Numai mâine nu-i poimâine

Azi a trecut. Peste puțin timp va fi deja mâine. Adică atunci, în momentul ăla, mâine va fi tot azi, mereu acum e azi. Mă rog, nu mai contează toate nuanțele astea temporale, contează doar că: mai e doar o ziiiiiiiii! Și gata! Pa. Bye! Plec tutu. Dimineața. Tren. Și nu oricum... Nu suntem așa, doar câțiva oameni care pleacă în vacanță. Nu, dom'le, suntem un minigrup, da?!?... Așa a zis tanti de la bilete și ea știe cel mai bine cum vine treaba asta. Vă rog frumos... Puțin respect! Minigrup cu acte-n regulă și conducător. Ha! Câți se mai pot lăuda cu asta? E? Să aud...

Azi, lista. Să nu uit ceva. Problema e că lista asta e doar la mine-n gând, mi-a fost lene s-o scriu. Deci, clar unele chestii vitale vor rămâne pe acasă... Da' nu mai contează! Este costum de baie? "E" aspirine? E colaco-pluta? Aparatul foto? Daaaaa. Restu'-i umplutură, să nu zic că n-am bagaj... Pe care o să-l fac mâine. Cu grijă. Și, când o să ajung acolo, o să fac o listă cu ce-am uitat...

Mâine - oraș, treabă, foială. Poimâine - baltă, picioare și funduri în nisip, soare cu ale lui 40 de grade anunțate, somn la umbră, mâncare așa de bună c-o "vezi" după miros, bere receeeee, corturi în zăvoi și zăvoi peste tot. Ie, ie ieeee e e EE eee e EEEEE E... Ina, ce faci? Respirăăăă... Așa. Calm. Încet. Aer...

Vacanță. Sooooon... Că numai mâine nu-i poimâine!

Vreme nervoasă

După furtunica de ieri, m-a apucat așa un chef de făcut poze, că mi-am luat aparatul, am evadat din siguranța casei și am pornit vitejește printre ultimele picături care se mai chinuiau să pice din nori.. De cum am ieșit, am simțit că parcă-s pe câmpu' de luptă, așa arăta orașul... Crăci și frunze peste tot. Și copaci picați. Panouri publicitare dărâmate. Și bălți care păreau fără fund, în zone prin care trecusem cu câteva ore înainte și care erau uscate ca Sahara. Și pisici ude...

Am făcut poze peste poze... Dar aici pun doar câteva.

P.S. Curcubeul e pentru tine! ;)

5 (cinci)

Nu mai am răbdare! Asta, spus de un berbec care oricum nu prea știe ce-i aia răbdarea, înseamnă că tocmai am terminat și ultima picătură. Și e o veste proastă, pentru că mai am...văleeeu...5 zile mari, lungi și late până plec în vacanță.

Deși am rău de mișcare, visez numai la momentul în care o să mă urc în trenul fericirii, care o să mă ducă în paradis... Și deja mă văd lipăind prin baltă, stând pe iarbă, la umbră de copaci verzi și deși, cu un pahar gigantic de bere rece în mână, sau prăjindu-mă la foc direct, parcată cuminte pe prosopelul meu cu doi delfini... Și pisici. Multe, pufoase care să mă toarcă. Poate și ceva căței pupăcioși, care știu să fluture vesel din coadă.

Azi am început să mă pregătesc! Mi-am căutat tricouri fără mâneci, dar nu mi-a plăcut nimic în mod deosebit. Așa că, de nevoie, mi-a venit o idee: o să tai mânecile unui tricou și gata, se rezolvă prima problemă de pe listă! Și-am mai căutat un preînotător cu pernă de aer. Am dat doar de chestii banale, nimic măreț sau simpatic măcar. Dar o să găsesc eu zilele astea!

