Postare fără reni

Redactez de dimineață un text interminabil. Nu al meu, al unui nene care scrie mult. Și mă doare atât de enervant și chinuitor spatele, că mi-aș face singură masaj, da' ar trebui să-mi crească mai întâi mâinile să ajung. Bine măcar că nu-s nevoită să înjur, textul e interesant și-mi place. Singura problemă e că pare infinit în momentul ăsta...

După o raită rapidă  pe facebook, vă comunic chestii.

1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).

2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)

3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!

În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.

3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.

Și povestea continuă

Într-o zi, cineva mi-a zis că semăn cu o gărgăriță. Brusc am avut o viziune cu mine roșie, plină de picățele. Eram un fel de alien ciudat, așa că am dat din mâini, am risipit viziunea și am revenit la moaca mea.

În altă zi, același cineva mi-a dat cea mai tare agendă gărgărițată de pe planetă, handmade, unicat, pe care nu mă îndur să scriu, că-i prea frumoasă.

În ziua a treia de pe listă, am inventat obiceiul de a sta pe bancă, la soare, și de a bea cafea cu ciocolată. Cea mai bună cafea se bea cu privirea spre Dunăre!

În a patra zi, m-am gândit să spionăm gărgării prin tufe, ca să le facem poze artistice. Și așa am devenit paparazzi profesioniști! Urmează să deschidem studiou foto, casă de modă și firmă de impresariat artistic, toate astea picățate.

Ziua a cincea a fost dedicată picnic-ului pe banca prea joasă din iarba prea înaltă cu corcoduși. În scenă au intrat și niște mici, bere ș-o terasă autentic românească, cu probabil aceiași chelneri care erau acolo și când eram eu mică (î.e.n., adică) și cu șervețele personalizate care se iau pentru colecție.

În ziua a șasea, am devenit și colege și acum facem schimb de pachețel.

Și pentru că lumea noastră fusese creată, în a șaptea zi am zis să fie ziua ta și am șezut cuminte, cu juma' de zi de somn! (Eu, că tu muncești.)

Cu alte cuvinte: Laaa, muulți aaani, prieten drag!

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!

Pa pa pa pa pa!

Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)

Dracii mei,

Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)

Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb de unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.

Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...

..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................

M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!

.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................

Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.

Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!

Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!

P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!

P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!

Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)

Cum să te rupi în figuri, că ești tu cel mai jmeker

Din serialul "Facebook îți pune nervii pe bigudiuri", un nou episod despre minunile săvârșite de sfintele genii ale internetului și nu numai.

De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...

Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.

N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.

În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.

Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.

- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?

- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!

- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.

- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.

- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.

În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!

P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.

Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!

Our way

Cum de știi mereu să mă faci să zâmbesc, să plâng de bucurie, să mă simt bine și specială? Cum?

Să stau cu cel mai frumos tricou în brațe și să râd tâmp, fără să știu ce să zic. Pentru că nu am ce, spune el tot...
Să stau cu cel mai frumos tricou albastru pe mine și să țopăi cu gura până la urechi.
Să zâmbesc moale când îmi dau seama că ai scris despre mine într-o postare.
Să-mi dai cel mai strâns hug albastru pufos, care miroase a lenor.
Miaunel. Ăla care cântă despre magnolii tremurăcioase... Și care a făcut primele dedicații muzicale live.

Deși știu bine că și o cizmă cântă mai bine ca mine, prind curaj să miorlăi la sprei când mă privești și-mi zici, cu ochii în inimioare, că-ți place cum cânt. Devin aproape tenor când cânți în duet cu mine și nici nu am timp să-mi dau seama care falsează mai tare. În momentul ăla oricum nu contează asta...
Cu tine tine am făcut o mulțime de lucruri pentru prima dată. Cel mai grav fiind karaoke...

Ție ți-am pictat prima cutie. Ever. Cu pisic. Apoi m-am rupt în figuri cu Nina, autografe, versuri, tu și Împăratul gărgărilor...
Tu-mi spui povești seara, sau când sunt albastră. Tu-mi desenezi povești! Nimeni nu mai face asta... Și eu nu le arăt la nimeni, pentru că-s doar ale mele.

