Iaca, recunosc: sunt dependentă...

Acum câteva zile am constatat și nu-i a bună... Eu, care ziceam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva, sunt dependentă. E mai presus de mine, aproape că nu mă pot controla, încep să vibrez ori de câte ori îmi apare-n fața ochilor care brusc îmi sclipesc fericiți! Și tre' să ating, să miros, să țin în mâini, să strâng în brațe. Cred că am nevoie de ajutor... Orice sfat e binevenit! Sau, mai bine, cred că ar trebui să mă duc la întâlnirea ălora anonimi care stau și povestesc despre dependențele lor, în speranța că vor scăpa de ele.

Și, dacă mă duc, o să fie cam așa:
Sunt Ina și sunt dependentă. Ultima dată s-a întâmplat acum 5 zile. De atunci am fost cuminte, dar simt cum mă ia din nou, stomacul se umple de fluturași când mă gândesc la el, mintea nu vrea să coopereze cu mine, voința se îndreaptă rapid spre zero și picioarele o iau la sănătoasa dacă au aflat unde pot să găsesc lucrul care mă face fericită, dar care mă controlează. Par exemple, azi am aflat că la Lidl e plin de... mda, sunt dependentă de Snoopy! Cred că sunt Snoopyholică...

Și nici măcar nu mi-am dat seama! Până ce, zilele trecute, mi-a zis-o o prietenă și așa am constatat și acceptat crudul adevăr: nu mă pot abține să nu iau chestii cu domnu' beagle... Și cum ai putea să te abții de la așa ceva? Cum? E așa drăguț, simpatic, frumos, extraordinar de fantastic! Cu năsucu' ăla negru și urechiușa lui bleagă. Și mocuța aia ștrengară... Cum să nu fac ca trenu' când văd ceva cu el?

Bine, unii ar putea zice că totuși șapte pijamale și cinci tricouri e cam mult, dar ce-s numerele astea până la urmă? Totul e relativ... Ce pentru unii e mult, pentru alții e minuscul. Și, uite, am doar un singur ceas cu el, da? De perete, că mai am unul de mână pe care am făcut eu ce-am făcut și l-am stricat... Și am un pix, un creion și o cană. Muuulte șosete minunate, dar pe alea le-am primit de ziua mea, că am fost cuminte, deci nu se pune, nu mi le-am cumpărat singură! Budigăii, în schimb, da, eu i-am luat, fericită și foarte încântată. Și de lenjeria de pat ce să vă povestesc, e genială! Doar că n-am îndrăznit să-o pun încă, că mi s-a rupt un arc în saltea și nu vreau s-o fac sită. Da' mă fac eu mare și-mi schimb salteaua și o să fie așa: patul snoopycos și eu în el snoopyficată din cap până-n picioare! Ei, cum sună asta? Nu că divin?

Și hai, că n-am așa multe, nu? Putea fi mult mai rău! N-am șapcă, ghete, farfurie, eșarfă, costum de baie, tatuaj, rucsac, stick sau păturică cu el. Și apoi, nu-s eu de vină, ce să fac dacă am primit, într-o zi oarecare, o minunată cămașă gri cu Snoopy, Charlie și Woodstock? Ea a fost sursa primordială a dependenței mele! Și apoi tricou larg, cum îmi place mie, frumos și răcoros... Și agendă pictată special pentru mine. Și insignă. Cum să nu înceapă să-mi placă din ce în ce mai mult Snoopylică? Doar om sunt, nu robot sau extraterestru, să rămân impasibilă în fața unui asemenea monument de drăgălășenie!

Deci, minunații mei cititori, nu vreau sfaturi de cum și în ce fel să mă vindec de dependența asta, că-i prea simpatică să scap de ea. În schimb, dacă știți că pe undeva se vinde ceva cu monsieur doggy, dați de veste aici, la mine. Pe undeva pe net, să fie accesibil, să nu vă urăsc pe veci pentru bigmenul ăla din Timișoara, a doua stradă pe dreapta, pe care nu am cum să-l cumpăr...



Și nu pot termina confesiunea mea, probabil complet neinteresantă pentru cei care nu știu, nu pot, nu înțeleg și nu simt Snoopyficos, fără să-i zic, cu o zi întârziere, La mulți aaani! Că ieri fu ziulica lui! Ha!

