Mai sunt doar câteva zile și va fi ziua ta. Încă un an care nu știu când a zburat și care e contorizat doar de buletin, că tu ai rămas aceeași persoană dintotdeauna, cu suflet vesel și jucăuș de copil. Ridurilor le e încă frică să se apropie de tine, mintea se ține departe și nu vrea neam să-ți vină la cap, inima nu mai bate atât de bine și de regulat ca la 16 ani, dar continuă să iubească și să se comporte ca atunci... Ce simți pentru cei dragi nu s-a schimbat în nici un fel, doar că în plus, bonus, mai simți ceva dureri de spate, ceafă, genunchi... Ce mai, cred că refuzi să crești!
Ești aceeași persoană pe care o știu dintotdeauna, veselă, pusă mereu pe glume, oleacă ciudată și nu tocmai normală... În sensul bun, evident! Pot să zic că te cunosc de...de o viață! Ești cea mai faină persoană din viața mea, din lumea mea. Ești inspirația mea din fiecare zi, din fiecare minut, din fiecare secundă... Dai dependență și știu că fără tine n-aș putea trăi, n-aș fi eu... Fără tine pot să spun că n-aș exista!
Îmi ești mereu alături, ca să zic așa, nu a existat dată când ți-am cerut ajutorul și tu să fi zis nu, așa cum faci dealtfel cu toți cei la care ții... Și m-am gândit eu: acuși e ziua ta, cum să fac, ce să-ți iau ca să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine, cât de importantă ești și cât de mult contezi în viața mea! Și am dat eu peste o reclamă la Jolidon, firma ta preferată de lenjerie, care zicea așa: "Prinţesa modernă, seducătoarea îndrăzneaţă, diva elegantă, femeia iubitoare de confort, fiecare dintre ele găseşte la Jolidon produse de lenjerie de înaltă calitate care îi pun în valoare personalitatea." Și s-a declanșat click-ul ăla salvator la mine-n cap, neuronu' s-a trezit brusc din amorțeala de primăvară și, de comun acord, am decis că ceva lenjerie nu e niciodată în plus... E drept că pe tine nu te-am găsit în enumerarea de mai sus și că ei nu ziceau că au lucruri pentru copii mari, pasionali, romantici și zăpăciți... Dar m-am descurcat eu!
De 20 de ani, de când s-a "născut" compania, te-am văzut îmbrăcată în tot felul de chestii de la ei, colorate sau nu, cu danteluțe, fundițe, ca să nu mai vorbim de costumul tău de baie, pentru care m-ai cărat o zi întreagă prin TOT orașul ca să-l găsești, deși în drumul nostru am întâlnit o mare de costume, dintre care ai fi putut să-ți alegi. Dar nu, nu erau Jolidon și tu din ĂLA voiai! Ce știu sigur însă, e că niciodată până acum n-ai avut ceva atât de fain cum ți-am luat eu de ziua ta! Sâc!
Din colecția lor de primăvară/vară, noi, proaspete, nemaivăzute până acum, am ales pentru tine gama Passion Garden. "O linie de inspirație retro", așa cum zic ei și o zic bine tare... Și să știi că n-am putut să mă opresc doar la un singur produs și ți le-am luat pe toate! Siiiigur n-o să te superi pentru asta...
Știu că dintotdeauna ți-ai dorit să ai o grădină plină de flori de toate felurile. În care să te retragi după zilele lungi și obositoare, sau în cele în care ai chef să stai să te odihnești. Am încercat să-ți fac o grădină, dar nu mi-a ieșit... Deci, am zis că mai bine cumpăr una creată de profesioniști! Grădina pasiunii, ce vrei mai mult?!?... N-are flori vesele și colorate ci unele elegante, din mătase vintage în culori clasice. Vântul n-o să foșnească frunzele, dar o să fâșâie discret, pe tine, materialele cu efect de mătase, atunci când o să le "activezi" cu mersul tău de felină... Știu că de mult îți dorești un tatuaj dar nu ți l-ai făcut până acum. Se rezolvă și asta! Broderia tattoo îți va pune în evidență farmecul și pielea ta albă și catifelată. Lămpi de grădină care să lumineze noaptea? Ce nevoie ai de așa ceva când o să ai pe tine un val de cristale? Vei fi tu însăți o ploaie de lumină și curcubeie mici, pe care o să le împrăștii peste tot...
Ești poate cea mai creativă persoană pe care o cunosc și, așa cum produsele Jolidon pot fi descrise scurt în trei cuvinte: "creativitate, calitate, seducție", așa pot fi și lucrurile, bijuurile create de tine. Se vede că le faceți cu dragoste, talent, pasiune... Cred că încep să pricep de ce-ți place așa mult firma asta, pentru că aveți lucruri în comun, gusturi asemănătoare și aspirații foarte mari! Cea mai importantă companie de lenjerie din România și nu numai și cea mai importantă persoană din viața mea... Știu că ești timidă, dar ar trebui să te fac cunoscută lumii întregi, sursa mea nesecată de inspirație, modelul meu de viață, sprijinul meu etern, prietena mea devotată, dragostea vieții mele, geniul meu...
-Mai vorbești mult cu oglinda aia, sau te pui s-o ștergi așa cum te-am rugat?
-Da, mama... O șterg acum...
Și după, mă duc să-mi probez cadoul de care vă ziceam... Ha!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013.
Bravo! Esti o persoana norocoasa! Ai nimerit unde trebuie... :)
sâmbătă, 16 martie 2013
joi, 14 martie 2013
Scrisoarea I...
Draga mea dragă,
Sunt blocat aici, în cabana de la munte, pentru încă o săptămână. Pentru prima dată de când ne-am cunoscut, n-o să fiu cu tine de ziua ta... Poate n-a fost cea mai bună idee să vin aici singur să-ți pictez cadoul. Cum e deja martie, am zis că a venit cu adevărat primăvara, dar se pare că vremea a gândit altfel... Zăpada și apoi noroiul de după i-au arătat mașinii mele că nu contează caii putere, sau alte chestii tehnice de ultimă oră și au lăsat-o să stea pleoștită, în curte, împotmolită până la "gât". Singurul motiv pentru care m-am retras aici e că am avut nevoie de liniște să creez cea mai frumoasă pictură pe care am făcut-o până acum. E pentru tine, muza mea dragă, deci clar trebuia să fie ceva unic, nemaivăzut, "nemaipictat" până acum!
Știu că nu e același lucru, dar o să recuperăm după. O să dăm calendarul înapoi și o să mai trăim o dată săptămâna asta. O să mai trăim o dată ziua ta, dar împreună. O să facem abstracție de toți și de toate și o să fim doar noi doi. O zi retrăită ca și cum n-a mai existat înainte... Până atunci, voi avea parte de cel mai lung șir de nopți albe din viața mea. Nopți de dor, de dragoste așternută cu pensula pe pânză, de culori care iau forma ta încet încet...