Mai știi când mi-ai zis "bravo, Inu >:D<" la unul dintre primele mele advertoriale? Eu știu...
Mi-ai comentat la o melodie și eu am știut cine ești, deși pe atunci nu vorbeam. Poate ai dreptate și într-o viață anterioară am fost ghicitor în râme!
Tu-mi faci cele mai bune paste. Cu orice. Eu îți fac cea mai bună fasole. S-o mănânci stând turcește, mormăind de încântare. Și cea mai bună cremă de zahăr ars. Că e preferata ta. Că ai scris despre asta. Că te transformă într-un copil fericit.

Pentru toate astea, puține, și pentru celelalte, multe, pe care le știm doar noi, pentru pozele selfie sau nu, pentru filmarea AIA, pentru cartofii prăjiți, pentru prima beție decentă, pentru că am înotat la 2,5 metri și pentru că azi e ziua mea (deși asta nu are nici o legătură), pentru toate astea, Te iubesc. Din străfundu' adânc al sufletului meu de copil. Care ignoră buletinul...

În rest... De ziua ta, hug-urile sunt întotdeauna mai strânse! Știi că de fiecare dată când mă suni de ziua mea, încep să plâng, nu? Bună dimineața!

Plăcinta fără fund

Ieri făceam o pauză de mărțișoare, de cutii cu copaci cârlionțați și de gărgărițe multicolore. Și, când am zis și eu să șed oleacă în vârful patului, mi-a venit o idee. Băi, la naiba, nu poate omu' să se relaxeze un picuț că, zbang, neuronu' fabrică energic una bucată chestie ce trebuie prestată. Neapărat!

Așa că, s-a gândit el voios, cum există sac fără fund, buzunare fără fund, puț fără fund, lac fără fund, prostie fără fund și femei (bărbați mai ales) fără fund, ia să inventez eu azi, că tot mă plictisesc, ceva nou, nemaivăzut, nemaiîntâlnit: plăcinta fără fund!

Da, doamnelor, domnilor și trolilor, în adânca și nețărmurita lui genialitate, neuronu' meu, decorat cu fundiță alb/roșie în perioada asta, a inventat cea mai bună și, în același timp, cea mai inedită rețetă din bucătăria mea, a românilor, a lumii întregi, a galaxiei noastre și a întregului univers. Cu toate că ar trebui ținută secretă, înregistrată la OSIM, trecută în cartea recordurilor și pusă în capsula timpului, o să vă dezvălui acum, în premieră, rețeta minunatei atotdelicioasei plăcinte fără fund.

Procedeul în sine, deși foarte simplu, e totuși deosebit de complex și de inovativ. Se ia o buca' de brânză, o găletușă de smântână, toate cele doișpe oo din frigider, fără alea două fierte, zahăr pus cu lingura în timp ce bei un pahar de cola și vanilia din câte fiole găsești în cămară. Se îndeasă maglavaisu' între foile de plăcintă cumpărate acu' o săptămână, se crestează creatura din tavă și se aruncă în cuptorul încins. Și, aici vine secretu' ăla secret! Se lasă acoloșa la foc mai mare decât prevăd cărțile de bucate, până începe nasu' să detecteze ceva miros de ars/pârlit/afumat/carbonizat. În acel moment exact se verifică plăcinta în devenire, nu se constată vreo coacere avansată, dar totuși se dă focul mai încet. Când e rumenită deasupra, se scoate din cuptor, se admiră, se miroase cu toți plămânii și se bălește discret, atenție, alături de ea!

Sunt sigură că acum vă gândiți toți: da' oare de ce se cheamă plăcintă fără fund. Păi simplu: dacă respectați întocmai instrucțiunile de mai sus, o s-o ardeți sever spre grav pe fund și va trebui, ca mine, să i-l decupați artistic înainte să-o haliți! Deci... Plăcinta fără fund!

