Cu tricoul pe blog

A fost odată ca niciodată, acum muuulți ani, cea mai frumoasă zi de martie. Și fix atunci m-am gândit eu c-ar cam fi cazul să mă nasc, pentru că lumea asta era prea tristă și prea cuminte fără mine... Și uite așa a apărut în univers o berbecuță blondă, cu ochii albaștri, neastâmpărată, dar cu aspect de îngeraș (doar cu aspect...). Pe care, evident, cum o poți îmbrăca altfel decât în rochițe, fustițe și alte alea de îmbraci fetițele când îs mici. Și, frate, m-am chinuit așa câțiva ani, până am mai crescut și am constatat că aceste minunate toalete nu se prea pupă cu cățăratul pe garduri, salturi în și din copaci, statul pe bară sau alergatul după mâțe să le pup... Și așa a sosit timpul pentru a doua cea mai frumoasă zi: cea în care am descoperit tricourile! Și am devenit prieteni nedespărțiți!

De când mă știu, și mă știu de ceva timp..., am considerat că e cea mai minunată piesă de vestimentație... Lung, scurt, cu mâneci, fără, larg, strâmt, cum o fi, pe mine să fie! Dacă e potrivit și cu o pereche de blugi sau de alți nădragi comozi, deja vorbim de raiul modei...

Și am avut perioada mea colorată, cu maimuțoi din desene animate. Perioada albastră și cea portocalie. Apoi a urmat brusc una mai războinică: țoale negre cu diverse ciolane pe ele, formații sau mesaje. Care nu m-a ținut prea mult, pentru că am constatat că desenele animate și culorile stau mai bine pe mine ca în dulap! Drept urmare, acum port de toate...

Până acum ceva timp, preferatul meu era unul cu toate personajele de la looney tunes pe el! Dar acum, a fost lejer surclasat de cel din poza alăturată! De ce, cred că vă dați seama... Pentru că e minunat de genial, cu un berbec pe el!!! Și, dacă până acum sloganul: "tricoul îl face pe blogger" s-ar fi mulat, în cazul meu, perfect pe cel cu desene animate, azi se identifică de-a dreptu' cu minunăția asta cu "Be Aries"!

Și de ce îl face el pe blogger? Păi, eu, una, am scris toate postările îmbrăcată lejer, în tricou... E simplu. Așa mă simt eu bine, comod, deci ideile-mi vin mai repede, tastele merg ca unse, cuvintele aproape sar singure pe ecranu' laptop-ului... Presupun că și pentru ceilalți bloggeri e la fel. Adică, nu-mi imaginez pe nimeni stând comod la el acasă și scriind pe blog îmbrăcat în corset + pantofi cu toc, costum cu cravată, sau rochie neagră, mulată, cu paiete...

Și, cum eu am revenit la perioada mea colorată, dar mai port și negru, m-am gândit să scriu toate astea având un scop bine definit: să încerc să câștig un tricou nou nouț, pe care să-l adaug la magnifica mea colecție! Și nu unul oarecare, unul fain rău de tot! Respectiv, ăsta! Care, n-ar fi imposibil să devină în curând ză uan...



Concluzii? În caz că... pune corsetu'-n dulap, taie cravata, îmbracă manechinu' în rochia cu paiete și trântește un tricou pe tine înainte să te apuci să scrii pe blog! O să vezi diferența... ;)

Campanie Blogal Initiative.

Vis fierbinte

Ti-tit, sms. Tiit, sms. Tii, sms. Și bum, somn! În secunda 2, instant, ca cizma, ca al treilea bolovan pe stânga, muntele Everest, ca ursu' iarna... Și-a început! Cum cine? Visul... Ăla programat mai devreme prin sms-uri! 

Și se făcea că eram eu într-un loc cu verdeață. Nu, nu în ĂLA... Nu dădusem colțu'. Era o poieniță, să-i zicem așa. Și mergeam eu veselă prin iarba care mirosea a verde crud, când aud: "nu te-am mai văzut de mult". Mă uit dreapta/stânga/față/spate, nimic. Mi s-a părut... "Nu te-am mai văzut de mult". Ei, hai... Arată-te odată, să te văd, că altfel o să cred că a început să vorbească neuronu' cu mine, direct în urechi! (râs vesel și ușor pițigăiat) Și apare. Mda, trebuia să mă gândesc. Ce altceva putea să fie într-un vis de-al meu, decât o gărgăriță... Care vorbea, da. Ce, la voi în vis gărgărițele nu vorbesc? Și deodată, din verdele ăla foarte verde, s-a ridicat un stol de bulinate roșu cu negru. De unde ați apărut, frate, atât de multe? "Păi, noi suntem gărgărițele pe care le-ai pictat tu până acum!" Și erau multe. Da' multe... Nu mă gândisem că am creeat o asemenea armată...

