un simbol violent, în religia mea craniul mă ajută să depistez prostia acută. Ca în cazul de față. Are puteri miraculoase în a scoate la iveală ignoranța și stupizenia maximă. Cei fără creier nu vor înțelege niciodată de ce iubim craniul, casa creierului, pentru că ei au craniul degeaba, gol, fără creier. Să-i urăm din alea cu mausoleu' de la Soveja sau biserica aia din Praga. Care nicidecum nu onorează jertfa, ci există să indigneze proaste colosale. Cred că s-a curentat când era mică la o cutie din aia cu cap de mort și de-atunci simbolul îi amintește de prostia ei și lipsa creierului ei și de aia... Nu că-i mai tare ca tot ce am scris eu în postare?
De ce m-am enervat așa? Că și eu fac scheleței, din și pe diverse și n-are cum să nu-mi sară țandăra când citesc asemenea nerozii bolnave scremute de o tânără oleacă mai mică decât mine, de la care ai avea pretenția că gândește. Nu tocmai...
Conform principiului: de ce să taci când ești prost, dacă poți să deschizi gura ca să afle și ceilalți, am găsit persoana perfectă care să ilustreze expresia foarte plastică pe care am auzit-o, de câteva ori, la fratele unei prietene și m-a amuzat maxim, aceea de "gâscă flaușată".
Mă întreb de ce oare unii nu se simt bine când tac și trebuie neapărat să facă curent între gura lor deschisă și gaura fundului, curent ce trece invariabil prin spațiul gol pe care-l au între urechi. Sau oare asta nu depinde de ei, poate pur și simplu, din cauza multelor aere pe care le au, li se urcă bășinile la cap și, negăsind ceva solid acolo, umplu spațiul gol și se bălăngăne dintr-o parte în cealaltă și, ori de câte ori deschid gura, mai iese câte una, mare, frumoasă, consistentă și odios de puturoasă...
Păi, să vedeți dacă am sau nu dreptate... Pune ieri, pe pagina proprie, o prietenă, niște poze cu ultimele creații: cutie, teniși, tricou și traistă, toate pictate cu sugar skull-și și dreamcatchere. A se vedea în poză. Detalii minuțioase, culori pastelate, compoziție armonioasă, mișto, ce mai... Și primește următorul mesaj:
Doamna cum puteti sa desenati asemenea atrocitati? Va irositi talentul... cum puteti artist fiind sa va lasati mana sa deseneze morti pe care cu mandrie sa vi-i puneti cap de afis? Ce exemplu sunt parintii pentru copiii lor? Cine poarta porcariile acestea pe care le-at desenat? Cum pot doamnele sa spuna ca este extraordinar ce ati facut? Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Nu stiu daca ne cunoastem dar pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii. Sper ca acest " cadou" sa nu fie pentru o fetita. Vai de sufletul ei! Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare si cum promovati poate fara sa judecati uratenie, rautate, moarte. o sa va dau unfriend pentru ca mi-atu stricat ziua iar cine a scris " mununat" "super" "felicitari" sunt oameni pierduti demult. Grav este ca astfel de oameni devin mame. Cu continuarea: sunteti o instigatiare la urat. Stiu ca se poarta insemnul. Sa vezi fete de 5 ani cu cap de mort nu e o realizare a societatii
puteti sa desenati cat vreti morti insa sa mai si vindeti si sa va laudati cu asta este pacat de darul dat de Dumnezeu
Nu v-a fost dat pentru a va inconjura de morti
sau poate nu e de la Dumnezeu darul......dumneavoastra alegeti astaTrecând peste greșelile fără număr, că nu-i treaba mea că unii nu "știe" românește, să purcedem la o analiză a ideilor moralizatoare râgâite cu patos, presărate cu ceva ură și multă stupizenie. Mai întâi, ce nu înțeleg eu este asta:
- De ce unii simt nevoia să arunce mizerii în cineva, fără să se intereseze măcar înainte ce e aia de a creat omul respectiv. Că vor musai să arate cât sunt ei de deștepți? Netu'-i mare, informează-te înainte să lansezi torpila de neghiobie!
- Dacă nu ai curiozitatea să cauți pe net ce reprezintă desenul ăluia, dacă nu te duce mintea s-o faci, de ce e nevoie să-i scrii artistului ditamai mesajul în care să-l faci de căcat pentru că părerea ta e alta decât a lui și a celor care admiră creația respectivă? Te trezești de dimineață critic de artă și explodează fierea-n tine dacă nu-ți expui părerile? Te simți mai bună, mai fericită după?
- Dacă te înghesuie talentul și vrei totuși să-ți zici impresiile, care, în cazul tău, nu interesează pe nimeni, de ce trebuie să jicnești? Nu poți să zici frumos ce ai de zis?
Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Băi, tanti, matale ai auzit de dia de los muertos? (sau de virgule...) Evident, nu... Sărbătoarea aia a mexicanilor prin care îi onorează pe cei trecuți dincolo? Ei consideră că persoanele care au murit s-ar simți insultate dacă le-ar boci și dacă ar fi triști, deci le celebrează printr-un mare festival, punând accentul pe ceea ce le-a plăcut lor cât au fost în viață: mâncare, băutură... Și se crede că în acea zi cei care au murit sunt printre cei vii, bucurându-se alături de ei. Nu dau prea multe detalii, cine nu știe să citească în link-ul de mai sus sau în altă parte pe net. Craniul decorat e ditamai simbolul dintr-o ditamai cultura! Și e unul pozitiv, nicidecum violent, dezgustător, instigator. Instigă la ce, în puii mei de crocodil? Da, la bucurie, artă, amintirea celor dispăruți, dar sunt sigură că madama nu s-a gândit la așa ceva... Ca să nu mai zic că există ceva similar și în alte culturi din Europa, America Latină, Africa.
Și apoi, cum îți permiți să spui unui artist care a pictat cu drag la o lucrare că face porcării? Dacă tu ești un muc negânditor și nu înțelegi arta lui sau dacă ție nu-ți place, asta înseamnă că opera aia e o atrocitate? Mnu, înseamnă doar că ești un muc negânditor! Iar asta cu pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii (cu doi de i, nu cu trei) ilustrează perfect acest lucru. Întâmplător știu că cele care au scandalizat-o pe domnița turbată de mai sus au fost cadouri, dar asta nici măcar nu contează... Puteau fi pe bani, care-i problema? Dacă ești femeie trebuie să pictezi numai floricele, fluturași și păsărele?
Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare. Adică cam ce? O să-mi dea sfântu' Petru cu asteroidu' în meclă și n-o să-mi dea voie în rai? O să mă arate doamne-doamne cu degetu' și îngerașu' meu o să-mi pună piedică? Ce-mi plac oamenii ăștia care trântesc replici apocaliptice ca și când ei ar ști ceva ce ignorantul de tine nu ai habar... De unde pisici cu ciupici știi tu ce-i place lui Dumnezeu și ce nu, ca să ameninți în locul lui? Te-a angajat cumva purtător de cuvânt? Poate s-a uitat de acolo, de pe norișor, și a zâmbit că i-au plăcut picturile cu scheleței, na!
Dar ce m-a făcut să sufăr deplin și profund în vârful cotului a fost afirmația: cine a scris minunat, super, felicitări (și au fost mulți tare!) sunt oameni pierduți demult. Serios, mă? Pierdută pe veșnicele plaiuri ale prostiei ești matale! Nu te doare tare, n-ai junghiuri când vomiți asemenea minuni jenante? Iar la asta cu: grav este că astfel de oameni devin mame n-am știut cum să reacționez: să râd împreună cu curcile vecinului de tine, să-ți recomand o cămășuță ultima modă, din aia cu mânecuțele legate la spate sau să deșert repertoriul de morți, răniți, căcați și diverse organe învățate în generală la anatomie. Asta e ceva gen: în momentul în care devii mamă ești automat sanctificată, lumea ar trebui să-ți bălească moaștele, trebuie să devii brusc dobitoacă negânditoare, să nu te mai uiți nici în stânga, nici în dreapta și, în nici un caz, să nu îndrăznești să admiri o operă de artă, dacă nu e pampersu' lu' junioru' pictat de curu-i la fel de sfânt și minunat ca tine. Tot ceea ce ai scris în mesaj, dragă imbecilă, transpiră prostie, discriminare, prostie, ură, prostie, lipsa educației. A, da, și prostie, să nu uit!
Și, ca să mori de inimă rea, nu doar de lipsă cronică de creier, o să-ți zic că persoana care a primit toate aceste daruri este mamă. E un om perfect normal, nu mușcă pe stradă și băiețelul ei e un puști binecrescut, simpatic și sigur n-are coarne sau coadă din cauză că lu' mamă-sa îi plac schelețeii! Da' tu, bigotă funestă cu gândire nocivă, nu ai cum să pricepi asta, deci ia poziție și fă niște cruci să te apere doamne-doamne de dracii de noi, cei care știu să aprecieze arta.
În final, vă voi împărtăși ce mi-a scris o prietenă care a văzut mesajul, un om foarte calm și politicos, pe care rareori am văzut-o enervată: Vai, ce dobitoacă. Dacă pentru ea e un simbol violent, în religia mea craniul mă ajută să depistez prostia acută. Ca în cazul de față. Are puteri miraculoase în a scoate la iveală ignoranța și stupizenia maximă. Cei fără creier nu vor înțelege niciodată de ce iubim craniul, casa creierului, pentru că ei au craniul degeaba, gol, fără creier. Să-i urăm din alea cu mausoleu' de la Soveja sau biserica aia din Praga. Care nicidecum nu onorează jertfa, ci există să indigneze proaste colosale. Cred că s-a curentat când era mică la o cutie din aia cu cap de mort și de-atunci simbolul îi amintește de prostia ei și lipsa creierului ei și de aia... Nu că-i mai tare ca tot ce am scris eu în postare?
De ce m-am enervat așa? Că și eu fac scheleței, din și pe diverse și n-are cum să nu-mi sară țandăra când citesc asemenea nerozii bolnave scremute de o tânără oleacă mai mică decât mine, de la care ai avea pretenția că gândește. Nu tocmai...
marți, 11 august 2015
Iaca, recunosc: sunt dependentă...