În rest... Pe foarte bune, vă zic cu mâna pe inimă (și cu 'alaltă pe ficat...) că e cea mai bună plăcintă ever! Bună dimineața!

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Din (stră)fundul gândirii

Ăia oleacă mai măricei, ca să zic așa, mai știți afișele alea din copilărie cu: păstrați liniștea între orele 13-17; program de bătut covoare, între aceleași ore; păstrați curățenia, placă tăiată asimetric și atârnată sus, pe perete, în scara blocului. Pluuus, biletele puse la avizier, prin care administratorul/a voia să anunțe chestii de maximă importanță pentru viața locatarilor, scrise pe foi dictando, cu pixul! Scrise agramat, pe un ton autoritar, nervos și mai mereu răutăcios, pline de amenințări și de greșeli.

Am crezut că au dispărut, frate... Dar nu, se pare că cei ce le scriau acum 30 de ani încă trăiesc și simt nevoia să se exprime în scris, la fel de răutăcios și agramat. Încă mai sunt blocuri în care s-au păstrat, perfect conservate, nederanjate de trecerea timpului și a diverselor "epoci", acele afișe. La avizier încă e șef președintele de bloc sau administratorul iar anunțurile se scriu cam tot pe foaie de caiet...

Acum. Dacă tu, cetățean de rând, vajnic locuitor al blocului vrei să te manifești, să-ți zici părerea, să-ți descarci oful...pune-ți pofta-n cui de avizier, ăla e, așa cum am stabilit, doar pentru fețele luminate de la "conducere". Așa că, nu-ți mai rămâne decât să-ți scuipi răutatea pe o foaie mototolită de caiet vechi ca tine și s-o plasezi strategic în cutia poștală a vecinului pe care ți s-a pus pata. Pata fiind chestia aia abstractă, căcată de neuronul aflat în stare de scleroză parkinsoniană a unora ce concurează pentru "cea mai vie fosilă din lume".

Ei bine, o astfel de mostră (pardon, "monstră", ca să priceapă și o anumită parte a populației care poate ateriza pe aici din întâmplare) a fost găsită de o prietenă în propria sa și anume cutie poștală. Asta de mai jos... Iar înainte de a face analiza "scriitorului", o să zic că eu aș paria că e vorba de baba în fucsia de care povesteam mai demult...

A început în forță, cu majuscule. Țipa în scris. Clocotea adrenalina în ea și nervii erau întinși ca funia de rufe din balcon. Dar, na, vârsta a potolit-o rapid și i-a calmat literele. Sau a început cu majuscule gândindu-se că, de draci, n-o să fie în stare să scrie cu litere mici. Cine știe, nebănuite sunt căile...alfabetului... Ce nu pricep eu însă e altceva: de ce puii mei a mai scris pe foaie cu linii, dacă și-a mâzgâlit mesajul patriotic pe invers?

Apoi am început să-mi imaginez povestea. Plină de năduf și nădușind masiv de oftică, sună ea la 112. Unde răspunde un tânăr drăguț, binevoitor, dezghețat, care vrea s-o ajute pe tovarășa cetățeancă aflată în nevoie urgentă. Printre gâfâieli înrudite cu apoplexia și oftaturi nevricoase, îl poftește pe domnul polițist degrabă la bloc să ia "apretele" de pe punga cu gunoi puțind a cur de sconcs, usturoi trezit sau a capotul ei... Unde "apretele" este probabil maglavaisu' cu care apretează ea chiloții lu' bărba'su, lunar, adică atunci când îi spală. Și când îl spală!

"În acest"...și aici nu știu dacă a scris loc sau floc, dar nici unul dintre cele două nu purta în el greutatea și gravitatea situației, deci a decis că va folosi cuvântul "Bloc". Cu B mare în fix mijlocu' propoziției, ca să sublinieze tragedia metamorfozantă de sorginte bipolară a locului de baștină, precum și congruența extracuriculară a instinctului de cavernă îmbinat armonios cu simțul hiperbolizat de proprietate. Pentru autoare, Blocul scris cu B mare reprezintă simbolul triumfului personal și este tot ce există mai important în lume. În lumea ei mică, prea puțin spălată, plictisitoare și foarte rea...