 Miau! Hopa...stai așa că asta nu mai e gărgăriță. Deși n-ar fi nimic ciudat ca la mine-n vis gărgă să miaune... O coadă de ratono-veveriță ieșea din iarbă. Era "băietu" meu cel negru și tâmp. Motanschi, ce cauți afară? În casă cu tine! "Am întâlnire!" Iaca na, aventură, s-o făcut mare, îl caută gagicile... Da' stai așa. Aia nu e... Nina? Golanule, cu cine te întâlnești tu? Să fii educat și să te porți frumos! Poate mă faci de rușine... "Mergem la picnic, calmează-te!" Să mă calmez...și cică să mai crești copii în ziua de azi... Hmmm, uite, mai văd niște cozi, se pare că nu m-a mințit.... Băiat cuminte! Mă duc să salut și eu pisicile... Zombi? Pespi? Nemo? Când v-ați cunoscut voi? Părinții voștri știu unde sunteți? Și tu cine ești? Tre' să fii Cami!
I-am lăsat singuri, aveau păturică, apă plată, bulinuțe și conserve cu sos...
"Eu am voie să mănânc ceva?" Mă întorc... Era copilu' număru' 2, Annabella, cocker-ul meu grăsuț. Știi că ai diabet, mami, nu ai voie conserve de pisici, da' poți mânca ou și brânzică! "Yummy, atunci stau și eu la picnic!" Mda...vis de noapte, na...

Mă, da' a ce miroase? Mmmm... Și deodată o văd! Mare. Rotundă. Galbenă-aurie. Încoronată de aburi, ca o adevărată regină ce este... Mă întind fericită spre ea să apuc o felioaie. Și, când s-o ating, ușor și delicat (sau nu...), deschide ochii! WTF?... "Vrei să mă halești?" Păăăăi...cam da! Pot? "Nu poți! Și să-ți fie rușine că ai asemenea gânduri necurate!" Adică cum, frate? Eu îs eu, ea e cea mai bună pizza ever! Gânduri necurate? Că vreau s-o devorez? Mie mi se pare cel mai inocent gând cu putință! Și apoi, ce-aș putea face altceva? E vina mea că arată și miroase în halu' ăla de minunat de gustos? Și măcar dacă ar sta cuminte... Da' când o vezi cum se uită la tine sfidător, rânjind fierbinte ca un soare, și când o vezi cum începe să se întindă senzual în fața ta și să se bălăcească-n sos picant... Aaaaaaoleu... N-ai cum să reziști! VREAU SĂ TE MĂNÂÂÂNC!!! Să-mi frigi degetele, să picuri printre ele, să te simt cum aluneci în mine, fierbinte și bună... Să... Da' stai, ce faci? Unde pleci? De ce... Mă, și n-o să vă vină să credeți ce s-a întâmplat mai departe! A început minunăția de pizza să se înfoaie, să se lungească, să devină gigantică și... Și când s-a pus, frate, să alerge după mine... Văăleu! Și mă fugărea râzând sadic, împrăștiind peste tot valuri de parfum de brânză, întinzându-se la fiecare pas și stropind sos în urma ei... "Să vezi, dacă te prind, cum e să fii mâncată!!!" Adică eu trebuia să văd asta... Mâncată de o pizza uriașă! Dar în vis fug repede. Ha! Nu are cum să mă prindă ăăă...aaaaa...bum! Mă împiedic de o broască țestoasă adormită și pic în iarba care acum nu mai miroase a verde crud ci a PIZZAAAA!!! Și se face întuneric! M-a prins! M-a învăluit. M-a împachetat în ea! Nu mai pot să respir. Simt că iau foc. Nu mai am cum să-mi mișc mâinile, sunt lipite de corp cu brânză! 4 feluri de brânză, delicioasă de altfel... Și mușc cu sete de unde apuc! Fără să mă uit, fără să mă mișc, deschid maxilarele și haț, o gură plină! "Aaau, ce faci acolo?" Te mănânc! Ce dracu' poți să faci altceva, când ești atacat de cea mai bună pizza din univers, care sta pe tine și te strânge drăgăstos în brațele ei lungi și fierbinți? S-o halești! Da' asta era gigantică... Ce mă fac eu? Chiar dacă e vis, stomacu' meu nu e mai mare... Mușc, mușc, încep să văd lumina, da' tot prinsă sunt! Și deodată se luminează de tot. Nu mai simt îmbrățișarea puternică și fierbinte a pizzei. Nu, n-am mâncat-o pe toată... Ieeee! Au venit prietenii mei să mă salveze! Fiecare avea câte o halcă mare în fiecare mână. Și mestecau de zor pizza cea întinsăcioasă, fierbinte, galbenă, delicios de mirositoare și scăldată-n sos picant!