Acum câteva zile am constatat și nu-i a bună... Eu, care ziceam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva, sunt dependentă. E mai presus de mine, aproape că nu mă pot controla, încep să vibrez ori de câte ori îmi apare-n fața ochilor care brusc îmi sclipesc fericiți! Și tre' să ating, să miros, să țin în mâini, să strâng în brațe. Cred că am nevoie de ajutor... Orice sfat e binevenit! Sau, mai bine, cred că ar trebui să mă duc la întâlnirea ălora anonimi care stau și povestesc despre dependențele lor, în speranța că vor scăpa de ele.
Și, dacă mă duc, o să fie cam așa:
Sunt Ina și sunt dependentă. Ultima dată s-a întâmplat acum 5 zile. De atunci am fost cuminte, dar simt cum mă ia din nou, stomacul se umple de fluturași când mă gândesc la el, mintea nu vrea să coopereze cu mine, voința se îndreaptă rapid spre zero și picioarele o iau la sănătoasa dacă au aflat unde pot să găsesc lucrul care mă face fericită, dar care mă controlează. Par exemple, azi am aflat că la Lidl e plin de... mda, sunt dependentă de Snoopy! Cred că sunt Snoopyholică...
Și nici măcar nu mi-am dat seama! Până ce, zilele trecute, mi-a zis-o o prietenă și așa am constatat și acceptat crudul adevăr: nu mă pot abține să nu iau chestii cu domnu' beagle... Și cum ai putea să te abții de la așa ceva? Cum? E așa drăguț, simpatic, frumos, extraordinar de fantastic! Cu năsucu' ăla negru și urechiușa lui bleagă. Și mocuța aia ștrengară... Cum să nu fac ca trenu' când văd ceva cu el?
Bine, unii ar putea zice că totuși șapte pijamale și cinci tricouri e cam mult, dar ce-s numerele astea până la urmă? Totul e relativ... Ce pentru unii e mult, pentru alții e minuscul. Și, uite, am doar un singur ceas cu el, da? De perete, că mai am unul de mână pe care am făcut eu ce-am făcut și l-am stricat... Și am un pix, un creion și o cană. Muuulte șosete minunate, dar pe alea le-am primit de ziua mea, că am fost cuminte, deci nu se pune, nu mi le-am cumpărat singură! Budigăii, în schimb, da, eu i-am luat, fericită și foarte încântată. Și de lenjeria de pat ce să vă povestesc, e genială! Doar că n-am îndrăznit să-o pun încă, că mi s-a rupt un arc în saltea și nu vreau s-o fac sită. Da' mă fac eu mare și-mi schimb salteaua și o să fie așa: patul snoopycos și eu în el snoopyficată din cap până-n picioare! Ei, cum sună asta? Nu că divin?
Și hai, că n-am așa multe, nu? Putea fi mult mai rău! N-am șapcă, ghete, farfurie, eșarfă, costum de baie, tatuaj, rucsac, stick sau păturică cu el. Și apoi, nu-s eu de vină, ce să fac dacă am primit, într-o zi oarecare, o minunată cămașă gri cu Snoopy, Charlie și Woodstock? Ea a fost sursa primordială a dependenței mele! Și apoi tricou larg, cum îmi place mie, frumos și răcoros... Și agendă pictată special pentru mine. Și insignă. Cum să nu înceapă să-mi placă din ce în ce mai mult Snoopylică? Doar om sunt, nu robot sau extraterestru, să rămân impasibilă în fața unui asemenea monument de drăgălășenie!
Deci, minunații mei cititori, nu vreau sfaturi de cum și în ce fel să mă vindec de dependența asta, că-i prea simpatică să scap de ea. În schimb, dacă știți că pe undeva se vinde ceva cu monsieur doggy, dați de veste aici, la mine. Pe undeva pe net, să fie accesibil, să nu vă urăsc pe veci pentru bigmenul ăla din Timișoara, a doua stradă pe dreapta, pe care nu am cum să-l cumpăr...
Și nu pot termina confesiunea mea, probabil complet neinteresantă pentru cei care nu știu, nu pot, nu înțeleg și nu simt Snoopyficos, fără să-i zic, cu o zi întârziere, La mulți aaani! Că ieri fu ziulica lui! Ha!
Și, dacă mă duc, o să fie cam așa:
Sunt Ina și sunt dependentă. Ultima dată s-a întâmplat acum 5 zile. De atunci am fost cuminte, dar simt cum mă ia din nou, stomacul se umple de fluturași când mă gândesc la el, mintea nu vrea să coopereze cu mine, voința se îndreaptă rapid spre zero și picioarele o iau la sănătoasa dacă au aflat unde pot să găsesc lucrul care mă face fericită, dar care mă controlează. Par exemple, azi am aflat că la Lidl e plin de... mda, sunt dependentă de Snoopy! Cred că sunt Snoopyholică...
Și nici măcar nu mi-am dat seama! Până ce, zilele trecute, mi-a zis-o o prietenă și așa am constatat și acceptat crudul adevăr: nu mă pot abține să nu iau chestii cu domnu' beagle... Și cum ai putea să te abții de la așa ceva? Cum? E așa drăguț, simpatic, frumos, extraordinar de fantastic! Cu năsucu' ăla negru și urechiușa lui bleagă. Și mocuța aia ștrengară... Cum să nu fac ca trenu' când văd ceva cu el?
Bine, unii ar putea zice că totuși șapte pijamale și cinci tricouri e cam mult, dar ce-s numerele astea până la urmă? Totul e relativ... Ce pentru unii e mult, pentru alții e minuscul. Și, uite, am doar un singur ceas cu el, da? De perete, că mai am unul de mână pe care am făcut eu ce-am făcut și l-am stricat... Și am un pix, un creion și o cană. Muuulte șosete minunate, dar pe alea le-am primit de ziua mea, că am fost cuminte, deci nu se pune, nu mi le-am cumpărat singură! Budigăii, în schimb, da, eu i-am luat, fericită și foarte încântată. Și de lenjeria de pat ce să vă povestesc, e genială! Doar că n-am îndrăznit să-o pun încă, că mi s-a rupt un arc în saltea și nu vreau s-o fac sită. Da' mă fac eu mare și-mi schimb salteaua și o să fie așa: patul snoopycos și eu în el snoopyficată din cap până-n picioare! Ei, cum sună asta? Nu că divin?
Deci, minunații mei cititori, nu vreau sfaturi de cum și în ce fel să mă vindec de dependența asta, că-i prea simpatică să scap de ea. În schimb, dacă știți că pe undeva se vinde ceva cu monsieur doggy, dați de veste aici, la mine. Pe undeva pe net, să fie accesibil, să nu vă urăsc pe veci pentru bigmenul ăla din Timișoara, a doua stradă pe dreapta, pe care nu am cum să-l cumpăr...
Și nu pot termina confesiunea mea, probabil complet neinteresantă pentru cei care nu știu, nu pot, nu înțeleg și nu simt Snoopyficos, fără să-i zic, cu o zi întârziere, La mulți aaani! Că ieri fu ziulica lui! Ha!
luni, 27 iulie 2015
Despre șoferi
Mai exact, despre VIITORII șoferi.
Și stăteam eu tăcută și liniștită la o bere cu lămâie rece. Și studiam fericită briza răcoroasă care mă pălea din când în când (uneori cu arome de usturoi, că unii erau acolo să halească). Părea că nimic nu-mi poate tulbura zen-ul și gândurile care se plimbau prin alte părți. Nici măcar chelnerul care ne-a adus comanda după vreo oră nu m-a enervat prea tare... Eram moale, cuvintele-mi aproape dormeau, și mintea moțăia în liniște. Până când...
Brusc au început ele să povestească despre școala de șoferi. Aia pe care o prestează dumnealor zilele astea. (Sau se poate spune lunile astea, că sigur va mai dura până se procopsesc cu carnet de învârtit covrigul legal pe drumurile patriei. Și nu numai... Ce, numa' noi românii să suferim? Să stea cu frica-n sân și alte neamuri, să tremure toată Europa, Terra, galaxia!) Școală care-i cauza principală pentru care eu ori nu ies din casă între orele 7-11, ori holbez benoaclele în toate direcțiile, ca un periscop vigilent, dacă trebuie musai să ies pe afară în intervalul amintit. Că atunci umblă, dragele de ele, dezlegate prin oraș, la volanul unei mașini care mă poate face plăcintă în orice moment de neatenție. Sau mă poate încastra în stâlpul de la semafor, mă poate stropși de copacul din curba de la colțul blocului sau mă poate împrăștia artistic, cu creieri, artere și măruntaie, pe pizzeria din apropiere, ca să arăt ca un tablou realist, reclamă, un fel de pizza organică cu mult sos, coaptă la soare pe perete!
Și mă gândeam așa: cum o să mai merg eu liniștită pe afară de acum înainte, când lângă mine e cineva care zice "cine m-a pus să mă duc, de ce oare vreau eu carnetul?" Sau când cealaltă povestește cum uită piciorul pe o pedală și nu nimerește frâna din prima... Și prima îi ia vorba din gură și zice că e posibil să calce pe cineva și cu instructorul alături, că a fost un caz în Brăila de învățăcel care a turtit un biet pieton nevinovat pe trecere. Dar momentul culminant a fost când s-a trezit și o a treia că ar vrea și ea carnet. Ceeeee? Deja era prea mult pentru inimioara mea supraîncălzită și pentru creierașul responsabil cu crearea de povești diverse, dar cu același final: eu, transformată-n tapet cu model, cu o mașină tronând nerușinat peste mine!
Așa că, dragi oameni de bine care vreți să faceți școala de șoferi, ar trebui să luați în calcul următoarele povețe înainte de a lua această decizie (formulate pe baza observațiilor mele de aseară și a studiului de caz aplicat nevinovat pe două, mă scuzați, calamități ce învață să conducă...). Adică:
În final, o să-ți zic un secret. Oricât de complicat ți se pare acum, de stresant și imposibil, peste câtva timp o să râzi de perioada asta. Perioadă în care, ce să-i faci, trebuie să suporți să râdă ceilalți de tine! Că e amuzant pentru noi, cei din jurul tău, să vedem cum te pregătești sufletește, de cu seară, pentru ora de "condus" din dimineața următoare. Că întrebi dacă oare poți să bei un Radler (din ăla cu 1,9 alcool), că mâine "mergi cu mașina". Că adormi epuizat la 8 seara că ai "avut traseu". O oră jumate...
Stai calm, o să ajungi și tu șofer! Iar dacă se mai și întâmplă ca mașina ta să aibă numărul cu 666, clar o să devii un șofer uns cu toate alifiile. Unul sadik (cu k), dar asta e... Că, puii mei, doar nu degeaba ți se zice Madam Hitler...