De faza cu "mai rău ca la țigani în 40" nici nu-mi vine să mă leg, că mă enervez... Discriminare, rasism, prostie... Am prieteni care stau acolo, care nu-s țigani. Sunt străzi locuite aproape în întregime de țigani, iar în curtea lor e mai curat ca la ea în casă... Bine, există și opusul medaliei, așa cum există și mulți "români" împuțiți. Sau blocuri cu persoane ce se vor a fi "selecte" dar care-și scot mereu gunoiul pe hol, de tre' să-mi prind nasu' cu cârligu' de rufe să nu dau la rațe, atunci când trec pe acolo... Dar pentru "doamna"/țața/mamaia în cauză, se pare că 40-ul e capătul lumii, că altfel nu-l încercuia apocaliptic...

Și acum stau eu și mă întreb: madam fucsioasa, sau altă fosilă umblătoare, a scris bilețelul în mai multe exemplare? După cum arată, aș zice că nu. Și atunci, de ce dracu' s-a trezit ea să-l pună tocmai în cutia poștală a prietenei mele, dintr-o scară cu câțiva zeci de oameni? Asta în situația în care nu numai că ea-și duce zilnic gunoiul unde trebuie, da'-l mai duce și împărțit, sortat pe categorii și îndeasă fiecare chestie în containerul de culoarea x, y, z... Pentru că unii simt acut nevoia să arate și altora că-s proști și răi? Pentru că se plictisește grav și nu-i vine nici o altă idee decât să muște pe altul de cur? Sau poate, pur și simplu, de ciudă că stă cu bunghiu' la vizor/geam și cu toate astea încă nu a reușit să-l prindă pe ăla de aruncă sacul de gunoi în scară, așa că, în stilul românesc, să ne răzbunăm pe cineva, nu contează pe cine...

Mâine mă duc acolo și stau până seara pe banca babelor, să le văd cum migrează în altă parte bombănind acid și veninos la adresa "tinerilor insolenți din ziua de azi"!

În rest... Abia aștept să merg la vânătoare de gărgări! Cu aparatul foto, desigur...
Toate bune! Or să. Bună dimineața!

Ședință foto picățată :D

Povestea începe așa: azi, prea devreme pentru o duminică, m-am trezit botoasă. Am dormit prost, am visat urât și mai aveam și o stare nasoală... Am pus mâna pe telefon și am țipat după o cafea, că-mi fusese promisă de ieri. Sărim peste amănunte gen invitați neașteptați, 3 saci de cărat la gunoi, durere de cap... și ajungem direct la: m-am așezat pe bancă. Banca mea. Aia cu soare, cu Dunărea-nainte și care are în față copaci ce mă împiedică mereu să fac poze la vapoare. Îmi place să fac poze la vapoare. La toate... Și la nori! Și la GĂRGĂĂĂRI!

Apare una mică pe asfalt, în fața mea. Aaaa, ce bucurie, poze, poze, poze! Apoi o iau frumos s-o pun în iarbă, nu cumva s-o stropșească vreun plimbăreț neatent. O așez încet pe o frunză și... Frate... În iarbă era miting! Se deschisese raiu' și au căzut din el toate gărgărițele... Și erau acolo, în iarbă, în fața mea!

De toate felurile...



Somnoroase.

Plimbăcioase.

Fotomodele care mi-au pozat.

Unele care se distrau...

Costumate.

Prietenoase.

Azi a fost ziua gărgărițelor! N-am mai văzut niciodată atâtea la un loc și n-am mai făcut niciodată, într-o singură zi, peste 250 de poze cu gărgări! De care sunt foooarte încântată și care-mi plac tare.

O prietenă mi-a zis că, ori de câte ori vede o gărgăriță, se gândește la mine.
Alta, că stătea ea așa și brusc și-a dat seama: semăn cu o gărgăriță...
Iar altcineva, că am talent să le găsesc, că ea nu prea le vede nicăieri...

