Argint să fie!

Când eram mică, nu eram un mare fan al bijuteriilor, dar aveam chestii, din diverse metale, primite cadou, pe care le purtam cu drag. De câţiva ani însă, port numai argint. Nu pot să zic că nu-mi place aurul, dar clar prefer argintul. Mi se pare mai discret, mai... altfel. Are, aşa, o eleganţă subtilă, un mister ce mă duce cu gândul la cărţi, la magicieni şi la poveşti ţesute în minte. Şi am de la bijuterii la obiecte, medalii şi monede.

De câte ori văd o bijuterie, îmi place să mă gândesc oare cui i-ar plăcea, oare cum i-ar sta unui prieten cu ea, oare ce l-o fi inspirat pe cel ce a creat-o. Şi aşa imaginaţia o ia razna, inventând personaje, situaţii, stări, scenarii...

Când vine vorba de mine, mă apucă uneori cheful să-mi iau câte o bijuterie nouă, de obicei fără vreo ocazie anume. Pur şi simplu vreau ceva care să mă bucure, la care să mă uit fericită şi, na, sunt berbec...cu care să mă laud! În general nu caut ceva anume, dau buzna în câte un magazin şi studiez bine vitrina, nu se poate să nu mi se lipească ceva de "suflet". Mai nou, caut pe net, e mult mai comod ca plimbatul prin oraş de la un magazin la altul şi oferta e muuult mai mare. Stau comod în fotoliul meu pufos şi casc gura la un "super-magazin" plin ochi cu de toate. Din marea de oferte, am ales să-mi fac cadou  bijuterii din argint de la LaFemmeCoquette.

Acum, fiecare cu stilul lui. La capitolul ăsta, imaginea mea e una destul de simplă. Aşa că şi bijuteriile pe care le caut nu trebuie să fie foarte încărcate. De obicei te gândeşti la ce ţinută ai putea purta bijuteria respectivă, poate la un eveniment special, dacă are piatră n-ar fi o idee rea să scoată în evidenţă culoarea ochilor... Eu sunt o persoană mai sport, deci nu prea am dileme din astea. La mine, o bijuterie trebuie să poată fi purtată oricând. Dacă-mi place mult, sigur n-o s-o mai dau jos mult timp!

Stilul meu personal? Nu ştiu dacă am unul bine definit. Da' ştiu că-mi plac lănţişoarele cu maimuţoi agăţaţi de ele, broşele mai sobre şi brăţări de care pot agăţa charm-uri... Iar cerceii trebuie să fie neapărat cu tijă! (Că mi-a venit mie într-o zi idea că mai vreau 5 găuri, cele două deveniseră prea banale.) De preferat fără pietre, simpli, cu sidef sau email. Cum sunt bufniţele astea beton!

Dar bijuteriile mele preferate sunt inelele. Mai lătuţe, cu modele gravate, împletite sau netede, cu un aer goth, pe cât mai multe degete, dacă se poate! Şi la capitolul ăsta e durere mare... Că, de obicei, vreau şi pe ăla, îmi place şi celălalt şi mi-ar trebui un mic împrumut la bancă să mi le iau pe toate! A, da, şi vreo câteva degete în plus, să am unde le pune pe toate! Unul dintre preferatele mele, care foarte rar îmi părăseşte mâna, e inelul cu elefanţi pe care mi l-am luat într-o zi de toamnă caldă, că era aşa colorat şi soare afară de am simţit că-mi trebuie musai un cadou care să păstreze starea aia frumoasă...

Însă de pe site-ul amintit, preferaţii mei absoluţi sunt, evident, nişte GĂRGĂRI. (Nu degeaba m-au botezat nişte prietene Împăratul gărgărilor...) Bine că mi-a venit în minte să explorez toate categoriile, chiar şi pe cea de copii. Şi ce, ce dacă îmi iau cercei de acolo? Cine o să aibă cei mai tari cercei cu gărgăriţe în urechi? EU!!!