Despre șoferi

Mai exact, despre VIITORII șoferi.

Și stăteam eu tăcută și liniștită la o bere cu lămâie rece. Și studiam fericită briza răcoroasă care mă pălea din când în când (uneori cu arome de usturoi, că unii erau acolo să halească). Părea că nimic nu-mi poate tulbura zen-ul și gândurile care se plimbau prin alte părți. Nici măcar chelnerul care ne-a adus comanda după vreo oră nu m-a enervat prea tare... Eram moale, cuvintele-mi aproape dormeau, și mintea moțăia în liniște. Până când...

Brusc au început ele să povestească despre școala de șoferi. Aia pe care o prestează dumnealor zilele astea. (Sau se poate spune lunile astea, că sigur va mai dura până se procopsesc cu carnet de învârtit covrigul legal pe drumurile patriei. Și nu numai... Ce, numa' noi românii să suferim? Să stea cu frica-n sân și alte neamuri, să tremure toată Europa, Terra, galaxia!) Școală care-i cauza principală pentru care eu ori nu ies din casă între orele 7-11, ori holbez benoaclele în toate direcțiile, ca un periscop vigilent, dacă trebuie musai să ies pe afară în intervalul amintit. Că atunci umblă, dragele de ele, dezlegate prin oraș, la volanul unei mașini care mă poate face plăcintă în orice moment de neatenție. Sau mă poate încastra în stâlpul de la semafor, mă poate stropși de copacul din curba de la colțul blocului sau mă poate împrăștia artistic, cu creieri, artere și măruntaie, pe pizzeria din apropiere, ca să arăt ca un tablou realist, reclamă, un fel de pizza organică cu mult sos, coaptă la soare pe perete!

Și mă gândeam așa: cum o să mai merg eu liniștită pe afară de acum înainte, când lângă mine e cineva care zice "cine m-a pus să mă duc, de ce oare vreau eu carnetul?" Sau când cealaltă povestește cum uită piciorul pe o pedală și nu nimerește frâna din prima... Și prima îi ia vorba din gură și zice că e posibil să calce pe cineva și cu instructorul alături, că a fost un caz în Brăila de învățăcel care a turtit un biet pieton nevinovat pe trecere. Dar momentul culminant a fost când s-a trezit și o a treia că ar vrea și ea carnet. Ceeeee? Deja era prea mult pentru inimioara mea supraîncălzită și pentru creierașul responsabil cu crearea de povești diverse, dar cu același final: eu, transformată-n tapet cu model, cu o mașină tronând nerușinat peste mine!

Așa că, dragi oameni de bine care vreți să faceți școala de șoferi, ar trebui să luați în calcul următoarele povețe înainte de a lua această decizie (formulate pe baza observațiilor mele de aseară și a studiului de caz aplicat nevinovat pe două, mă scuzați, calamități ce învață să conducă...). Adică:

