Despre poezii, pisici, invenții și un crocodil

Întotdeauna mi-a plăcut poezia Trebuiau să poarte un nume a lui Sorescu. Sau ideea, starea cu care rămâneam după ce o citeam. Ieri, am căutat la muncă un fragment din una dintre poeziile lui și am regăsit-o, după mulți ani. 

Azi, pentru că am rămas cu starea aia pe care mi-a dat-o ori de câte ori am citit-o, o să simt ca el, poate, atunci când a scris-o și o să zic așa, mergând pe o aceeași linie imaginară...

Rele și bune împletite haotic în discuții interminabile, până la ora aia când nu știi dacă e noapte sau zi. 

Povești cu arici, cu pisici, cactuși sau dinozauri, gărgărițe ori amintiri tristuțe. 

Cele mai frumoase desene primite de ziua mea, care mă fac să zâmbesc și să trimit pupici imaginari. 

Mare cu cârnăciori supărați, scârțâit de fermoar și poze bronzate.

Afine cu sos de urs, castel, chelneri de modă veche și cameră fără fantome.

Eu aici, tu acolo. Tu aici, cu mine, ai deja o cameră întreagă, numai a ta, la mine în gând.

Omlete-n Saline, țigări în balconul lui Pufu, pomană la ospătărie și căruța care duce la o bodegă în cel mai frumos oraș, unde am stabilit să ne mutăm la pensie. (not!)

Muștar cu mici; berbecuț sălbatic cu orez verde și sos prăjit, bine făcut; ciuperci cu sos de paste; vin iute cu sos de creveți; ciorbă de burtă, ciorbă de burtă, de văcuță, ciorbă de burtă și ciorbă de burtă; sos dublu, sos triplu, toată maioneza și porumb. Și-o drăcoaică ce se-ntinde că-i fierbinte!

Poze. Cu noi, cu trecut, cu acum, cu mâine. Și cu pisici, mereu trebuie să existe poze cu pisici!

Și toate lucrurile alea pe care n-o să le scriu aici. Că tre' să existe mister și suspans...

Yes.

"Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume", s-a inventat cuvântul prieten. Doar că... chiar inventat, nu ar fi fost de ajuns. Ca toate astea să existe și să mi se întâmple mie, a trebuit să apari tu! Orăcăind melodios și cu pasiune, într-o zi de martie, când primăvara stă cu geaca pe ea să nu răcească și când soarele mănâncă mai mult la micul dejun ca să prindă puteri. 

(Trebuia să fie o postare sensibilă, cu viori, floricele și norișori roz. Da' cred că am dat-o-n bară oleacă spre final și s-a transformat în una cu contrabas, zâmbet baban, hugi cu glugi și pupicei purecei.)

Maaaaaaaaau!

P.S. Pfff... am uitat de crocodilul din titlu...

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!

Ziua din care primăvara începe cu tine

Demult, pământul era un tărâm magic unde oamenii și animalele vorbeau aceeași limbă. Toate erau perfecte, pentru că nu inventase nimeni cearta, ura, invidia, tristețea sau răutatea. Singura problemă era că nu exista decât un anotimp: iarna. Totul era alb: și copacii, și animalele, și florile iar oamenii aveau părul alb. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva minunat și nemaivăzut: s-a născut o fetiță cu părul negru.

Nu mai pomenise nimeni până atunci așa ceva, așa că toți voiau s-o vadă. Dar casa ei era mică-mică și nu încăpeau acolo prea mulți, așa că, mama sa a decis să o scoată afară, într-un pătuț pufos din puf de pinguin polar. Afară era soare și, când prima rază a mângâiat fetița, aceasta a zâmbit așa cum nimeni nu mai zâmbise până atunci. A zâmbit și, în acel moment, a apărut pe cer un minunat curcubeu. Înghețat, că acolo era doar iarnă... Dar fetița era magică și, când a zâmbit iar, curcubeul a început să se topească și culorile au căzut, în picuri mari, peste pământ. Afară s-a încălzit și a apărut iarbă verde, flori de toate nuanțele posibile, iar oamenii, brusc, nu mai aveau părul alb.

Aceasta a fost întâia zi colorată din lume. Și de primăvară.

Acum, deși fetița a crescut, continuă să coloreze viețile oamenilor pe care-i întâlnește. A mea? A mea-i cea mai colorată dintre toate, pentru că mie mi-a zâmbit mereu cel mai frumos curcubeu! Sâca-sâc! :D

La mulți ani, prieten magic!

P.S. Acum, hug baban în: 3...2...1...

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

Povești de lună plină

În nopțile cu lună plină unii se transformă în oameni-lupi. Altora le cresc aripi și devin bufnițe albe care știu să răspundă la orice întrebare, pământeană sau nu. Mie, dacă sunt la munte, îmi cresc urechile și mă transform în elf, apoi cutreier pădurea sărind dintr-un copac în altul. Aici, în oraș, nu. Aici doar mi se ascut simțurile. Și știu mai multe lucruri. Ceea ce-i un lucru nu tocmai bun, mai ales că oricum mereu știu mai multe decât aș vrea...

În nopțile cu lună plină visele nu-s doar vise. Sunt locuri magice iar tu trăiești cu adevărat acolo, în ele. Dimineața ai impresia că te trezești din somn, dar de fapt tu n-ai dormit deloc. Și, dacă știi cum să faci, poți rămâne de tot acolo. În vis. Dar asta e ceva foarte rar... Pentru că, de cele mai multe ori, luna plină transformă visele-n coșmaruri. Și, normal, cine naiba ar vrea să se mute pentru totdeauna în așa ceva...