Concluzii? Pictați gărgărițe ca să visați cum vă vorbesc, adoptați pisici să aveți pe cine lăsa la picnic și...never ever nu vorbiți de pizza înainte de culcare! Decât dacă aveți prieteni pofticioși/mâncăcioși, care știți că v-ar sări în ajutor, chiar și în vis...

Notă: A se citi cu detașare și cu gura închisă. Altfel, provoacă pofte inimaginabile, de-a dreptu' criminale și are consecințe tragice, precum: încețoșarea privirii din cauza pozei cu pizza pe care v-o imaginați, grave halucinații olfactive cu aromă de brânză și, în final, inundarea masivă a tastelor... În caz de nerespectare a acestor indicații, nu ne asumăm nici o răspundere și nu vom fi vinovați în caz de daune suferite de neuronu', stomacu' sau papilele dumneavoastră gustative...

Aventuri urbane (2)

Și mergeam eu azi pe stradă. Cuminte, somnoroasă, toropită de cele 30 și ceva de grade, încercând să nu mă împiedic, să nu cad în nas, deci să ocolesc găurile din asfalt rămase din timpul campaniei electorale, când nuștiucare a avut ideea creață să schimbe bordurile. Iar odată trecută ziua alegerilor, le-au lăsat baltă, asfalt ciobit, borduri și șanțurile de lângă ele. Dar să revenim, asta nu are nici o legătură cu ce voiam eu să zic în seara asta.

Pe scurt, mergeam eu azi cu capu'-n nori. Ca de obicei... Și-n starea asta nu prea observ eu mare lucru în jurul meu. În general, când am la ce să mă gândesc, nu-s atentă la alții, nu mă uit, nu mă interesează. Da' azi...frate...azi a fost altfel. Vederea periferică a depistat ceva ciudat și a trimis repede telegramă neuronului. Care i-a dat forward peste tot în corpul meu aflat în stare de semizombi. Și am văzut-o! Da, azi cred că am văzut o vrăjitoare! Aha! E drept că-i lipsea negul păros de pe nănău și mătura, da' în rest, ziceai că-i proaspăt ieșită dintr-o carte de povești de speriat copiii. Acu', s-or mai fi schimbat treburile și cu ele, în loc de măturoi au mașini bengoase, na...

Mă, și avea niște ochi... Adică, ori avea parkinson, i-a tremurat mâna din greu când s-a machiat și a scăpat pensulița prin toate culorile, ori și-a luat o trusă nouă cu zeci de farduri colorate care mai de care mai țipător și a vrut să le încerce pe toate odată!. Ori, pur și simplu a supărat, săraca de ea, o altă vrăjitoare, care a magiboit-o, în doi timpi și trei mișcări, cu tot ce-a găsit mai colorat într-o fabrică cu pigmenți de var! Arăta de parcă se tamponase-n viteză cu un stol de fluturi exotici și ăia i se lipiseră de pleoape. Cred că v-ați făcut o imagine și ați priceput cam ce vreau să zic...

V-am zis că n-avea mătură. N-avea! În schimb avea ditamai pălăria țuguiato-bombată, cu boruri largi, vălurite, subliniate deloc discret de un fundoi uriaș, care se chinuia să nu alunece de pe pagoda respectivă... Când eram mică, mi-am dorit o dată o asemenea instalație de pus pe cap, că trebuia să mă duc la carnaval și voiam să mă costumez musai în vrăjitoarea cea bună. Minte de plod... Da' tanti asta era mare, nu avea 6 ani ca mine atunci... De fapt, cine știe câte sute de ani atârnau greu în spatele ei! Dar n-aveai cum să-ți dai seama de vârstă, cel puțin nu după păr. Șmecheră tare... Pentru că de sub magnifica pălărie se revărsa o căpiță de păr negru, evident vopsit și la fel de evident îmbibat cu spume, fixative și-alte alea! Cred că inițial a avut și negu' respectiv pe nas, decorat cu un mănunchi de fire la fel de vopsite-n negru, ca o pernuță de ace. Da' cum toate au evoluat, probabil și l-a scos, la un moment dat, cu laser. Că automagia nu funcționează niciodată pe propriul neg, localizat la toate vrăjitoarele get beget pe panta abruptă a nasului din dotare.