O fi, n-o fi... Adevărul e șmecher și se ascunde. Dar e pe aici pe undeva...

În rest... Nu contează cum începe o poveste, contează cum se termină! Cu gărgări! Bună dimineața...

P.S. Sper să vă placă ce-am prestat eu azi! Mulți, mulți, mulți...

Gărgăriță riță...

Oare cum o fi să fii gărgăriță?

Să fii mereu îmbrăcată în costumul tău vesel. Același număr de puncte negre pe armura roșie. Să patrulezi grăbită de colo colo, fiind în cine știe ce misiune, în timp ce toți ceilalți or să creadă că te învârți fără rost. Să observi oamenii. Și să le zâmbești pe limba ta. Apoi, dacă ți se pare ceva suspect, să-ți scoți aripile transparente de sub hăinuță și să te ridici curajos în aer. Pornind spre soare. Sau spre cel mai apropiat nor, în care să te ascunzi. Să te camuflezi devenind un gărgăr-nor. De acolo, lumea trebuie să fie mult mai frumoasă... Pentru că oamenii mici devin invizibili și rămân pe pământ doar cei cu suflet mare. Colorat. Iar de acolo de sus, vezi doar pete multicolore care, uneori, se întâlnesc și formează curcubeie. Și asta fără să plouă...

Când o să fiu mare, vreau să mă fac gărgăr-nor. Să stau pe degetul tău și să te aud cum îmi cânți. Apoi să-ți îndeplinesc toate dorințele, înainte să plec în zbor spre soare...

Zi cu soare, iarbă tare, babă proastă și-o cântare...

Și-am avut, frate, un weekend plin și nebun... În principal a fost "ocupat" de Târgul creatorilor populari, unde mi-am dus și eu gărgărițele, pisicile și alte alea... A început bine de tot, cu un nene și a lui criză de nervi că-i călcăm în picioare "iarba" lui cea verde, mare și tare. Am pus ghilimele că de fapt, acolo unde eram noi, era doar pământ uscat fără fir de plantă pe el...  Mare e grădina Domnului... La propriu!


Și la târg am aflat așa:

Că, dacă ți-e prea cald în casă, îți înnebunesc grav piticii. Drept urmare, îți ridici poalele la spate și defilezi, la ore de vârf, prin mijlocul Târgului supraplin, arătând lumii întregi ce mândrețe de posterior gol ți-a dăruit mama la naștere. Dacă ar fi unul tânăr, revoluționar, bine făcut și ridicat în slăvi, aș ovaționa și încuraja asemenea manifestări. Da' când ai un cur scos la pensie, obosit, cu o vădită tendință spre delăsare și alb ca mușețelu', apăi nu faci din astea, să-mi agresezi, sperii și șochezi ochișorii mei care au nevoie de ochelari de vedere din februarie, dar care totuși văd bine...

Am mai auzit apoi, direct de la sursă (una mirosind a parfum prost, cu iz de mumie, ruj dat pe bot ca pișatu' boului și față mai acră ca varza în postul Crăciunului) că, țineți-vă bine, băncile sunt pentru pensionari! Da. Ignoranților! Credeați că voi, ca tineri, aveți voie să vă odihniți pe băncile patriei? Ei bine, nu, așa ceva e interzis cu desăvârșire de...de cine-n puii mei?!? De o coțofană care a venit în fața mea, a pufnit nervos că am ocupat banca, și-a înșurubat sănătos cele 7 buci din dotare în locșorul liber de lângă mine, 5 pe partea lemnoasă, 2 pe piciorul meu stâng și a zis prețios și plin de înțelepciune milenară: repet, BĂNCILE-S PENTRU PENSIONARI! Ei, pe bune... Să-ți moară ție proteza și să-ți sece bășinile-n drum spre cur... Da' unde scrie, măiculiță, grozăvia asta? Cred că, în curând, creaturile astea vor scoate afișe cu slogane și le vor lipi prin parcuri, cabinete medicale și în autobuze. Că și acolo dețin monopolul, dacă prinzi un scaun liber poți să bifezi realizarea-n calendar, că n-o să mai pupi curând așa ceva...