Încet-încet, o să rezolv tot până vineri! Singura problemă pe care n-am cum s-o aranjez eu e vremea... Azi noapte a turnat din cer, cu luminile și sonoru' la maxim. Acum e în desfășurare episodul al doilea... Doar că ceva mai furios și mai...înghețat! N-am văzut în viața mea așa grindină... Îmi vine să-mi pun niște whisky într-un pahar și să ies afară să pice gheață-n el! Da' nu-i o idee bună, că plouă și mi-l diluează. Plus că, poate dau și de vreun fulger și mi-l flambează. Cu tot cu mine... Mai știi, o fi referendum în rai și s-au enervat taberele de susținători. Da' nu înțeleg de ce, în loc să arunce nervoși cu gheață unii în ceilalți, au început s-o trântească peste noi... Întortocheate sunt căile domnului! Și...înghețate!

Dar știu eu, până vineri o să-și termine furioșii ăia din cer toate munițiile și o să fie un weekend cald, uscat și însorit! De unde știu? Am întrebat niște licurici, ei nu se înșeală niciodată!

Bla, bla, bla de ziua ta

Știți ce face un cățel după ce se bălăcește și iese din apă... Da, se scutură. Din toate încheieturile și împrăștie stropi peste tot în jurul lui. Așa face și neuronu' meu când vreau să scriu ceva. Strig la el să se trezească din somn sau din visare, îl pun să facă puțină gimnastică de înviorare, îl ud și atunci să te ții... Începe să țopăie și să se scuture de zboară cuvinte peste tot. Unele sunt tuflite de pagina albă a blogului și, iaca așa, iese o postare.

Nimic complicat. Mai ales când neuronu' e ajutat de pitici și nervi, toți nervoși, tropăind, răcnind și gesticulând. Cu așa asistență e și mai simplu, curge postarea de abia apuc s-o tastez... Dar mai sunt unele, când și când, care nu vor să-mi iasă. E ciudat... Deși știu foarte bine despre și ce vreau să scriu, foaia se încăpățânează să rămână goală. Și cuvintele? Păi stau nemișcate că de, ce altceva pot face în fața ei? Goală și albă... Se zgâiesc la ea și nu îndrăznesc s-o acopere.

Azi îi una din zilele alea. Când nu știu de unde să încep, cu ce să continui și ce să scriu în încheiere. Pentru că azi e ziua ta și aș vrea să-ți zic ceva frumos... Să te las așa, cum să zic eu poetic...leșinată-n păpușoi de emoție, picată-n fund și cu ochii inimioare! Da, știu...nici o șansă să se întâmple asta. Visam și eu... Iar acum, când citești aici, tocmai ai zis în gând ceva legat de-o legumă verde... Așa-i? Hehe...

Aș vrea să scriu cuvinte calde, ca cele pe care mi le spui tu când sunt tristă. Și mari, ca sufletul ăla pe care-l împarți la toți. Deștepte, ca sfaturile pe care mi le dai când am nevoie. Și importante. Importante așa cum ești tu pentru mine. Dar se pare că în seara asta mi-am rătăcit cuvintele pe undeva, iar ideile se ascund de mine cine știe pe unde...

Nici acum nu știu ce m-a făcut atunci să-mi dau eu cu părerea pe blogu' tău, dar chiar nu contează. Contează doar că, dintr-o întâmplare, am găsit o persoană deosebită, care ridicol de repede s-a procopsit cu eticheta:"prieten". Unul special. Adevărat. La care țin mult. Un prieten pe care reușesc să-l văd alături de mine mult timp de acum înainte.

Să fii, de azi încolo, mai fericită decât ai fost vreodată. Să ai bucurii mărunte dar multe, multe. Să cazi, încet și nedureros, cu fundu' într-o comoară. Să fii iubită maxim. Și împlinită alături de persoana pe care ai ales s-o ai alături. Să-ți iasă din prima toate proiectele alea pentru care te agiți ca un titirez. Și...nu mai știu ce să-ți zic...să înceapă să-ți placă gărgărițele?...

La mulți ani, bestie! >:D<

Invazia extratereștrilor de după curcubeu

Azi am fost cuminte. Am stat în pătuț și am șlefuit/găurit/pictat chestiuțe de-ale mele. Și mai pune o culoare, și-ncă una, da' parcă mai trebuie, așa că stoarce-n paletă încă vreo câteva tuburi. Amestecă, testează pe mână, înmoaie pensulele peste tot și mâzgâlește tot ce prinzi. Și am avut mâini colorate și azi...