Dacă nu reușești să-ți contopești energia ta cu cea a lunii, nu mai rămâi la fel. Adică, oricum nopțile cu lună plină te transformă, dar depinde cum și în ce. În cine...

Când te-am cunoscut era lună plină și am știut ce-o să însemni pentru mine. La dracu', am avut dreptate... A fost o senzație atât de puternică, de am știut imediat cât de greu o să fie să te scot din mine. Fără ajutorul tău n-aș reuși. Sunt curioasă dacă ți-ai dat seama de asta. Probabil nu. Sunt curioasă dacă-ți dai vreodată seama cât de mult te-ai transformat. Aș vrea să te mai țin o dată de mână într-o noapte ca cea în care te-am cunoscut. Aș vrea să știu cine ești. Și aș putea să te fac și pe tine să te vezi. Dar poate-i mai bine să nu... Se spune că poți să te privești pe tine însuți fără nici un fel de pericol doar dacă ești foarte puternic. Tu nu știu dacă mai ești.

În noaptea asta n-o să mă transform în elf. Pădurea e departe. Și tu. Dar, ca de fiecare dată, o să simt totul mai clar. În noaptea asta o să vin la tine-n vis. Și-o să-ți arăt cum te iubesc. Așa că, mâine să nu te miri că obosești repede. O să fie din cauză că ai stat cu mine toată noaptea...

În rest... Dacă ieșiți afară în noaptea asta și vedeți un pixie, spuneți-i repede o dorință, e obligat să v-o îndeplinească. Bună dimineața!

 
Demis Roussos - Quand je t'aime

Nom nom nom și-un gnom

Azi, aproape toată ziua, am studiat zâne, elfi și gnomi. Am avut una dintre ideile mele mărețe și, ca s-o pun în aplicare, trebuie să fie rumegată bine de tot. M-am uitat... M-am gândit... Iar m-am uitat. Am schimbat planul, proiectul, detaliile și, până la urmă, am reușit să fac un desen care să fie cât mai aproape de banner-ul cu ideea, care flutură fericit pe neuronu' meu!

Nu pot să zic încă despre ce-i vorba, e strict secret, în dosar negru iar ideea e bine păzită de pitici. De piticii mei! Ăia din cap, cum care... Treaba e că azi, cu toată magia care m-a înconjurat, s-a întâmplat ceva minunat de fantastic de frumos: a venit moșu'! Da, da, știu, e deja ianuarie și trebuia să vină luna trecută. Păi a venit și atunci și azi! A? Cum sună asta? Nu că tare de tot?

Ciocoleți. Nu e ciocolată și nu-s pufuleți. Îs de-a dreptu' și fără nici un dubiu ciocoleți! Cică un elf de-al moșului era așa de răcit, că a adormit dus și vasele cu ciocolată s-au vărsat peste pufuleți. Banda de ambalare și-a făcut treaba și nimeni nu și-a dat seama de greșeală. Doar elful, când s-a trezit, dar i-a fost frică să povestească ce făcuse... Așa că, ciocoleții au fost puși în cadourile de Crăciun, au fost livrați pe 24, ca în fiecare an și gata. Numai că, anul viitor, trei sferturi dintre copii au scris moșului că vor iar ciocoleți. Au stat toți elfii cu moșu'-n frunte, s-au sucit, s-au învârtit și, nimic, nu știau ce-s ăia și ce vor copiii. Dar, în cele din urmă elful dormicios a mărturisit speriat ce făcuse. N-a pățit nimic, nici nu avea cum...descoperise, din întâmplare, a 11 minune a lumii: ciocoleții!

Zmeură. Da, da, acum, în mijlocul iernii! E direct din grădina moșului, ce știți voi... Ce? Grădina e la Polu' Nord deci nu are cum să fie acolo zmeură? Ba da! Grădina moșului e magică iar eu am în seara asta zmeură de acolo! E drept, e înghețată, da' mi se pare normal ca la pol zmeura să crească înghețată! Nu?!...

Nectarul de banane, în schimb, e făcut și livrat direct din țara lui. Elfii, călare pe reni, adună bananele, renii le pun la presă, în centrifugă, la pasteurizat și...diiirect la mine acasă apoi! Păi, da, că dacă ar trece mai întâi pe la Polul Nord ar îngheța și s-ar transforma în granita de banane. Iar moșul știe că mă doare gâtul dacă beau foarte rece. Așa că... Special pentru mine, nectar de banane din fabrica moșului din Țara-cea-caldă. Nie, nie, nie!

Un ren are entorsă și cam șchiopătează, deci au cam hurducăit sania și au întârziat puțin... Drept urmare, iaurtul s-a amestecat cu vișinele iar înghețata s-a muiat oleacă, doar atât cât să devină catifelată și să fie numai bună de savurat! S-a mirat cineva că mi-a adus înghețată iarna? Doar vine de la pol, normal că mi-a adus înghețată... Făcută de doamna soția sa! Yummi...

Atât vă zic. Restul darurilor sunt secrete. Sunt doar pentru mine! Pentru că moșu' înseamnă magie. Iar voi, oamenii mari, oricum nu mai credeți în el...

În rest... V-am zis că anul ăsta am avut cel mai fain Crăciun? Acum x2. Bună dimineața!

Fred, motanul albastru

S-a născut primăvara. Era mic, alb, pufos și slăbuț... Dar, pe măsură ce creștea, blănița-i devenea tot mai deasă. Așa că, prin iulie, lui Fred, că așa îl cheamă pe motanul nostru, a început să-i fie cald. Foarte cald!