La vizita asta în magazinul argintiu am fost oleacă egoistă, am ales chestii doar pentru mine, dar vine crăciunul, tre' să mă transform în elf şi să-mi fericesc şi prietenele. Că au fost cuminţi, ştiu eu!

Fără sare

Mult timp n-am priceput de ce, dacă eu sunt de treabă și mă port frumos, ceilalți nu fac la fel. După aia am mai crescut un pic și am ajuns la concluzia că toți suntem (din fericire) diferiți, deci tre' să-i iau pe ceilalți așa cum sunt. Și că trebuie să încetez să-i mai văd pe ceilalți prin mine, prin felul meu de a fi, de a simți, de a gândi. Dar, chiar dacă fac asta, tot mai primesc câte o tigaie-n moacă fără motiv. Drept urmare, tot nu pricep unii oameni.

Ca cel cu care vorbeam, râdeam și discutam de pastile și doctori ciudați. Într-o zi, brusc, mi-a zis că nu mai vorbește cu mine. De ce, ce-am făcut? Păi, ești prietenă cu ăla și ăla m-a supărat. Așa, da' eu totuși ce-am făcut? Nimic... A, da, sunt prietenă cu ăla!

Sau cel care se uită dimineața-n oglindă și nu vede un muc expandat mediocru, îl vede pe mesia. Așa că are tot dreptul să se ia de alții în timpul zilei (probabil și în vise) și să le critice faptele, intelectul și chiloții, deși, dacă-l cauți bine, și el are aceiași budigăi. Taci, bă, tu ești prost, ce știi tu, eu dețin adevărul suprem, intergalactic, etern și de o unicitate tridimensională la nivel macro și micro existențial. Acest Yoda al timpurilor noastre ce trebuie venerat. Bă, ești prost, n-ai auzit să taci?!

Nici pe ăia pentru care banii îs totul nu-i pricep. Ce atâta prieteni, ăia nu contează, banu', frate! Dacă ies parale, te vinde fără să se gândească. Sentimente? Hai, să fim serioși, ce importanță au alea? Ce dacă te-am pupat ieri, azi e altă zi și azi e-n interesul meu să te scuip în freză și-l mai și întind, să iasă țepi. Și asta pentru că poate și nu dă doi bani. Și are memoria scurtă, că dacă-i miroși a bancnote, te pupă iar între două flituri.

Să nu uit categoria celor care te caută și-n cur-bele din intersecții. Stă cu benoaclele focalizate pe tine să vadă cum te îmbraci, cu cine ieși, ce cumperi de la magazin și la ce oră ajungi acasă. Ca să nu mai zic că face ce face și te întreabă, fără pic de jenă, da' tu câți bani iei la muncă. Asta deși vă întâlniți din an în paști și sunteți doar cunoștințe de duminică. Iar dacă se mai pricepe și să umble pe net, sigur o să te caute cu gogu să vadă ce secrete obscure ascunzi și ce conturi numai bune de puricat ai.

Una peste alta, dacă eu te respect și tu mă faci să mă simt un jeg mic, prost și ciudat, ghici ce? N-o să-ți zic nimic, nu meriți, o să-ți zâmbesc în continuare, dar o să-mi fie milă de tine. Și o să ies cu prietenii la bere și o să mă simt bine și o să fiu fericită. Pentru că eu, spre deosebire de creaturile ca tine, am oameni minunați alături! Și mă doare-n vârfu' Omu' că, de fapt, ăla prost ești tu.

Și puiul face piu!
Și titlul n-are nici o treabă cu postarea, știu!

Interviu cu fluturaşi sau cum să stresezi un om serios

Şi m-am gândit eu într-o zi însorită: ce-ar fi s-o stresez pe Claudia cu nişte întrebări dubioase, la care să se chinuie tare să răspundă? Că prea răspunde serios tuturor... Şi aşa a ieşit postarea de mai jos.