• Ar trebui măcar să aveți o vagă idee sau motiv pentru care vă luați carnetul. "Că am mașina care stă în parcare" se pare că nu funcționează la toată lumea...
•  Atât în jocurile video, cât și în viața reală, e indicat să știți care e stânga și care-i dreapta. Că există mai o semnalizare, mai o curbă și dacă urlă instructorul "STÂNGAAA" ar fi bine ca voi să nu virați peste doamna care așteaptă cuminte, în dreapta, să treacă strada. Sau peste mine, care-mi car fericită sacoșa cu pere, la 50 de metri în spatele mașinii voastre...
• O putere de concentrare minimă este și ea necesară. Un pic măcar... Să nu urlați disperat/ă la instructor să nu răspundă la telefon în timp ce sunteți la volan, că dacă nu știți ce trebuie să faceți, să poată frâna el, la măcar 15 centimetri de domnul care merge regulamentar pe trotuar, plimbându-și cățelul. 
• Un pic de calm nu strică. Nu de alta, da' nu oricui îi place să se trezească cu nasul lipit de parbriz din 5 în 5 metri. Iar unii, cu stomacul mai sensibil, s-ar putea să nu fie tocmai fericiți cu frânele bruște dinainte de semafoare și-ți pot, fără voia lor, desigur, redecora interiorul mașinii dacă nu reușesc să-și scoată punga magică din buzunar la timp.
• N-ar fi rău să puteți aprecia cât de cât distanțele. Că ce vă faceți dacă instructorul nu apucă să vă răspundă prompt când îi urlați disperați în urechea stângă: "Eu ce fac acum? Ăla vine peste mine! CE FAAAAC???" Unde în 99,9% din cazuri, "ăla" circulă cuminte pe banda lui și între mașinile voastre e loc cât un aragaz cu patru ochiuri sau cât să treacă numai bine un motociclist mai slăbuț.
• Parcarea e oleacă mai complicată la început, dar totuși se face pe un loc liber, nu peste mașina vecinului, peste plodu' de la etajul patru care stă cuminte pe bicicletă și se uită la tine sau peste mine, care n-am nici o vină că-s pe stradă când te apuci tu să parchezi mașina. Și în nici un caz, dar deloc și niciodată, nu trebuie să parchezi peste oamenii care stau și așteaptă autobuzul în stație! Ori peste băncile din parc!
• E bine să știi că și mașina ta are pedale. Iar vitezele... nu, a șasea nu există la mașina ta! Viteza turbo, aia din filme, slavă domnului și tuturor sfinților din jurul lui, e doar prin filme! Că dacă aș ști că poți băga 200 la oră, chiar că n-aș mai părăsi în veci siguranța apartamentului meu minunat!

În final, o să-ți zic un secret. Oricât de complicat ți se pare acum, de stresant și imposibil, peste câtva timp o să râzi de perioada asta. Perioadă în care, ce să-i faci, trebuie să suporți să râdă ceilalți de tine! Că e amuzant pentru noi, cei din jurul tău, să vedem cum te pregătești sufletește, de cu seară, pentru ora de "condus" din dimineața următoare. Că întrebi dacă oare poți să bei un Radler (din ăla cu 1,9 alcool), că mâine "mergi cu mașina". Că adormi epuizat la 8 seara că ai "avut traseu". O oră jumate...

Stai calm, o să ajungi și tu șofer! Iar dacă se mai și întâmplă ca mașina ta să aibă numărul cu 666, clar o să devii un șofer uns cu toate alifiile. Unul sadik (cu k), dar asta e... Că, puii mei, doar nu degeaba ți se zice Madam Hitler...

Motanschi

Motanschi Voievod. Sau băiatu' lu' mama (al meu adică!). Nume de cod: Pisiloi (cu varianta Pițiloi), Pisi, Motănschiță, Pușilică, Puturosu' și altele inventate la moment și rapid uitate.

Dumnealui e motanul care se crede cățel. Adică nu se crede, e chiar foarte sigur de asta. Și i se trage din faptul că a avut o mămică lătrătoare, AB, pe care a iubit-o și ascultat-o până în momentul în care a plecat puțin în raiul cățeilor buni și frumoși...

Niciodată, dacă mă întrebi, nu sunt foarte sigură ce vârstă are. E ciudat, dar asta e... Are 4 ani, dar nu m-ar mira să vină acum cineva să mă contrazică. După calculele mele, în câteva zile ar trebui să fie ziua lui. Nu știu exact ziua în care s-a născut, că l-am găsit într-un august, în curtea blocului, picat (bleg de mic) într-un fel de groapă betonată care comunică cu boxele de la subsolul blocului. Era mic, explodat de pufos și cu 3274 de pureci încolonați neuniform pe cei 15 centimetri de pisic plus încă vreo alți câțiva - coada.

Mișuna ca un gândac beat în gaura aia și un vecin se băgase după el să-l scoată. S-a întâmplat să trec pe acolo exact în acel moment magic în care vecinul îl pescuia și mi l-a întins să-l țin ca să poată ieși de acolo. L-am luat în brațe și el s-a holbat la mine cu cei mai albaștri doi ochi de cotoi pe care i-am văzut eu vreodată. Vecinul zicea ceva, nu știu ce, și am spus doar: îl iau, mă duc să i-l arăt mamei. Și-am plecat lăsându-l pe ăla să zică ce zicea el...