Mama lui nu știa ce să-i mai facă... Asta până într-o zi, când i-a venit ideea salvatoare: i-a cumpărat puiului ei alb și pufos o înghețată de afine. Pfoaaii...i-a plăcut atât de mult și a fost atât de încântat și de fericit, încât, de atunci, a primit în fiecare zi un cornet mare cu înghețata lui preferată.

Daar...după un timp, de la atâtea afine, a început să i se coloreze blănița lui cea albă. Mai întâi a fost ușor argintie, apoi bleu iar acum, e de-a dreptu' albastră! Toți s-au minunat la început, pentru că, cine a mai văzut motan albastru... Dar acum s-au obișnuit cu el. Și cu înghețata lui zilnică...

Partea bună e că lui Fred nu i-a mai fost niciodată prea cald. Și, ca să nu răcească de la atâta înghețată, anul ăsta a primit de ziua lui un fular lung, moale și colorat, pe care-l ține tot timpul înfășurat în jurul gâtului!

În rest... Dacă îl vreți pe Fred, singurul motan albastru din lume, trebuie să-mi promiteți solemn că o să-și primească, în continuare, înghețata lui zilnică de afine! Nu de alta, dar s-ar putea, dacă n-o mai mănâncă, să devină iar alb, cine știe...

Bună dimineața!

Și-a fost odată...

Citat banal luat de pe Facebook. Pus de oameni banali pentru alți oameni banali. Și pentru mine, că n-am pretins niciodată că eu n-aș fi... Sunt cea mai. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa.

Și mai prietenă.

Mai știi când ne-am cunoscut? Ziua aia... În care n-am fost nici bleagă, nici timidă, nici fraieră, nici nașpa. Asta deși în ziua aia am fost tot eu... A fost o zi frumoasă. Atunci n-am știut, dar a fost cea mai frumoasă!

Și prima data când te-ai uitat la mine? Iar eu priveam oriunde numai la tine nu. Mai știi? Da, știi. În momentul ăsta, dacă ai fi aici, te-aș privi în ochi. Lung, continuu, insistent, enervant. Și fără să clipesc. Și mi-ar fi bine și mi-ar trece toate. Uneori, când mă uit în ochii tăi, văd mult mai mult decât vrei tu să arăți. Văd mult mai mult decât vreau eu să văd. Și uneori mă văd pe mine. Și știu că sunt acolo. Și zâmbesc.

"Există ființe al căror destin este să se întâlnească." Nu știu dacă există destinul. Dar știu că exiști tu! Și asta îmi e de ajuns. Nu știu dacă trebuia să ne întâlnim, dacă era "scris" prin vreo stea, sau a fost o întâmplare. Nu contează. Nu-mi pasă! Contează doar că ai picat brusc în lumea mea și ai rămas în ea.

Contează doar că pentru tine nu-s cea mai banală. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa...
Contează doar că în tine găsesc mereu un zâmbet. Doar pentru mine. Zâmbetul MEU!
Contează doar că ești. Și că sunt. Și ziua în care ne-am întâlnit.

În rest... Azi am căutat pe cer cea mai strălucitoare stea. Am desenat-o cu atenție, am împăturit cu grijă hârtia și am pus-o în cel mai sigur loc. O să ți-o dau, e pentru tine. Într-o zi... Bună dimineața.

Culori

Spiridușii știu multe povești. Și toate-s adevărate... Dacă reușești să vezi un spiriduș în timp ce-și face siesta, cu burta la soare și ochii închiși, trebuie să zici repede: piti pata poti pum/ ești prietenu' meu acum! Și gata, vraja care-l ajută să devină invizibil se blochează undeva între lumea lui și lumea ta și tu te alegi cu un prieten magic, pentru o zi. Dar trebuie să te gândești bine înainte să spui descântecul, pentru că ăștia mici nu-s tocmai cele mai liniștite persoane... Sunt mereu puși pe glume, sarcastici, nu stau locului o clipă și noaptea sforăie destul de rău.

Am văzut și eu vara asta unul. Era călare pe o ciupercă din aia roșie cu bulinuțe și moțăia fericit într-o pată de soare, fix în mijlocul unei poieni unde m-am dus pentru că știam eu că acolo găsesc fragi. Eu am deja un prieten magic, e mereu lângă mine, da' individu' stătea prea liniștit acolo, pe ciuperca lui, ca să plec și să-l las în pace. Am strigat tare chestia cu piti, pata, bla bla bla și...mamăăă, ce răcnet speriat a tras când m-a văzut. Am răspuns și eu la fel că, na, m-am speriat și eu de ce tril a scos...

Apoi am zâmbit. El m-a măsurat încruntat dar, după numai câteva secunde a izbucnit în râs și mi-a explicat că niciodată nu reușește să se supere, oricât de mult ar vrea. El sau alții... Și mi-a zis să iau loc pe o ciupercă. Ei, cum naiba să fac asta, mă pregăteam să-i zic bosumflată, dar mă uit puțin în jur și le văd. Măi, poiana era plină de ciuperci de toate culorile și mărimile! Probabil că am făcut o față cât se poate de tâmpă, pentru că l-am auzit explicându-mi că cele două lumi, a lui și a mea, s-au contopit iar eu le pot vedea acum pe amândouă.

A zis că-l pot întreba orice. Și eu am vrut să știu de ce în lumea lor ciupercile sunt de toate culorile.