Apoi, mamaia cu damf de spray stătut pentru molii mutante și-a început programul probabil zilnic... Și așa am aflat cum suntem noi, artiștii, niște boschetari care luăm marfă de "peste tot" și încercăm apoi să i-o vindem ei. Sau cum fetele din ziua de azi sunt niște "putori" care ar trebui închise în casă. Și mi-aș mai fi îmbogățit cunoștințele cu multe alte cugetări scuipate cu ciudă, dacă mai rezistam mirosului crunt și nu mă sculam de pe banca EI minunată, ca să fug cât mai departe de norii toxici ce-i pluteau, amenințător, în jur. După un timp, s-a plictisit de mâncat căcat, probabil același pe care-l "servește" zilnic atunci când iese la plimbare și s-a cărat de acolo, aruncându-mi o privire ucigătoare pentru că am îndrăznit s-o contrazic și să-i răspund la cretinitatea cu trecerea băncilor de către domnia sa în posesia de drept a prea cuvioșilor și prea respectabililor pensionari.

După ceva timp, în aceeași zi, a apărut pe aceeași bancă un boschetar. Care, la un moment dat, mi-a luat un inel de pe masă și s-a făcut că plouă. Adică nu, nu un inel, mi-a luat un GĂRGĂR! A vrut să plece cu el și să mi-l ducă într-o lume urâtă, unde nu l-ar fi iubit și îngrijit nimeni. Deci, trecem peste amenințările inutile să mi-l înapoieze și ajungem la scena în care l-am apucat de mânecă, i-am zis că-i fut una dacă nu se oprește și la smulsul gărgărului mic și nevinovat de pe degetul slinos și scârbos al individului. Dar l-am recuperat! Și șters temeinic cu șervețel umed antibacterian...

Zile nebune, v-am zis... Și calde tare, cu soare mult și încăpățânat, cu suc yummy și rece, plictiseală majoră în orele amiezii și cu glume înțepătoare pe care unii nu le-au înțeles. Ghinion, dacă ești prost, stai oleacă mai departe de mine să nu auzi ce spun! Altfel, dacă te superi, nu-i vina mea...

Pe mâna stângă am o vânătaie. M-a pocnit patul, în mișcarea lui de revoluție în jurul soarelui de la miezul nopții... Dar abia aștept să ne vedem. Să tastez cuminte la interfon 02 și apoi să zic magnific că-s INA! Balerina. Care iubește salata cu aromă de oțet, mirosul de usturoiuț și șorțulețul invizibil de pe Rosalinda. Juana. Dolores de la Mañana von Hambre.

La concert o să merg cu tine. Cu tine, sau n-o să merg... O să cânte doar pentru noi și-o să simțim fiecare notă și fiecare privire care o să i se oprească în ochii noștri. O să fiu fericită, foarte, iar tu o să-mi zâmbești calm și amuzat, așa cum îi zâmbești unui copil care tocmai a primit și mâncat o cutie întreagă de acadele și are stele-n priviri.

One night, the game return(s) where you are, away. Gone...

În rest... Să ne auzim cu bine și voi să fiți cuminți... Eu n-o să fiu...

Gărgării de pe breslo.ro

Cred că asta va deveni postarea mea preferată... Pentru că îmi plac! Îi iubesc din tot sufletul meu de copil mare... Îi ador! Recunosc. Asta e, ce să fac... N-o s-o ascund acum, nu? Îmi plac gărgării! Adică, nu... ÎMI PLAAAC GĂRGĂRII!!! În așa hal și-atâta vorbesc despre ei, că o prietenă mi-a zis odată: ori de câte ori văd o gărgăriță pe undeva, mă gândesc la tine. Ha!