Nu voiam pisic. O aveam pe Annabella, care era bătrânică și geloasă, și cu diabet, motiv pentru care nu avea voie NIMENI s-o streseze în vreun fel. Și totuși, cu purecosu' negru în brațe n-am putut decât să zic că-l vreau și că mă duc acasă. Unde mama: ce-i ăla? Pisic (nu știam dacă e băiețel sau fetiță). Annabella, uitându-se încruntată la mine: ham, hamham, ham (în traducere: mami, ce-i ăla?). Bombăneli și proteste din ambele părți, dar chestia care s-a dovedit, a doua zi, la veterinar, a fi motan, a rămas.

Era un mic monstru! Dormea în mijlocul holului întunecat, de trebuia să mergi târâș la baie peste noapte să nu-l faci piftie. A făcut NUMAI în pat vreo 2 luni; dacă-l puneam în litieră, ori se culca acolo, ori începea să mănânce granule de bentonită... O fugărea pe AB peste tot, crăcănat, de se termina mai mereu cu un șmotru inofensiv, dar zgomotos, din partea ei ca să scape de teroristul cu colți ascuțiți care voia lăptic de la "mama"; sau voia să stea, să se joace, să se agațe, să alerge cu "mama". Iar ea voia doar să vină o zână bună să-l ia și să-l ducă în Africa, Pacific sau Marte, mai sigur. Sau să-i explice cineva că e pisic, nu câine, iar pisicii trebuie să fugă DE căței, nu DUPĂ căței!

Vreo 2-3 ani, distracția lui cea mai mare a fost să fie flocăit de Annabella, fugărit de mama prin casă cu ziarul făcut sul sau statul pe geam + sărit de acolo drept pe mine care, ghinionul meu, am patul sub geamul lui preferat... Și toate astea erau mult mai amuzante dacă aveau loc noaptea! Plus piticul, care nu-l va părăsi niciodată, să-mi dea sticlele cu parfum și deodorantele jos de pe dulap. Am renunțat să mai încerc să-l conving să nu, că-i degeaba, acum pun lângă dulap o pernă babană să pice toate pe ea și gata, problemă rezolvată, fericire de ambele părți!

Într-o zi mami a plecat cu AB de acasă și a venit fără ea. De atunci, ori de câte ori vede afară vreun cățel negru se agită și miaună, și ne cheamă, și ne zice că s-a întors mama lui, s-o aducem în casă. Dar până acum, nici unul dintre cățeii văzuți de el nu era "mama" lui, AB nu s-a întors, n-are cum...

Acum e cățelo-motanul meu perfect: cuminte, bleg și dresat. Că, dacă tot se crede cățel, de ce să nu profit oleacă? Face tumbe la comandă (și nu numai...), vine când îl chem, trece-n pat când e pedepsit... Vine chiar și atunci când îl strig să-i tai ghearele! Protestează, că nu vrea fix în momentul ăla, da' vine. Bleg, cum am zis. Zilele trecute, pe la 5 dimineața, mișuna pe lângă patul meu și a scos un miau timid. L-am întrebat ce face acolo și de ce nu doarme și s-a bucurat vocal foarte tare că-s trează, deci îl pot alinta oleacă! Și mă așteaptă mai mereu la ușă când ajung acasă. Dacă bugină pe undeva prea profund și nu mă aude, e de ajuns să-i spună mama "a venit Ina" și apare: chior de somn, căscând de parcă vrea să înghită o capră, mișunând fericit și așteptând să mă pun în pat ca să se suie călare pe mine să mă toarcă în timp ce-l smotocesc. Iar eu, când vin acasă, îl întreb "ce-are mami pentru băiat?" Știe că e rost de pliculeț cu multă zeamă și roiește printre picioarele mele, în liniște, așteptând să-i dau "bun". În una dintre numeroasele lui farfuriuțe pe care n-am rezistat, de-a lungul timpului, să i le iau! Și în cea de la nănuța lui de botez, farfuriuța cu multe pisici pe ea.