"Păi, la început erau toate albe. Dar e pe aici un spiriduș foarte sensibil și, ori de câte ori se întrista, ciupercile deveneau negre, tăcute și nu voiau să mai vadă pe nimeni. Azi așa, mâine tot așa, până s-a întâmplat ca un copil să-l dibuie pe respectivul, în timp ce stătea la soare, să zică repede formula magică și să-i devină prieten. Exact ca tine, a întrebat tot de ciuperci. De ce sunt negre? Spiridușul, care era supărat în ziua aia, i-a povestit trist că din cauza lui sunt așa.

Copilul a început să râdă, l-a îmbrățișat strâns de tot și a început să se caute prin buzunare. Când și-a scos mâinile de acolo, erau pline cu tuburi de culori, creioane și vreo câteva pensule. I-a spus că știe el ce să facă și a început să picteze ciupercile, care mai de care mai frumoasă. Fiecare dintre ele, când era gata, se lumina de fericire și începea să cânte. N-a durat mult și toate erau colorate iar poiana n-a fost niciodată mai veselă ca atunci! Dar s-a făcut seară și cele două lumi și-au reluat locurile lor în univers. Copilul s-a întors acasă, convins fiind că a adormit și a visat iar ciupercile au rămas la fel până azi, fără să-și mai piardă vreodată culorile"

Pentru că mai erau câteva ore de lumină, am cerut voie să retușez ce meșterise copilul și să fac ciupercile alea și mai frumoase. Spiridușul mi-a răspuns râzând tare că da, pot. Și m-am pus pe treabă... Am pictat și-am desenat până am rămas fără culori. Ciupercile erau mai frumoase și mai vesele ca înainte. Dar, brusc, m-am gândit la ceva... Am vrut să știu ce se întâmplase cu spiridușul cel trist.

"Hehe...Când a văzut cât de minunate erau acum ciupercile, a început să zâmbească și, din momentul ăla, n-a mai fost niciodată trist. Niciodată!" Și mi-a făcut șmecher din ochi. "A ajuns un spiriduș burtos și zăpăcit, care, în continuare, e prins dormind pe ciuperci, cu burta la soare. Hehe... Tu, în schimb, nu te-ai schimbat prea mult de atunci: ai aceeași privire și același zâmbet!"

Adică... Adică... Înseamnă că... Eu sunt... Copilul ăla eram eu?

"Și eu eram spiridușul cel trist... Nu-i așa că, înainte să se termine magia, o să mă îmbrățișezi strâns, strâns, așa ca atunci?"

Normal că da. I-am dat un hug mare și...a dispărut, odată cu soarele care apunea printre brazi. Iar eu am ținut minte tot ce s-a întâmplat în ziua aia, n-am mai crezut că am visat. Pentru că acum sunt mare și știu că spiridușii există!

În rest... Mă duc să-mi pregătesc culorile. Am de pictat niște zile un pic mai negre...

Bună dimineața!

Gărgăriță riță...

Oare cum o fi să fii gărgăriță?

Să fii mereu îmbrăcată în costumul tău vesel. Același număr de puncte negre pe armura roșie. Să patrulezi grăbită de colo colo, fiind în cine știe ce misiune, în timp ce toți ceilalți or să creadă că te învârți fără rost. Să observi oamenii. Și să le zâmbești pe limba ta. Apoi, dacă ți se pare ceva suspect, să-ți scoți aripile transparente de sub hăinuță și să te ridici curajos în aer. Pornind spre soare. Sau spre cel mai apropiat nor, în care să te ascunzi. Să te camuflezi devenind un gărgăr-nor. De acolo, lumea trebuie să fie mult mai frumoasă... Pentru că oamenii mici devin invizibili și rămân pe pământ doar cei cu suflet mare. Colorat. Iar de acolo de sus, vezi doar pete multicolore care, uneori, se întâlnesc și formează curcubeie. Și asta fără să plouă...

Când o să fiu mare, vreau să mă fac gărgăr-nor. Să stau pe degetul tău și să te aud cum îmi cânți. Apoi să-ți îndeplinesc toate dorințele, înainte să plec în zbor spre soare...

Aventuri cu spiriduși și prieteni magici

Nu toate poveștile încep cu "a fost odată ca niciodată". Povestea mea, în care am fost pentru câteva zile și din care tocmai m-am întors, începe cu "și toate s-au întâmplat pentru că exiști tu".

Într-un regat mare din Țara de Foc, într-un ținut foarte colorat, există o căsuță în care stă un spiriduș pus mereu pe șotii și Cavaler Gândac, zis și Ăla micu', peste care poți da doar în vacanțe, când se întoarce acasă. Din cauza unor trolli, care s-au lăudat că o repară dar mai rău au făcut, căsuța, care era magică, devenea din ce în ce mai tristă și îmbătrânea pe zi ce trece. Așa că, Ăla micu' a chemat zidarul regatului, să-l roage să facă ceva ca să redevină căsuța veselă dintotdeauna. Dar, pentru că a vrut mult mai mulți galbeni decât ar fi merita munca lui, zidarul a fost trimis la plimbare de unde a venit...

Neee...povestea nu se termină așa trist, pentru că Ăla micu' e prieten cu magicianul regatului. Adică eu... Deși ne știm de mult timp, nu fusesem niciodată acolo, deci am luat primul dragon pe care l-am găsit și am zburat să dau o mână de ajutor. Eh...am nimerit unul bătrân tare, care a ajuns cu mare întârziere și aproape m-a copt pe drum cu flăcările pe care le scotea pe nările lui mari, obosite...

