Revelații și dileme

   Duminică. Una ca oricare alta, să zicem... A început, ca de obicei, cu plimbatul copilului pe faleză.

copilu'

faleza

A continuat cu: adus copil acasă, spălat pe lăbuțe, hrănit, culcat în pătuțul propriu și învelit cu păturica. A urmat o "excursie" antipatică prin piață care s-a lăsat cu cărat de sacoșe, o întâlnire anulată pe motiv de obligații casnice (nu ale mele, doamne ferește...) și o ieșire scurtă la o terasă. Banal. Nimic ieșit din comun. Să zicem...

   Doar că, poate pentru că-i duminică, s-a lăsat cu ceva revelație picată fix în moalele capului. Și nu, clar nu s-a născut dânsa din ce am povestit mai sus. Aia a fost așa, ca să încep cu ceva și ca să am un pretext să mă laud cu prințesa mea... M-o trăsnit din senin. Nu, n-am s-o spun, e prea profundă și personală și oricum nu interesează pe nimeni... Nu de alta, da le știu pe alea 10 persoane care-mi citesc prostiile... Da' altceva mă întreb eu. Cum se întâmplă asta? Adică, stai tu așa cuminte și te plimbi de exemplu, cald, frumos, floricele-n copăcei, păsărele pe câmpii, d'astea... Când, zang, te pălește revelația! Mama ei... Interesantă, n-am ce zice, da' te cam lasă năuc și nu prea știi cum să reacționezi. Păi, de unde a venit și de ce tocmai la tine? Și acu', dacă tot te-ai trezit plocon cu ea, că doar n-ai făcut nici o cerere ca s-o primești, ce te faci? Ai da-o înapoi, da' nu știi cui... Ai păstra-o, da'-i cam nașpa și parcă n-o vrei... Că-ți dă întreaga lume peste cap și cam doare... Și provoacă și insomnii. O păstrezi, că nu se dă dusă nici cu poliția călare. Mai ai o variantă: să o iei de bună sau nu. Adică nu, că de bună știi că-i bună, ai de ales dacă te iei după ea sau o ignori. Eu încă mai am dilema asta...mai că aș ignora-o, da' nu știu dacă reușesc. Și, dacă mă nemulțumește ceva la ea, apoi unde și pe cine pot să reclam? Dacă aș ști sigur că-i venită de undeva, energii, entități, chestii...m-aș pune să mă cert cu aerul din jur, poate-s și alea acolo și aud. Și data viitoare, când mai au de gând să mă "reveleze", or să se gândească de două ori înainte să-mi arunce-n cap cu adevăruri nedorite și necerute... Da' ce mă fac dacă nu-i venită "din afară" ci e creată de neuronii mei geniali sau, mai rău, e venită din străfundurile subconștientului? Uof...dileme peste dileme... Păi, în cazul ăsta aș putea să mă uit în oglindă și să mă cert, eu cu mine, până o să-mi piară cheful de alte noi revelații extrase din adâncurile abisale ale minții mele briliante... Și mintea asta, na că acu' mă iau și de ea, ar trebui să mai ia concediu uneori, să nu mai gândească atât! Să aibă și ea grijă de biata inimioară care se alege cu junghiuri, de căpuț care se procopsește cu migrene, stomacul cu roiuri de fluturași din aia nașpa, și chestia aia abstractă numită suflet-cu goluri, umbre și zâmbete triste... Dacă aș ști cum se face, pe bune că aș pune, din când în când, gândirea asta pe pauză. Fericiți trebuie să mai fie aia de nu gândesc... Nu tu griji, nu tu revelații, nu tu dileme... Ei, găina și păpădia din colț tot aia. Și uite așa ajungi să-i invidiezi pe tonți... Să-i invidiezi, nu să vrei să fii ca ei, e o diferență și nu numai de nuanță...

Mda, aș putea s-o țin așa până mâine, da' e tarziu și stau într-o poziție de mă doare spatele din toate direcțiile... Așa că, o să mă opresc acum și aici. Da' promit că o să mai bat câmpii și altă dată. La fel de ciudat și fără de noimă... Să zicem...

Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima! E. Cioran (Amurgul gândurilor)

De ascultat... (10)

Metallica. Fade to Black. Great song...:)



Pentru stări gri...
Enjoy!

Leapșă semi-serioasă :D

   Azi am hoinărit prin bloguri, întocmai ca albinuța care zboară din floare în floare... Și la fel ca ea, care culege polen și-l duce-n stup, eu am cules o leapșă și am adus-o acasă. De la Mihaela. Și, da, am cerut frumușel voie s-o iau, n-am furat-o așa, pe șestache. Moaaamăăă, prima mea leapșă. Go!

SUNT EU, adică un Berbec căpos da' simpatic.;)

AȘ VREA să am mai multă grijă de mine.

PĂSTREZ o mulțime de prostii, importante pentru mine. Și poate prea multe amintiri.:)

MI-AȘ FI DORIT să pot deveni invizibilă.

NU ÎMI PLACE când sunt luată de fraieră. ( A, nu-mi plac umbrelele, manelele, culoarea roz și muuulte alte chestii. )

MĂ TEM hopa, stai așa, la asta nu se răspunde, că văd dușmanii. Glumesc... Nush, de gândaci?

ÎMI PARE RĂU când acțiunile mele sunt interpretate altfel decât le-am gândit eu.

ÎMI PLACE să ies la un cocktail de vorbă+orice în compania celor câteva -puține- persoane cu care chiar mă simt bine.

NU SUNT membră a nici unei turme. Asta deși sunt Berbeacă...( sau tocmai de aia! )

DANSEZ he, he, când beau ceva mai multicel decât ar fi trebuit și, fie vorba-ntre noi, ăla numa' dans nu se cheamă.

CÂNT dacă vreau să iasă toți din încăpere. Nu, nu cânt, că iese mai rău ca o serenadă de mâță îndrăgostită.

NICIODATĂ n-o să trădez un prieten!

RAR vorbesc despre mine, despre ce simt, despre ce fac. Și mai rar îmi exprim sentimentele față de ceilalți.

PLÂNG foarte rar.:)

SUNT CONFUZĂ pai, nu eram, până s-a gândit cineva să mă bage-n ceață, pe o anume temă... Și tot acolo mi-s și acu'.

AM NEVOIE de un HDD extern portabil, maaaare. Vreo donație, ceva?

AR FI TREBUIT să nu te fi cunoscut niciodată.

AȘ PUTEA să te caut, dar deja nu mai contează.:)

Gânduri zâmbărețe de insomniac...

   Dacă aș ști că-ți folosește la ceva, ți-aș da toată colecția mea de zâmbete... Toată, toată. Dar probabil că nu ți s-ar potrivi perfect nici unul și n-ai ști ce să faci cu ele. Așa că, mai bine încerc să să te fac să zâmbești cât de des pot, ca să-ți strângi propria ta colecție. Și o să fie fain dacă, uneori, când o să rămân în pană, o să-mi dai câte unul înapoi, măcar cu împrumut dacă nu de tot. Pentru că-s cele mai nostime zâmbete ever.

    Cu drag,
                   Eu.
   