Ne despart doar un munte, mulți kilometri și câteva zile... Sigur te voi suna de ziua ta să-ți cânt, cu vocea mea care va speria toate păsările din pădure, "La mulți ani" în varianta noastră! Dar m-am gândit că aș putea să-ți scriu și o scrisoare. De dragoste, clar... Una în care să-ți zic multe lucruri frumoase. Simple, așa ca mine, dar cele mai frumoase! Numai că...am constatat că asta nu e deloc așa de simplu cum pare...
În fiecare zi încep să ți-o scriu. Aceeași. Dar care nu vrea să crească deloc, sau să ia forma a ceea ce simt eu cu adevărat pentru tine. Nu mă pricep prea bine la cuvinte... Le tot măsor, le aleg pe cele mai mari, mai frumoase, mai adevărate. Și tot nu-mi iese ceea ce vreau, iese doar un mesaj frumos, dar care nu are forța să-ți strige din toate literele cât de mult te iubesc. Se pare că sunt doar un artist timid, care nu-i tocmai un geniu când vine vorba de scrisori de dragoste... De aceea, mereu se întâmplă același lucru: foaia albă din fața mea se umple de litere și, când constat că nu e ceea ce vreau, fără să-mi dau seama, încep să desenez. Mereu același lucru, chipul tău drag! Și atunci trimit "scriitorul" la plimbare și mă întorc la paleta mea, să-ți "scriu", în culori, așa cum știu eu, cea mai frumoasă scrisoare de dragoste! Pe care trebuie s-o termin până la ziua ta... O să denumesc tabloul "Poveste de iubire". Bine, recunosc, m-am inspirat din titlul ultimei cărți citite...
Asta e prima scrisoare pe care ți-o scriu... Acum îmi dau seama că, până acum, am fost mereu împreună, n-am avut niciodată nevoie să descriu ceea ce simt în semne înșirate pe hârtie. Întotdeauna a fost de ajuns să mă uit în ochii tăi infinit de albaștri și să-ți spun simplu că te iubesc. Fără cuvinte pompoase, fără zahăr adăugat, fără exagerări și metafore care să încerce să impresioneze. Nici n-ar fi nevoie de așa ceva, ținând cont că, atunci când ne iubim mai tare, ne alintăm cu "bestie mică"! Și știu că pe chipul tău pot scrie ușor "fericire" cu doar zâmbetul meu de copil mare și un "te iubesc" spus când în șoaptă, când atât de tare de s-ar speria și uraganul de el, când desenat doar cu buzele sau clădit din semne cu ambele mâini...
Stau și mă gândesc ce aș putea să-ți zic... Nu-mi vine nici o idee măreață acum și apoi, orice ți-aș scrie, m-aș repeta... Deja ți-am spus, încă din ziua în care te-am întâlnit și până acum, TOT ce simt pentru tine. În serile reci în fața șemineului, în "expedițiile" noastre prin pădure sau la mare printre valuri, sub copacul nostru din parc, care știe toate bucuriile noastre, în vârful patului sau tolăniți pe malul lacului... Cred că de asta nu-mi iese mie acum scrisoarea asta de dragoste, că nu am ce spune nou și n-aș vrea să râzi de mine spunându-mi că înțelegi de ce mă repet, că vârsta-i de vină... Îți place mereu să mă tachinezi cu asta...
Cum cu scrisoarea asta de dragoste cred că am cam dat-o-n bară nițel, aș vrea să pot să-ți dăruiesc măcar un trandafir de ziua ta, știu că e floare ta preferată. Pe aici sunt doar ghiocei, violete și brândușe, dar, chiar dacă l-aș avea, oricum n-aș avea cum să ți-l trimit. Poate doar dacă aș avea un porumbel dresat, mai mare ca un trandafir, ca să-l poată duce... Lăsând gluma la o parte, singura idee pe care o am, e să-ți desenez aici unul! Nu e chiar roșu, dar tu imaginează-ți-l așa!
Știu că e o zicere banală, dar ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață, ești inspirația mea din fiecare zi, spiridușul meu norocos și scânteia care mă face să creez mereu ceva nou. Te iubesc până la soare și-napoi! La mulți ani, buburuza mea veselă!
Cu drag, artistul tău zăpăcit.
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 4.
Sunt blocat aici, în cabana de la munte, pentru încă o săptămână. Pentru prima dată de când ne-am cunoscut, n-o să fiu cu tine de ziua ta... Poate n-a fost cea mai bună idee să vin aici singur să-ți pictez cadoul. Cum e deja martie, am zis că a venit cu adevărat primăvara, dar se pare că vremea a gândit altfel... Zăpada și apoi noroiul de după i-au arătat mașinii mele că nu contează caii putere, sau alte chestii tehnice de ultimă oră și au lăsat-o să stea pleoștită, în curte, împotmolită până la "gât". Singurul motiv pentru care m-am retras aici e că am avut nevoie de liniște să creez cea mai frumoasă pictură pe care am făcut-o până acum. E pentru tine, muza mea dragă, deci clar trebuia să fie ceva unic, nemaivăzut, "nemaipictat" până acum!
Știu că nu e același lucru, dar o să recuperăm după. O să dăm calendarul înapoi și o să mai trăim o dată săptămâna asta. O să mai trăim o dată ziua ta, dar împreună. O să facem abstracție de toți și de toate și o să fim doar noi doi. O zi retrăită ca și cum n-a mai existat înainte... Până atunci, voi avea parte de cel mai lung șir de nopți albe din viața mea. Nopți de dor, de dragoste așternută cu pensula pe pânză, de culori care iau forma ta încet încet...
Ne despart doar un munte, mulți kilometri și câteva zile... Sigur te voi suna de ziua ta să-ți cânt, cu vocea mea care va speria toate păsările din pădure, "La mulți ani" în varianta noastră! Dar m-am gândit că aș putea să-ți scriu și o scrisoare. De dragoste, clar... Una în care să-ți zic multe lucruri frumoase. Simple, așa ca mine, dar cele mai frumoase! Numai că...am constatat că asta nu e deloc așa de simplu cum pare...
În fiecare zi încep să ți-o scriu. Aceeași. Dar care nu vrea să crească deloc, sau să ia forma a ceea ce simt eu cu adevărat pentru tine. Nu mă pricep prea bine la cuvinte... Le tot măsor, le aleg pe cele mai mari, mai frumoase, mai adevărate. Și tot nu-mi iese ceea ce vreau, iese doar un mesaj frumos, dar care nu are forța să-ți strige din toate literele cât de mult te iubesc. Se pare că sunt doar un artist timid, care nu-i tocmai un geniu când vine vorba de scrisori de dragoste... De aceea, mereu se întâmplă același lucru: foaia albă din fața mea se umple de litere și, când constat că nu e ceea ce vreau, fără să-mi dau seama, încep să desenez. Mereu același lucru, chipul tău drag! Și atunci trimit "scriitorul" la plimbare și mă întorc la paleta mea, să-ți "scriu", în culori, așa cum știu eu, cea mai frumoasă scrisoare de dragoste! Pe care trebuie s-o termin până la ziua ta... O să denumesc tabloul "Poveste de iubire". Bine, recunosc, m-am inspirat din titlul ultimei cărți citite...