-Nu te stresează ținutul meu?
-De ce? Ce-i cu el? Și apoi, eu n-am venit pentru ținut, eu am venit la tine!
-E mai dubios...

Păi da, recunosc, pe alocuri e mai altfel... E un ținut mai zgomotos, cu oameni mai iuți la mânie, unii mai din topor, cu străzi foarte zgomotoase sau unele prea tăcute, apăsătoare, cu pepeni care-ți vin acasă, plozi obraznici, domnițe prea sclipicioase sau cavaleri prea șmecheri. Dar ce importanță are? Important e că acolo spiridușul glumește tot timpul cu tine și nu știe ce să facă să fii cât mai bine. Că ai tot timpul un prieten alături și asta te face să te simți de neatins. Important e că, de a doua zi, umblam prin casă, pe întuneric, fără să dărâm nimic cu pelerina mea iar asta faci doar la tine acasă sau undeva unde te simți ca acasă. Ca să nu mai vorbesc de Ăla micu', care e un ucenic genial, de care sunt foarte mândră. Harnic și priceput. Iar cel mai important lucru: căsuța a început să-și revină, să zâmbească și să strălucească fericită...

Dovezi că povestea mea e adevărată? Nu am. Aș fi putut să fac poze, doar sunt magician, era de ajuns să pocnesc din degete și...paf...vă arătam tot. Gletiera magică, scârțâitoarea buburuzată, pensula plină de albastru, țânțarii zidiți, farfuria rainbow, sau mai știu ce alte minuni de pe acolo. N-am vrut. Știu că se numește egoism, dar am vrut să păstrez totul doar pentru mine, în lumea mea, să mă bucur numai eu de tot ce-a fost acolo și să retrăiesc orice moment doar gândindu-mă la una dintre pozele imaginare pe care le am în mine.

Nu toate poveștile se termină cu "petrecerea a durat 3 zile și 3 nopți iar ei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". Povestea mea se termină cu "și timpul a îmbătrânit iar ei încă erau prieteni".

În rest...încă 5 minute... Și public postarea...

Hocus pocus pisilocus

În zilele cu cod gălbenușiu de caniculă, mandariniu, sau gri delfin de viforniță, în zilele alea în care-ți coci neuronu' în suc propriu, în care bate vântul din toate direcțiile, norii sunt pregătiți de atac și pe cer nu e aprinsă decât o stea, ei bine, în zilele alea nu există decât un singur lucru pe care-l poți face: să te transformi în pisică!

Nu știi cum? E simplu. Urmărești una, faci ce face și ea, mai puțin mersul pe acoperiș, asculți cum miaună și miauni și tu, o privești hipnotizant în ochi, sau ea pe tine și te pregătești de transformare! Unu, doi, trei, paf! Orice oglindă, dacă e magică, ar trebui să-ți arate imaginea ta pisicească...

Dar dacă eșuezi și nu-ți iese...hmmm...înseamnă că ori n-ai urmărit mâța ta geamănă, ori n-ai făcut TOT ce a făcut ea. Mai puțin mersul pe acoperiș... Dar mai ai o șansă. Una singură, deci privirea înainte, urechile în poziție de drepți și atenție maximă: ca să te transformi în una, trebuie să desenezi o pisică. Hai, nu-i așa greu... Un cap rotund mustăcios, o burtică bine hrănită și un codoi destul de mare, ca să aibă echilibru și să nu cadă de pe hârtie!

Gata. Acum chiar ești o pisică! De acum o să vezi lumea ca o pisică! Iar pisicile sunt mereu fericite, pentru că ele nu țin cont niciodată de coduri colorate. Niau...

P.S. Pisicile, sub hăinuța lor de blană, au un suflet mare, mare, mare, nu? Și frumos!

Doi fulgi

Știi că fulgii de zăpadă nu seamănă între ei, nu? Fiecare e altfel, nu există doi la fel. Amprente de fulgi...

Dar într-un decembrie friguros, un nor care se plictisea s-a întrecut pe el însuși și a creat două bucățele de gheață identice. Erau mici de tot și, când s-au văzut, s-au recunoscut imediat. Erau fulgi gemeni! Primul era celălalt și invers. Nici o dunguță în plus, nici un milimetru de ac diferență. Au zâmbit unul la altul și au început să danseze pe cerul de un albastru foarte albastru. În jurul lor erau alți fulgi, unii mai mari, unii prinși în hore ad-hoc, alții se alergau dar toți alunecau încet spre pământ. Fulgii gemeni, fiind foarte mici, nu aveau viteză, deci au zburat mult prin aerul rece și mirosind a iarnă. Toți se mirau când îi observau, pentru că nimeni nu mai văzuse până atunci, niciodată, doi fulgi identici. Și ei se alergau și râdeau, se înălțau și coborau iar. Până au ajuns jos s-au distrat tare, au cântat și au zâmbit unul la celălalt.

Dar pământul era prea cald... Au căzut pe o frunză încă verde de trifoi sălbatic și s-au transformat imediat în două picături în care soarele desena curcubeie. Două cristale lichide. Gemene. Pe o frunză norocoasă de trifoi... Care apoi se vor transforma în doi mini-norișori la fel de gemeni!

Și au hotărât să rămână mereu unul lângă celălalt, orice s-ar întâmpla.

Uneori, în decembrie se întâmplă lucruri magice...

Idei de seară

Știi că stelele nu sunt doar stele, nu? Pot deveni magice, dacă știi ce să faci. Și atunci îți vor îndeplini aproape orice dorință. Aproape...