Pe cât de îngrozitor, psihopat și terorist a fost când era mic, pe atât de cuminte și puturos e acum. Și flocos, codos și lipicios. Singurul lucru pe care nu l-a învățat de la AB e să pupe, nu s-a prins că există așa ceva... La fel cum nu știe să scuipe, să câhăie sau să zgârie. Și asta e minunat mai ales pentru desele momente în care-l iau cu japca de jos, îl țin în brațe cu roatele-n sus și-l pup peste toată moaca lui cu fălcuțe de popândău! Cui îi povestesc îmi zice să nu-l mai chinui așa, dar ce nu știu decât cei care au asistat la această "tortură" e că-i place să fie pupăcit și alintat de nu mai poate!

O prietenă mi-a zis că mă transform în cat-person. Nu știu, poate... Sau poate sunt în continuare dog-person și Motanschi e cel care s-a transformat în cățel, din ce în ce mai mult... Pentru mine e copilul lui AB și-l iubesc mult! Atât de mult că nici nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să nu-l am... Băiatu' meu! Motanschi Voievod.

La mulți ani, motanu' meu zăpăcit! Te-am ales eu, m-ai ales tu sau pur și simplu așa a fost să fie... Mai contează?

Pofte periculoase

Mi-e poftă e aripioare rumenite cu salată de roșii, mi-am zis eu acum două zile. Și nu era să stau cu pofta-n mațe, să mi se streseze stomacul și să visez pui care dansează turbat în jurul meu toată noaptea, dimineața și după-amiezele între 15 și 17... Am organizat o excursie în minunea de magazin numit Lidl, raiul halelii yummy, am înșfăcat din frigiderul de acolo o tăviță pe care aproape că scria numele meu, am stat (ne)răbdătoare la o coadă cu plozi obraznici care alergau răcnind mai ceva ca niște indieni scalpați și am urmat cea mai scurtă cale spre casa, aragazul și tigaia mea neaderentă.

Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...

Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.

Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.

Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...

A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!

Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!

Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...

Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...

M-am născut într-un neam falnic de artiști

Motto: Pocni-m-aș singură când decid să-i citesc pe unii, că mai bine autopocnită decât cu sechele literare tatuate pe materia cenușie!

Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?

(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)

Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...

Domnul DEX zice așa:

• cel din 1955-1957: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului.
• cel din 1986 și cel din 2000: LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului.
• cel din 2009: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică.

Ce scriu eu nu-i literatură, bine. Da' ce-i oare? În general scriu chestii care mi se întâmplă, e un fel de jurnal pe episoade. Pe care dacă le-aș publica într-o carte "Jurnalul necunoscutei de pe strada cu tei", de exemplu, ar deveni un roman. Bun, prost, poate nu l-ar citi nimeni, poate aș avea fani, poate ar fi criticat la sânge că-i o porcărie sau poate s-ar trezi unii critici că de fapt sunt un geniu. Neînțeles, evident. Chestii de gust, nu există scriitură care să placă tuturor. De altfel, nu discut CE fel scriu, cât de bine sau rău, eu întreb CE e ceea ce scriu. Și apoi, cine poa' să zică clar care-i granița unde se termină literatura și începe altceva?

Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...

Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...

Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.

Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.

MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?

Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?

În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.

Mica apocalipsă

Azi, dragii mei cititori, e o zi specială. Azi vă voi povesti despre fanul numărul unu al blogului meu.

E cea mai drăguță persoană din galaxie; timidă și tăcută, sensibilă, foarte prietenoasă cu toată lumea. Prezența ei îți înseninează ziua, oricât de mulți nori ar avea. Îți dă mereu dreptate, zâmbindu-ți cald, te strânge în brațe și te încurajează, spunându-ți cele mai drăguțe lucruri pe care ți le poți tu imagina. Aura ei pozitivă te face să te simți în preajma ei în al nouălea cer, roz, cu norișori pufoși, iar energia ei puternică te remontează indiferent de problemele pe care le-ai avea. Fină și delicată, știe mereu să-ți lumineze ziua cu o vorbă bună și... Ăăăăă... Scuze... Stați așa... Paragraful ăsta e din altă poveste! Și noi azi vorbim de:

