Festivitate cu capcane

Expoziție. Masă festivă. Diplomă cu premiu, pupături incluse. Party major. Restaurant frumos. Băutură și papa bun.

Dar cred totuși că a fost un plan subtil de asasinat... Cu antreurile m-am descurcat ușor. Am halit și decorul, salata verde. Mereu o fac! Când a venit somonul la grătar cu mămăligă, m-am uitat lung la el. Dar ne-am înțeles. El a stat cuminte și eu l-am băgat la sertar. Cu lămâie multă. Și stropit cu ceva vin alb. Dup'aia s-a declanșat un bunți de zile mari cu muzici populare. Nu-i genul meu, nu știu să tropăi hore și sârbe. Deci am șezut cuminte, bine înșurubată-n scaun. Și m-am uitat frumos cum țopăiau ceilalți. Apoi mi-am dat seama de ce o fac. Își aranjau haleala-n stomac. Pentru că au apărut ospătărițele cu alte farfurii. Deja mă uitam suspect la farfuriile pline cu grătare + garnituri. Loc nu prea mai era. Mâncasem cât pentru două zile... Dar am avut voință. Mare de tot, frate! Și m-am luptat eroic cu cărnița care zâmbea angelic la mine. Și evident am mâncat și decorul! Ieșit afară, fumat, mai cu apă, mai cu vin. Am zis că-i gata. Pot respira ușurată, cu burta plină pentru trei zile. Nope. Au adus și tort. Tiramisu... Eu l-am privit pe el, el mă privea pe mine și râdea diabolic, parcă știind că nu mai am unde să-l bag. N-am avut. Doar 3 lingurițe anemice, după care l-am donat. Cu mare drag!

Am venit acasă și am parcat fericită în pătuțu' meu iubit. Convinsă că au avut ceva, dom'le, cu mine în seara asta. Altfel se opreau la primul fel și la diplomă... Dar n-au reușit să mă doboare. Am luptat eroic, până la ultima picătură de vin și ultima linguriță! În fond, îs berbec, ce naiba?!?...

Muc cel mic

Unii oameni sunt proști și răi. Gratuit. Dar probabil, ca să se simtă bine, fericiți și împliniți, își fabrică motive ca să-și justifice faptele. Sau caracterul. Sau poate, dacă nu-s prea proști, cred că așa păcălesc karma. Și se vizualizează măreți, intangibili, deasupra ta. Încă nu știu dacă să râd sau să-mi fie milă de ei... Pentru că-s într-un echilibru atât de fragil, că bobârnacul primit de la karmă îi trântește-n mocirlă iar și iar. Nu-și dau seama de asta și continuă tot așa. Nu se schimbă. M-am contrazis odată cu o prietenă, că oamenii se pot schimba. Nu. Avea dreptate, oamenii nu se schimbă, structura rămâne la fel.. Nu neapărat pentru că nu vor, ci pentru că nu pot s-o facă. Chiar și-n cazul fericit în care-și dau seama că ceva-i în neregulă cu ei, nu pot s-o facă.

M-am întrebat de multe ori dacă-s proști pentru că-s răi, sau dacă-s răi pentru că-s proști. Cred că depinde de fiecare-n parte. Așa cum, dacă ești prost nu ești neapărat rău, iar dacă ești rău nu ești neapărat prost. Dar, oricum ar fi, combinația asta e nașpa. Pentru că, dacă stai pe lângă așa un om, te trezești uneori târât în noroiul lui, fără să ai vreo vină, fără să vrei și fără să știi de ce. Pe moment. Apoi îți dai seama ce și cum și te trezești. La un moment dat, începi să urăști petele de pe haina ta. Petele care au sărit când respectivul a picat lângă tine-n, să zicem noroi... Sau petele cu care te-ai ales pentru că, în cădere, s-a agățat de tine și te-a tras după el. Și iei distanță. Puțin câte puțin. Până o să te enervezi odată bine de tot și-o să te scuturi. Atât de tare, încât o să zboare totul în jurul tău. Inclusiv cei al căror loc nu-i lângă tine. Ca să fim plastici și să folosim metafore, e exact ca atunci când ai un muc mic și enervant, bine camuflat în nas, pe care-l auzi cum zbârnâie și pe care-l știi acolo, dar de care nu poți scăpa doar dacă-ți tamponezi fin și delicat năsucul. Și-l suporți cu stoicism, chiar dacă-ți stă pe neuron, îl tolerezi sperând că, poate- poate se usucă și cade singur. Da' nu. Până nu sufli cu toată puterea, n-ai nici o șansă. Dar apoi rămâi fericit și liniștit. Până la mucul viitor, da' asta-i altă poveste...