 E simplu: trebuie doar să ieși afară, te uiți pe cer și-ți alegi cea mai mare și mai strălucitoare stea din toată marea bleumarin a nopții. Iei o foaie albă, fără nici o pată, fără nici un semn pe ea, creioane colorate și desenezi acolo steaua. Nu oricum. Trebuie să-i faci ochi albaștri și un zâmbet mare. După asta, ținând desenul strâns în mână, ieși din nou afară, te uiți la steaua aleasă și-ți pui o dorință. Închizi ochii, zâmbești și, când îi deschizi iar, o să vezi cum steaua de pe cer, care până atunci era doar una obișnuită, are ochi albaștri și-ți zâmbește înapoi. Atunci poți să știi sigur că dorința ta va fi îndeplinită cu siguranță!

 Eu am încercat asta și a mers! Într-o zi, am descoperit Steaua Polară și am ales să zâmbesc la ea. De atunci, ea-mi dă mai mereu câte o rază argintie fix când îmi trebuie. Știu că e mereu acolo și mă simt în siguranță... N-are cum să dispară, să fugă, să se ascundă, cea mai importantă stea nu are cum să facă asta. Nu poate s-o facă pentru că știe că mi-aș pierde oarecum direcția. Știe că ea e acolo, eu sunt aici...

Asta e tot. Simplu, nu? Dacă te încurci cumva și nu funcționează, nu-i nimic, nu te întrista, o să-ți spun alt secret magic. Știu mai multe...



Într-o seară, când chiar aveam nevoie, am primit melodia asta de la cineva foarte drag. Chiar dacă e cam tristuță, mi-a făcut bine, m-a făcut să zâmbesc... Poate ăsta-i efectul pe care-l are dacă o asculți. Adică sper... În seara asta e nevoie de cât mai multe zâmbete.

Vis fierbinte

Ti-tit, sms. Tiit, sms. Tii, sms. Și bum, somn! În secunda 2, instant, ca cizma, ca al treilea bolovan pe stânga, muntele Everest, ca ursu' iarna... Și-a început! Cum cine? Visul... Ăla programat mai devreme prin sms-uri! 

Și se făcea că eram eu într-un loc cu verdeață. Nu, nu în ĂLA... Nu dădusem colțu'. Era o poieniță, să-i zicem așa. Și mergeam eu veselă prin iarba care mirosea a verde crud, când aud: "nu te-am mai văzut de mult". Mă uit dreapta/stânga/față/spate, nimic. Mi s-a părut... "Nu te-am mai văzut de mult". Ei, hai... Arată-te odată, să te văd, că altfel o să cred că a început să vorbească neuronu' cu mine, direct în urechi! (râs vesel și ușor pițigăiat) Și apare. Mda, trebuia să mă gândesc. Ce altceva putea să fie într-un vis de-al meu, decât o gărgăriță... Care vorbea, da. Ce, la voi în vis gărgărițele nu vorbesc? Și deodată, din verdele ăla foarte verde, s-a ridicat un stol de bulinate roșu cu negru. De unde ați apărut, frate, atât de multe? "Păi, noi suntem gărgărițele pe care le-ai pictat tu până acum!" Și erau multe. Da' multe... Nu mă gândisem că am creeat o asemenea armată...

 Miau! Hopa...stai așa că asta nu mai e gărgăriță. Deși n-ar fi nimic ciudat ca la mine-n vis gărgă să miaune... O coadă de ratono-veveriță ieșea din iarbă. Era "băietu" meu cel negru și tâmp. Motanschi, ce cauți afară? În casă cu tine! "Am întâlnire!" Iaca na, aventură, s-o făcut mare, îl caută gagicile... Da' stai așa. Aia nu e... Nina? Golanule, cu cine te întâlnești tu? Să fii educat și să te porți frumos! Poate mă faci de rușine... "Mergem la picnic, calmează-te!" Să mă calmez...și cică să mai crești copii în ziua de azi... Hmmm, uite, mai văd niște cozi, se pare că nu m-a mințit.... Băiat cuminte! Mă duc să salut și eu pisicile... Zombi? Pespi? Nemo? Când v-ați cunoscut voi? Părinții voștri știu unde sunteți? Și tu cine ești? Tre' să fii Cami!
I-am lăsat singuri, aveau păturică, apă plată, bulinuțe și conserve cu sos...
"Eu am voie să mănânc ceva?" Mă întorc... Era copilu' număru' 2, Annabella, cocker-ul meu grăsuț. Știi că ai diabet, mami, nu ai voie conserve de pisici, da' poți mânca ou și brânzică! "Yummy, atunci stau și eu la picnic!" Mda...vis de noapte, na...