   P.S. >:D<

About Me. About love. And about hate... P.3

  Nu-mi plac persoanele neserioase. Deloc! Nu le sufăr, nu le-nghit, neuronii încep să-mi tremure haotic, piticii încep să-și ascută cuțitele, de-astea... Adică, dacă încă nu e clar, neserioșii mă calcă pe sistem! Răăău!!! Nu știu, frate, oi fi eu defectă. Da' nu mi se pare deloc ok azi să zici una și mâine să faci alta, sau să mă lași să te aștept ori de câte ori ne vedem, sau să stabilim ceva și, cu 5 minute înainte, să-mi zici că nu mai poți să onorezi promisiunea. Și, nu, mi-e somn, n-am chef, nu a sunat ceasul, mi-am pensat părul din nas, mi-am pierdut pisica, n-am găsit cheile...nu-s scuze pe care să le înghit! Ar trebui ceva mai interesant, sau măcar amuzant, ca să trec peste. Și nici atunci n-ar trebui să fii prea sigur de reușită. Că, dacă deja încep să am impresia că mă iei de fraier, e rău. Imaginea începe să mi se coloreze în roșu, fumul nu mai iese doar pe nas ci și pe urechi, încep să am viziuni horror cu tine, neuronii mi se blochează pe cea mai nașpa dintre ele și s-ar putea să nu mai fii safe în compania mea... Da, sunt și mici excepții. Dacă știi că țin mult la tine, poți fi cât de schimbător și nepunctual vrei tu, că nu mă supăr. Da' dacă nu ești sigur de asta, mai bine ai grijă. Că odată s-ar putea să explodez și să te fac bucățele, să-ți sară ADN-ul pe tavan și să-l umple de steluțe... Poate chiar o să ai parte de șocul vieții tale... Huh, gata, m-am calmat...

  Nu-mi plac mincinoșii. Aici e chiar mai rău decât cu cei neserioși. Și partea proastă e că nu, nu mă poți duce de nas. Te simt, te citesc, te interpretez și, chiar dacă uneori mă fac că plouă, știu când mă minți. Ok, există o singură persoană care mă minte de mă rupe, cu zâmbetul pe buze și de multe ori nu mă prind, deși o cunosc foarte bine. Da' nu rezistă și, mai devreme sau mai târziu, mărturisește, că i se pare prea nostim cum m-a păcălit și tre' să aibă cu cin' să râdă... Asta e excepția. A, și mai am o prietenă care minte dând atâtea amănunte că și dacă ești geniu nu te prinzi. În rest, te miros de la distanță și, dacă mai deschizi și gura, sigur te dai de gol. Orice persoană beneficiază la început de prezumția de nevinovăție, da' dacă îi dai cu piciorul și te prind cu minciuna de prea multe ori, s-a terminat distracția. Uneori nu-ți zic nimic ca să văd până unde ai de gând să mergi, sau poate pur și simplu mi-e lene să te atac pentru că nu meriți efortul, sau îmi dau seama că am atins un subiect despre care nu vrei să vorbești și schimb vorba. În rest, da, ADN-ul tău steluțe luminoase lipite artistic pe tavan. Tot pe tema asta, nu-mi place când nu sunt crezută. Pentru că mă știu cum sunt, ce fac, ce gândesc și ce spun. Pentru că nu vreau favoruri și nu aștept nimic de la nimeni, deci n-am de ce să perii sau să fac chestii ascunse. Pentru că mă respect prea mult și te respect prea mult ca să mint. Pentru că, simplu, n-aș mai simți că sunt eu dacă aș minți. Da, sunt impulsivă (asta e, berbec scrie pe mine) deci mai fac prostii uneori, da' nu mint. Ba chiar am o problemă cu asta: dacă am ceva de spus, spun. Nu-ți place ce tocmai ai auzit? Ghinion, sunt berbec, remember, nu te aștepta să te scarpin pe spinare și să te complimentez dacă nu meriți, că n-o să se întâmple.

  Îmi plac persoanele pe care știu că mă pot baza. Îmi plac oamenii verticali, care nu zboară după cum bate vântul. Îmi plac oamenii corecți, deștepți, cu simțul umorului. De aia îmi iubesc prietenii, ăia puțini da' prieteni. Mult! Pentru că toți sunt așa. Deosebiți, speciali. Sunt o persoană norocoasă din punctul ăsta de vedere. Dar mai multe despre asta, altă dată. Doar un lucru vreau să mai spun. De curând am supărat pe unul dintre ei. L-am dezamăgit fără să vreau. Clar n-am avut nici un scop ascuns, nici o miză secretă... A fost o tâmpenie și-atât. Pentru 2 zile, am fost sigură că te-am pierdut și, recunosc deschis, nu m-am simțit niciodată atât de rău. Gândul că te-am dezamăgit a fost cea mai nașpa senzație ever... Și toate scuzele pe care mi le-am cerut nu m-au făcut să mă simt mai bine. Dacă o să citești asta, vreau să-ți mulțumesc că mi-ai dat o nouă șansă. Sper ca, în timp, să reușești să mă crezi din nou și să te convingi că sunt aceeași dintotdeauna, aceeași pe care o cunoști foarte bine, aceeași de dinainte de tâmpenia respectivă, care este... Știu că probabil n-ar fi trebuit să mai deschid subiectul, da' am simțit nevoia s-o mai spun o dată...