Și n-am terminat. Am lăsat cel mai teribil lucru la urmă. Unghiile! Aaaoleeeu... Câte 3 centimetri de unghie la fiecare deget, pătrățoase, curbate și văruite cu flori și dungi. Ultimul răcnet în materie de unghii cu gel. Din ălea de un milion jumate. Din ălea de stai o zi întreagă să ți le facă. Din ălea sub care se adună un kil de jeg, care le dă rezistență mai mare, le îngroașă și le colorează pe partea albă în nuanțe de la gri spre negru... Atât de mari că, la nevoie, putea să-și facă harakiri cu ele... N-am reușit să mă prind dacă erau proprietete personală sau false/aplicate peste... Mi-era că, dacă mă bunghesc prea insistent, îmi trântește vreo vrajă de nu mă văd... Dar avea telefon mobil. Și, cu toată frica de blesteme, n-am putut să nu mă holbez totuși, fugitiv, întrebându-mă cum naiba poa' să scrie mesaje cu ghiarele alea, mai lungi decât manichiura unui struț crescut pe iarbă... Singura explicație e că, fiind vrăjitoare, tastele se apasă singure, că altfel... Și m-am mai gândit eu cum naiba face și alte chestii, da' mai bine trecem peste...

Mi-am strâns geanta lângă mine și am mărit pasul. O mai vedeam cu coada ochiului. S-a urcat într-un animal de mașină și a demarat pe lângă mine, dispărând în câteva secunde. Mă așteptam să văd cum mașina începe să se ridice de pe asfalt și pornește spre nori. Dar nu, probabil nu se fac chestii din astea în oraș... C-or avea și vrăjitoarele regulile lor de circulație, ce naiba...

Începutul unei legende...

După o zi întreagă de căldură năucitoare și de muncă, în care stai în fund și înțepenești din toate direcțiile, ce poate fi mai fain decât să stai cu un prieten la o vorbă, la un film cu și despre animale, la o bere rece, la o țigară. Astea toate întâmplându-se într-un loc unde ești înconjurat de pisici care te mișună, te miaună și te torc... Și stai la răcoare fix ca o legumă, pe craca ei la umbră. Și nu te mai gândești la toate chestiile nașpa care te bântuie în timpul zilei, pentru că le-ai lăsat oarecum afară, înainte să intri în oaza de relaxare.

Dar ce nu știi e că, în afară de mâțe, arici țepoși care fac flori și compania faină, mai e cineva acolo. Da, stă ascuns. Dușmanul din umbră. Feroce, mare, negru. Gigant, nu mare! Stă și așteaptă liniștit și răbdător ca să te relaxezi, să-ți amorțească vigilența ca să poată ataca. Nu scoate nici un sunet. Liniște totală. Nu face nici cea mai mică mișcare. Statuie. Mai ceva ca un yoghin împietrit în meditație. Așteaptă. Nu-i auzi nici respirația, nu-i zărești nici ochii strălucitori. Se contopește cu întunericul...

Azi era cât pe ce... Dar am avut mare noroc că l-am văzut înainte să sară la beregata noastră! L-am atacat noi mai întâi și una dintre pisici a reușit să-l gonească în ascunzătoarea lui întunecată. Acolo unde probabil își duce prada după ce o nimicește... Azi am fost mai tari ca el! Aproape l-am învins! A fost o victorie plăcută, dar știm că nu putem să ne bucurăm prea mult. Nu ne putem lăsa distrase de beția momentului de glorie pe care l-am avut. Pentru că e o bătălie pe viață și pe moarte. Asta a fost doar o mică luptă câștigată, până la victoria finală mai e.

Mâine. Va fi ziua cea mare! O să ne lustruim armurile în noaptea asta, să strălucească mai ceva ca soarele. O să ne căutăm armele cele mai potrivite. O să inspirăm/expirăm adânc, sincron. O să fim zen. Și pregătite de atac. Punem la punct strategia, o discutăm, plănuim totul până la cel mai mărunt și insignifiant amănunt. Și ataaaaac! Pentru că cea mai bună apărare e atacul! Mâine! Mai ai o zi, bestie fioroasă. Mai ai o zi să te căiești și să regreți că ne-ai ales tocmai pe noi! O să te distrugem! Vom deveni legende. Urmașii noștri vor povesti cu respect despre noi, despre marea bătălie. Nimeni nu va uita vreodată cum am reușit să învingem monstrul, bestia fioroasă din umbră, gigantul întunecat care pândește ființe nevinovate! MÂINE!!!

'R-ai tu să fii al naibii de gândac nenorocit...

De ascultat... (39)

I will love you till the end of time
I would wait a million years
Promise you'll remember that you're mine
Baby can you see through the tears?