Cred că un interviu "normal" ar începe cu: spune-ne, te rog, cine e Claudia Pătraşcu. Da’ ăsta nu e tocmai normal şi nu e tocmai interviu, pentru că eu nu-s tocmai jurnalist. Aşa că, n-avem reguli! Oricum juma’ de net ştie cine eşti, să aflăm alte chestii. Ca de exemplu: cum te-ai pricopsit cu numele de Claudia? Care-a fost cu ideea, vreo poveste, ceva?
Zici tu că am avea noi şansă să fim "normale"? Hm, dar ce haz ar mai avea, zău?! Revenind la subiectul predicatului, habar n-am cine, de unde şi de ce mă ştie, dar juma' de net … pe bune? Adicătelea oamenii ăia n-au şi ei altă treabă decât să mă ia pe mine în seamă? :))) 
Unii se pare că n-au...
Numele meu are o poveste, aşa că intuiţia ţi-a "suflat" bine. :) În anul de graţie 1979, adică înaintea erei ecografelor, se făcea că ai mei părinţi se aşteptau să aibă băiat. Că aşa le spusese medicul, bazându-se pe cine ştie ce bazaconie o fi simţit el acolo (mi-o fi găsit nasul ori vreun călcâi şi a zis că-i altceva... el ştie). Aşa că ai mei, că nişte părinţi responsabili şi nerăbdători, şi-au făcut frumos o listă cu nume, toate de băieţi, desigur. Şi când am apărut.. na, să vezi belea, că n-aveau niciunul feminin. Cum maică-mea a stat mai mult în spital decât era prevăzut, sarcina de a mă declara la autorităţi i-a revenit lui taică-meu. Care, ca să nu-şi ia asupra-i responsabilitatea numirii odraslei, a întrebat câte o mătuşă de fiecare parte, adică pe sora lui şi pe sora mamei. Prima a zis Claudia, a doua – Gabriela şi aşa m-am pricopsit cu numele. Pfff, mai mult nici că puteam să mă lungesc :p

Dat fiind exploziile de acum ceva timp din blogosferă (sau fâsurile nervoase, după caz), vreau să te întreb: cum a apărut ideea de SuperBlog? Adică, frate, cum ai putut să iniţiezi asemenea grozăvie… Pe bune, chiar un concurs de advertoriale? Să vină, aşa, sponsori cu premii şi să propună probe la care tre’ să te cauţi oleacă la imaginaţie ca să scrii ceva fain, după care să câştigi doar nişte firmituri? Că, de exemplu, un week-end în doi la un hotel bengos în Budapesta, o şmecherie IPL de peste 500 de euro, o biclă roşie megabestială sau greutatea ta în caşcaval sunt nişte premii penibile, de-a dreptul insultătoare pentru efortul de a scrie o postare de 600/1000 de cuvinte. Aşa ceva…
Explozii? Ce explozii? Da, "fâsuri" ar fi mai aproape de adevăr. :p Da, aşa tupeu! :))) Oricât mi-ar plăcea mie să mă împăunez cu ideea, meritul e al altora (colegii mei şi partenerii noştri). Eu mă pricep la implementat chestii, în general, mai rar cu idei strălucite. Premiile sunt, într-adevăr, halucinante. Şi când te gândeşti că oricine îşi poate face blog chiar azi ca să se înscrie în SuperBlog şi că n-are nevoie de vechime, trafic sau page rank, ci doar de un strop de inspiraţie ca să impresioneze sponsorii pe teme date şi să le ia premiile, e de-a dreptul revoltător! Cum adică orice blogger să aibă dreptul să participe aşa, când vrea el, la ce probe vrea el, şi să mai şi câştige? Ba chiar şi premii în bani, dacă ies printre primii? O neruşinare, zău aşa!