Și stăteam eu tăcută și liniștită la o bere cu lămâie rece. Și studiam fericită briza răcoroasă care mă pălea din când în când (uneori cu arome de usturoi, că unii erau acolo să halească). Părea că nimic nu-mi poate tulbura zen-ul și gândurile care se plimbau prin alte părți. Nici măcar chelnerul care ne-a adus comanda după vreo oră nu m-a enervat prea tare... Eram moale, cuvintele-mi aproape dormeau, și mintea moțăia în liniște. Până când...
Brusc au început ele să povestească despre școala de șoferi. Aia pe care o prestează dumnealor zilele astea. (Sau se poate spune lunile astea, că sigur va mai dura până se procopsesc cu carnet de învârtit covrigul legal pe drumurile patriei. Și nu numai... Ce, numa' noi românii să suferim? Să stea cu frica-n sân și alte neamuri, să tremure toată Europa, Terra, galaxia!) Școală care-i cauza principală pentru care eu ori nu ies din casă între orele 7-11, ori holbez benoaclele în toate direcțiile, ca un periscop vigilent, dacă trebuie musai să ies pe afară în intervalul amintit. Că atunci umblă, dragele de ele, dezlegate prin oraș, la volanul unei mașini care mă poate face plăcintă în orice moment de neatenție. Sau mă poate încastra în stâlpul de la semafor, mă poate stropși de copacul din curba de la colțul blocului sau mă poate împrăștia artistic, cu creieri, artere și măruntaie, pe pizzeria din apropiere, ca să arăt ca un tablou realist, reclamă, un fel de pizza organică cu mult sos, coaptă la soare pe perete!
Și mă gândeam așa: cum o să mai merg eu liniștită pe afară de acum înainte, când lângă mine e cineva care zice "cine m-a pus să mă duc, de ce oare vreau eu carnetul?" Sau când cealaltă povestește cum uită piciorul pe o pedală și nu nimerește frâna din prima... Și prima îi ia vorba din gură și zice că e posibil să calce pe cineva și cu instructorul alături, că a fost un caz în Brăila de învățăcel care a turtit un biet pieton nevinovat pe trecere. Dar momentul culminant a fost când s-a trezit și o a treia că ar vrea și ea carnet. Ceeeee? Deja era prea mult pentru inimioara mea supraîncălzită și pentru creierașul responsabil cu crearea de povești diverse, dar cu același final: eu, transformată-n tapet cu model, cu o mașină tronând nerușinat peste mine!
Așa că, dragi oameni de bine care vreți să faceți școala de șoferi, ar trebui să luați în calcul următoarele povețe înainte de a lua această decizie (formulate pe baza observațiilor mele de aseară și a studiului de caz aplicat nevinovat pe două, mă scuzați, calamități ce învață să conducă...). Adică:
- Ar trebui măcar să aveți o vagă idee sau motiv pentru care vă luați carnetul. "Că am mașina care stă în parcare" se pare că nu funcționează la toată lumea...
- Atât în jocurile video, cât și în viața reală, e indicat să știți care e stânga și care-i dreapta. Că există mai o semnalizare, mai o curbă și dacă urlă instructorul "STÂNGAAA" ar fi bine ca voi să nu virați peste doamna care așteaptă cuminte, în dreapta, să treacă strada. Sau peste mine, care-mi car fericită sacoșa cu pere, la 50 de metri în spatele mașinii voastre...
- O putere de concentrare minimă este și ea necesară. Un pic măcar... Să nu urlați disperat/ă la instructor să nu răspundă la telefon în timp ce sunteți la volan, că dacă nu știți ce trebuie să faceți, să poată frâna el, la măcar 15 centimetri de domnul care merge regulamentar pe trotuar, plimbându-și cățelul.
- Un pic de calm nu strică. Nu de alta, da' nu oricui îi place să se trezească cu nasul lipit de parbriz din 5 în 5 metri. Iar unii, cu stomacul mai sensibil, s-ar putea să nu fie tocmai fericiți cu frânele bruște dinainte de semafoare și-ți pot, fără voia lor, desigur, redecora interiorul mașinii dacă nu reușesc să-și scoată punga magică din buzunar la timp.
- N-ar fi rău să puteți aprecia cât de cât distanțele. Că ce vă faceți dacă instructorul nu apucă să vă răspundă prompt când îi urlați disperați în urechea stângă: "Eu ce fac acum? Ăla vine peste mine! CE FAAAAC???" Unde în 99,9% din cazuri, "ăla" circulă cuminte pe banda lui și între mașinile voastre e loc cât un aragaz cu patru ochiuri sau cât să treacă numai bine un motociclist mai slăbuț.
- Parcarea e oleacă mai complicată la început, dar totuși se face pe un loc liber, nu peste mașina vecinului, peste plodu' de la etajul patru care stă cuminte pe bicicletă și se uită la tine sau peste mine, care n-am nici o vină că-s pe stradă când te apuci tu să parchezi mașina. Și în nici un caz, dar deloc și niciodată, nu trebuie să parchezi peste oamenii care stau și așteaptă autobuzul în stație! Ori peste băncile din parc!
- E bine să știi că și mașina ta are pedale. Iar vitezele... nu, a șasea nu există la mașina ta! Viteza turbo, aia din filme, slavă domnului și tuturor sfinților din jurul lui, e doar prin filme! Că dacă aș ști că poți băga 200 la oră, chiar că n-aș mai părăsi în veci siguranța apartamentului meu minunat!
În final, o să-ți zic un secret. Oricât de complicat ți se pare acum, de stresant și imposibil, peste câtva timp o să râzi de perioada asta. Perioadă în care, ce să-i faci, trebuie să suporți să râdă ceilalți de tine! Că e amuzant pentru noi, cei din jurul tău, să vedem cum te pregătești sufletește, de cu seară, pentru ora de "condus" din dimineața următoare. Că întrebi dacă oare poți să bei un Radler (din ăla cu 1,9 alcool), că mâine "mergi cu mașina". Că adormi epuizat la 8 seara că ai "avut traseu". O oră jumate...
Stai calm, o să ajungi și tu șofer! Iar dacă se mai și întâmplă ca mașina ta să aibă numărul cu 666, clar o să devii un șofer uns cu toate alifiile. Unul sadik (cu k), dar asta e... Că, puii mei, doar nu degeaba ți se zice Madam Hitler...
marți, 7 iulie 2015
Pofte periculoase
Mi-e poftă e aripioare rumenite cu salată de roșii, mi-am zis eu acum două zile. Și nu era să stau cu pofta-n mațe, să mi se streseze stomacul și să visez pui care dansează turbat în jurul meu toată noaptea, dimineața și după-amiezele între 15 și 17... Am organizat o excursie în minunea de magazin numit Lidl, raiul halelii yummy, am înșfăcat din frigiderul de acolo o tăviță pe care aproape că scria numele meu, am stat (ne)răbdătoare la o coadă cu plozi obraznici care alergau răcnind mai ceva ca niște indieni scalpați și am urmat cea mai scurtă cale spre casa, aragazul și tigaia mea neaderentă.
Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...
Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.
Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.
Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...
A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!
Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!
Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...
Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...
Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...
Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.
Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.
Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...
A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!
Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!
Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...
Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...
marți, 30 iunie 2015
M-am născut într-un neam falnic de artiști
Motto: Pocni-m-aș singură când decid să-i citesc pe unii, că mai bine autopocnită decât cu sechele literare tatuate pe materia cenușie!
Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?
(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)
Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...
Domnul DEX zice așa:
Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...
Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...
Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.
Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.
MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?
Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?
În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.
Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?
(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)
Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...
Domnul DEX zice așa:
- cel din 1955-1957: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului.
- cel din 1986 și cel din 2000: LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului.
- cel din 2009: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică.
Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...
Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...
Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.
Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.
MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?
Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?
În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.
sâmbătă, 27 iunie 2015
Mica apocalipsă
Azi, dragii mei cititori, e o zi specială. Azi vă voi povesti despre fanul numărul unu al blogului meu.
E cea mai drăguță persoană din galaxie; timidă și tăcută, sensibilă, foarte prietenoasă cu toată lumea. Prezența ei îți înseninează ziua, oricât de mulți nori ar avea. Îți dă mereu dreptate, zâmbindu-ți cald, te strânge în brațe și te încurajează, spunându-ți cele mai drăguțe lucruri pe care ți le poți tu imagina. Aura ei pozitivă te face să te simți în preajma ei în al nouălea cer, roz, cu norișori pufoși, iar energia ei puternică te remontează indiferent de problemele pe care le-ai avea. Fină și delicată, știe mereu să-ți lumineze ziua cu o vorbă bună și... Ăăăăă... Scuze... Stați așa... Paragraful ăsta e din altă poveste! Și noi azi vorbim de:
Madam Hitler. Nu cred că mai trebuie detalii, numele zice totul. Când intră într-o încăpere, se produce un mic cutremur, pereții se înghesuie unul în celălalt, terorizați, tremurând din toate colțurile și pălindu-le varul de frică, indiferent de culoarea pe care o au. Scaunul se face mic și înțepenește îngrozit sub fundul ei. Berea încearcă să se ascundă-n adâncul sticlei și abia abia curge-n pahar, trecând-o fiori reci de groază prin gulerul de spumă. Odată a comandat o salată și nu înțelegeam de ce o mănâncă așa încet. Pentru că bucățile de mâncare, frunzele și sosul alergau disperate prin farfurie, urmărite sadic de furculița-i nemiloasă, sperând să scape de moara care, între timp, mesteca cuvinte cu viteza unui Harley Davidson pe o autostradă americană.
I se mai spune și Sadica, prietenii știu de ce, dar și din motive evidente ce i se citesc pe chip numai cât te uiți la ea. Dacă îți trece prin minte să studiezi mai în amănunt acest aspect, sigur ești masochist sau iubești senzațiile tari. Gen monologuri interminabile în care apuci să zici câte un: da, sigur, ai dreptate, mhm, ahaa... că de, nu vrei să riști s-o superi, să i se zburlească bufnița și să te trezești parașutat în primul copac. Nuuu, nu te aruncă ea de la geam, nu e violentă (sper... că voi fi lângă ea când citește postarea), sari tu de bunăvoie, de frică și de amenințarea unui nou discurs ce e pe cale să-l înlocuiască pe cel abia încheiat!