 

Like, like, LIKE

Am observat o chestie pe care n-am s-o pricep nici dacă mi-ai lua neuronu' la palme, sau dacă m-ai amenința că, dacă n-o fac, o să se usuce și-o să cadă de pe creier. Facebook. Lumea postează de toate pe wall-ul din dotare. Zilnic. Multe chestii. Variate. Ei, da' e câte unu' care nu se oprește aici. După ce postează, ce se gândește el, "mă, ia să dau eu și-un like, așa, de siguranță"... Adică la propria postare, pusă acolo prin click-ul cu propriul degețel.

Chestia asta mă cam depășește, recunosc. Adică, dacă ai pus ceva pe wall, nu-i evident că-ți place? Altfel nu cred c-ai fi plantat-o în profilul ăla al tău... Nu? Am printre "prieteni" 2 specimene din astea. Un el și o ea. Or mai fi și alții, da' n-am stat să studiez problema. La ăștia doi a fost prea evident de-am observat. Pe ea n-o cunosc, pe el - vag. Mă calcă pe bătături când îi văd că fac asta... Și nu-i doar atât! După ce postează și dau respectivul like, dacă văd că nu se bagă nimeni în seamă, uneori mai trântesc și un comentariu gen: "ce tare e!", sau "îmi place"... Ok... Și-am stat eu și m-am foit pe loc, mi-am mototolit urechea (că asta fac atunci când ceva mă depășește...), am trezit neuronu', l-am pus să facă gimnastică de înviorare și să cugete. De ce-ai face asta? Ți-a plăcut un fund pe net și ți l-ai adus, tapet, "acasă". Gata, oprește-te aici, lasă-i pe ceilalți să-ți arate cât ești tu de deștept că ai găsit fundu' respectiv! Da' nu-ți da singur o "medalie" pentru asta... Dacă ai răbdare, sigur, sigur o să se găsească vreunul să-ți comenteze și să-ți lăicuiască postarea. Iar dacă asta nu se întâmplă, atunci înseamnă că ai găsit și ales cel mai jalnic fund pozat vreodată! Caută altul mai bun și așteaptă. Până la urmă o să-ți dea cineva atenție.

Am ajuns la câteva concluzii. Ori ăia au mulți retardați în lista de prieteni și trebuie să le explice, prin mai multe mijloace, cât de tare le place lor chestia abia postată... Ori, sorry, îs chiar ei ăia de nu gândesc prea mult... Ori vor să fie altfel decât ceilalți, caz în care, jos pălăria! Frate, mai dau și eu, uneori, de câteva ori pe an, like la câte o postare proprie, ca să arăt că-s entuziasmată maxim de chestia respectivă. Da' nu fac asta zilnic, la TOT ce pun pe wall! Ar fi cam straniu... Chiar venind de la o persoană cu nenumărați pitici supărați, așa ca mine, ar fi...straniu!

De ceva timp mă tot gândesc la asta și nu-i găsesc logica. Și mă enervează. Deși ăsta nu-i un motiv serios de enervare... Pentru că, până la urmă, fiecare face ce vrea pe "peretele" lui! Și, dacă asta-i face fericiți pe unii, cine sunt eu să mă pun în calea fericirii lor? O fi ceva normal asta și-s eu aia ciudată! Adică știu că sunt, da' totuși...

Culori și liniște

După 3 zile de stat câte 12 ore la expoziția/târg de la Grădina Botanică, azi m-am odihnit și-am dormit de n-am avut aer... Trei zile într-o foială continuă, zumzăială, răcnete de plozi retardați care nu au învățat cum tre' să te porți în anumite locuri și baloane sparte! Dap. Era nush ce firmă de asigurări care făcea cadou, copiilor, baloane. Jumate din ele se spărgeau, normal, că așa se întâmplă de obicei cu un balon când dai cu el de pământ, îl târâi de pereți sau îi dai de prea multe ori cu piciorul... Bubuie! În urechile mele... Mrrrr...

Așa că, periodic, evadam din clădire și mă refugiam în locuri mai puțin populate... Așa am prins grădina japoneză aproape goală și am reușit să fac niște poze. Iaca, vi le arăt și vouă. Plus altele, făcute pe alei ascunse sau în minipăduricile de pe acolo...

Copacul din ultima poză e cel mai pufos copac roz pe care l-am văzut eu vreodată! Pufos la propriu... Iar corcodușele alea, după ce am făcut poza, au fost halite... Sorry... Broaștele țestoase și peștii, în schimb, îs bine. Fericiți și liniștiți în iazul lor puțin cam prea murdar...