Mă, da' a ce miroase? Mmmm... Și deodată o văd! Mare. Rotundă. Galbenă-aurie. Încoronată de aburi, ca o adevărată regină ce este... Mă întind fericită spre ea să apuc o felioaie. Și, când s-o ating, ușor și delicat (sau nu...), deschide ochii! WTF?... "Vrei să mă halești?" Păăăăi...cam da! Pot? "Nu poți! Și să-ți fie rușine că ai asemenea gânduri necurate!" Adică cum, frate? Eu îs eu, ea e cea mai bună pizza ever! Gânduri necurate? Că vreau s-o devorez? Mie mi se pare cel mai inocent gând cu putință! Și apoi, ce-aș putea face altceva? E vina mea că arată și miroase în halu' ăla de minunat de gustos? Și măcar dacă ar sta cuminte... Da' când o vezi cum se uită la tine sfidător, rânjind fierbinte ca un soare, și când o vezi cum începe să se întindă senzual în fața ta și să se bălăcească-n sos picant... Aaaaaaoleu... N-ai cum să reziști! VREAU SĂ TE MĂNÂÂÂNC!!! Să-mi frigi degetele, să picuri printre ele, să te simt cum aluneci în mine, fierbinte și bună... Să... Da' stai, ce faci? Unde pleci? De ce... Mă, și n-o să vă vină să credeți ce s-a întâmplat mai departe! A început minunăția de pizza să se înfoaie, să se lungească, să devină gigantică și... Și când s-a pus, frate, să alerge după mine... Văăleu! Și mă fugărea râzând sadic, împrăștiind peste tot valuri de parfum de brânză, întinzându-se la fiecare pas și stropind sos în urma ei... "Să vezi, dacă te prind, cum e să fii mâncată!!!" Adică eu trebuia să văd asta... Mâncată de o pizza uriașă! Dar în vis fug repede. Ha! Nu are cum să mă prindă ăăă...aaaaa...bum! Mă împiedic de o broască țestoasă adormită și pic în iarba care acum nu mai miroase a verde crud ci a PIZZAAAA!!! Și se face întuneric! M-a prins! M-a învăluit. M-a împachetat în ea! Nu mai pot să respir. Simt că iau foc. Nu mai am cum să-mi mișc mâinile, sunt lipite de corp cu brânză! 4 feluri de brânză, delicioasă de altfel... Și mușc cu sete de unde apuc! Fără să mă uit, fără să mă mișc, deschid maxilarele și haț, o gură plină! "Aaau, ce faci acolo?" Te mănânc! Ce dracu' poți să faci altceva, când ești atacat de cea mai bună pizza din univers, care sta pe tine și te strânge drăgăstos în brațele ei lungi și fierbinți? S-o halești! Da' asta era gigantică... Ce mă fac eu? Chiar dacă e vis, stomacu' meu nu e mai mare... Mușc, mușc, încep să văd lumina, da' tot prinsă sunt! Și deodată se luminează de tot. Nu mai simt îmbrățișarea puternică și fierbinte a pizzei. Nu, n-am mâncat-o pe toată... Ieeee! Au venit prietenii mei să mă salveze! Fiecare avea câte o halcă mare în fiecare mână. Și mestecau de zor pizza cea întinsăcioasă, fierbinte, galbenă, delicios de mirositoare și scăldată-n sos picant!

Concluzii? Pictați gărgărițe ca să visați cum vă vorbesc, adoptați pisici să aveți pe cine lăsa la picnic și...never ever nu vorbiți de pizza înainte de culcare! Decât dacă aveți prieteni pofticioși/mâncăcioși, care știți că v-ar sări în ajutor, chiar și în vis...

Notă: A se citi cu detașare și cu gura închisă. Altfel, provoacă pofte inimaginabile, de-a dreptu' criminale și are consecințe tragice, precum: încețoșarea privirii din cauza pozei cu pizza pe care v-o imaginați, grave halucinații olfactive cu aromă de brânză și, în final, inundarea masivă a tastelor... În caz de nerespectare a acestor indicații, nu ne asumăm nici o răspundere și nu vom fi vinovați în caz de daune suferite de neuronu', stomacu' sau papilele dumneavoastră gustative...

Despre culori, curcubeie și flori

În ultimul timp, am avut cam multe zile gri. Din fericire, știu cum se face să le colorezi. S-ar putea să ți se pară complicat, dar nu e. Simplu ca "bună dimi"...

Mai întâi se ia ziua, se întoarce pe toate părțile, se constată gradul de gri pe care-l are și se programează urgent ședința de colorare. E un pic ca atunci când vrei să-ți vopsești părul: te uiți în oglindă, te studiezi bine, iei vopseaua, o amesteci și fleoșc pe cap. După o oră ești ca nou. Așa și cu zilele, doar că aici, procesul poate să dureze mai mult de o oră...

Etapa a doua: se pornește vitejește spre cel mai apropiat parc. Eu prefer faleza... Primul lucru pe care-l vezi? Iarba. Rupi câteva fire, le îndeși sub nas, le miroși cu toate nările și gata, deja ziua ta nu mai e gri. A devenit verde. Dar acum o să mă întrebi: ce mi-e una, ce mi-e alta? Păi stai așa, ăsta-i abia începutul... Deci, acum ziua ta e ca un greiere. Strălucește și miroase-a verde. N-am mirosit niciodată un greiere, dar verdele miroase a iarbă proaspăt cosită. A munte. A copilărie. Iar în lumea mea greierii așa sunt: verzi și cântăcioși.

Trei: te întorci în toate direcțiile și capturezi imagini cu florile din jurul tău. Da' toate! Pe ele nu le rupi, stau mai bine acolo, în aer și-n soare... Dar te uiți bine la ele și-ți imaginezi cum miroase fiecare culoare. Poți să închizi ochii, asta ajută. Și spouf, ziua ta nu mai e doar verde. E multicoloră. E ca paleta mea când pictez. Ca palmele mele când mă decid să desenez chestii din lumea mea. Atunci am palme curcubeu... Magice. Trebuie doar să le atingi și ziua ți se colorează imediat. Asta e metoda super/rapido/specială. Ai putea să încerci odată...