Vrăjitoarea? Mda, tot dumneaei. Cică asta fuse în viața anterioară. Păi da, sigur e adevărat. A observat cineva, prin filme, că vrăjitorii bolborosesc și spun încontinuu ceva? Da, exact! ÎNCONTINUU! Ăsta e cuvântul și dovada. Bla, bla, bla, taca taca taca,.. Plus că, numai dacă a fost vrăjitoare (și mai e și acum puțin) poate să facă cutii așa de frumoase și de magice cum face ea!
Angajații îi spun Șefa. Ar trebui să ia, cu toții, la salariu, spor de groază, teroare și de amenințare-tăcută-cu-scalparea-în-caz-de-dat-în-bară. Îmi imaginez că toți fug ca potârnichile din calea ei. Până și Dunărea curge mai repede când trece ea peste. Într-o zi cred că o să aflăm de la știri că Dunărea s-a refugiat în Marea Neagră, TOATĂ, că a aflat că vine doamna. Și în ziua aia Moise va fi mic copil pe lângă ea, care va trece albia secată în pas alergător, cu sceptrul ei cu bufniță-n vârf, țipând la plodul patruped că i-a ștampilat cu noroi nădragii. Imagine apocaliptică de film S.F. horror sau de comedie mută cu sonorul dat la maxim. Doamne apără și păzește...
De ce scriu toate astea? Că e ziua ei! Și, mai mult ca sigur, cum s-a trezit azi a verificat blogul să vadă dacă am scris ceva și a fost foarte dezamăgită să vadă că nu. Dar există postare programată, iar asta, deși a fost scrisă aseară, se publică singură în fix momentul în care ajungem la jumatea primei beri. Și, dacă tot sunt șmecheră și pot face asta, o să scriu și urările aici, să nu mai fiu nevoită să țin un discurs live. Deci: dragă doamnă, să vă fie viața senină ca cerul însorit de iunie, cel de-al am-uitat-al-câtelea trandafir prins în buchetul vieții să rămână mereu tânăr, fie ca... just kidding! Să fii la fel de scorpie ca până acum, că-i fun, să ai noroc în zilele pare și în alea impare să ai baftă, să vină banii la tine ca purecii pe Poxi nedată cu picătură, colecția de zburătoare să se mărească atât de tare că vei câștiga la loto un apartament ca să ai unde să le ții, să reușești să-ți iei carnetul fără să fie decretată în România stare de urgență în ziua în care dai examen, să ai inspirație și chef de creat minunății, spor și voie bună, piersici, prune și-o alună! Și să nu bei prea mult la petrecere, că o să uiți unde ți-ai parcat mătura... La anu' și la mulți ani!
E cea mai drăguță persoană din galaxie; timidă și tăcută, sensibilă, foarte prietenoasă cu toată lumea. Prezența ei îți înseninează ziua, oricât de mulți nori ar avea. Îți dă mereu dreptate, zâmbindu-ți cald, te strânge în brațe și te încurajează, spunându-ți cele mai drăguțe lucruri pe care ți le poți tu imagina. Aura ei pozitivă te face să te simți în preajma ei în al nouălea cer, roz, cu norișori pufoși, iar energia ei puternică te remontează indiferent de problemele pe care le-ai avea. Fină și delicată, știe mereu să-ți lumineze ziua cu o vorbă bună și... Ăăăăă... Scuze... Stați așa... Paragraful ăsta e din altă poveste! Și noi azi vorbim de:
Madam Hitler. Nu cred că mai trebuie detalii, numele zice totul. Când intră într-o încăpere, se produce un mic cutremur, pereții se înghesuie unul în celălalt, terorizați, tremurând din toate colțurile și pălindu-le varul de frică, indiferent de culoarea pe care o au. Scaunul se face mic și înțepenește îngrozit sub fundul ei. Berea încearcă să se ascundă-n adâncul sticlei și abia abia curge-n pahar, trecând-o fiori reci de groază prin gulerul de spumă. Odată a comandat o salată și nu înțelegeam de ce o mănâncă așa încet. Pentru că bucățile de mâncare, frunzele și sosul alergau disperate prin farfurie, urmărite sadic de furculița-i nemiloasă, sperând să scape de moara care, între timp, mesteca cuvinte cu viteza unui Harley Davidson pe o autostradă americană.
I se mai spune și Sadica, prietenii știu de ce, dar și din motive evidente ce i se citesc pe chip numai cât te uiți la ea. Dacă îți trece prin minte să studiezi mai în amănunt acest aspect, sigur ești masochist sau iubești senzațiile tari. Gen monologuri interminabile în care apuci să zici câte un: da, sigur, ai dreptate, mhm, ahaa... că de, nu vrei să riști s-o superi, să i se zburlească bufnița și să te trezești parașutat în primul copac. Nuuu, nu te aruncă ea de la geam, nu e violentă (sper... că voi fi lângă ea când citește postarea), sari tu de bunăvoie, de frică și de amenințarea unui nou discurs ce e pe cale să-l înlocuiască pe cel abia încheiat!
Vrăjitoarea? Mda, tot dumneaei. Cică asta fuse în viața anterioară. Păi da, sigur e adevărat. A observat cineva, prin filme, că vrăjitorii bolborosesc și spun încontinuu ceva? Da, exact! ÎNCONTINUU! Ăsta e cuvântul și dovada. Bla, bla, bla, taca taca taca,.. Plus că, numai dacă a fost vrăjitoare (și mai e și acum puțin) poate să facă cutii așa de frumoase și de magice cum face ea!
Angajații îi spun Șefa. Ar trebui să ia, cu toții, la salariu, spor de groază, teroare și de amenințare-tăcută-cu-scalparea-în-caz-de-dat-în-bară. Îmi imaginez că toți fug ca potârnichile din calea ei. Până și Dunărea curge mai repede când trece ea peste. Într-o zi cred că o să aflăm de la știri că Dunărea s-a refugiat în Marea Neagră, TOATĂ, că a aflat că vine doamna. Și în ziua aia Moise va fi mic copil pe lângă ea, care va trece albia secată în pas alergător, cu sceptrul ei cu bufniță-n vârf, țipând la plodul patruped că i-a ștampilat cu noroi nădragii. Imagine apocaliptică de film S.F. horror sau de comedie mută cu sonorul dat la maxim. Doamne apără și păzește...
De ce scriu toate astea? Că e ziua ei! Și, mai mult ca sigur, cum s-a trezit azi a verificat blogul să vadă dacă am scris ceva și a fost foarte dezamăgită să vadă că nu. Dar există postare programată, iar asta, deși a fost scrisă aseară, se publică singură în fix momentul în care ajungem la jumatea primei beri. Și, dacă tot sunt șmecheră și pot face asta, o să scriu și urările aici, să nu mai fiu nevoită să țin un discurs live. Deci: dragă doamnă, să vă fie viața senină ca cerul însorit de iunie, cel de-al am-uitat-al-câtelea trandafir prins în buchetul vieții să rămână mereu tânăr, fie ca... just kidding! Să fii la fel de scorpie ca până acum, că-i fun, să ai noroc în zilele pare și în alea impare să ai baftă, să vină banii la tine ca purecii pe Poxi nedată cu picătură, colecția de zburătoare să se mărească atât de tare că vei câștiga la loto un apartament ca să ai unde să le ții, să reușești să-ți iei carnetul fără să fie decretată în România stare de urgență în ziua în care dai examen, să ai inspirație și chef de creat minunății, spor și voie bună, piersici, prune și-o alună! Și să nu bei prea mult la petrecere, că o să uiți unde ți-ai parcat mătura... La anu' și la mulți ani!
marți, 13 ianuarie 2015
Postare fără reni
Redactez de dimineață un text interminabil. Nu al meu, al unui nene care scrie mult. Și mă doare atât de enervant și chinuitor spatele, că mi-aș face singură masaj, da' ar trebui să-mi crească mai întâi mâinile să ajung. Bine măcar că nu-s nevoită să înjur, textul e interesant și-mi place. Singura problemă e că pare infinit în momentul ăsta...
După o raită rapidă pe facebook, vă comunic chestii.
1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).
2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)
3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!
În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.
3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.
După o raită rapidă pe facebook, vă comunic chestii.
1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).
2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)
3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!
În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.
3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.
luni, 5 ianuarie 2015
Legenda boabelor magice
Când stai acasă 4 zile și șezi în pături moi și calde ce faci? Te uiți la un documentar/film/desen animat. Da' dacă nu faci asta, ce altceva prestezi? Da, stai pe facebook. Și uite așa afli că e ziua lu' cutare, citești meniul de sărbători a celor din listă, te uiți la dansu' cârnatului de la revelioanele făcute-n restaurant, mai vezi o poză cu un plod care molfăie beteală sau cățelu' sau afli...
Că anu' ăsta vei fi complet amărât și nefericit dacă nu deții și porți ceva care să conțină semințe de Rudraksha. Știu că probabil nu știți ce-s alea. Nici eu nu știam, da' m-am gândit că ar fi bine să aflu și să-mi umplu destinul de noroc, fericire și prosperitate. Pe scurt, dacă porți boabe din astea pe tine, l-ai apucat pe Dumnezo de picior. Sau pe Shiva, că ăl copac de face fructele albastre cu sâmbure magic crește prin S-E Asiei.
Și probabil istoria fu așa: un indian nefericit, cu cârpa ce-i acoperea cucu' veche și ferfenițită, cu părul lung și încâlcit ș-un muc uscat în nara dreaptă, balansându-se în sens invers acelor de ceasornic de foame, s-a împiedecat de o piatră și a picat, cu moalele capului, într-un copac. Cum era căpos, moalele capului n-a pățit nimic, dar, în cădere, a zdruncinat bine copacul și câteva fructe au picat din el, stropșindu-i-se indianului în cap. Cum era necăjit și înfometat, le-a halit rapid, scuipând cu talent și cu boltă sâmburii la doi metri în față. Da' având stomacul gol, fructele au înaintat rapid și s-a bușit la mațe. A fugit după copac și, în timp ce făcea el fericit eliberatoarea căcuță, a văzut deodată cum semințele pe care le stuchise mai devreme străluceau în praf, învăluite de soarele călduț al după-amiezii. S-a ridicat, s-a scărpinat concomitent în cap și pe buca stângă, le-a cules, le-a înșirat pe o ață trasă din cârpa ce, de emoție, îi intrase-n fund și le-a pus la mână. Și brusc totul s-a luminat, iar viața i s-a schimbat definitiv din acel moment! A devenit faimos, bogat, frumos îmbrăcat, și-a luat mașină și în jurul lui roiau gagicile mai ceva ca ciorile în jurul unui sac cu grâu.