Pe principiul "what goes around, comes around", cules cu grijă din marea înțelepciune a guru-ului, reținut și folosit, eu o să continui să fiu Eu. Doar Eu.Mereu EU. Indiferent de felul în care se comportă ceilalți în jurul meu. În fond, cum se comportă e problema lor, nu a mea. Karma lor, nu a mea. Prostia lor, nu a mea... Problema mea devine doar atunci când stau prea mult timp și evit sau amân să-mi suflu tare nasu'...

Despre culori, curcubeie și flori

În ultimul timp, am avut cam multe zile gri. Din fericire, știu cum se face să le colorezi. S-ar putea să ți se pară complicat, dar nu e. Simplu ca "bună dimi"...

Mai întâi se ia ziua, se întoarce pe toate părțile, se constată gradul de gri pe care-l are și se programează urgent ședința de colorare. E un pic ca atunci când vrei să-ți vopsești părul: te uiți în oglindă, te studiezi bine, iei vopseaua, o amesteci și fleoșc pe cap. După o oră ești ca nou. Așa și cu zilele, doar că aici, procesul poate să dureze mai mult de o oră...

Etapa a doua: se pornește vitejește spre cel mai apropiat parc. Eu prefer faleza... Primul lucru pe care-l vezi? Iarba. Rupi câteva fire, le îndeși sub nas, le miroși cu toate nările și gata, deja ziua ta nu mai e gri. A devenit verde. Dar acum o să mă întrebi: ce mi-e una, ce mi-e alta? Păi stai așa, ăsta-i abia începutul... Deci, acum ziua ta e ca un greiere. Strălucește și miroase-a verde. N-am mirosit niciodată un greiere, dar verdele miroase a iarbă proaspăt cosită. A munte. A copilărie. Iar în lumea mea greierii așa sunt: verzi și cântăcioși.

Trei: te întorci în toate direcțiile și capturezi imagini cu florile din jurul tău. Da' toate! Pe ele nu le rupi, stau mai bine acolo, în aer și-n soare... Dar te uiți bine la ele și-ți imaginezi cum miroase fiecare culoare. Poți să închizi ochii, asta ajută. Și spouf, ziua ta nu mai e doar verde. E multicoloră. E ca paleta mea când pictez. Ca palmele mele când mă decid să desenez chestii din lumea mea. Atunci am palme curcubeu... Magice. Trebuie doar să le atingi și ziua ți se colorează imediat. Asta e metoda super/rapido/specială. Ai putea să încerci odată...

Și, că tot veni vorba de asta... Știi că florile, la început, nu erau colorate? Da, erau complet verzi. Iar când ploua, deveneau și mai și. Nu erau urâte, dar era cam monoton să le vezi pe toate la fel. Într-o zi, după o ploaie mare, caldă și bleu, un nor mai nebunatic a avut o idee: s-a gândit el să așeze picăturile de ploaie în așa fel încât să adune în ele razele de soare. Dar ce a ieșit a fost mai fain: razele intrau aurii în picături și plecau de acolo colorate. Primul curcubeu. Și norișorul a fost așa de încântat de ce făcuse că a început să danseze pe curcubeu scuturându-i culorile pe pământ. Iar ele au căzut pe flori și le-au colorat. De asta sunt azi florile așa de frumoase, că până au ajuns pe pământ, culorile s-au amestecat în toate felurile.

Sau, cel mai simplu și mai simplu... Când ai o zi gri, îți iei oamenii dragi și stai cu ei câteva ore. Cu sau fără cremă de zahăr ars, cu sau fără pizza, cu sau fără bere...ziua o să ți se coloreze mai ceva ca cel mai frumos curcubeu. O să se coloreze cu zâmbete.

Prietenii mei au cele mai frumoase zâmbete. Iar zâmbetele lor sunt cel mai fain curcubeu al meu. Al meu!

De ascultat... (38)

Au!

Mă doare capu'. Surd și constant. Și-l simt cât o baniță! N-am văzut niciodată cum arată o baniță, da' dacă mă concentrez și-mi vizualizez durerea de cap, îmi apare o imagine foarte clară a ei: tre' să arate fix ca tărtăcuța mea de azi. Uriașă, închisă la culoare și grea! Cu un creier creț înăuntru... Asta-i opțional, unele banițe pot fi goale sau pline cu, ce știu eu, cu tărâțe, na... Banița nu doare, dar capu' da! Iar când îl simți atât de mare, parcă te doare și mai mult. Dacă l-aș vedea ca pe un pahar de unică folosință, de exemplu, probabil că m-ar durea mai puțin. Da' n-am cum să am imaginea asta, nu se poate așa ceva, că nu mi-ar încăpea într-un pahar tot ce am eu în cap! Nici într-o baniță nu prea încape, da' dacă mă chinui puțin și le îndes pe toate, merge. Stau așa, mai cu moț, da' măcar îs toate la un loc. Și dor toate la un loc...