Da' la un moment dat, am început să nu mai văd ce fac. Mă uit afară, se întunecase. Deja? Ce repede s-a făcut azi seară... Chiar că nu mai simți timpul ăsta, curge prea repede. Aveam o mulțime de lucruri înșirate în jur și nimic nu era terminat. Ciudat... Dar cum am laptopu' lângă mine, arunc un ochi pe ceas și...stai așa. Piua! Ăla-mi arăta că e încă zi. Mă uit afară, acolo era seară... Nu se mișca nici o frunză, căldura intra pe geam în valuri și motanul buginea liniștit pe pervaz... Și se întuneca mai rău ca la eclipsă! O, doamne, au venit extratereștrii! S-a întunecat de la nava lor! Au dat timpul peste cap și săracu' nu mai știe ce-i cu el! Aaaaaa, mamaaaaa....

Dar mama era deja în ușă. Cu lumânarea de la paști în mână. Văleu, e de rău, pe aia o aprinde doar când e ceva grav.
-Ce faci cu lumânarea? Am avut dreptate deci, am fost invadați, vor apărea omuleți gri cu ochi maaari. Or să mă răpească și-or să mă ducă pe nuștiuce planetă unde nu există ciocolată! Nuuuu....
-Vine furtuna. Doar știi c-o aprind ca să treacă repede.
Hmmm... Era plauzibil. Se poate să nu fie totuși un O.Z.N. Mă cațăr în pat ca să ajung la geam, dau două palme neuronului să se trezească și încep să studiez problema pe toate părțile. Miros de praf umed, nu se auzea nici cioc de pasăre, începuse să bată vântul și, mda, nori cât cuprinde. Phiu! Am scăpat și de data asta, nu erau extratereștrii...

Îmi place furtuna. Să fluiere vântul sinistru prin plopi, fulgere/tunete cu sonorul la maxim (eventual din alea care trezesc alarmele la mașini!), perdea de ploaie de sus până jos... Frumos tare! Da', cum ziceam mai sus, de câte ori începe o minunăție din asta, apare mama cu lumânarea aia de la Paști, o aprinde și pa furtună. Se termină rapid, de parcă n-a fost nimic afară. O fi doar coincidență probabil, nu știu care-i misterul, dacă e vreunul, da' mereu îmi alungă bunătate de furtuni cu cea lumânare. Așa că azi am rugat-o, din tot suflețelul meu mare de copil, s-o lase stinsă. Să-mi lase furtuna în pace, să vină și să se dezlănțuie dincolo de geam, să bubuie, să toarne și să bată vântul. Sincer, nu știu cum de m-a ascultat, probabil nu s-a simțit amenințată, că altfel, nu mai pupam eu distracție azi...

Numai că, din păcate, n-a fost cine știe ce. A tunat slab până la moderat, vânticel anemic, ploaie așa și așa, răcoare călduță... Eh... Distracție minoră. Dar plăcută. Care însă i-a stricat ziua motanului, pentru că i-a udat pervazul...

Una peste alta, a fost o zi faină. S-a mai răcorit și apoi s-a luminat repede. Așa am reușit să-mi termin chestiuțele pictate. Și, fără nici o legătură cu ploaia, azi am avut palme curcubeu... Cred că de asta a fost unul și pe cer! Când am ieșit eu la geam, palmele mi s-au oglindit în picăturile calde de ploaie din nori... Așa că, azi, dacă v-ați uitat pe cer după furtună, ați văzut curcubeul din mâinile mele...

De ascultat... (40)

Will you be there?

 

De-ale verii...

E vară. Soarele e sus pe cer și ne mângâie cu razele lui călduțe. Copacii și florile îi zâmbesc vesel, iar păsărelele ciripesc în cor, bucuroase că, în sfârșit, e cald afară. Da' toate astea or fi fost valabile în altă vară, într-una de când aveam eu 7 ani și scriam compuneri care începeau așa... Acum? Frate... Asta nu-i vară! E un cuptor uriaș de pizza, cu încălzire astrală, fără pizza în el..., în care te coci la foc mic, în suc propriu, ori de câte ori ești nevoit să umbli pe afară. Asta dacă ești așa, ca mine, adică fără să ai la scară mașină dotată cu aer condiționat... Am doar bicicletă. Cu aer condiționat de viteza cu care pedalez... Deci nu-i bun! Și skateboard. Pe care o să mă sui atunci când o să vreau să-mi rup ceva: deget, mână, picior sau gât.... Până atunci, o să stea cuminte unde stă de 10 ani: sprijinit de șifonier...