Cum, o să mă întrebați curioși? A fost un semn divin? Cum de i s-a schimbat viața așa repede și atât de radical (ori doi la pătrat)? Păi simplu! După ce și-a pus brățara de boabe, a venit la el un turist să-i facă poze și i-a dat niște bani pentru asta. Și indianul a vrut să-i dea și el un suvenir și i-a dat brățara din semințe, spunându-i că-i cel mai tare talisman din lume, care face și drege și care o să-i aducă noroc și bunăstare imediat. Turistul, din întâmplare, era naiv și a crezut. Și, cu ochii inimioare, l-a rugat pe indian să-i mai vândă câteva brățări, să ducă familiei, vecinei de la 3, verișoarei cumătrului soacrei și secretarei cu care se juca de-a doctorul duminică seara. Și așa s-a ales indianul cu niște bani, turistul a povestit și altora și, în curând, s-a făcut coadă la coliba indianului care, astfel, s-a apucat de handmade. Și a tot mâncat fructe albastre de Rudraksha, a scuipat sâmburii și i-a înșirat în brățări pe care le-a vândut până a făcut atât de mulți bani, că viața i s-a schimbat cum nici n-a visat vreodată.
Și de atunci trecu' ceva timp și legenda semințelor magice a ajuns și la amărâții de români care, dacă le promiți că or să fie bogați și fericiți, îs în stare să-ți poarte și căcăreze de oaie lipite între ele cu gumă de mestecat și aurite cu bronz de sobe! Altfel nu-mi explic de ce există site-uri care vând în draci șiraguri din semințe din astea la preț de una bucată bicicletă, mărgele de le iei cu juma' de salariu minim pe economie ori brățări care costă cât un parfum de firmă, 50 de beri sau 75 de mici cu muștar și pâine feliată.
Și așa mi-am zis eu să încep noul an cu o afacere. Ce, io ce-am, nu pot să dau cu fundu' în comoară? O să iau un kil de fasole. Din aia mică și afurisită, cu bobu' vișiniu. Și vorbesc cu vecina să-mi dea niște budigăi de 2 metri pătrați, le iau elasticu' și inventez brățara Pilimilitokimpu care te apără și păzește 24 de ore din 24, fără s-o pupi și fără să spui Înger îngerașu' meu. Și poate fi brățara prieteniei, că nu te oprește nimeni s-o faci cadou pretenei (pentru care pot adăuga cristale swarovski din 3 în 3 fasoli). E și de supraviețuire că, dacă te pierzi în pădure, cu elasticul și niște bețe faci un foc, fierbi fasolea, o halești, faci un pârț să te încălzești și așa nu mori nici de foame, nici de frig. Și mai e și magie solidă pe elastic, că poți pune câte o dorință pentru fiecare boabă. Ai mai multe dorințe decât are brățara boabe? Nu-i bai, îți fac mărgele de pus la gât, lungi cât păru' lu' Alba ca zăpada sau și mai și. Ai și un cățel, pisic, hamster sau dihor? Facem și pentru ei, ce, numai tu să ai noroc? Dau și certificat de garanție cu poveste personalizată. Adică, funcționează sigur, iar dacă nu se schimbă nimic în bine, îmi pare rău, înseamnă că e ceva defect la tine, că fasoleo-amuletele mele-s perfecte! Că-s elf și știu să fac chestii magice!
Cum afacerea o să meargă ca pe roate, o să am nevoie de ajutoare. Și în primăvară ne diversificăm proiectul: știu pe cineva care are-un cireș în curte care face fructe delicioase. Dacă brățările din fasole-s minunat de magice, să le vedeți pe alea din sâmburi de cireș!
Că anu' ăsta vei fi complet amărât și nefericit dacă nu deții și porți ceva care să conțină semințe de Rudraksha. Știu că probabil nu știți ce-s alea. Nici eu nu știam, da' m-am gândit că ar fi bine să aflu și să-mi umplu destinul de noroc, fericire și prosperitate. Pe scurt, dacă porți boabe din astea pe tine, l-ai apucat pe Dumnezo de picior. Sau pe Shiva, că ăl copac de face fructele albastre cu sâmbure magic crește prin S-E Asiei.
Și probabil istoria fu așa: un indian nefericit, cu cârpa ce-i acoperea cucu' veche și ferfenițită, cu părul lung și încâlcit ș-un muc uscat în nara dreaptă, balansându-se în sens invers acelor de ceasornic de foame, s-a împiedecat de o piatră și a picat, cu moalele capului, într-un copac. Cum era căpos, moalele capului n-a pățit nimic, dar, în cădere, a zdruncinat bine copacul și câteva fructe au picat din el, stropșindu-i-se indianului în cap. Cum era necăjit și înfometat, le-a halit rapid, scuipând cu talent și cu boltă sâmburii la doi metri în față. Da' având stomacul gol, fructele au înaintat rapid și s-a bușit la mațe. A fugit după copac și, în timp ce făcea el fericit eliberatoarea căcuță, a văzut deodată cum semințele pe care le stuchise mai devreme străluceau în praf, învăluite de soarele călduț al după-amiezii. S-a ridicat, s-a scărpinat concomitent în cap și pe buca stângă, le-a cules, le-a înșirat pe o ață trasă din cârpa ce, de emoție, îi intrase-n fund și le-a pus la mână. Și brusc totul s-a luminat, iar viața i s-a schimbat definitiv din acel moment! A devenit faimos, bogat, frumos îmbrăcat, și-a luat mașină și în jurul lui roiau gagicile mai ceva ca ciorile în jurul unui sac cu grâu.
Cum, o să mă întrebați curioși? A fost un semn divin? Cum de i s-a schimbat viața așa repede și atât de radical (ori doi la pătrat)? Păi simplu! După ce și-a pus brățara de boabe, a venit la el un turist să-i facă poze și i-a dat niște bani pentru asta. Și indianul a vrut să-i dea și el un suvenir și i-a dat brățara din semințe, spunându-i că-i cel mai tare talisman din lume, care face și drege și care o să-i aducă noroc și bunăstare imediat. Turistul, din întâmplare, era naiv și a crezut. Și, cu ochii inimioare, l-a rugat pe indian să-i mai vândă câteva brățări, să ducă familiei, vecinei de la 3, verișoarei cumătrului soacrei și secretarei cu care se juca de-a doctorul duminică seara. Și așa s-a ales indianul cu niște bani, turistul a povestit și altora și, în curând, s-a făcut coadă la coliba indianului care, astfel, s-a apucat de handmade. Și a tot mâncat fructe albastre de Rudraksha, a scuipat sâmburii și i-a înșirat în brățări pe care le-a vândut până a făcut atât de mulți bani, că viața i s-a schimbat cum nici n-a visat vreodată.
Și de atunci trecu' ceva timp și legenda semințelor magice a ajuns și la amărâții de români care, dacă le promiți că or să fie bogați și fericiți, îs în stare să-ți poarte și căcăreze de oaie lipite între ele cu gumă de mestecat și aurite cu bronz de sobe! Altfel nu-mi explic de ce există site-uri care vând în draci șiraguri din semințe din astea la preț de una bucată bicicletă, mărgele de le iei cu juma' de salariu minim pe economie ori brățări care costă cât un parfum de firmă, 50 de beri sau 75 de mici cu muștar și pâine feliată.
Cum afacerea o să meargă ca pe roate, o să am nevoie de ajutoare. Și în primăvară ne diversificăm proiectul: știu pe cineva care are-un cireș în curte care face fructe delicioase. Dacă brățările din fasole-s minunat de magice, să le vedeți pe alea din sâmburi de cireș!
luni, 29 decembrie 2014
Moși de zăpadă
Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...
Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!
Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!
Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...
Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.
Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.
Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!
luni, 15 decembrie 2014
Ca să nu treacă decembrie fără nici o postare
Da, ştiu, scriu din ce în ce mai rar pe blog. Şi-mi pare rău pentru cei care chiar mă citesc şi aşteaptă prostii proaspăt scoase din cuptor. Am obosit... Da' sper să-mi treacă repede!
Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...
Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!
Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.
Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.
Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!
Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!
P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!
Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...
Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!
Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.
Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.
Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!
Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!
P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!
miercuri, 19 noiembrie 2014
Fără sare
Mult timp n-am priceput de ce, dacă eu sunt de treabă și mă port frumos, ceilalți nu fac la fel. După aia am mai crescut un pic și am ajuns la concluzia că toți suntem (din fericire) diferiți, deci tre' să-i iau pe ceilalți așa cum sunt. Și că trebuie să încetez să-i mai văd pe ceilalți prin mine, prin felul meu de a fi, de a simți, de a gândi. Dar, chiar dacă fac asta, tot mai primesc câte o tigaie-n moacă fără motiv. Drept urmare, tot nu pricep unii oameni.
Ca cel cu care vorbeam, râdeam și discutam de pastile și doctori ciudați. Într-o zi, brusc, mi-a zis că nu mai vorbește cu mine. De ce, ce-am făcut? Păi, ești prietenă cu ăla și ăla m-a supărat. Așa, da' eu totuși ce-am făcut? Nimic... A, da, sunt prietenă cu ăla!
Sau cel care se uită dimineața-n oglindă și nu vede un muc expandat mediocru, îl vede pe mesia. Așa că are tot dreptul să se ia de alții în timpul zilei (probabil și în vise) și să le critice faptele, intelectul și chiloții, deși, dacă-l cauți bine, și el are aceiași budigăi. Taci, bă, tu ești prost, ce știi tu, eu dețin adevărul suprem, intergalactic, etern și de o unicitate tridimensională la nivel macro și micro existențial. Acest Yoda al timpurilor noastre ce trebuie venerat. Bă, ești prost, n-ai auzit să taci?!
Nici pe ăia pentru care banii îs totul nu-i pricep. Ce atâta prieteni, ăia nu contează, banu', frate! Dacă ies parale, te vinde fără să se gândească. Sentimente? Hai, să fim serioși, ce importanță au alea? Ce dacă te-am pupat ieri, azi e altă zi și azi e-n interesul meu să te scuip în freză și-l mai și întind, să iasă țepi. Și asta pentru că poate și nu dă doi bani. Și are memoria scurtă, că dacă-i miroși a bancnote, te pupă iar între două flituri.