"Ia 2 aspirine cu un pahar mare de apă." Vorbe mari și înțelepte. Mi le-am tatuat pe neuron, să nu care cumva să le uit! Doar că nu știu niciodată care-i momentul cel mai potrivit să le pun în aplicare. Se pare că azi am aplicat remediul minune cam târziu... Așa că, în disperare de cauză, o să ronțăi și-un paracetamol, că n-are ce să strice! Cu un alt pahar mare de APĂ, bineînțeles.

Și mai am ceva azi. Urechi efervescente. Ha! Înfundate și care foșnesc. Continuu. Parcă aș avea în fiecare câte o pastilă de calciu. Care acum se topesc în paharele alea mari de apă... Nu, nu s-au apucat piticii de pe creier de curățenie, nu mătură și nu dau cu aspiratoru'. Deși cam așa se simte... E doar de la muzica prea tare. Funny. Până diseară trece...

Între timp am mai băut un pahar mare de apă... În curând, dacă o țin tot așa, o să se adauge pe listă și senzația de broaște-n burtă. Care țopăie și orăcăie în noua baltă de apă minerală, formată în urma deversării pe esofag a unei sticle de lichid transparent cu bule. Tare, nu? Mai bine-mi fac o supă toxică. Din aia cu macaroane crețe. Să le creez condiții cât mai bune, să stea broaștele pe moale...

Tot mă doare capu'... Poate ar trebui să încerc celălalt remediu. Pe principiul cui pe cui se scoate, cică mahmureala trece cu o nouă bere... Ar trebui încercat asta. Sună bine. Și apoi, broaștele alea poate or vrea și ele altceva decât apă și supă...

Previziuni ratate, dileme mov și gărgă roșii

Și am avut eu azi treabă în oraș. Deși mama a protestat... Cică n-ar fi trebuit să ies azi, că a zis Urania că pot avea un accident. Mă calcă pe neuron Urania... Normal că am ieșit.

Trecere de pietoni cu semafor. Se face verde, mă uit în toate părțile, vine o mașină din dreapta da-i încă departe, deci trec. Și nu ajung la trotuarul celălalt că dobitocu' din mașina respectivă aproape-mi șterge fundu' și frânează după zebră. Ookk... Nu mă calcă pe neuron, cred că încep s-o urăsc de-a binelea pe Urania...

Înjur scurt dar stufos și foarte colorat și plec mai departe. Îmi fac o parte din treaba pe care o aveam și mă duc în stația de autobuz să merg să iau copilului cel mare de mâncare: bulinuțe speciale, de regim, care se găsesc doar la o anumită farmacie... În stație, doar eu și soarele... Mă dau frumos la umbră, că mașina nu mai venea și... Niște mașinoaie cât China se suie pe trotuar și opresc aproape de mine. Cică au parcat... Doar că pe trotuar! Mda... Și cine coboară din ele? Un nene politician de va(r)ză  și o echipă de bodyguarzi... Și intră rapid la terasa restaurant din spatele meu. Până aici, în afară de parcatul unde nu trebuie, adică pe trotuar, nimic ciudat.

Și deodată apare un bemveu alb, decapotabil, cu șofer și două tipe care fluturau steaguri tricolore. Și asta aș înțelege. Da', frate, când au coborât cele 2 grații din mașină, am zis că am vedenii. De la căldură, de la soare, de la siropul pe care-l aveam în mână... Gagicuțele erau îmbrăcate fix în rochițe mov și aveau aripioare de pene pe spate! OMG... Începusem să cred că poate ăia au parcat, de fapt, peste mine, am murit , am ajuns în rai și acum văd îngerași mov... Nu, m-a pălit iar tusea, deci m-am convins că-s cât se poate de vie! Și-am început să mă gândesc. Poate alea erau îmbrăcate-n zâne, libelule, crăiasa ciorilor, porumbei vopsiți, etc., etc., etc... Mister total, n-am reușit să găsesc nici o explicație logică...