Și, că tot veni vorba de asta... Știi că florile, la început, nu erau colorate? Da, erau complet verzi. Iar când ploua, deveneau și mai și. Nu erau urâte, dar era cam monoton să le vezi pe toate la fel. Într-o zi, după o ploaie mare, caldă și bleu, un nor mai nebunatic a avut o idee: s-a gândit el să așeze picăturile de ploaie în așa fel încât să adune în ele razele de soare. Dar ce a ieșit a fost mai fain: razele intrau aurii în picături și plecau de acolo colorate. Primul curcubeu. Și norișorul a fost așa de încântat de ce făcuse că a început să danseze pe curcubeu scuturându-i culorile pe pământ. Iar ele au căzut pe flori și le-au colorat. De asta sunt azi florile așa de frumoase, că până au ajuns pe pământ, culorile s-au amestecat în toate felurile.

Sau, cel mai simplu și mai simplu... Când ai o zi gri, îți iei oamenii dragi și stai cu ei câteva ore. Cu sau fără cremă de zahăr ars, cu sau fără pizza, cu sau fără bere...ziua o să ți se coloreze mai ceva ca cel mai frumos curcubeu. O să se coloreze cu zâmbete.

Prietenii mei au cele mai frumoase zâmbete. Iar zâmbetele lor sunt cel mai fain curcubeu al meu. Al meu!

Îmi doresc să...

Te-ai întrebat vreodată de ce stelele strălucesc? Probabil că da, în copilărie. Dar sunt sigură că nu știi de ce...

Odată, demult, albinele s-au luat de soare și au început să-l contrazică. Ziceau în gura mare că ele sunt mai galbene și mai strălucitoare. La început soarele nu le-a dat atenție, dar după un timp s-a supărat pe albine, care continuau să se laude peste tot. Și, ca să le potolească, a trimis un mănunchi de raze spre ele. Razele le-au nimerit în plin și albinele s-au împrăștiat peste tot. Unele au apucat să fugă, dar altele au rămas pe cer, înghețate de spaimă. Și a trecut ziua. Soarele a apus, dar în urma lui, cerul a rămas plin de puncte mici, luminoase. Erau albinele lăudăroase, care au rămas pentru totdeauna pe cer și azi lumea le zice stele... Iar cele câteva norocoase care au reușit să zboare, s-au transformat în licurici.

Se spune că, atunci când vezi o stea căzătoare, dacă-ți pui o dorință, se va îndeplini. E adevărat. Pentru că de fapt aia e o albină care și-a revenit din spaimă și care, zburând, a devenit licurici. Doar că trebuie să te gândești foarte bine ce-ți dorești, pentru că licuricii sunt foarte puternici. Sunt aproape la fel de magici ca gărgărițele...

E deja întuneric afară... Te-ai uitat azi pe cer?

Țara zen

Ce-au în comun: o ușă roșie, o scară mișcăcioasă, două șuruburi în perete, mult soare, o bucată de Dunăre, niște lilieci care-și fac rondul de seară, un "nas" electronic, un parchet perfect pus, doi porumbei pe-o antenă, o canapea roșie cu vedere la plajă, multe mâțe negre imaginare (deocamdată), orogeneza hercinică, culoarea portocalie spre bej, o trapă și un suflet mare? Păi...totul! E un loc magic... Cu spiriduși, zâne, copii cuminți, pisici negre și un pește nemuritor. Și partea faină e că-i o poveste adevărată! Ca toate poveștile, de altfel... E realitatea cea mai reală posibilă. Și cea mai frumoasă! De azi, zen...

Armata roz

Ne înfruntăm de-acum de ceva timp.
Ei - armată serioasă: mulți, roz, ordonați, grupați în zona lor de siguranță.
Eu - Berbec războinic, pus pe fapte mari, înarmată până-n dinți, cu chef de luptă.

Totul a început astă iarnă, când i-am primit în dar. Dap, o întreagă armată roz. Le-am dat un loc numai al lor și le-am explicat regulile: ei fac ce vor și ce știu, eu, la fel, până îi termin pe toți, fără milă! Și așa a început marele război, care a durat până azi și pe care l-am câștigat detașat, deși numărul adversarilor mă depășea cu mult...

Au făcut săracii tot posibilul să mă învingă. Se uitau la mine, cu sutele lor de ochi, crezând că mă intimidează. Ha! N-a mers... Îi luam grupuri - grupuri și-i nimiceam. La un moment dat, au schimbat strategia: au început să scoată colții la mine. Din ce în ce mai mari, mai lungi, mai roșii... Nici asta nu i-a ajutat prea mult. Le-am rupt frumușel colții, unul câte unul, apoi le-am dat armura jos și...da, recunosc, i-am mâncat! Și nu oricum, mai întâi i-am făcut bucățele, i-am fiert în suc propriu sau i-am ținut în ulei fierbinte până a dispărut orice asemănare cu ce au fost înainte! Am fost nemiloasă, crudă și rea? Nuuu... Nici vorbă! Dar războiu-i război, se duce până la capăt și se câștigă cu orice mijloace...

Doar că acum îs cam tristă. Am învins eu, e adevărat, dar acum îmi lipsesc cam tare adversarii mei. Mi-e dor să mă duc în cămara întunecată și să simt toți ochii ăia ai lor ațintiți asupra mea, să-i văd cum foșnesc sau cum rânjesc la mine cu toți colții... Acum eu ce mă fac fără ei? Cu cine mă mai lupt eu? Pe cine mai dezbrac eu de hainele de război? Pe cine mai tai eu bucățele? Și, mai ales, pe cine mai mănânc acum? Atâtea întrebări... Care probabil își vor găsi răspunsul abia la anul! Pentru că, da, mi s-a terminat sacul de cartofi și o să mai am altul tocmai iarna viitoare... Trist, nu?...