Asta e prima scrisoare pe care ți-o scriu... Acum îmi dau seama că, până acum, am fost mereu împreună, n-am avut niciodată nevoie să descriu ceea ce simt în semne înșirate pe hârtie. Întotdeauna a fost de ajuns să mă uit în ochii tăi infinit de albaștri și să-ți spun simplu că te iubesc. Fără cuvinte pompoase, fără zahăr adăugat, fără exagerări și metafore care să încerce să impresioneze. Nici n-ar fi nevoie de așa ceva, ținând cont că, atunci când ne iubim mai tare, ne alintăm cu "bestie mică"! Și știu că pe chipul tău pot scrie ușor "fericire" cu doar zâmbetul meu de copil mare și un "te iubesc" spus când în șoaptă, când atât de tare de s-ar speria și uraganul de el, când desenat doar cu buzele sau clădit din semne cu ambele mâini...
Stau și mă gândesc ce aș putea să-ți zic... Nu-mi vine nici o idee măreață acum și apoi, orice ți-aș scrie, m-aș repeta... Deja ți-am spus, încă din ziua în care te-am întâlnit și până acum, TOT ce simt pentru tine. În serile reci în fața șemineului, în "expedițiile" noastre prin pădure sau la mare printre valuri, sub copacul nostru din parc, care știe toate bucuriile noastre, în vârful patului sau tolăniți pe malul lacului... Cred că de asta nu-mi iese mie acum scrisoarea asta de dragoste, că nu am ce spune nou și n-aș vrea să râzi de mine spunându-mi că înțelegi de ce mă repet, că vârsta-i de vină... Îți place mereu să mă tachinezi cu asta...
Cum cu scrisoarea asta de dragoste cred că am cam dat-o-n bară nițel, aș vrea să pot să-ți dăruiesc măcar un trandafir de ziua ta, știu că e floare ta preferată. Pe aici sunt doar ghiocei, violete și brândușe, dar, chiar dacă l-aș avea, oricum n-aș avea cum să ți-l trimit. Poate doar dacă aș avea un porumbel dresat, mai mare ca un trandafir, ca să-l poată duce... Lăsând gluma la o parte, singura idee pe care o am, e să-ți desenez aici unul! Nu e chiar roșu, dar tu imaginează-ți-l așa!
_____/)___/)______./¯"""/')
¯¯¯¯¯¯¯¯¯\)¯¯\)¯¯¯'\_„„„„\)
¯¯¯¯¯¯¯¯¯\)¯¯\)¯¯¯'\_„„„„\)
Știu că e o zicere banală, dar ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață, ești inspirația mea din fiecare zi, spiridușul meu norocos și scânteia care mă face să creez mereu ceva nou. Te iubesc până la soare și-napoi! La mulți ani, buburuza mea veselă!
Cu drag, artistul tău zăpăcit.
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 4.
marți, 12 martie 2013
Povești de groază și Împăratul pielii perfecte
Când eram mică și citeam povești, benzi desenate sau cărți de aventuri, fiind un Berbec sadea, evident îmi imaginam că eram tot felul de eroi. Am fost prințul care învinge balaurul, mușchetarul încărcat de arme care sare noaptea pe geam direct pe cal, apaș care știe să citească orice urmă, am avut chiar și ceva aventuri imaginare ca Robinson Crusoe... Da, știu, e ciudat poate, dar niciodată n-am vrut să fiu prințesă, vreo domniță fricoasă sau nevastă de indian care muncește toată ziua... Dar, cu toate că în mintea mea mică eram aproape doar personaje masculine neînfricate, mereu eram cineva bine, curat, îmbrăcat frumos și FĂRĂ PĂR pe corp în afară de cel de pe cap! Păi da, nu m-am visat pirat bărbos și jegos, duce cu mustață și păduchi sub perucă sau naufragiat cu codițe-n barbă.
Nu-mi mai amintesc când mi-a apărut primul dintre cele 84 de fire de păr pe care le am pe picioare, dar îmi amintesc că atunci când a apărut și familia lui și au început să se vadă, m-am dus dungă la mama să mă salveze de un coșmar în devenire. De ce? Pentru că pe vremea aia eram cu idei mai fixe ca acum și știam că pilozitatea e ereditară. Știu că nu pricepeți ce vreau să zic deci o să explic. Am eu un văr de-al nuștiucâtelea care, de când îl știu, e îmblănit. Nu, nu e păros, e genul ăla de bărbat a cărui cămașă stă umflată nu din cauza mușchilor pectorali ci din cauza părului de pe piept. Adică, el a fost toată copilăria mea singura chestie care să mă facă să mă îndoiesc că dumnezeu a creat omul și să-i dau dreptate lui Darwin și teoriei sale cu maimuțele. Și, mică și proastă cum eram, nu m-am uitat la părinți și bunici care puteau să-și numere părul de pe picioare, toți, cu o singură numărătoare... Nuuuu... Eu am sărit peste gradele de rudenie și m-am gândit: văleu, ce mă fac, acum e drept că am doar 20 de fire, da' dacă asta înseamnă că ele se vor înmulți și voi ajunge ca văru' cutare!
Drept urmare, mama n-a putut să mă calmeze decât aducându-și cutia cu ceară de depilat și aplicând câteva fâșii minuscule pe insulițele mele de fire... M-am înroșit, mai să-mi dea și lacrimile, dar n-am zis nimic. Am răbdat cu stoicism și apoi m-am dat pe "răni" cu aftershave-ul lu' taică-miu. Evident, fără ca el să vadă asta... Apoi, de-a lungul timpului, am mai încercat de vreo 3 ori calvarul ăsta: depilarea cu ceară caldă. Pentru că, simplu, firele mele de păr de pe instrumentele de mers sunt nebune și rebele ca mine și cresc în toate direcțiile! Drept urmare, atunci când mama trăgea fâșiile de ceară, jumate din ele rămâneau ferm pe poziție. De o nouă bandă fierbinte pe pielea mea iritată nu putea fi vorba, deci, am renunțat definitiv la această metodă de torturat picioarele.
Tot prin "epoca" aia, prietena mea cea mai bună a primit de la soră-sa, din Germania, un aparat de epilat. Cu arc. Mi-a făcut capul tombolă că ce bun e el, că în ce fel îți smulge firul din rădăcină și-ți lasă picioare de fotomodel. Nici acum nu știu cine naiba m-a pus s-o ascult și să-l încerc... Când am terminat de defrișat piciorul drept, arăta ca după război: roșu/vânăt, urme de tortură, pori nenorociți pe viață... Și mă uitam la el, mă uitam la aparat și mă întrebam dacă chiar vreau să-l fac și pe stângul. Nu voiam, da' când îi zici unui berbec că se poartă ca o domnișoară fricoasă, apăi ăla va face de toate ca să-ți arate că nu e așa. Inclusiv să-și epileze și celălalt picior cu teroarea aia cu arc! Dar asta pentru prima și ultima dată în viață!