Crezi că ar trebui dată o lege prin care să se introducă obligativitatea vaccinului antirabic la oameni? Te-ai simţi mai bine ştiindu-te imună la muşcăturile de cur aplicate de unii bipezi potenţial turbaţi? Mă refer la struţi, evident, că ei merg pe două picioare!
Păi cred că deja m-am imunizat, am experienţă ani buni în "domeniu"! În unele cazuri, mai ales al celor care uită să-şi ia medicamentele, chiar n-ar fi rău, să ştii. Abia nu ne-ar mai tulbura zen-ul şi feng-shui-ul. Pe de altă parte, deşi letală, turbarea e o boală aşa, de mâna a doua, nici măcar nu te poţi lăuda cu ea. Măcar de-ar fi vreun TBC ("boală romantică", are o rezonanţă istorică) sau o Ebola, că se poartă, dar... turbare? Hm, nu impresionează pe nimeni! Cu sau fără vaccin, eu le-aş recomanda să se reprofileze.

Sunt şi eu în grupul SuperBlog şi mai intru pe acolo câteodată, în timpul concursului. Şi întotdeauna m-am întrebat cum de ai atâta răbdare cu toată lumea, în orice situaţie: aplanezi certuri, tragi discret de urechi, atenţionezi finuţ… Te-ai gândit, măcar o dată, cum ar fi să-ţi iei ţoale de comando, o bazooka, câteva grenade, să-ţi faci dungi negre pe faţă (ştii că acum vizualizez toate astea, nu?) şi să dai buzna în grupul ăla unde, uneori, toată lumea e nemulţumită şi se ceartă cu toată lumea?
Mda, deseori sunt acuzată de răbdare în exces. În apărarea mea, pot să spun că nu e vina mea, aşa mi-e firea, o moştenesc de la tata. Bună asta cu bazooka! :))) Să ştii că nu m-am gândit, dar e o idee foarte bună, o reţin şi-ţi dau şi credit pentru ea când m-o întreba cineva ce m-a apucat. Şi apoi, cred că mi-ar sta bine în haine de comando :D Păzea, că vin! 

 Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să participi la SuperBlog altfel, să fii concurent? Să respecţi termenele, să aştepţi jurizarea, să dai refresh la pagina cu note din 5 în 5 minute, să te enervezi când iei o notă mică pe o postare pe care o credeai genială, să vezi cum se modifică clasamentul şi tu când urci, când cobori… În care tabără crezi că e mai interesant: a organizatorilor sau a participanţilor? Sau a juriului?
Păi dacă acum îmi trebuie cam un bax de Diazepam per ediţie, îţi dai seama, cu regula de trei simplă, câte aş înghiţi ca participant? :))) Mda, nu ştiu, zău, cum sau dacă m-aş descurca. Dar, văzând cât de mult se consumă şi se agită concurenţii, nici că aş avea curaj! Dacă m-aş încumeta, cred că aş sta departe de clasament (zic eu, dac-oi putea!), că nu mă ţine inima. La respectat termene sigur aş da-o în bară (prietenii ştiu de ce :p), de articole geniale nu prea mă cred capabilă, aşa că aş privi-o ca pe un experiment de genul "Hai să văd şi eu ce pot şi ce cred alţii despre textele mele". Teoretic, cu detaşare. Practic, cum s-o putea. Cred că fiecare "tabără" are plusurile şi minusurile ei. E greu şi ca participant, şi ca juriu (am auzit că unii au frigiderul plin, mai ales după jurizare :))) Foştii participanţi care au ajuns să jurizeze ulterior pentru sponsori au aflat din plin. Iar ca organizator, ai ce-i mai bun din toate, că îţi iei înjurături din toate părţile. Dacă întârzie notele, "da' lor de ce le daţi voie?" - eu am cerut la Primărie să se facă un eşafod în piaţa publică pentru juriile indisciplinate, dar nu m-au ascultat! Pe de altă parte, când se supără toată lumea pe toată lumea, şi juriul îşi pune mâinile în cap şi se sperie de avântul revoluţionar al concurenţilor ("aoleu, ce e debandada asta?!"), ghici la gâtul cui sare mai întâi? Ai ghicit, suntem câştigători la puncte! Mai multe decât nota voastră maximă, de 100, sâc!