"grupa mare" din armata mea de gărgări :D

Mai mici, mai mari, cu puncte puține, multe, așezate regulat sau împrăștiate neuniform, grăsuțe, slabe, lunguiețe sau turtite, modelate, cusute sau pictate... Toate-mi plac, frate! Când văd o gărgăriță, am ochii în formă de inimioare și nu pot să zic decât: Vreaaau!... Pe toate le-aș lua, le-aș adopta, să fie ale mele, să le știu acolo, să le ascund prin cutii sau să le așez la vedere ca să mă laud cu ele. Sau să mă închid în casă și să stau să mă uit la ele! Multe, multe, toate doar pentru mine!

Drept urmare, le pictez pe ce apuc. Sau le modelez... În lumea mea, gărgărițele nu-s doar roșii. Nici vorbă! Sunt de toate culorile și mărimile, unele chiar fosforescente, să lumineze ca licuricii pe întuneric. Au fețe nedumerite, vesele, tâmpițele, serioase, jucăușe și toate, fără excepție, sunt inteligente și cuminți. Ăsta din dreapta e gărgărul meu norocos, care acum îmi păzește cu strășnicie geanta mea neagră!

Prietenii mei, normal, sunt plini de buburuze: broșe, inele, cercei, medalioane. Am avut eu grijă... Cu excepțiile de rigoare, care nu vor să audă de așa ceva. Mă gândesc că trebuie să fie tare trist să nu-ți placă gărgărițele... Dar nu-i nimic, îmi plac mie pentru toată lumea!

De când am descoperit Breslo, caut periodic, printre produsele handmade, noile creații în materie de gâze roșii cu puncte negre... Sau mă uit la cele pe care le-am descoperit mai demult și acum sunt vândute dar mie-mi plac mult. Cum sunt, de exemplu, ochelarii de somn cu gărgărițele visătoare, înaaalte, de la Peticel. Nu mai sunt pe stoc, dar, atunci când nu pot dormi, mă gândesc că, dacă i-aș avea, nici o insomnie probabil n-ar mai avea curaj să se apropie de mine! Sau Happy Ladybug de la Marmotescu: căciulița visurilor mele... Păi ce, numai copiii mici să se bucure de așa ceva, ăia mari, ca mine, nu?

Peticel

Marmotescu

Mi-au mai plăcut năstureii lui Roxi, pe care mi i-aș coase peste tot: cămăși, blugi, genți sau veste. Până una alta, de la ea am o gărgăriță bleu cu floricică, ce trăiește fericită pe geanta mea. Și nu singură, ci alături de gărgărița roșie din fetru, pe care am primit-o de 1 Martie și care a fost luată de la Bobocica. Cred că și ea e fan buburuze, că prea le pune peste tot: căni, lingurițe, farfurii și castronele... Și, dacă tot vorbeam de fetru, mai e pe Breslo o broșă genială, pe care o ador, la Sunset Blossom. Un gărgăr fomist, care ronțăie o frunză cu cea mai prietenoasă și mai senină privire posibilă...

Bobocica

Sunset Blossom

Roxi

Domnul Bubu și Doamna Buburuză, de la Taraba cu cercei, sunt cel mai reușit cuplu pe care-l cunosc. Serioși, eleganți, distinși, pot fi un exemplu excelent pentru toată gărgărimea de pe net! La fel ar putea fi și gărgărul meu preferat de pe Breslo: un model de cumințenie și drăgălășenie. Cel din poza de mai jos, din lână împâslită, dar pe care nu reușesc să-l mai găsesc... Și, din păcate, nu-mi mai aduc aminte nici numele magazinului... :( O să mai caut și revin cu un update!

Taraba cu cercei

Acum o să vă las, am ceva treabă... Ieri mi-a venit un colet cu materiale și deja plănuiesc ceva! O invazie! Că Breslo nu-mi pare așa plin cu gărgări... Să-l umpleeeem, deci!!!

P.S. În rest...

Afară e vară

În seara asta am fost funny. Zic eu...
În seara asta am fost creepy. Au zis alții...
În seara asta aș fi fost altfel dacă aș fi fost cu tine. Nu știu exact cum. Altfel... Și-s curioasă tu cum ai fi zis că sunt...