Când am descoperit cremele depilatoare, am avut vreo lună cel mai larg zâmbet posibil. Nu te durea nimic și paf, în 10 minute pielea rămânea netedă, roz și frumoasă. Asta până am observat eu că același păr nebun și rebel creștea muuuult mai repede decât promitea tubul de cremă... Așa că, am părăsit și această metodă, imediat ce am descoperit benzile de depilare la rece. Nu știu cum și prin ce mister, dar ele reușesc să asasineze 95% dintre firele peste care sunt lipite! Probabil sunt mai nebune ca ele, cine știe... Daaar, și cu asta era o problemă. Crema era perfectă pentru că nu simți nimic, nu tragi, nu vezi pori însângerați și disperați, NU DOARE... Benzile? Da, sunt eficiente, da' sunt zone, axilele de exemplu, care încep să mă doară numai cât mă gândesc că le-aș putea depila cu ceară. Din fericire, pentru ele s-a inventat aparatul de ras!
Deviza? Părul trebuie să existe doar în cap, în rest, la ataaaac, moarte inamicului!!! Când mai văd câte o tanti cu barbă, cu dresuri naturale, sau cu tricou fără mâneci și cu juma' de oaie la subraț, mă duc repede și mă uit la știri, să văd dacă nu se anunță cumva că a evadat vrăjitoarea din vreo poveste, ceva... Nici pe nenii care umblă vara în șlapi, maieu "de firmă" și sconcsu' la subraț nu-i înțeleg. Dar, na, cine sunt eu să le știu pe toate...
Ce știu însă foarte bine e că, atunci când am auzit că există epilare definitivă, mi-am zis că rasa umană are o șansă să ajungă super-dezvoltată ca-n Star Trek! Și m-am pus să caut oferte, promoții, eventual reduceri pentru minunatul și miraculosul epilator. Am găsit "salvarea" într-un magazin online. Aici e șmecheria, IPL (intense pulsed light), sau pe românește "lumina intens pulsată" este secretul care-l transformă în anihilatorul definitiv al firelor de păr nedorite! Aproape că pare vis... Da, da, DA, eu clar aleg epilarea definitivă!
Am mai auzit păreri de genul: da' e definitivă, dacă peste ceva timp mă răzgândesc și vreau din nou păr, ce mă fac? Cum naiba să te răzgândești?!?... Poate doar dacă te lovește cometa-n neuron sau te împiedici și te lovește planeta în el... Sau poate dilema asta o au doamnele și domnișoarele care se aranjează și arată așa cum le spune/dictează/impune masculul care le deține, ce știu eu...
Nu te doare nimic, durează puțin și paf, te trezești cu pielea netedă, moale, frumoasă! Și asta pentru totdeauna! Nu umbli pe la saloane de cosmetică, nu pierzi timpul și nu dai bani mulți pe ședințe nenumărate sau epilări periodice de acum și până te muți în locul cu verdeață. Gata cu porii chinuiți și maltratați o dată la câteva zile! Nu te mai enervezi că aparatul de ras nu mai taie și ai uitat să-ți iei altul. Sau când ajungi acasă, în august, cu benzile cu ceară scurse toate în cutie... Ce poți avea împotrivă? Numai câteva cuvinte și ar trebui să convingă pe oricine: definitiv și fără durere!!! Iar acum sunt oferte pe net, îți iei epilatorul cu lumină intens pulsată, te închizi 20 de minute la tine-n casă și gata, ieși de acolo un om nou, cu păr doar unde îți trebuie: în cap! E foarte ușor de folosit, are un senzor inteligent care detectează dacă tipul de piele e potrivit acestui tratament, e rapid, e recomandat de medici deci e foarte sigur, îl folosești acasă, ce vrei mai mult de atât?!?
Acestea fiind zise și pe baza experiențelor mele terifiante din tinerețe descrise mai sus, vă recomand să luați un borcan, să-l transformați în pușculiță și să începeți din momentul ăsta să strângeți bani ca să vi-l luați cât mai curând: epilatorul Silkn cu lumina intens pulsata Sensepil XL, Împăratul pielii perfecte. Baftă, piele roz și epilare plăcută vă doresc!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 3.
Nu-mi mai amintesc când mi-a apărut primul dintre cele 84 de fire de păr pe care le am pe picioare, dar îmi amintesc că atunci când a apărut și familia lui și au început să se vadă, m-am dus dungă la mama să mă salveze de un coșmar în devenire. De ce? Pentru că pe vremea aia eram cu idei mai fixe ca acum și știam că pilozitatea e ereditară. Știu că nu pricepeți ce vreau să zic deci o să explic. Am eu un văr de-al nuștiucâtelea care, de când îl știu, e îmblănit. Nu, nu e păros, e genul ăla de bărbat a cărui cămașă stă umflată nu din cauza mușchilor pectorali ci din cauza părului de pe piept. Adică, el a fost toată copilăria mea singura chestie care să mă facă să mă îndoiesc că dumnezeu a creat omul și să-i dau dreptate lui Darwin și teoriei sale cu maimuțele. Și, mică și proastă cum eram, nu m-am uitat la părinți și bunici care puteau să-și numere părul de pe picioare, toți, cu o singură numărătoare... Nuuuu... Eu am sărit peste gradele de rudenie și m-am gândit: văleu, ce mă fac, acum e drept că am doar 20 de fire, da' dacă asta înseamnă că ele se vor înmulți și voi ajunge ca văru' cutare!
Drept urmare, mama n-a putut să mă calmeze decât aducându-și cutia cu ceară de depilat și aplicând câteva fâșii minuscule pe insulițele mele de fire... M-am înroșit, mai să-mi dea și lacrimile, dar n-am zis nimic. Am răbdat cu stoicism și apoi m-am dat pe "răni" cu aftershave-ul lu' taică-miu. Evident, fără ca el să vadă asta... Apoi, de-a lungul timpului, am mai încercat de vreo 3 ori calvarul ăsta: depilarea cu ceară caldă. Pentru că, simplu, firele mele de păr de pe instrumentele de mers sunt nebune și rebele ca mine și cresc în toate direcțiile! Drept urmare, atunci când mama trăgea fâșiile de ceară, jumate din ele rămâneau ferm pe poziție. De o nouă bandă fierbinte pe pielea mea iritată nu putea fi vorba, deci, am renunțat definitiv la această metodă de torturat picioarele.