Să nu uit categoria celor care te caută și-n cur-bele din intersecții. Stă cu benoaclele focalizate pe tine să vadă cum te îmbraci, cu cine ieși, ce cumperi de la magazin și la ce oră ajungi acasă. Ca să nu mai zic că face ce face și te întreabă, fără pic de jenă, da' tu câți bani iei la muncă. Asta deși vă întâlniți din an în paști și sunteți doar cunoștințe de duminică. Iar dacă se mai pricepe și să umble pe net, sigur o să te caute cu gogu să vadă ce secrete obscure ascunzi și ce conturi numai bune de puricat ai.
Una peste alta, dacă eu te respect și tu mă faci să mă simt un jeg mic, prost și ciudat, ghici ce? N-o să-ți zic nimic, nu meriți, o să-ți zâmbesc în continuare, dar o să-mi fie milă de tine. Și o să ies cu prietenii la bere și o să mă simt bine și o să fiu fericită. Pentru că eu, spre deosebire de creaturile ca tine, am oameni minunați alături! Și mă doare-n vârfu' Omu' că, de fapt, ăla prost ești tu.
Și puiul face piu!
Și titlul n-are nici o treabă cu postarea, știu!
Ca cel cu care vorbeam, râdeam și discutam de pastile și doctori ciudați. Într-o zi, brusc, mi-a zis că nu mai vorbește cu mine. De ce, ce-am făcut? Păi, ești prietenă cu ăla și ăla m-a supărat. Așa, da' eu totuși ce-am făcut? Nimic... A, da, sunt prietenă cu ăla!
Sau cel care se uită dimineața-n oglindă și nu vede un muc expandat mediocru, îl vede pe mesia. Așa că are tot dreptul să se ia de alții în timpul zilei (probabil și în vise) și să le critice faptele, intelectul și chiloții, deși, dacă-l cauți bine, și el are aceiași budigăi. Taci, bă, tu ești prost, ce știi tu, eu dețin adevărul suprem, intergalactic, etern și de o unicitate tridimensională la nivel macro și micro existențial. Acest Yoda al timpurilor noastre ce trebuie venerat. Bă, ești prost, n-ai auzit să taci?!
Nici pe ăia pentru care banii îs totul nu-i pricep. Ce atâta prieteni, ăia nu contează, banu', frate! Dacă ies parale, te vinde fără să se gândească. Sentimente? Hai, să fim serioși, ce importanță au alea? Ce dacă te-am pupat ieri, azi e altă zi și azi e-n interesul meu să te scuip în freză și-l mai și întind, să iasă țepi. Și asta pentru că poate și nu dă doi bani. Și are memoria scurtă, că dacă-i miroși a bancnote, te pupă iar între două flituri.
Să nu uit categoria celor care te caută și-n cur-bele din intersecții. Stă cu benoaclele focalizate pe tine să vadă cum te îmbraci, cu cine ieși, ce cumperi de la magazin și la ce oră ajungi acasă. Ca să nu mai zic că face ce face și te întreabă, fără pic de jenă, da' tu câți bani iei la muncă. Asta deși vă întâlniți din an în paști și sunteți doar cunoștințe de duminică. Iar dacă se mai pricepe și să umble pe net, sigur o să te caute cu gogu să vadă ce secrete obscure ascunzi și ce conturi numai bune de puricat ai.
Una peste alta, dacă eu te respect și tu mă faci să mă simt un jeg mic, prost și ciudat, ghici ce? N-o să-ți zic nimic, nu meriți, o să-ți zâmbesc în continuare, dar o să-mi fie milă de tine. Și o să ies cu prietenii la bere și o să mă simt bine și o să fiu fericită. Pentru că eu, spre deosebire de creaturile ca tine, am oameni minunați alături! Și mă doare-n vârfu' Omu' că, de fapt, ăla prost ești tu.
Și puiul face piu!
Și titlul n-are nici o treabă cu postarea, știu!
luni, 17 noiembrie 2014
Interviu cu fluturaşi sau cum să stresezi un om serios
Şi m-am gândit eu într-o zi însorită: ce-ar fi s-o stresez pe Claudia cu nişte întrebări dubioase, la care să se chinuie tare să răspundă? Că prea răspunde serios tuturor... Şi aşa a ieşit postarea de mai jos.
Cred că un interviu "normal" ar începe cu: spune-ne, te rog, cine e Claudia Pătraşcu. Da’ ăsta nu e tocmai normal şi nu e tocmai interviu, pentru că eu nu-s tocmai jurnalist. Aşa că, n-avem reguli! Oricum juma’ de net ştie cine eşti, să aflăm alte chestii. Ca de exemplu: cum te-ai pricopsit cu numele de Claudia? Care-a fost cu ideea, vreo poveste, ceva?
Zici tu că am avea noi şansă să fim "normale"? Hm, dar ce haz ar mai avea, zău?! Revenind la subiectul predicatului, habar n-am cine, de unde şi de ce mă ştie, dar juma' de net … pe bune? Adicătelea oamenii ăia n-au şi ei altă treabă decât să mă ia pe mine în seamă? :)))
Unii se pare că n-au...
Numele meu are o poveste, aşa că intuiţia ţi-a "suflat" bine. :) În anul de graţie 1979, adică înaintea erei ecografelor, se făcea că ai mei părinţi se aşteptau să aibă băiat. Că aşa le spusese medicul, bazându-se pe cine ştie ce bazaconie o fi simţit el acolo (mi-o fi găsit nasul ori vreun călcâi şi a zis că-i altceva... el ştie). Aşa că ai mei, că nişte părinţi responsabili şi nerăbdători, şi-au făcut frumos o listă cu nume, toate de băieţi, desigur. Şi când am apărut.. na, să vezi belea, că n-aveau niciunul feminin. Cum maică-mea a stat mai mult în spital decât era prevăzut, sarcina de a mă declara la autorităţi i-a revenit lui taică-meu. Care, ca să nu-şi ia asupra-i responsabilitatea numirii odraslei, a întrebat câte o mătuşă de fiecare parte, adică pe sora lui şi pe sora mamei. Prima a zis Claudia, a doua – Gabriela şi aşa m-am pricopsit cu numele. Pfff, mai mult nici că puteam să mă lungesc :p
Dat fiind exploziile de acum ceva timp din blogosferă (sau fâsurile nervoase, după caz), vreau să te întreb: cum a apărut ideea de SuperBlog? Adică, frate, cum ai putut să iniţiezi asemenea grozăvie… Pe bune, chiar un concurs de advertoriale? Să vină, aşa, sponsori cu premii şi să propună probe la care tre’ să te cauţi oleacă la imaginaţie ca să scrii ceva fain, după care să câştigi doar nişte firmituri? Că, de exemplu, un week-end în doi la un hotel bengos în Budapesta, o şmecherie IPL de peste 500 de euro, o biclă roşie megabestială sau greutatea ta în caşcaval sunt nişte premii penibile, de-a dreptul insultătoare pentru efortul de a scrie o postare de 600/1000 de cuvinte. Aşa ceva…
Explozii? Ce explozii? Da, "fâsuri" ar fi mai aproape de adevăr. :p Da, aşa tupeu! :))) Oricât mi-ar plăcea mie să mă împăunez cu ideea, meritul e al altora (colegii mei şi partenerii noştri). Eu mă pricep la implementat chestii, în general, mai rar cu idei strălucite. Premiile sunt, într-adevăr, halucinante. Şi când te gândeşti că oricine îşi poate face blog chiar azi ca să se înscrie în SuperBlog şi că n-are nevoie de vechime, trafic sau page rank, ci doar de un strop de inspiraţie ca să impresioneze sponsorii pe teme date şi să le ia premiile, e de-a dreptul revoltător! Cum adică orice blogger să aibă dreptul să participe aşa, când vrea el, la ce probe vrea el, şi să mai şi câştige? Ba chiar şi premii în bani, dacă ies printre primii? O neruşinare, zău aşa!
Crezi că ar trebui dată o lege prin care să se introducă obligativitatea vaccinului antirabic la oameni? Te-ai simţi mai bine ştiindu-te imună la muşcăturile de cur aplicate de unii bipezi potenţial turbaţi? Mă refer la struţi, evident, că ei merg pe două picioare!
Păi cred că deja m-am imunizat, am experienţă ani buni în "domeniu"! În unele cazuri, mai ales al celor care uită să-şi ia medicamentele, chiar n-ar fi rău, să ştii. Abia nu ne-ar mai tulbura zen-ul şi feng-shui-ul. Pe de altă parte, deşi letală, turbarea e o boală aşa, de mâna a doua, nici măcar nu te poţi lăuda cu ea. Măcar de-ar fi vreun TBC ("boală romantică", are o rezonanţă istorică) sau o Ebola, că se poartă, dar... turbare? Hm, nu impresionează pe nimeni! Cu sau fără vaccin, eu le-aş recomanda să se reprofileze.
Sunt şi eu în grupul SuperBlog şi mai intru pe acolo câteodată, în timpul concursului. Şi întotdeauna m-am întrebat cum de ai atâta răbdare cu toată lumea, în orice situaţie: aplanezi certuri, tragi discret de urechi, atenţionezi finuţ… Te-ai gândit, măcar o dată, cum ar fi să-ţi iei ţoale de comando, o bazooka, câteva grenade, să-ţi faci dungi negre pe faţă (ştii că acum vizualizez toate astea, nu?) şi să dai buzna în grupul ăla unde, uneori, toată lumea e nemulţumită şi se ceartă cu toată lumea?
Mda, deseori sunt acuzată de răbdare în exces. În apărarea mea, pot să spun că nu e vina mea, aşa mi-e firea, o moştenesc de la tata. Bună asta cu bazooka! :))) Să ştii că nu m-am gândit, dar e o idee foarte bună, o reţin şi-ţi dau şi credit pentru ea când m-o întreba cineva ce m-a apucat. Şi apoi, cred că mi-ar sta bine în haine de comando :D Păzea, că vin!
Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să participi la SuperBlog altfel, să fii concurent? Să respecţi termenele, să aştepţi jurizarea, să dai refresh la pagina cu note din 5 în 5 minute, să te enervezi când iei o notă mică pe o postare pe care o credeai genială, să vezi cum se modifică clasamentul şi tu când urci, când cobori… În care tabără crezi că e mai interesant: a organizatorilor sau a participanţilor? Sau a juriului?