Madam Hitler. Nu cred că mai trebuie detalii, numele zice totul. Când intră într-o încăpere, se produce un mic cutremur, pereții se înghesuie unul în celălalt, terorizați, tremurând din toate colțurile și pălindu-le varul de frică, indiferent de culoarea pe care o au. Scaunul se face mic și înțepenește îngrozit sub fundul ei. Berea încearcă să se ascundă-n adâncul sticlei și abia abia curge-n pahar, trecând-o fiori reci de groază prin gulerul de spumă. Odată a comandat o salată și nu înțelegeam de ce o mănâncă așa încet. Pentru că bucățile de mâncare, frunzele și sosul alergau disperate prin farfurie, urmărite sadic de furculița-i nemiloasă, sperând să scape de moara care, între timp, mesteca cuvinte cu viteza unui Harley Davidson pe o autostradă americană.

I se mai spune și Sadica, prietenii știu de ce, dar și din motive evidente ce i se citesc pe chip numai cât te uiți la ea. Dacă îți trece prin minte să studiezi mai în amănunt acest aspect, sigur ești masochist sau iubești senzațiile tari. Gen monologuri interminabile în care apuci să zici câte un: da, sigur, ai dreptate, mhm, ahaa... că de, nu vrei să riști s-o superi, să i se zburlească bufnița și să te trezești parașutat în primul copac. Nuuu, nu te aruncă ea de la geam, nu e violentă (sper... că voi fi lângă ea când citește postarea), sari tu de bunăvoie, de frică și de amenințarea unui nou discurs ce e pe cale să-l înlocuiască pe cel abia încheiat!

Vrăjitoarea? Mda, tot dumneaei. Cică asta fuse în viața anterioară. Păi da, sigur e adevărat. A observat cineva, prin filme, că vrăjitorii bolborosesc și spun încontinuu ceva? Da, exact! ÎNCONTINUU! Ăsta e cuvântul și dovada. Bla, bla, bla, taca taca taca,.. Plus că, numai dacă a fost vrăjitoare (și mai e și acum puțin) poate să facă cutii așa de frumoase și de magice cum face ea!

Angajații îi spun Șefa. Ar trebui să ia, cu toții, la salariu, spor de groază, teroare și de amenințare-tăcută-cu-scalparea-în-caz-de-dat-în-bară. Îmi imaginez că toți fug ca potârnichile din calea ei. Până și Dunărea curge mai repede când trece ea peste. Într-o zi cred că o să aflăm de la știri că Dunărea s-a refugiat în Marea Neagră, TOATĂ, că a aflat că vine doamna. Și în ziua aia Moise va fi mic copil pe lângă ea, care va trece albia secată în pas alergător, cu sceptrul ei cu bufniță-n vârf, țipând la plodul patruped că i-a ștampilat cu noroi nădragii. Imagine apocaliptică de film S.F. horror sau de comedie mută cu sonorul dat la maxim. Doamne apără și păzește...

De ce scriu toate astea? Că e ziua ei! Și, mai mult ca sigur, cum s-a trezit azi a verificat blogul să vadă dacă am scris ceva și a fost foarte dezamăgită să vadă că nu. Dar există postare programată, iar asta, deși a fost scrisă aseară, se publică singură în fix momentul în care ajungem la jumatea primei beri. Și, dacă tot sunt șmecheră și pot face asta, o să scriu și urările aici, să nu mai fiu nevoită să țin un discurs live. Deci: dragă doamnă, să vă fie viața senină ca cerul însorit de iunie, cel de-al am-uitat-al-câtelea trandafir prins în buchetul vieții să rămână mereu tânăr, fie ca... just kidding! Să fii la fel de scorpie ca până acum, că-i fun, să ai noroc în zilele pare și în alea impare să ai baftă, să vină banii la tine ca purecii pe Poxi nedată cu picătură, colecția de zburătoare să se mărească atât de tare că vei câștiga la loto un apartament ca să ai unde să le ții, să reușești să-ți iei carnetul fără să fie decretată în România stare de urgență în ziua în care dai examen, să ai inspirație și chef de creat minunății, spor și voie bună, piersici, prune și-o alună! Și să nu bei prea mult la petrecere, că o să uiți unde ți-ai parcat mătura... La anu' și la mulți ani!

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!