Tot prin "epoca" aia, prietena mea cea mai bună a primit de la soră-sa, din Germania, un aparat de epilat. Cu arc. Mi-a făcut capul tombolă că ce bun e el, că în ce fel îți smulge firul din rădăcină și-ți lasă picioare de fotomodel. Nici acum nu știu cine naiba m-a pus s-o ascult și să-l încerc... Când am terminat de defrișat piciorul drept, arăta ca după război: roșu/vânăt, urme de tortură, pori nenorociți pe viață... Și mă uitam la el, mă uitam la aparat și mă întrebam dacă chiar vreau să-l fac și pe stângul. Nu voiam, da' când îi zici unui berbec că se poartă ca o domnișoară fricoasă, apăi ăla va face de toate ca să-ți arate că nu e așa. Inclusiv să-și epileze și celălalt picior cu teroarea aia cu arc! Dar asta pentru prima și ultima dată în viață!
Când am descoperit cremele depilatoare, am avut vreo lună cel mai larg zâmbet posibil. Nu te durea nimic și paf, în 10 minute pielea rămânea netedă, roz și frumoasă. Asta până am observat eu că același păr nebun și rebel creștea muuuult mai repede decât promitea tubul de cremă... Așa că, am părăsit și această metodă, imediat ce am descoperit benzile de depilare la rece. Nu știu cum și prin ce mister, dar ele reușesc să asasineze 95% dintre firele peste care sunt lipite! Probabil sunt mai nebune ca ele, cine știe... Daaar, și cu asta era o problemă. Crema era perfectă pentru că nu simți nimic, nu tragi, nu vezi pori însângerați și disperați, NU DOARE... Benzile? Da, sunt eficiente, da' sunt zone, axilele de exemplu, care încep să mă doară numai cât mă gândesc că le-aș putea depila cu ceară. Din fericire, pentru ele s-a inventat aparatul de ras!
Deviza? Părul trebuie să existe doar în cap, în rest, la ataaaac, moarte inamicului!!! Când mai văd câte o tanti cu barbă, cu dresuri naturale, sau cu tricou fără mâneci și cu juma' de oaie la subraț, mă duc repede și mă uit la știri, să văd dacă nu se anunță cumva că a evadat vrăjitoarea din vreo poveste, ceva... Nici pe nenii care umblă vara în șlapi, maieu "de firmă" și sconcsu' la subraț nu-i înțeleg. Dar, na, cine sunt eu să le știu pe toate...
Ce știu însă foarte bine e că, atunci când am auzit că există epilare definitivă, mi-am zis că rasa umană are o șansă să ajungă super-dezvoltată ca-n Star Trek! Și m-am pus să caut oferte, promoții, eventual reduceri pentru minunatul și miraculosul epilator. Am găsit "salvarea" într-un magazin online. Aici e șmecheria, IPL (intense pulsed light), sau pe românește "lumina intens pulsată" este secretul care-l transformă în anihilatorul definitiv al firelor de păr nedorite! Aproape că pare vis... Da, da, DA, eu clar aleg epilarea definitivă!
Am mai auzit păreri de genul: da' e definitivă, dacă peste ceva timp mă răzgândesc și vreau din nou păr, ce mă fac? Cum naiba să te răzgândești?!?... Poate doar dacă te lovește cometa-n neuron sau te împiedici și te lovește planeta în el... Sau poate dilema asta o au doamnele și domnișoarele care se aranjează și arată așa cum le spune/dictează/impune masculul care le deține, ce știu eu...
Nu te doare nimic, durează puțin și paf, te trezești cu pielea netedă, moale, frumoasă! Și asta pentru totdeauna! Nu umbli pe la saloane de cosmetică, nu pierzi timpul și nu dai bani mulți pe ședințe nenumărate sau epilări periodice de acum și până te muți în locul cu verdeață. Gata cu porii chinuiți și maltratați o dată la câteva zile! Nu te mai enervezi că aparatul de ras nu mai taie și ai uitat să-ți iei altul. Sau când ajungi acasă, în august, cu benzile cu ceară scurse toate în cutie... Ce poți avea împotrivă? Numai câteva cuvinte și ar trebui să convingă pe oricine: definitiv și fără durere!!! Iar acum sunt oferte pe net, îți iei epilatorul cu lumină intens pulsată, te închizi 20 de minute la tine-n casă și gata, ieși de acolo un om nou, cu păr doar unde îți trebuie: în cap! E foarte ușor de folosit, are un senzor inteligent care detectează dacă tipul de piele e potrivit acestui tratament, e rapid, e recomandat de medici deci e foarte sigur, îl folosești acasă, ce vrei mai mult de atât?!?
Acestea fiind zise și pe baza experiențelor mele terifiante din tinerețe descrise mai sus, vă recomand să luați un borcan, să-l transformați în pușculiță și să începeți din momentul ăsta să strângeți bani ca să vi-l luați cât mai curând: epilatorul Silkn cu lumina intens pulsata Sensepil XL, Împăratul pielii perfecte. Baftă, piele roz și epilare plăcută vă doresc!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 3.
duminică, 10 martie 2013
(S)Pun bine?
Știi momentul ăla în care cunoști pe cineva și știi pe loc că o să-ți fie prieten? Când constați că înțelegi ce spune înainte să-ți explice, că sunteți pe aceeași lungime de undă și gândiți/simțiți ciudat de asemănător?
Știi cum e să vorbești mult, ore în șir și să nu te înduri să mergi la culcare pentru că tot mai ai ceva de zis, să râzi până te doare burta de la câteva cuvinte care pentru alții nu înseamnă nimic, sau cum e să scrii povești prin sms-uri? Cum e să cauți cadoul perfect, cu sau fără motiv, care știi că o să aducă zâmbete fâstâcite, surprinse, largi sau de-a dreptu' fericite?
Știi cum e să ții atât de mult la cineva încât să ții minte doar lucrurile frumoase, doar îmbrățișările pufoase, cuvintele calde de la 5 dimineața sau stările de bine după câteva ore petrecute împreună? Cum e să-ți crească aripi și să te simți invincibil când cineva îți spune că e mândru și crede în tine? Sau cum din zeu te transformi în cel mai slab muritor atunci când cel drag are probleme și tu constați că n-ai nici o super-putere să-l ajuți?
Știi cum e să te uiți în ochii cuiva care-s plini de lacrimi și, deși în momentul ăla l-ai strânge în brațe și i-ai spune că totul o să fie bine, nu faci nimic, te uiți trist și nu zici nimic deoarece cuvintele nu vor să te ajute? Sau cum e să te uiți la ceva desenat numai pentru tine și să te surprinzi zâmbind singur, cu gura până la urechi?
Știi cum e să vrei să-i urezi cuiva multe, multe, dar să nu știi cu ce să începi, cu ce să continui și cu ce să termini? Să vrei să-i zici toate urările din lume, pe care le știi, pe care le inventezi, sau pe care le simți dar nu le-ai dat încă o formă? Să vrei să-ți dai urările cu praf magic, înainte să le faci cadou, ca să fii sigur că se îndeplinesc, dar să nu ai încă un dragon care să-ți aducă praful magic? Știi cum e să nu poți ura cuiva tot ce vrei pentru că ai avea nevoie de absolut tot internetul ca să i le scrii, de toată viața ca să i le zici pe toate, de toate florile din lume ca să le coloreze și de toate stelele ca să i le îndeplinească?