Păi dacă acum îmi trebuie cam un bax de Diazepam per ediţie, îţi dai seama, cu regula de trei simplă, câte aş înghiţi ca participant? :))) Mda, nu ştiu, zău, cum sau dacă m-aş descurca. Dar, văzând cât de mult se consumă şi se agită concurenţii, nici că aş avea curaj! Dacă m-aş încumeta, cred că aş sta departe de clasament (zic eu, dac-oi putea!), că nu mă ţine inima. La respectat termene sigur aş da-o în bară (prietenii ştiu de ce :p), de articole geniale nu prea mă cred capabilă, aşa că aş privi-o ca pe un experiment de genul "Hai să văd şi eu ce pot şi ce cred alţii despre textele mele". Teoretic, cu detaşare. Practic, cum s-o putea. Cred că fiecare "tabără" are plusurile şi minusurile ei. E greu şi ca participant, şi ca juriu (am auzit că unii au frigiderul plin, mai ales după jurizare :))) Foştii participanţi care au ajuns să jurizeze ulterior pentru sponsori au aflat din plin. Iar ca organizator, ai ce-i mai bun din toate, că îţi iei înjurături din toate părţile. Dacă întârzie notele, "da' lor de ce le daţi voie?" - eu am cerut la Primărie să se facă un eşafod în piaţa publică pentru juriile indisciplinate, dar nu m-au ascultat! Pe de altă parte, când se supără toată lumea pe toată lumea, şi juriul îşi pune mâinile în cap şi se sperie de avântul revoluţionar al concurenţilor ("aoleu, ce e debandada asta?!"), ghici la gâtul cui sare mai întâi? Ai ghicit, suntem câştigători la puncte! Mai multe decât nota voastră maximă, de 100, sâc!
Ce-ţi place cel mai mult să faci în timpul liber? Bine, asta în perioadele în care nu e concurs, că în timpul SuperBlogului nu cred că ai aşa ceva. Ştiu asta nu din cauză că am vreun glob magic în care să ghicesc, da’ odată m-am înscris pe la 1 noaptea şi am primit confirmarea maxim 5 minute…
Chiar aşa: care timp liber? :))) Glumesc, uneori mai miros şi aşa ceva, deşi nu înseamnă că între ediţiile SuperBlog trăiesc într-o vacanţă permanentă :) Mda, se mai întâmplă să lucrez şi nopţile fiindcă, dacă ştiu eu că sunt chestii care aşteaptă să fie făcute (şi sunt mereu), parcă mă strigă în somn. Dar şi când prind o porţie mai zdravănă de timp liber, îmi place să mă plimb (într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost navigator sau explorator de am un asemenea apetit pentru călătorii; zici că m-a făcut mama în gară!). Indiferent unde, când şi cum, mă simt bine în mişcare (anul trecut am învăţat să merg pe bicicletă, victorieeeee!). Chiar dacă n-a fost călătorie, nici măcar de week-end, în care să nu fi cărat şi laptopul după mine, tot mă relaxez numai fiindcă schimb peisajul. Îmi place atât de mult tot ce ţine de Grecia că m-aş muta acolo şi mâine. Ceea ce sper să se şi întâmple, într-o bună zi. În rest, îmi mai place să joc diverse (puzzle, scrabble), dar nu prea am cu cine (adică deja i-am exasperat pe ai mei, hihi!), m-aş duce la teatru zilnic (mai bine mă mut în culise direct) şi.... mai era ceva? Eh, o fi fost, dar vârsta îşi spune cuvântul. Lecitină, maică, lecitină!
Presupun că-ţi plac dulciurile. Ciocolată sau frişcă? Cacao, sau vanilie? A, da, şi care-i dulceaţa preferată?
Presupui corect :) Categoric ciocolată! Cum o fi, de care o fi, nu contează. Cacao (nu-mi place vanilia). La dulceaţă e mai greu să mă hotărăsc, e după chef: ba de căpşuni, ba de vişine ori de portocale...
Când te duci la mare, te bălăceşti cu colac? :D Ţi-e frică de meduze? Aduni scoici ca să le cari după tine acasă?
Cândva, stăteam agăţată de colac mai ceva ca înecatul de geamandură. Pe la 13 ani, când eram cu gaşca la bălăceală (practic, am copilărit pe plajă, la Constanţa, vara stăteam acolo toată ziulica), văzându-i pe alţii cum înoată frumos şi eu, pe lângă ei, ca toporul la fund, am dat din mâini şi din picioare până mi-a ieşit... ceva. Nu ştiu să înot decât într-un fel (că broasca) şi obosesc rapid, dar tot e un progres, nu? :D Meduzele le-aş lua şi în braţe, mi se par tare drăguţe, dar n-am apucat, că urla toată lumea la mine :))) E posibil să nu-mi împărtăşească şi ele pasiunea şi să fie durere la prima întrevedere. Adunam şi scoici într-o vreme, m-am lăsat. Dar m-am apucat de scotocit după pietricele colorate, cu forme mai curioase. Se pune? :)
Şi acum, în finalul încheierii, pot să te las să faci faza aia cu mulţumirile. Să mulţumeşti cui vrei tu (mătuşii pentru nume, prietenilor că nu te-au lăsat să te îmbrăţişezi cu meduzele, din astea…). Iar eu îţi mulţumesc ţie că ai avut răbdare să prestezi acest minunat interviu, facebook-ului că ne-a permis să-l foim între noi şi lu’ tanti de la cofetărie care a făcut foarte bună prăjitura pe care am halit-o azi dimineaţă! Hough!
Păi îi mulţumesc lui tata că nu m-a blagoslovit cu vreun nume bizar (maică-mea voia să mă boteze Brânduşa....), mulţumesc şi maică-mii că m-a lăsat să fac cam toate tâmpeniile posibile numai ca să mă prind singură că sunt tâmpenii, mulţumesc colegilor care mă suportă zilnic (dar na, e reciproc), mulţumesc superbloggerilor că acceptă de bună-voie şi nesiliţi de nimeni să le mănânc eu zilnic ficaţii cu probe şi deadline-uri (notele le las juriului!), mulţumesc şi sponsorilor că mai pompează o atenţie, o măslină, adicătelea o bicicletă, un gadget, un espressor etc. Şi mai mulţumesc vecinilor pensionari de sus, că au grijă să mă ţină în formă cu un program continuu de bocăneli, tropăieli, bormaşini, zguduieli, strigăte, cântece (de la romanţe până la "Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii"), mai o inundaţie nocturnă, după caz. Aşa să-mi ajute Sfântul Internet!
Cred că un interviu "normal" ar începe cu: spune-ne, te rog, cine e Claudia Pătraşcu. Da’ ăsta nu e tocmai normal şi nu e tocmai interviu, pentru că eu nu-s tocmai jurnalist. Aşa că, n-avem reguli! Oricum juma’ de net ştie cine eşti, să aflăm alte chestii. Ca de exemplu: cum te-ai pricopsit cu numele de Claudia? Care-a fost cu ideea, vreo poveste, ceva?
Zici tu că am avea noi şansă să fim "normale"? Hm, dar ce haz ar mai avea, zău?! Revenind la subiectul predicatului, habar n-am cine, de unde şi de ce mă ştie, dar juma' de net … pe bune? Adicătelea oamenii ăia n-au şi ei altă treabă decât să mă ia pe mine în seamă? :)))
Unii se pare că n-au...
Numele meu are o poveste, aşa că intuiţia ţi-a "suflat" bine. :) În anul de graţie 1979, adică înaintea erei ecografelor, se făcea că ai mei părinţi se aşteptau să aibă băiat. Că aşa le spusese medicul, bazându-se pe cine ştie ce bazaconie o fi simţit el acolo (mi-o fi găsit nasul ori vreun călcâi şi a zis că-i altceva... el ştie). Aşa că ai mei, că nişte părinţi responsabili şi nerăbdători, şi-au făcut frumos o listă cu nume, toate de băieţi, desigur. Şi când am apărut.. na, să vezi belea, că n-aveau niciunul feminin. Cum maică-mea a stat mai mult în spital decât era prevăzut, sarcina de a mă declara la autorităţi i-a revenit lui taică-meu. Care, ca să nu-şi ia asupra-i responsabilitatea numirii odraslei, a întrebat câte o mătuşă de fiecare parte, adică pe sora lui şi pe sora mamei. Prima a zis Claudia, a doua – Gabriela şi aşa m-am pricopsit cu numele. Pfff, mai mult nici că puteam să mă lungesc :p
Dat fiind exploziile de acum ceva timp din blogosferă (sau fâsurile nervoase, după caz), vreau să te întreb: cum a apărut ideea de SuperBlog? Adică, frate, cum ai putut să iniţiezi asemenea grozăvie… Pe bune, chiar un concurs de advertoriale? Să vină, aşa, sponsori cu premii şi să propună probe la care tre’ să te cauţi oleacă la imaginaţie ca să scrii ceva fain, după care să câştigi doar nişte firmituri? Că, de exemplu, un week-end în doi la un hotel bengos în Budapesta, o şmecherie IPL de peste 500 de euro, o biclă roşie megabestială sau greutatea ta în caşcaval sunt nişte premii penibile, de-a dreptul insultătoare pentru efortul de a scrie o postare de 600/1000 de cuvinte. Aşa ceva…
Explozii? Ce explozii? Da, "fâsuri" ar fi mai aproape de adevăr. :p Da, aşa tupeu! :))) Oricât mi-ar plăcea mie să mă împăunez cu ideea, meritul e al altora (colegii mei şi partenerii noştri). Eu mă pricep la implementat chestii, în general, mai rar cu idei strălucite. Premiile sunt, într-adevăr, halucinante. Şi când te gândeşti că oricine îşi poate face blog chiar azi ca să se înscrie în SuperBlog şi că n-are nevoie de vechime, trafic sau page rank, ci doar de un strop de inspiraţie ca să impresioneze sponsorii pe teme date şi să le ia premiile, e de-a dreptul revoltător! Cum adică orice blogger să aibă dreptul să participe aşa, când vrea el, la ce probe vrea el, şi să mai şi câştige? Ba chiar şi premii în bani, dacă ies printre primii? O neruşinare, zău aşa!
Crezi că ar trebui dată o lege prin care să se introducă obligativitatea vaccinului antirabic la oameni? Te-ai simţi mai bine ştiindu-te imună la muşcăturile de cur aplicate de unii bipezi potenţial turbaţi? Mă refer la struţi, evident, că ei merg pe două picioare!