Ciudate-s campaniile astea electorale. De ce m-aș duce eu, frate, să pun ștampila aia pe numele unuia care vrea să mă impresioneze cu 2 gagici îmbrăcate-n rochii mov "de zâne", cu aripi, care flutură cu toate mâinile din dotare steaguri, într-o mașină decapotabilă de jdemii de euro? Poate era o tactică mai bună să vină să mă întrebe unde vreau să ajung, dat fiind că eram singura pe stradă, pe acolo, și să pună șoferu' să mă basculeze la 3 stații depărtare, unde aveam eu treabă... Oricum nu-l votam, da' zic și eu așa...

Așa că, am ajuns la destinație cu autobuzu', care s-a îndurat, într-un final, să vină. La farmacie era închis. Copilu' a rămas fără mâncare... Soarele mă bătea în cap... Din astea nostime... Da' m-am dus repede acasă și m-am răzbunat pe toate: m-am pus și am făcut cei mai tari magneți cu gărgărițe care au existat vreodată! Mă laud? Așa, și?...

Ultima zi de mai

Citeam zilele trecute, la Cami, că a ajuns la 1001 postări. Azi m-am gândit să văd eu câte am... 200, cu asta 201. Tot un număr rotund + 1... Coincidență? Sigur nu. Nimic nu-i întâmplător, totul se întâmplă cu un scop. Trebuie doar să-ți dai seama care e... O fi vreunul și în cazul ăsta, da' nu-i așa important, cred... Deci nu-mi agasez neuronu' degeaba, că îmbătrânește prematur și am încurcat-o!

Noaptea trecută am avut un coșmar. Unul vechi pe teme noi... Aveam chimia și nu știam lecția. Până acum, asta se întâmpla doar cu ora de matematică... Niciodată, până azi, chimia nu mi-a chinuit somnul... Și concluzia logică a fost să chiulesc. Doar că nu-mi găseam geanta! Vis afurisit... Cum le-a aranjat el pe toate ca să mă terorizeze bine de tot! Soluția numărul 2: să întreb pe cineva de temă și lecție. Da' sigur, a trebuit să o întreb pe cea mai retardată persoană în viață... Care evident n-a știut să mă lămurească. Palpitații și transpirații reci! Noroc că spiritul de autoconservare, voința sau nuștiuce a decis s-o termine cu lecțiile nocturne și să-mi schimbe visul în ceva mai ușor de...visat... A urmat ceva ciudat dar interesant, din păcate nu-mi mai amintesc foarte bine amănuntele, da' măcar am scăpat de clasă, bănci, caiete, teme și chimie!

Dimineața m-am trezit la fel de răcită ca ieri... Și cu senzația aia mișto că te-au călcat 50 de cămile. Cu urechile înfundate ca după un concert de zile mari. Cu ochii roșii care-ți lăcrimează și te ustură de parcă ai tăia o hoardă de cepe roșii sau ai rade un hectar de hrean... Nasu' înfundat e o pacoste, dar pe el îl rezolv repede: puf-puf din sticluța minune cu jdemii de contraindicații și-i ca nou! M-am spălat pe cap cu noul meu șampon cu mentol, care-mi dă nesuferite usturimi de față, și m-am pus pe treabă. De mâine, timp de 3 zile, am iar târg. Numa' să nu plouă! Da' nu, știu eu că ziua o să fie bine, noaptea n-are decât să toarne cu găleata... De unde știu? Nu de la meteo. Am spiriduși și zâne, licurici magici și gărgărițe, normal că știu!

Azi am făcut maci. Roșii. Am un câmp întreg pe masa din bucătărie... Poate ar trebui să las deschisă peste noapte cutia cu albinuțe, să se bucure și ele de flori. Și, pentru că tot vine vara, am făcut și cireșe, numai bune de atârnat la urechi. Tot roșii și ele. Și o pereche de pisici negre, care se vor uita hipnotizant, cu ochii lor verzi, la vreo domnișoară, pe care or s-o convingă repede să le ia acasă... Și, da, recunosc, n-am rezistat tentației și am făcut și niște gărgă... Mici, cu hăinuțe de bulinuțe. Toate astea și încă multe altele, or să-mi țină de urât 3 zile căt o să dureze târgul...

Acum o să termin postarea. Am lângă mine un cățel supărat că azi n-a primit atenție ca de obicei. Dar o împac eu, noaptea asta o iau să doarmă la mine-n pat, cu capul pe perna ei ultrafaină cu particule, învelită cu păturica pufoasă cu fulgi albi desenați pe ea... Și poate vine și motanu', când s-o sătura de privit pe geam după gagici...