Ce-ţi place cel mai mult să faci în timpul liber? Bine, asta în perioadele în care nu e concurs, că în timpul SuperBlogului nu cred că ai aşa ceva. Ştiu asta nu din cauză că am vreun glob magic în care să ghicesc, da’ odată m-am înscris pe la 1 noaptea şi am primit confirmarea maxim 5 minute…
Chiar aşa: care timp liber? :))) Glumesc, uneori mai miros şi aşa ceva, deşi nu înseamnă că între ediţiile SuperBlog trăiesc într-o vacanţă permanentă :) Mda, se mai întâmplă să lucrez şi nopţile fiindcă, dacă ştiu eu că sunt chestii care aşteaptă să fie făcute (şi sunt mereu), parcă mă strigă în somn. Dar şi când prind o porţie mai zdravănă de timp liber, îmi place să mă plimb (într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost navigator sau explorator de am un asemenea apetit pentru călătorii; zici că m-a făcut mama în gară!). Indiferent unde, când şi cum, mă simt bine în mişcare (anul trecut am învăţat să merg pe bicicletă, victorieeeee!). Chiar dacă n-a fost călătorie, nici măcar de week-end, în care să nu fi cărat şi laptopul după mine, tot mă relaxez numai fiindcă schimb peisajul. Îmi place atât de mult tot ce ţine de Grecia că m-aş muta acolo şi mâine. Ceea ce sper să se şi întâmple, într-o bună zi. În rest, îmi mai place să joc diverse (puzzle, scrabble), dar nu prea am cu cine (adică deja i-am exasperat pe ai mei, hihi!), m-aş duce la teatru zilnic (mai bine mă mut în culise direct) şi.... mai era ceva? Eh, o fi fost, dar vârsta îşi spune cuvântul. Lecitină, maică, lecitină!

 Presupun că-ţi plac dulciurile. Ciocolată sau frişcă? Cacao, sau vanilie? A, da, şi care-i dulceaţa preferată?
Presupui corect :) Categoric ciocolată! Cum o fi, de care o fi, nu contează. Cacao (nu-mi place vanilia). La dulceaţă e mai greu să mă hotărăsc, e după chef: ba de căpşuni, ba de vişine ori de portocale...

Când te duci la mare, te bălăceşti cu colac? :D Ţi-e frică de meduze? Aduni scoici ca să le cari după tine acasă?
Cândva, stăteam agăţată de colac mai ceva ca înecatul de geamandură. Pe la 13 ani, când eram cu gaşca la bălăceală (practic, am copilărit pe plajă, la Constanţa, vara stăteam acolo toată ziulica), văzându-i pe alţii cum înoată frumos şi eu, pe lângă ei, ca toporul la fund, am dat din mâini şi din picioare până mi-a ieşit... ceva. Nu ştiu să înot decât într-un fel (că broasca) şi obosesc rapid, dar tot e un progres, nu? :D Meduzele le-aş lua şi în braţe, mi se par tare drăguţe, dar n-am apucat, că urla toată lumea la mine :))) E posibil să nu-mi împărtăşească şi ele pasiunea şi să fie durere la prima întrevedere. Adunam şi scoici într-o vreme, m-am lăsat. Dar m-am apucat de scotocit după pietricele colorate, cu forme mai curioase. Se pune? :)