Păi cred că deja m-am imunizat, am experienţă ani buni în "domeniu"! În unele cazuri, mai ales al celor care uită să-şi ia medicamentele, chiar n-ar fi rău, să ştii. Abia nu ne-ar mai tulbura zen-ul şi feng-shui-ul. Pe de altă parte, deşi letală, turbarea e o boală aşa, de mâna a doua, nici măcar nu te poţi lăuda cu ea. Măcar de-ar fi vreun TBC ("boală romantică", are o rezonanţă istorică) sau o Ebola, că se poartă, dar... turbare? Hm, nu impresionează pe nimeni! Cu sau fără vaccin, eu le-aş recomanda să se reprofileze.
Sunt şi eu în grupul SuperBlog şi mai intru pe acolo câteodată, în timpul concursului. Şi întotdeauna m-am întrebat cum de ai atâta răbdare cu toată lumea, în orice situaţie: aplanezi certuri, tragi discret de urechi, atenţionezi finuţ… Te-ai gândit, măcar o dată, cum ar fi să-ţi iei ţoale de comando, o bazooka, câteva grenade, să-ţi faci dungi negre pe faţă (ştii că acum vizualizez toate astea, nu?) şi să dai buzna în grupul ăla unde, uneori, toată lumea e nemulţumită şi se ceartă cu toată lumea?
Mda, deseori sunt acuzată de răbdare în exces. În apărarea mea, pot să spun că nu e vina mea, aşa mi-e firea, o moştenesc de la tata. Bună asta cu bazooka! :))) Să ştii că nu m-am gândit, dar e o idee foarte bună, o reţin şi-ţi dau şi credit pentru ea când m-o întreba cineva ce m-a apucat. Şi apoi, cred că mi-ar sta bine în haine de comando :D Păzea, că vin!
Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să participi la SuperBlog altfel, să fii concurent? Să respecţi termenele, să aştepţi jurizarea, să dai refresh la pagina cu note din 5 în 5 minute, să te enervezi când iei o notă mică pe o postare pe care o credeai genială, să vezi cum se modifică clasamentul şi tu când urci, când cobori… În care tabără crezi că e mai interesant: a organizatorilor sau a participanţilor? Sau a juriului?
Păi dacă acum îmi trebuie cam un bax de Diazepam per ediţie, îţi dai seama, cu regula de trei simplă, câte aş înghiţi ca participant? :))) Mda, nu ştiu, zău, cum sau dacă m-aş descurca. Dar, văzând cât de mult se consumă şi se agită concurenţii, nici că aş avea curaj! Dacă m-aş încumeta, cred că aş sta departe de clasament (zic eu, dac-oi putea!), că nu mă ţine inima. La respectat termene sigur aş da-o în bară (prietenii ştiu de ce :p), de articole geniale nu prea mă cred capabilă, aşa că aş privi-o ca pe un experiment de genul "Hai să văd şi eu ce pot şi ce cred alţii despre textele mele". Teoretic, cu detaşare. Practic, cum s-o putea. Cred că fiecare "tabără" are plusurile şi minusurile ei. E greu şi ca participant, şi ca juriu (am auzit că unii au frigiderul plin, mai ales după jurizare :))) Foştii participanţi care au ajuns să jurizeze ulterior pentru sponsori au aflat din plin. Iar ca organizator, ai ce-i mai bun din toate, că îţi iei înjurături din toate părţile. Dacă întârzie notele, "da' lor de ce le daţi voie?" - eu am cerut la Primărie să se facă un eşafod în piaţa publică pentru juriile indisciplinate, dar nu m-au ascultat! Pe de altă parte, când se supără toată lumea pe toată lumea, şi juriul îşi pune mâinile în cap şi se sperie de avântul revoluţionar al concurenţilor ("aoleu, ce e debandada asta?!"), ghici la gâtul cui sare mai întâi? Ai ghicit, suntem câştigători la puncte! Mai multe decât nota voastră maximă, de 100, sâc!
Ce-ţi place cel mai mult să faci în timpul liber? Bine, asta în perioadele în care nu e concurs, că în timpul SuperBlogului nu cred că ai aşa ceva. Ştiu asta nu din cauză că am vreun glob magic în care să ghicesc, da’ odată m-am înscris pe la 1 noaptea şi am primit confirmarea maxim 5 minute…
Chiar aşa: care timp liber? :))) Glumesc, uneori mai miros şi aşa ceva, deşi nu înseamnă că între ediţiile SuperBlog trăiesc într-o vacanţă permanentă :) Mda, se mai întâmplă să lucrez şi nopţile fiindcă, dacă ştiu eu că sunt chestii care aşteaptă să fie făcute (şi sunt mereu), parcă mă strigă în somn. Dar şi când prind o porţie mai zdravănă de timp liber, îmi place să mă plimb (într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost navigator sau explorator de am un asemenea apetit pentru călătorii; zici că m-a făcut mama în gară!). Indiferent unde, când şi cum, mă simt bine în mişcare (anul trecut am învăţat să merg pe bicicletă, victorieeeee!). Chiar dacă n-a fost călătorie, nici măcar de week-end, în care să nu fi cărat şi laptopul după mine, tot mă relaxez numai fiindcă schimb peisajul. Îmi place atât de mult tot ce ţine de Grecia că m-aş muta acolo şi mâine. Ceea ce sper să se şi întâmple, într-o bună zi. În rest, îmi mai place să joc diverse (puzzle, scrabble), dar nu prea am cu cine (adică deja i-am exasperat pe ai mei, hihi!), m-aş duce la teatru zilnic (mai bine mă mut în culise direct) şi.... mai era ceva? Eh, o fi fost, dar vârsta îşi spune cuvântul. Lecitină, maică, lecitină!
Presupun că-ţi plac dulciurile. Ciocolată sau frişcă? Cacao, sau vanilie? A, da, şi care-i dulceaţa preferată?
Presupui corect :) Categoric ciocolată! Cum o fi, de care o fi, nu contează. Cacao (nu-mi place vanilia). La dulceaţă e mai greu să mă hotărăsc, e după chef: ba de căpşuni, ba de vişine ori de portocale...
Când te duci la mare, te bălăceşti cu colac? :D Ţi-e frică de meduze? Aduni scoici ca să le cari după tine acasă?
Cândva, stăteam agăţată de colac mai ceva ca înecatul de geamandură. Pe la 13 ani, când eram cu gaşca la bălăceală (practic, am copilărit pe plajă, la Constanţa, vara stăteam acolo toată ziulica), văzându-i pe alţii cum înoată frumos şi eu, pe lângă ei, ca toporul la fund, am dat din mâini şi din picioare până mi-a ieşit... ceva. Nu ştiu să înot decât într-un fel (că broasca) şi obosesc rapid, dar tot e un progres, nu? :D Meduzele le-aş lua şi în braţe, mi se par tare drăguţe, dar n-am apucat, că urla toată lumea la mine :))) E posibil să nu-mi împărtăşească şi ele pasiunea şi să fie durere la prima întrevedere. Adunam şi scoici într-o vreme, m-am lăsat. Dar m-am apucat de scotocit după pietricele colorate, cu forme mai curioase. Se pune? :)
Şi acum, în finalul încheierii, pot să te las să faci faza aia cu mulţumirile. Să mulţumeşti cui vrei tu (mătuşii pentru nume, prietenilor că nu te-au lăsat să te îmbrăţişezi cu meduzele, din astea…). Iar eu îţi mulţumesc ţie că ai avut răbdare să prestezi acest minunat interviu, facebook-ului că ne-a permis să-l foim între noi şi lu’ tanti de la cofetărie care a făcut foarte bună prăjitura pe care am halit-o azi dimineaţă! Hough!
Păi îi mulţumesc lui tata că nu m-a blagoslovit cu vreun nume bizar (maică-mea voia să mă boteze Brânduşa....), mulţumesc şi maică-mii că m-a lăsat să fac cam toate tâmpeniile posibile numai ca să mă prind singură că sunt tâmpenii, mulţumesc colegilor care mă suportă zilnic (dar na, e reciproc), mulţumesc superbloggerilor că acceptă de bună-voie şi nesiliţi de nimeni să le mănânc eu zilnic ficaţii cu probe şi deadline-uri (notele le las juriului!), mulţumesc şi sponsorilor că mai pompează o atenţie, o măslină, adicătelea o bicicletă, un gadget, un espressor etc. Şi mai mulţumesc vecinilor pensionari de sus, că au grijă să mă ţină în formă cu un program continuu de bocăneli, tropăieli, bormaşini, zguduieli, strigăte, cântece (de la romanţe până la "Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii"), mai o inundaţie nocturnă, după caz. Aşa să-mi ajute Sfântul Internet!
sâmbătă, 23 august 2014
Pa pa pa pa pa!
Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)
Dracii mei,
Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)
Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întrebde unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.
Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...
..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................
M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!
.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................
Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.
Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!
Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!
P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!
P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!
Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)
Dracii mei,
Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)
Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb
Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...
..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................
M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!
.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................
Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.
Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!
Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!
P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!
P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!
Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)
duminică, 20 iulie 2014
Hater de hater
Cât trăiești, tot afli periodic o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le știai. Și asta fără ajutorul prințesei magiei albe Florica, nepoată de-a doua a surorii Mercedesa a cumnatei Mamei Miriapoda. Uite așa, pur și simplu, printre altele, care mai de care mai neașteptate și senzaționale, am aflat de ceva timp că-s hater. Da, eu! Știu că nu pare, că nu mă cert cu alții pentru că, în general, sunt pașnică, dar nu contează: probabil mă prefac că-s de treabă, dar de fapt sunt cea mai nasoală și mai malefică persoană-n viață. Că, dacă lumea zice ceva despre tine, apăi aia ești, nu? Așa că, ia să analizez eu problema.
Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!
Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.
Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!
Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...
Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!
Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...
Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.
Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!
Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.
Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!
Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...
Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!
Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...
Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.
sâmbătă, 5 iulie 2014
Cum să te rupi în figuri, că ești tu cel mai jmeker
Din serialul "Facebook îți pune nervii pe bigudiuri", un nou episod despre minunile săvârșite de sfintele genii ale internetului și nu numai.
De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...
Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.
N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.
În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.
Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.
- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?
- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!
- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.
- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.
- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.
În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!
P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.
De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...
Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.
N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.
În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.
Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.
- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?
- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!
- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.
- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.
- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.
În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!
P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)