Drept urmare, îmi rămân, pentru a-mi deplasa materia cenușie de colo- colo, cele două piciorușe din dotare și mijloacele de transport în comun. Ce nașpa sună asta: "în comun". Bine că e vorba doar de transport... Și nu doar sună nașpa, da' mai și miroase la fel! Pentru că, desigur, odată cu venirea verii, din cauza căldurii prea mari, apele încep să se evapore, râurile scad vertiginos și unora nu le mai curge apa la robinet. Adică probabil asta se întâmplă, de un procent însemnat dintre concetățenii noștri put... Dacă-s afară, mai adie briza, mai vine o pală de vânt, mai o boare caldă și, dacă ai noroc să mergi în direcția potrivită, "parfumurile" unora sunt împrăștiate și duse în direcția opusă locului în care te afli tu.

Da' ce naiba te faci dacă tre' să ajungi în capătul celălalt al orașului și, uf, ghinion, azi n-ai bani de taxi? Te sui în maxi. Sau autobuz, că cică-i mai mare și e aer mai mult. Care aer... Unde? În plămânii celor care te înghesuie ca o sardină nefericită, care a nimerit din greșeală în conserva lor zilnică. Pentru că asta sunt autobuzele: niște recipiente pline cu moși care, pentru că merg moacă, se plimbă de ici până dincolo, dus/întors, aproape zilnic. Dacă ar fi plătit biletul, ar fi fost probabil semi-goale. Dar așa... "Mmm, n-am pâine, tre' să mă duc să cumpăr. Aia de lângă bloc nu-i bună că-i prea crudă, îmi place cea de la chioșcul de la două stații distanță." Și hâț în sus, hâț în jos, și-a făcut și plimbarea zilnică, a socializat cu alți "prieteni" de autobuz pe care de acum îi știe bine și are pe masă și pâinea preferată. Fain, nu?

Da, știu, sunt răutăcioasă, nu-s toți așa... Doar majoritatea! Și apoi, n-aș avea nimic cu ei, să se plimbe cât vor, atâta timp cât nu se uită criminal la mine când am norocul să ocup un loc, pe care-l PLĂTESC și atâta timp cât nu-mi stau băgați în suflet, lipiți de mine și oftând din toți rărunchii, doar- doar m-oi scula de acolo... Nu mă scol. Pentru că, atunci când iau autobuzul, o fac pentru că pe traseul respectiv nu-i maxi iar eu tre' să merg muuulte stații. Și picioarele mele sunt făcute din același material și dor la fel... Îs mai tânără? Da, și? Tre' să fac drepți imediat ce văd un dinozaur lângă mine și să-l rog să se așeze pe locul meu? Da' poate am probleme cu articulațiile, poate am anemie și abia mă țin pe picioare, poate vin de la un târg unde am stat 10 ore în picioare... Nu! Ce știi tu? Tinerii nerușinați din ziua de azi...

Și n-aș avea nimic împotriva lor, dacă s-ar SPĂLA! Da', nu. Apa costă. Apa te udă. Apa subțiază pielea dacă o folosești în exces, adică mai mult de o dată pe, hai să zicem săptămână... Și faci bube, iritații, pentru că pielea nu mai e protejată de grăsime, jeg și celule moarte. Nu înțeleg de ce, odată cu înaintarea în vârstă, de la un anumit punct, unii încep să dezvolte o ură fățișă pentru apă. Devine inamicul numărul 1, care trebuie evitat cu orice preț. Doar îs liberi toată ziua, timp au căcălău, cât ar dura să facă un duș înainte să plece de acasă și să se urce în aceeași mașină cu mine? Rrrrrrr...

Azi îi sâmbătă. Azi stau acasă. Unde miroase frumos și în pat lângă mine stă motanul. Care se spală toată ziua! Ha!