Știi oare toate astea, sau măcar câteva dintre ele? Dacă da, atunci înseamnă că acum simți ce simt eu... Dacă da, acum zâmbești... Dacă da, înseamnă că ai avut măcar o dată norocul să cunoști pe cineva special... Dacă da, înseamnă că știi că tocmai ai primit toate urările existente în galaxie...
La mulți ani fericiți! >:D<
Știi cum e să vorbești mult, ore în șir și să nu te înduri să mergi la culcare pentru că tot mai ai ceva de zis, să râzi până te doare burta de la câteva cuvinte care pentru alții nu înseamnă nimic, sau cum e să scrii povești prin sms-uri? Cum e să cauți cadoul perfect, cu sau fără motiv, care știi că o să aducă zâmbete fâstâcite, surprinse, largi sau de-a dreptu' fericite?
Știi cum e să ții atât de mult la cineva încât să ții minte doar lucrurile frumoase, doar îmbrățișările pufoase, cuvintele calde de la 5 dimineața sau stările de bine după câteva ore petrecute împreună? Cum e să-ți crească aripi și să te simți invincibil când cineva îți spune că e mândru și crede în tine? Sau cum din zeu te transformi în cel mai slab muritor atunci când cel drag are probleme și tu constați că n-ai nici o super-putere să-l ajuți?
Știi cum e să te uiți în ochii cuiva care-s plini de lacrimi și, deși în momentul ăla l-ai strânge în brațe și i-ai spune că totul o să fie bine, nu faci nimic, te uiți trist și nu zici nimic deoarece cuvintele nu vor să te ajute? Sau cum e să te uiți la ceva desenat numai pentru tine și să te surprinzi zâmbind singur, cu gura până la urechi?
Știi cum e să vrei să-i urezi cuiva multe, multe, dar să nu știi cu ce să începi, cu ce să continui și cu ce să termini? Să vrei să-i zici toate urările din lume, pe care le știi, pe care le inventezi, sau pe care le simți dar nu le-ai dat încă o formă? Să vrei să-ți dai urările cu praf magic, înainte să le faci cadou, ca să fii sigur că se îndeplinesc, dar să nu ai încă un dragon care să-ți aducă praful magic? Știi cum e să nu poți ura cuiva tot ce vrei pentru că ai avea nevoie de absolut tot internetul ca să i le scrii, de toată viața ca să i le zici pe toate, de toate florile din lume ca să le coloreze și de toate stelele ca să i le îndeplinească?
Știi oare toate astea, sau măcar câteva dintre ele? Dacă da, atunci înseamnă că acum simți ce simt eu... Dacă da, acum zâmbești... Dacă da, înseamnă că ai avut măcar o dată norocul să cunoști pe cineva special... Dacă da, înseamnă că știi că tocmai ai primit toate urările existente în galaxie...
La mulți ani fericiți! >:D<
vineri, 8 martie 2013
Cadoul cadourilor
Ne-am cunoscut acum 2 ani, nu? Adică, te știam dinainte, dar nu interacționam prea mult. Nu vorbeam decât chestii formale, banale, sau ne salutam și gata. Dar în martie ăla a fost altfel. Știi că eu cred că gărgărițele-s magice, nu? Cel puțin alea făcute de mine sigur sunt... Și acel martie ne-a intersectat zilele, orele și ne-am trezit în același loc, fără s-o plănuim dinainte. Aveam o gărgăriță în buzunar și, când te-am văzut, am simțit că mâna îmi e atrasă de ea, că o scot de acolo și ți-o întind cu un zâmbet tâmp... Clar nu te așteptai la așa ceva din partea mea și aș da orice să pot avea o poză cu fața pe care ai făcut-o în momentul ăla, ar fi ca faza aia din reclamă: de neprețuit! De atunci te am alături și, nu cred că ți-am spus-o, ai fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut martie în anul ăla...Ce nu știi tu e că gărgărița aia era dată cu praf magic! Acum înțelegi de ce ții așa la mine? Nu e doar din cauza farmecului meu irezistibil, a încăpățânării mele delicioase de berbec sau a sufletului meu, uneori imposibil, de copil mare. E mai complicat de atât, e pură magie la mijloc...
Mâine e 8 martie și vreau să-ți fac cel mai frumos cadou din lume. Aș putea să-ți fac ceva special pentru tine, cercei, un medalion, o cutie de bijuterii... Dar ai deja o groază de chestii pictate de mine, deci n-ar fi un cadou special... Știu că-ți plac toate, că le porți cu plăcere, că te lauzi cu ele, însă de data asta vreau să te surprind cu ceva nou, ceva ce nu ți-am mai dat niciodată! Problema e că nu prea am răbdare să cutreier magazinele, să suport toate sfaturile vânzătoarelor prea băgăcioase, să țin minte ce și unde am văzut ca să mă întorc acolo să iau cadoul perfect. Dar, din fericire, pentru catastrofele ca mine există magazinele online. Cel din care îmi place să mă "aprovizionez" e Borealy.
Cam asta e, m-am descurcat bine! Curierul ajunge în 24 de ore, deci totul va fi perfect. Un snop de lalele și o să am cel mai frumos dar de primăvară! O să avem, eu și Motanschi. Mâine! Iar tu, ori de câte ori o să porți sau o să te uiți la medalion, o să-ți amintești și o să te gândești la "finuțul" tău mic, negru și fericit...
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 2.
miercuri, 6 martie 2013
Poveste cu Farmec...
Acum muuulți ani, într-o zi frumoasă și însorită de martie, a apărut pe lume îngerașul blond și cuminte al familiei, adică eu. Mama, care nu iese niciodată din casă nearanjată, când a simțit că a venit momentul, că plodu' vrea să iasă și vrea fix atunci, a alertat pe toată lumea și a pornit spre spital. Nu, glumesc, n-a făcut asta...s-a pus să se aranjeze și să se machieze și abia după a trezit toată casa... Și uite așa, în dimineața aia, a intrat în viața lor berbecul căpos și simpatic care vă povestește acum toate astea!
Și nu știu de ce erau toți așa entuziasmați și mă lăudau care cum mă vedea, că arătam ca orice plod nou-născut: mic, creț, roșu, cu ochii umflați, cu trăsături vagi de broscoi și fără păr. Bine, nu eram fără, dar era atât de fin și de blond, că nu se vedea... Drept urmare, puțin timp mai târziu, am ieșit din casă machiată pentru prima dată în viața mea. Mama îmi contura sprâncenele cu dermatograf negru și, la scandalul pe care i l-a făcut mami, bunica mea și mama ei, a răspuns nonșalant că ea nu iese așa cu mine pe stradă, fără sprâncene.