 Şi acum, în finalul încheierii, pot să te las să faci faza aia cu mulţumirile. Să mulţumeşti cui vrei tu (mătuşii pentru nume, prietenilor că nu te-au lăsat să te îmbrăţişezi cu meduzele, din astea…). Iar eu îţi mulţumesc ţie că ai avut răbdare să prestezi acest minunat interviu, facebook-ului că ne-a permis să-l foim între noi şi lu’ tanti de la cofetărie care a făcut foarte bună prăjitura pe care am halit-o azi dimineaţă! Hough!
Păi îi mulţumesc lui tata că nu m-a blagoslovit cu vreun nume bizar (maică-mea voia să mă boteze Brânduşa....), mulţumesc şi maică-mii că m-a lăsat să fac cam toate tâmpeniile posibile numai ca să mă prind singură că sunt tâmpenii, mulţumesc colegilor care mă suportă zilnic (dar na, e reciproc), mulţumesc superbloggerilor că acceptă de bună-voie şi nesiliţi de nimeni să le mănânc eu zilnic ficaţii cu probe şi deadline-uri (notele le las juriului!), mulţumesc şi sponsorilor că mai pompează o atenţie, o măslină, adicătelea o bicicletă, un gadget, un espressor etc. Şi mai mulţumesc vecinilor pensionari de sus, că au grijă să mă ţină în formă cu un program continuu de bocăneli, tropăieli, bormaşini, zguduieli, strigăte, cântece (de la romanţe până la "Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii"), mai o inundaţie nocturnă, după caz. Aşa să-mi ajute Sfântul Internet!

Mâncătoru' de pui cu pene

Și se făcea, într-o minunată zi de (parcă) vară, că era un târg handmade. Și la două mese mai în stânga mea (respectiv dreapta dacă ședeai cu dosul la masă) se afla una bucată tanti cu niște chestii pictate de stătea mâța-n echilibru în coadă (dacă i-ar fi dat prin cap să încerce așa ceva). Și eu, politicoasă cum îs în majoritatea cazurilor, dau bună ziua, zâmbesc cu toată iahnia de fasole la vedere și încep să bodogănesc, eu cu mine, că oaa, ce fel e aia și ce, mamăăă, e cealaltă de frumoasă. Tanti nu m-a prea băgat în seamă.

A doua zi, dau să-mi plimb iar lunetele pe la masa doamnei artist, da' mă uit la ea mai întâi, să-i ofer un alt salut zâmbăreț. Și era... frate, era cam așa: ziceai că până la ora aia își mușcase toți vecinii și acum se pregătește să mă fugărească și pe mine ca să-mi aplice același tratament. Mi-am înghițit hlizeala, am bodogănit un salut, am făcut stânga-mprejur și mi-am lipit fundoaca de scaunul meu, privind  numa' în direcție opusă până seara.

Și a trecut timpul, au trecut târguri, au trecut oameni și-ntr-o zi, nu mai știu cum, m-am trezit că mi-e prietenă. Așa, pur și simplu... Și, cel mai important, acum știu că dacă are față de fugărit vecini, nu-i și pentru mine. Știu că pot s-o sun la 1 și 16 minute noaptea dacă am vreo problemă (gen: vreau să-mi iau un crocodil, da' nu știu ce rasă sau altele asemenea), știu că există, în universul ăsta infinit, o mașină în care stau mereu în față (că altfel...mna, am rău de mașină și...) și mai știu că mama-i liniștită când merg la târguri, că există cineva de majoră încredere care are grijă de plodu'-i retardat... De un singur lucru nu-s sigură: oare, până la urmă, am rău de teleportare?

Legenda spune că ar mânca pui cu pene. Nimeni nu a putut dovedi asta, dar toți știu că e adevărat. Mie nu mi-e teamă de așa ceva, eu îs în siguranță, pe mine nu m-ar jumuli niciodată. De ce sunt așa sigură de asta? Că m-am uitat în oglindă și am văzut că nu am moacă de pui și n-am nici pene, deci... îs safe! Plus că, dacă vreodată i-o trece prin minte să se ia de domnia mea, imediat încep să plâng cu muci (că așa-s eu...) și tot ea o s-o bage pe mânecă și n-o să știe ce să presteze ca să mă facă să tac.