De ascultat... (9)

   Vreau acasă. Vreau să uit de toate problemele care se încăpățânează să rămână nerezolvate. Și vreau să fie bine...
   M-am pierdut... Mi-e teamă... Și-am obosit...:)
   Dar, de câte ori ascult asta, e mai bine... Mă gândesc la tine și e mai bine...:)

   If I could just see you
   Everything would be alright...
   If I'd see you
   This darkness would turn to light...

De Florii, cu drag...

   Pâna acu' ceva timp, nu aveam pe nimeni cu nume de floare, să zic și io un "La mulți ani" acolo, de Florii... No, treaba s-a schimbat prin toamnă și m-am ales cu una bucată floricică, mică, scumpică, frumușică și alte epitete de bine, cu "ică"-n coadă, desigur... Da' ce spun eu aici...am cea mai cea floare ever! Ouch, pardon, floricică, ever...
   Deși unii sigur o văd ca pe ceva gen plantă carnivoră, care mușcă tot ce prinde și nu-i convine, care dă cu tine de pereți, dacă o meriți, pân' te face tapet, pentru mine e ăăă, cum să zic eu, minunată, fantastică, așa ca cea din "Jack și vrejul de fasole" de exemplu. Acu' sper să nu mă înțeleagă greșit, n-am vrut să-i zic că-i o fasole. Departe de mine gândul ăsta infam și de-a dreptul nerușinat... E mai degrabă o floare de colț, rară și delicată, pufoasă și perfectă, distinsă și mereu cu fruntea sus, indiferent de vreme sau de vremuri, indiferent de cât de tare bate vântul peste ea, mereu în picioare, mereu dreaptă, mereu învingătoare, mereu ea... A din poză e o margaretă, e singura pe care am găsit-o-n inventar, din păcate n-am avut încă plăcerea să pozez o floare de colț. Și nu, n-o cheamă Margareta... Da', paranteză. De ce se numește floare de colț? A fost obraznică și a pus-o mama ei să stea la colț? Sau e din cauză că dă mereu din colț în colț? Hmmm, o avea colți? Nu, că am văzut eu poze și parcă nu se vedea nici un fragment de proteză ieșind din ea... O fi din cauză că răsare pe colțul muntelui... Da' nici munte cu colți n-am văzut până acum. Munții au vârf. Și în cazul ăsta ar trebui să se numească floare de varf... Complicat... Dar să revin că deja am luat-o rara...
   Și floarea asta, adică floricica am vrut sa zic, e unică, simpatică, amuzantă- maxim, dășteaptă, cu nenumărați pitici, adică pitici care au grijă de ea, să crească mare și frumoasă... Deja simt ațintite asupra mea priviri pline de invidie... Nope, nu vă faceți speranțe deșarte, iz my friend, n-o împrumut! Mai ales că, înainte să pocnească fierea-n voi, citiți mai sus fraza cu plăntuța carnivoră, alea, alea... Pe bune că nu-i chiar ficțiune...
   Mai zic doar că mă bucur că te-am întâlnit, citit, descoperit, cunoscut, câștigat, păstrat. Thanks! Știi tu pentru ce... Dacă nu știi, bate-ți creierii cu mixerul și află...  A... Și: La mulți ani!!!>:D<

   P.S. Sunt cu capu', știu... Ce, tu nu ești?