Anii au trecut și, când am ajuns la vârsta la care mă puteam ține solid pe picioarele mele, am descoperit, spre disperarea mamei, care vedea în mine demna ei urmașă, care va fi îmbrăcată elegant și mereu aranjată, că cele mai mișto chestii sunt alergatul, scurmatul în pământ și cățăratul pe garduri și în copaci. Și așa, visul ei de o viață de a crește o mică prințesă s-a spulberat... Pentru că doar cu scandal mă îmbrăca în rochițe cu volănașe, pantofi de lac și pampoane, preferații mei fiind adidașii și pantalonii de toate formele și lungimile.
Dar totuși ceva ceva tot îmi plăcea: adoram să mă uit la mama când se machia, ruja, când se dădea cu cremă, pudra, fond de ten... Îmi plăcea tare să-mi bag degețelele mele mici prin borcanele ei de cremă, farduri, sau să desenez pe oglindă cu dermatografu'. De pe atunci promiteam să ajung un artist și prieten al culorilor... Și așa am aflat eu că, dacă vrei să arăți neted și frumos ca ea, trebuie să ai o geantă plină cu smacuri pe care să le folosești zilnic. Dar aveam o dilemă: mami, bunica, nu făcea la fel dar totuși arăta foarte bine! Într-o zi i-am descoperit și ei secretul, bine ascuns pe raftul de sus al dulapului: cremele Farmec, mai exact Gerovital H3. Plus măștile de față pe care și le aplicau în echipă, o dată la câteva zile. Ingredientele folosite nu mi le amintesc prea bine. Pe atunci nu prea se foloseau argan, gălbenele și aloe vera, se deschidea frigiderul și paf, imediat se punea de o mască de față cu ce era pe acolo. Oul, smântâna, castravetele, uleiul de măsline și alte asemenea nu aterizau doar în farfurie ci și pe ochi, obraji sau păr... Deci, am băgat la cap, secretul feței netede, fără cratere și erupții sunt: măștile, demachiantul și cremele!
Tot prin perioada aia am decis că, eu sunt eu, doar în forma naturală, adică fără adaosuri de culoare pe mine... Nu mă machiez nu pentru că nu-mi stă bine, ci pentru că nu mă simt eu atunci când sunt machiată. Pentru că am obiceiul prost să mă frec la ochi și aș risca să ajung o operă abstractă... Și apoi, recunosc, sunt vâjâită, trebuie să fiu gata repede și s-o întind unde am eu treabă, nu am răbdare să mă pigulesc sau să pierd foarte mult timp cu aranjatul. Dar asta nu înseamnă că nu am grijă de mine... Chiar dacă nu par genul, periodic îmi trântesc măști pe moacă, seara mă demachiez, mă dau cu tonic și cremă, sunt foarte atentă când îmi aleg produsele cosmetice și fac de toate ca să nu mă trezesc prea curând cu ridurile care mă pândesc de după vârsta afișată-n buletin...
Și, din fericire, am priceput de mică și din prima că "natural" nu înseamnă să te speli pe cap doar cu săpun de casă + apă de ploaie, să îți lași pe picioare blăniță protectoare, sau o pădure de mangrove la subraț. Natural nu înseamnă nici să ieși iarna din casă fără să te dai cu cremă, ca să lași crivățu' să sculpteze pe moaca ta riduri, sau să-ți usuce pielea în așa hal că, atunci când râzi, să foșnești ca ziaru'... Și nici să ai părul alb, să nu te vopsești, sau să puți că nu folosești deodorant, pentru că asta înseamnă că "nu ești de acord cu felul în care te-a făcut Dumnezeu"... De câte ori văd câte un specimen din ăsta, îmi vine să-i strig: "Îndrăgostește-te de viață!" Îndrăgostește-te de tine! Pune mâna și îngrijește-te și o să fii fericită!
Pentru mine frumusețea naturală înseamnă să te simți bine cu tine însuți. Să fii fericit în pielea ta, să arăți în așa fel încât să te placi tu pe tine. Nu contează ce le place celor din jur, contează doar ce-ți place ție, ce te face pe tine să zâmbești... Dacă felul în care arăți te face fericit, atunci e perfect, atunci o să iubești viața și o să simți și că viața te iubește pe tine. Și asta chiar dacă te machiezi, dar într-un fel care ți se potrivește, sau ești ca mine, roz de la natură... Chiar dacă ai unghii lungi date cu ojă roșie sau scurte, cu o gărgăriță desenată pe degetul mijlociu, ca mine. Dacă te îmbraci mereu elegant, sau în tricouri cu maimuțoi, ca mine... Fiecare dintre noi ne naștem cu farmecul nostru natural, propriu și personal. Cel mai important e să știm să-l păstrăm, să avem grijă de el, să nu-l sufocăm cu lucruri care nu ni se potrivesc... Nu există o regulă generală, fiecare e fericit și îndrăgostit de viață în felul lui. Și eu sunt de a mea, așa cum e ea.
La început, mama era supărată că nu i-am semănat, că nu-s la fel de feminină ca ea, că n-are cu cine vorbi de machiaje... Dar acum cred că e fericită, că nu-i iau smacurile! Și foarte fericită că poate să folosească cremele mele, care-i plac din ce în ce mai mult... Pentru că, din cauza tenului foarte sensibil, mai nou folosesc doar produse din gama Farmec Natural! Deodată, demachiantul meu 2 în 1 cu gălbenele e mai bun și lasă fața mai moale, crema cu argan intră parcă mai bine în piele iar șamponul cu aloe vera face părul strălucitor și mătăsos! Păi da, știu, că de aia mă și dau cu ele!
La fel ca Giulia, Ambasador gama Farmec Natural, am descoperit produsele Farmec la mama. Singura zonă unde nu ne-am potrivit sunt parfumurile: ea preferă Obsesie, eu Athos... În rest, ne încercăm reciproc cremele, șampoanele și demachiantele! Totul ca să nu se sperie oglinda de noi când ne vede dimineața și, mai ales, ca să-i facem în ciudă buletinului cât mai mult timp!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa1.
Și nu știu de ce erau toți așa entuziasmați și mă lăudau care cum mă vedea, că arătam ca orice plod nou-născut: mic, creț, roșu, cu ochii umflați, cu trăsături vagi de broscoi și fără păr. Bine, nu eram fără, dar era atât de fin și de blond, că nu se vedea... Drept urmare, puțin timp mai târziu, am ieșit din casă machiată pentru prima dată în viața mea. Mama îmi contura sprâncenele cu dermatograf negru și, la scandalul pe care i l-a făcut mami, bunica mea și mama ei, a răspuns nonșalant că ea nu iese așa cu mine pe stradă, fără sprâncene.