Eu nu prea vorbesc despre mine, nu arăt nimănui că-mi place dacă nu e așa și nu prea mă manifest cu mandoline și tralala-uri de corazon. Da' dacă te strâng tare-n brațe, dacă mă uit la tine și zâmbesc tâmpit fără motiv, dacă te-mpung cu deștu' în mână și, mai ales, dacă fac mișto de tine fără să-mi fie teamă că te superi, atunci e cam clar, mi-ești cam prieten...

Deci, așadar și în concluzie: La mulți ani! Să fii fericită, buni, să ne trăiești (până la adânci bătrâneți, ca în povești), să ai idei mărețe și să te și distrezi (nu doar treabă să prestezi)! Aoleu, dacă am început să o zic în versuri e grav, semn că ar trebui să mă opresc și să bag nănău-n pernă, poate-mi revin până mâine la (a)normal. A, da, să nu uit: și să-ți faci casa aia cu cartelă de acces!

Dansul negru

La o anumită oră a după-amiezii, le vezi că apar: vin din nuştiuce loc şi, în dimineaţa următoare, se duc în acelaşi nuştiuce loc. O bandă neagră, unduitoare, se deşiră pe cer în fiecare "spre seară". N-au ceas, dar am eu şi văd că funcţionează după un program fix: nu vin la prânz, nu pleacă seara şi nu ştiu că s-a dat ceasul cu o oră în urmă.

O fâşie lată de dantelă cu aer goth flutură dintr-o parte în alta a oraşului, zilnic, pe aceeaşi direcţie. Fără busolă, urmează o linie invizibilă trasată între două puncte, un traseu de zbor fix, fără pistă de aterizare, fără marcaje şi fără lumini de semnalizare. Doar sonorul te avertizează că se întâmplă ceva deasupra ta.

Au copaci bine stabiliţi şi, în fiecare zi, se întorc în acelaşi loc. Brusc, liniştea serii e spartă de fâlfâit puternic de aripi, zgomot, cra-uri, ce mai, agitaţie mare... După câteva piruete largi prin aer, crengile se umplu brusc, se înnegresc şi copacul din faţa blocului nu mai e gol şi trist. Devine, în câteva secunde, un pom de ciori. Stau acolo înghesuite, povestesc ce li s-a întâmplat peste zi şi fac planuri pentru mâine-le lor. Un mâine care seamănă cu azi, cu ieri şi cu duminica viitoare. Sau cu marţi, 4 noiembrie...

Uneori ai impresia că se ceartă, că se joacă şi mereu au lucruri importante de spus. Nu le pasă de frig şi nici de Carmen care le spionează de la balcon şi le face poze. Lumea lor se întâmplă între nuştiuce locul acela şi copac. Nu se abat de la traseu, nu se mută şi nu sunt niciodată tăcute. Doar noaptea stau în linişte, că în negrul din jur probabil niciuna nu o vede pe cea de alături şi ciorile nu vorbesc singure.

Mă gândesc că nuştiuce locul respectiv al unui clan de ciori e vreun câmp din afara oraşului, probabil acelaşi câmp de lângă acelaşi oraş. Îmi place să merg toamna cu maşina, sau trenul, să văd mereu în depărtare nori negri. Nu de ploaie, nori de ciori care dansează simfonii mute pe cerul gri de toamnă. Un roi gigant de păsări care se unduieşte lin, pe acorduri numai de ele ştiute, desenează, într-o perfectă armonie, forme abstracte, rotunjite, un nor viu printre ceilalţi nori. Spirale pline care înaintează, se întorc, care par uneori că urcă spre un infinit rece, câteodată ceţos, dar care apoi se opresc brusc din ascensiunea lor şi se îndreaptă în direcţie opusă, vrând parcă să se contopească cu pământul.

Şi, urmărindu-le coregrafia, mă întreb dacă sunt prietene şi se joacă cu vântul, dacă iau ore de balet sau dacă, pur şi simplu, viaţa lor e un permanent dans între două puncte fixe.

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!

Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!