 Zilele trecute mi-a murit un prieten drag. Nu de tot, de fapt era un fel de zombi. Avea ceva viață-n el, da' era totuși mort! Da, laptopul. S-a gândit el așa, că aș putea să trăiesc foarte bine și fără dumnealui. Drept urmare, a leșinat de câteva ori, eu l-am resuscitat, apoi a închis brusc ochii și dus a fost. Împreună cu toate chestiile mele extrem de importante pe care le avea în grijă... Gen: gărgărițe, poze, gărgărițe, un folder cu postările mele preferate, gărgărițe, chestii scrise doar pentru mine, deci nepublicate și nesalvate niciunde, din astea... A, și gărgărițe, uitasem să zic! Acum îi bine, sănătos, mulțumesc de întrebare! Aranjat, curățel, cu hăinuțe noi...

În seara asta am fost funny. Paharul de vin roșu n-a avut nici o legătură. Mi-am amintit, pur și simplu, că exiști în viața mea și am început să zâmbesc. Și să mă port ca un plod retardat. Eh, se mai întâmplă... Dar asta e altă poveste, una pe care n-o s-o spun acum...

Ești prea departe... Hug mare, da?

În rest... Bună dimineața!


3 Doors Down - Landing In London (All I Think About Is You)

Faleză de sfârșit de mai

Azi am fost pe faleză. Și, probabil pentru că se apropie 1 iunie, sau din cauză de lună plină sau de alinierea astrelor, azi am fost un copil perfect! M-am cățărat după agudele cele mai coapte dintre cele verzi și am adunat un pumn întreg, care a adus după el o dorință. Una care știu că nu se va îndeplini, dar nu pot să nu încerc... Apoi mi-am cules o pungă de pietre, viitoare pisici, căsuțe sau gărgărițe... Am dispărut încontinuu printre tufe după flori și am traversat boscheții de pe malul apei, ca să ajung la nisipul umed sau noroiul pe lângă care am făcut exerciții de echilibristică, în căutare de melci transparenți sau scoici albe. Și am mirosit teii înfloriți ...

Pentru că nu aveam stare, m-am furișat pe după copaci să pozez păsări. Noroc de zoom-ul aparatului, că nu mă pricep la furișat, chiar dacă am luat, când eram mică, lecții de la Winnetou. Și n-am nici chestie din aia care zboară și face poze de sus!

Aproape am ratat o șalupă care mai că zbura pe apă. Așa că, imediat ce a apărut un vapor, am alergat de-a lungul malului ca să-l prind fix în locul în care trebuia să apară în poză.

Oile tot nu erau la locul lor, peste Dunăre... Dar văd că au apărut niște vaci. Poate au făcut schimb de pășuni...

În schimb copacii din locul nostru magic nu mai sunt în apă. Semn că, nu peste mult timp, o să putem merge să aprindem un nou foc. Unde să facem voodoo cu bucăți generoase de porc tânăr, sacrificat, feliat și condimentat cu ierburi secrete, alese cu grijă, așa cum zic scrierile culinare sacre.

Soarele a fost șef toată dimineața. A jucat cu mine ascunselea: el printre nori, eu pe sub copaci... Iar furtuna anunțată toată dimineața nu mi-a stricat ziua. A avut bunul simț să stea departe de oraș și de mine. Mai bine, că tocmai ce a fost pe aici și a avut ceva zgomot, efecte luminoase și apă cu ea... Dar acum îs în casă, cuminte, deci poate să-și facă de cap cât vrea ea. Îmi place.

Tot n-am văzut nici un gărgăr... Probabil de data asta erau în vacanță la munte. Acolo, în locul meu... Unde n-o să mai merg niciodată.

Azi am descoperit existența a două tipuri de nori nemaiîntâlniți până acum: norul măturat și norul elefant. Le-am făcut repede poze, să am dovada în caz că propune cineva să apar și eu, cu descoperirile mele, în vreun tratat de norologie...

Cam atât pe ziua de azi... Bună dimineața!

P.S. Oare are vreun mesaj în ea?...