Anii au trecut și, când am ajuns la vârsta la care mă puteam ține solid pe picioarele mele, am descoperit, spre disperarea mamei, care vedea în mine demna ei urmașă, care va fi îmbrăcată elegant și mereu aranjată, că cele mai mișto chestii sunt alergatul, scurmatul în pământ și cățăratul pe garduri și în copaci. Și așa, visul ei de o viață de a crește o mică prințesă s-a spulberat... Pentru că doar cu scandal mă îmbrăca în rochițe cu volănașe, pantofi de lac și pampoane, preferații mei fiind adidașii și pantalonii de toate formele și lungimile.
Dar totuși ceva ceva tot îmi plăcea: adoram să mă uit la mama când se machia, ruja, când se dădea cu cremă, pudra, fond de ten... Îmi plăcea tare să-mi bag degețelele mele mici prin borcanele ei de cremă, farduri, sau să desenez pe oglindă cu dermatografu'. De pe atunci promiteam să ajung un artist și prieten al culorilor... Și așa am aflat eu că, dacă vrei să arăți neted și frumos ca ea, trebuie să ai o geantă plină cu smacuri pe care să le folosești zilnic. Dar aveam o dilemă: mami, bunica, nu făcea la fel dar totuși arăta foarte bine! Într-o zi i-am descoperit și ei secretul, bine ascuns pe raftul de sus al dulapului: cremele Farmec, mai exact Gerovital H3. Plus măștile de față pe care și le aplicau în echipă, o dată la câteva zile. Ingredientele folosite nu mi le amintesc prea bine. Pe atunci nu prea se foloseau argan, gălbenele și aloe vera, se deschidea frigiderul și paf, imediat se punea de o mască de față cu ce era pe acolo. Oul, smântâna, castravetele, uleiul de măsline și alte asemenea nu aterizau doar în farfurie ci și pe ochi, obraji sau păr... Deci, am băgat la cap, secretul feței netede, fără cratere și erupții sunt: măștile, demachiantul și cremele!
Tot prin perioada aia am decis că, eu sunt eu, doar în forma naturală, adică fără adaosuri de culoare pe mine... Nu mă machiez nu pentru că nu-mi stă bine, ci pentru că nu mă simt eu atunci când sunt machiată. Pentru că am obiceiul prost să mă frec la ochi și aș risca să ajung o operă abstractă... Și apoi, recunosc, sunt vâjâită, trebuie să fiu gata repede și s-o întind unde am eu treabă, nu am răbdare să mă pigulesc sau să pierd foarte mult timp cu aranjatul. Dar asta nu înseamnă că nu am grijă de mine... Chiar dacă nu par genul, periodic îmi trântesc măști pe moacă, seara mă demachiez, mă dau cu tonic și cremă, sunt foarte atentă când îmi aleg produsele cosmetice și fac de toate ca să nu mă trezesc prea curând cu ridurile care mă pândesc de după vârsta afișată-n buletin...
Și, din fericire, am priceput de mică și din prima că "natural" nu înseamnă să te speli pe cap doar cu săpun de casă + apă de ploaie, să îți lași pe picioare blăniță protectoare, sau o pădure de mangrove la subraț. Natural nu înseamnă nici să ieși iarna din casă fără să te dai cu cremă, ca să lași crivățu' să sculpteze pe moaca ta riduri, sau să-ți usuce pielea în așa hal că, atunci când râzi, să foșnești ca ziaru'... Și nici să ai părul alb, să nu te vopsești, sau să puți că nu folosești deodorant, pentru că asta înseamnă că "nu ești de acord cu felul în care te-a făcut Dumnezeu"... De câte ori văd câte un specimen din ăsta, îmi vine să-i strig: "Îndrăgostește-te de viață!" Îndrăgostește-te de tine! Pune mâna și îngrijește-te și o să fii fericită!
Pentru mine frumusețea naturală înseamnă să te simți bine cu tine însuți. Să fii fericit în pielea ta, să arăți în așa fel încât să te placi tu pe tine. Nu contează ce le place celor din jur, contează doar ce-ți place ție, ce te face pe tine să zâmbești... Dacă felul în care arăți te face fericit, atunci e perfect, atunci o să iubești viața și o să simți și că viața te iubește pe tine. Și asta chiar dacă te machiezi, dar într-un fel care ți se potrivește, sau ești ca mine, roz de la natură... Chiar dacă ai unghii lungi date cu ojă roșie sau scurte, cu o gărgăriță desenată pe degetul mijlociu, ca mine. Dacă te îmbraci mereu elegant, sau în tricouri cu maimuțoi, ca mine... Fiecare dintre noi ne naștem cu farmecul nostru natural, propriu și personal. Cel mai important e să știm să-l păstrăm, să avem grijă de el, să nu-l sufocăm cu lucruri care nu ni se potrivesc... Nu există o regulă generală, fiecare e fericit și îndrăgostit de viață în felul lui. Și eu sunt de a mea, așa cum e ea.
La început, mama era supărată că nu i-am semănat, că nu-s la fel de feminină ca ea, că n-are cu cine vorbi de machiaje... Dar acum cred că e fericită, că nu-i iau smacurile! Și foarte fericită că poate să folosească cremele mele, care-i plac din ce în ce mai mult... Pentru că, din cauza tenului foarte sensibil, mai nou folosesc doar produse din gama Farmec Natural! Deodată, demachiantul meu 2 în 1 cu gălbenele e mai bun și lasă fața mai moale, crema cu argan intră parcă mai bine în piele iar șamponul cu aloe vera face părul strălucitor și mătăsos! Păi da, știu, că de aia mă și dau cu ele!
La fel ca Giulia, Ambasador gama Farmec Natural, am descoperit produsele Farmec la mama. Singura zonă unde nu ne-am potrivit sunt parfumurile: ea preferă Obsesie, eu Athos... În rest, ne încercăm reciproc cremele, șampoanele și demachiantele! Totul ca să nu se sperie oglinda de noi când ne vede dimineața și, mai ales, ca să-i facem în ciudă buletinului cât mai mult timp!
Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa1.
vineri, 1 martie 2013
SuperBlog de Martie
După cum ziceam mai devreme, martie e luna mea. Și, na chestie, fix acum e rost de-un SuperBlog... Unul cu miros fresh de primăvară, de soare și de verde. La care o să particip și eu. Măcar așa să mai scriu câte ceva pe blog, că-l vizitez cam rar...
La școală, aproape-n fiecare an, de ziua mea aveam lucrare, teză sau examen. Îh... Anul ăsta o să fie cam la fel, teme, date limită, note... Da' măcar or să fie postări cu premii și cadouri, toate pentru ziua mea! Daaaaaa, vreau.
See you...
La școală, aproape-n fiecare an, de ziua mea aveam lucrare, teză sau examen. Îh... Anul ăsta o să fie cam la fel, teme, date limită, note... Da' măcar or să fie postări cu premii și cadouri, toate pentru ziua mea! Daaaaaa, vreau.
See you...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)